Din istoria traducerii Bibliei



M-am oprit din nou asupra introducerii Paliei de la Orăștie, ispravă culturală și religioasă a românilor calvini din zona Banatului și Hunedoarei, realizată sub îndrumarea celui de-al treilea episcop reformat român: Mihai Tordaș.

Predoslovia mă fascinează din două motive:

(1) autorul folosește alegoria (ceea ce n-ar fi împotriva hermeneuticii protestante, cu condiția ca alegoria să fie „de bun simț” și să nu constituie punct de doctrină.

(2) textul reia un topos teologic medieval antiiudaic: ideea că după dărâmarea Ierusalimului „jidovii” se vindeau 30 pentru un ban.

De unde să fi luat românul nostru aceste noțiuni? Din lucrarea lui Gáspár Heltai, al cărui Pentateuh (1551) este folosit ca text-sursă de traducători?

Una peste alta, să remarcăm spiritul curajos care îi animă pe traducători, dar și precauțiile hermeneutice pe care le iau. Prin contrast, la finalul sec. 19, în Sinodul BOR se ridica – nu fără teamă – întrebarea dacă Scriptura ar trebui pusă în mâna poporului, având în vedere unele fapte reprobabible ale patriarhilor. Traducătorii români reformați își asumă riscurile cu 300 de ani mai devreme.

Textul de mai jos reprezintă un fragment dintr-o lucrare despre influența Reformei asupra spațiului cultural și religios românesc.

***

Spre deosebire de toate celelalte tipărituri românești de până la ea, Palia conține o introducere substanțială, întinsă pe șase pagini, care mai întâi îl familiarizează pe cititor foarte pe scurt cu partea de conținut a Pentateuhului (2 pagini), iar apoi îi trasează contextul hermeneutic necesar înțelegerii Vechiului Testament. Cititorul este avertizat că „într-aceaste cărți a prorocilor bătrâni și între leage noa [este] mare usebitură și alesătură”. Legea veterotestamentară este împărțită în trei categorii, iar dintre care „una trebuiaște a o ținea cu mare grije”, anume Cele Zece Porunci, fiindcă ele au rolul de a indica cine îi slujește cu adevărat lui Dumnezeu și cine se află sub mânia Lui.[1] Prescripțiile privind rezolvarea conflictelor dintre oameni (legile de tip „ochi derept ochi”) nu mai sunt valabile, fiindcă au fost desființate de Hristos. Nici legea ceremonială asociată sanctuarului („rândurile cortului jidovesc, jirtvele arsurilor, giungherilor” etc.) nu mai este obligatorie pentru creștini, fiindcă ea a fost „umbra și semnul” venirii lui Hristos.

Vechiul Testament are semnificații ascunse, care pot fi decriptate alegoric: „lada cu poruncitele” (=chivotul cu tablele Legii) simbolizează „groapa lui Hristos”, iar „cei doi sărafimi den scaunul milostivniciei” (recte cei doi heruvimi de pe capacul chivotului) prefigurează perechea de îngeri de la mormânt.[2]

Chiar dacă revelația Vechiului Testament își are punctul terminus în Hristos („capul legiei iaste Hristos”), lectura scripturilor vechi aduce „multe folosuri și hasne”, fiindcă ne dă posibilitatea să cunoaștem „slavele lui Domnedzeu” și să înțelegem mai bine relatările din evanghelii și din scrierile apostolilor. De pildă, nu putem înțelege spusa lui Isus din Luca („Mulți flămândzi și stricați fură în zilele lu Elie proroc”), dacă nu parcurgem episodul la care se face trimitere.

Fiindcă VT are și multe contraexemple, cititorul este avertizat să ia seama cum citește, ca să nu cadă în smintire („cum cetind să nu te cumva săblăznești”) la gândul că tot ce găsim scris despre patriarhi trebuie luat drept pildă. Avraam, Isaac și Iacov „au ținut muieri mai câte multe de una și cumva să nu dzici tu că nu e păcat că au viat [=trăit] ei așa și-s sfinți”. Poligamia le-a fost îngăduită patriarhilor fiindcă ei au trăit înainte de darea legii. În plus, după cum arată Ioan Gură de Aur în „tâlcovania” lui la Geneza, patriarhii au avut soții multe fiindcă primiseră făgăduința nașterii lui Mesia. Din acest motiv „ei căuta muieri curate a lăcui cu iale să nască Mesie”. Numai că Mesia nu s-a născut în chip firesc, ci „în mare curăție”, de unde și cerința lui Hristos ca norodul Lui să fie curat și sfânt.[3]

Principiul hermeneutic de bază poate fi rezumat astfel: „Cetiți cu inimă trezvă cum [den] pildele bunilor să învățați pilde bune, iară den pildele răilor să vă feriți să nu luați mânie lu Domnedzeu”. Pedeapsa pentru viețile „hrăbore și negândite” (i.e. semețe și necugetate) o vedem chiar pe paginile Scripturii, în istoria evreilor: Dumnezeu i-a dus în robie 70 de ani, apoi i-a nimicit „cu oaste den Rim”, încât au ajuns să se vândă „30 de jidovi într-un ban jidovesc”.[4] Înfricoșați de asemenea evenimente din istoria poporului ales, trebuie „să ispitim [=cercetăm] cu toată inima Scriptura”, ca să-L cunoaștem pe Dumnezeu și să-L cinstim potrivit cu ceea ce a „tocmit” (i.e. rânduit) El.

[1] Palia, p. 10.

[2] Palia, p. 7.

[3] Palia, p. 8.

[4] Prezența în Palia de la Orăștie a unei legende fabricate în Evul Mediu este de natură să ne intrige. O cercetare atentă a lucrărilor calvine publicate înainte de 1581 ne-ar putea lămuri cum a ajuns editorul Predosloviei să susțină o idee atât de curioasă.


Am ajuns la partea de final a Întrebării creștinești, unde sunt prezentate cele două „tocmeale” ale lui Hristos: botezul și cuminecătura (la Luther: „sacramentul altarului”).

Fiindcă aceste două secțiuni sunt foarte scurte, le prezint pe amândouă într-o singură postare.

Dincolo de chichițele pe care le-am semnalat deja în note, mă opresc la două chestiuni pe care le socotesc mai importante:

(1) Deja în 1560 întâlnim termenul „botez” circulând în paralel cu „botejune” (creat prin analogie cu termeni precum „urâciune” etc. „Botezul” a rămas, „botejunea” a picat.

(2) În secțiunea despre euharistie întâlnim niște formulări care sună ciudat pentru urechea unui protestant. Chiar dacă profesăm o hristologie niceeană, suntem sub influența uzului biblic și nu spunem niciodată „Domnul Dumnezeu, Isus Hristos”, ci numai „Domnul Isus Hristos”, „Domnul Hristos”, „Isus Hristos” etc.

Fiindcă nu cunosc suficient de bine tradiția liturgică răsăriteană, îi rog pe amicii care sunt la ei acasă pe acest teren să-mi spună dacă formula „Domnul Dumnezeu, Isus Hristos” este uzuală în textele teologice răsăritene.

***

IV. Botezul

Întrebare: Ce easte a patra parte ce trebuiaște să știe creștinul?

Răspuns: Botezul, cum au scris sfîntul Matei, evanghelist, cap mai apoi [=final], unde zise Domnul, Dumnezeul nostru,[1] Isus Hristos: „Păsați în toată lumea, învățați toate limbile [=neamurile], botezați-i în numele Tatălui și Fiiului și Duhului Sfânt” [Mat. 28:19]. Și iară zise în Evanghelie lu Marco, cap mai apoi [=final]: „Cine va creade și va fi botezat ispăsit [=mântuit] va fi; cine iară nu creade perit va fi” [Marcu 16:16].

***

Cele două mărturii biblice apar, în această ordine, și în Catehismul mic al lui Luther, care le citează ca răspuns la două întrebări succesive. Prin cea dintâi se cere un argument biblic în sprijinul ideii că la botez „apa este folosită potrivit poruncii lui Dumnezeu”, în vreme cea de a doua se pune problema beneficiilor pe care le conferă botezul. Spre deosebire de Catehismul coresian, cel al lui Luther mai conține două mărturii biblice: Tit 3:5-8 și Romani 6:4.

V. Cuminecătura [=Cina Domnului/euharistia]

Întrebare: Ce easte a cincea partea ce trebuiaște creștinului să știe?

Răspuns: Cumenecătura de la preastol[2] [=altar], ce easte scrisă de sfinții evanghelisti,[3] Matei, 106 [26:26-29], Marcu 64 [14:22-25], Luca 109 [22:17-20] și sfîntul Pavel apostol [1 Cor. 11:23-25].

Întrebare: Zi ceale cuvinte.

Răspuns: Domnul Dumnezeu,[4] Isus Hristos, după cină[5] luo pită și blagoslovi [=a binecuvântat] și frîmse și deade ucenicilor săi și zise: „Luați, mîncați, că acesta easte trupul mieu ce se deade derept [=pentru] voi. Aceasta faceți cînd veți face pomeana [=pomenirea] mea. Așișdere, și păhar luo după cină și blagoslovi și deade ucenicilor săi și zise: „Beați toți dentr-îns. Acesta easte singele mieu de leage noao [=legământul nou], ce se va vărsa derept [=pentru] voi, derept multe [=pentru mulți] să vă se iarte[6] păcatele. Aceasta fac[e]ți pururilea cînd veți face pomeana [=pomenirea] mea.

***

Textul care prezintă instituirea euharistiei de către Isus Hristos nu urmează o Evanghelie anume, ci îmbină, în mod destul de liber, expresii din mai multe tradiții textuale („pentru voi” – Luca; „pentru mulți” – Marcu și Matei). Secvența „pomeana mea” provine din tradiția biblică lucanică (gr. εἰς τὴν ἐμὴν ἀνάμνησιν, Luca 22:19; cf. și 1 Cor. 11:23-25).

Câteva elemente sunt cu totul neobișnuite, precum expresia „Domnul Dumnezeu” folosită cu referire la Isus. Caracterul ei inedit va fi fost observat de editorul Molitevnicului tipărit la câțiva ani după Catehism, fiindcă acolo găsim titlul uzual: „Domnul Isus Hristos”.

[1] Expresia este neobișnuită, fiindcă în limbaj biblic „Domnul Dumnezeu” este numit numai Dumnezeu-Tatăl. Totuși, un precedent există în exclamația lui Toma din Ioan 20:28: „Domnul meu și Dumnezeul meu”.

[2] Expresia are corespondent în Catehismul mic: „das Sakrament des Altars”, respectiv „sacramentum altaris”.

[3] Sintagma „sfinții evangheliști” se întâlnește, în același context, în Catehismele lui Luther.

[4] Formula „Domnul Dumnezeu” nu este specifică textelor euharistice. De altfel, în NT acest titlu este folosit doar cu referire la Dumnezeu-Tatăl. Prezența lui în Catehismul coresian, oricât de stranie, nu pare să fi reținut atenția cercetătorilor.

[5] Secvența „după cină” nu apare în această poziție în textele euharistice. Numai tradiția lucană-paulină cuprinde această precizare (Luca 22:50, 1 Cor. 11:25), dar în conexiune cu partea a doua a Cinei celei de Taină (binecuvântarea și împărțirea paharului).

[6] Ne-am aștepta să avem aici substantivul „iertare”, nu verbul „a ierta”.


Mai jos secțiunea despre Tatăl nostru din Catehismul coresian. Sunt destul de sigur că, dacă am săpa suficient de mult prin catehismele protestante de secol 16 am găsi chiar mai multe paralele decât cele identificate de mine.

Fiindcă nu pot scrie cu un font slavonesc pe internet, am preferat să elimin informațiile privitoare la limba slavonă.

III. Tatăl nostru

Întrebare: Ce easte a treia parte ce trebuiaște creștinului să știe?

Răspuns: Easte Tatăl nostru, ce-au învățat însuș Isus Hristos pre apostoli, Matei, 16 [=6:9-13] și Luca 55 [=11:2-4] glava.

Întrebare: Zi Ocenaș [=Tatăl nostru] rumâneaște, să înțeleagem.

Răspuns: Tatăl nostru ce ești în ceri, sfințească-se numele tău, să vie împărăție ta, fie voia ta, cum în ceri, așa și pre pămînt. Pita noastră sățioasă dă-ne noao astăzi și iartă noo greșalele[1] noastre, cum iertăm și noi greșiților noștri. Și nu ne duce în năpaste[2], ce ne isbăveaște pre noi de hitleanul [=Vicleanul, i.e. cel Rău], că a ta e împărăție și putearea și slava în vecie, amin.[3]

Întrebare: Cîte rîndure de lucrure să ne cuprindem în rugăciune?

Răspuns: Doao.

Întrebare: Care-s acealea?

Răspuns: Milcuitura [=implorarea, cererea] și datul de dar [=recunoștința].

Întrebare: Ce easte milcuitura?

Răspuns: Milcuitura easte aceaea cînd cearem ceva de la Dumnezeu și avem greu și nevoiia noastră, sfînt numele al lui pre ajutori să-l chemăm.

Întrebare: Ce e datul de har?

Răspuns: Datul de har easte aceaea cîndnu ne aducem aminte despre toate faptele bune ale lui Dumnezeu și dăm har [=mulțumim] lui pren Hristos.

Întrebare: Cîte lucrure trebuiesc să fie în rugăciune?

Răspuns: Cinci lucrure: dentîi, porîncealele, că Dumnezeu au porîncit și au lăsat să rugăm. A doua, făgăduita [=promisiunea], că Dumnezeu făgăduitu-ne-au că ne va pre noi asculta. A treia, credința că toate făgăduiturile [=promisiunile] lui Dumnezeu cu credință numai să le putem cuprinde la noi. A patra cearere, greu și nevoie sufletului și trupului. A cincea, în al cui nume trebuiaște să cearem? Să veri să știi, numai <în> numele lu Isus Hristos.

Întrebare: Cîte cearere sunt în Tatăl nostru?

Răspuns: Șapte cearere[4] sînt: trei-s din eale de viiața de veac [veșnică], patru cearere despre viiața aceștii lumi.

***

În această secțiune (intitulată generic „Tatăl nostru”) putem identifica trei unități majore: una în care este redată Rugăciunea domnească (pe numele ei slavon: Ocenașul), o alta în care sunt prezentate principalele două tipuri de rugăciune („milcuitura” și „datul de har”) și a treia, în care se încearcă formularea unei sinteze „dogmatice” pe tema rugăciunii. Editorul Catehismului coresian (sau al modelului străin subiacent) a ales să nu fragmenteze rugăciunea Tatăl nostru, ca în Catehismul lui Luther, preluând totuși la final ideea că în Rugăciunea domnească pot fi identificate șapte cereri.

Prezența în rugăciunea Tatăl nostru a unor fapte de limbă tributare slavonei (adj. „sățioasă” din secvența „pita noastră sățioasă”[5]; „năpaste” și „hitleanul”)[6] ar putea fi explicată în mai multe feluri: (1) editorul a efectuat o revizie a Catehismului în spirit ortodox (deși niciunul dintre cei termeni nu are o încărcătură ortodoxă distinctă); (2) Rugăciunea inclusă în Catehism exista deja în formă orală, drept care traducătorul / editorul a inclus, cum e și firesc, textul său „mental”, nu cel din originalul maghiar.

Din cele cinci adevăruri privitoare la rugăciune, primele două („Dumnezeu au porîncit și au lăsat să rugăm”; „Dumnezeu făgăduitu-ne-au că ne va pre noi asculta”) se regăsesc în ambele Catehisme scrise de Luther. În formă concisă, le găsim în Catehismul mic, în explicația privitoare la termenul „Amin”. Potrivit reformatorului, acest cuvânt trebuie să ne insufle convingerea că cererile noastre sunt ascultate, căci El însuși ne-a poruncit să ne rugăm astfel și a promis că ne va asculta.

În partea introductivă a secțiunii „Tatăl nostru” din Catehismul mare Luther subliniază și mai apăsat faptul că rugăciunea este un imperativ: „A ne ruga, după cum ne învață a doua poruncă, înseamnă să-l chemăm pe Dumnezeu în fiecare nevoie. Asta cere Dumnezeu de la noi; nu este ceva opțional. Avem datoria și obligația de a ne ruga, dacă vrem să fim creștini, după cum avem datoria și obligația de a da ascultare taților, mamelor și autorităților civile”.[7] De asemenea, autorul introduce conceptul de promisiune, care face parte din limbajul său teologic favorit: „În al doilea rând, ceea ce ar trebui să ne îndemne și să ne îmbie la rugăciune este faptul că Dumnezeu a făcut o promisiune: că ceea ce ne rugăm este un lucru sigur și garantat. După cum spune în Psalmul 50: «Cheamă-mă în ziua necazului și eu te voi izbăvi», iar Hristos spune în Evanghelia după Matei 7: «Cereți și vi se va da»”.[8] Bazați pe aceste două elemente, porunca și promisiunea, creștinii își pot prezenta rugăciunile înaintea lui Dumnezeu. Cel care nu dă crezare promisiunii, mai scrie Luther, Îl mânie pe Dumnezeu, Îl dezonorează și Îl face mincinos.

Distincția dintre cele două rugăciuni de bază („cerere” și „recunoștință”) are o paralelă în comentariul lui Zacharias Ursinus la Catehismul de la Heidelberg,[9] ceea ce ar putea fi un indiciu că Întrebare creștinească, deși tributară teologiei luterane, are și câteva tușe reformate („criptocalvine”, cum ar spune luteranii puri).

Textul rugăciunii este cel pe care îl regăsim și în Evanghelia după Matei din Tetraev. Coresi. Prezența termenului „greșale” (în loc de „datorii”) i-a făcut pe unii cercetători să creadă că textul din catehismul coresian constituie o compilație care folosește atât versiunea din Matei, cât și versiunea din Luca. Ipoteza este plauzibilă, însă putem oferi și o explicație alternativă: termenul „greșale” este folosit de trei ori în versetele care urmează după rugăciunea domnească (mai precis, în Matei 6:14-15), având drept corespondent gr. παραπτώματα. Nu este exclus ca tocmai „prezența” acestor termeni să fi dus la „nivelarea” lexicală a întregului pasaj.[10]

[1] Editorul nu a călcat pe urmele lui Filip Moldoveanul, care a folosit „datorii” în Tetraevanghelul tipărit la Sibiu.

[2] În ciuda aparențelor, „năpaste” este o formă de singular. Datorez această observație filologului Iosif Camară.

[3] Doxologia se întâlnește în edițiile postume ale Catehismului mic scris de Luther.

[4] Această împărțire urmează modelul propus de Luther, care introduce intertitluri („Prima cerere, A doua cerere etc.) în cuprinsul rugăciunii „Tatăl nostru”.

[5] E. Munteanu, Lexicologie biblică românească, București, Humanitas, 2008, p. 430-432.

[6] Vezi Iosif Camară, „Versiunile românești ale rugăciunii Tatăl nostru din secolul al XVI-lea în raport cu originalele lor slavone”, în E. Munteanu et al. (editori), Receptarea Sfintei Scripturi: între filologie, hermeneutică și traductologie, Iași, EUAIC, 2011, p. 40, 42.

[7] BC, p. 441 („Despre rugăciune”, § 7).

[8] BC, p. 441(„Despre rugăciune”, § 19).

[9] The Commentary of Dr. Zacharias Ursinus, p. 619 (Vezi reflecțiile despre Întrebarea 116 din Catehism).

[10] Discuția privitoare la acest subiect ne prilejuiește să remarcăm o anomalie în traducerile Rugăciunii domnești din Tetraev. Coresi: în Luca întâlnim termenul „datoare” [=datorii], nu „greșale” sau „păcate”, cum ne-am fi așteptat. Dacă editorul Tetraevanghelului ar fi avut în vedere originalul grec, normal ar fi fost să tipărească „datoare” în Matei și „greșale” în Luca.


Mă felicit pentru ideea de a fi publicat pe blog fragmente din studiul la care lucrez, fiindcă am primit deja excelente observații de la doi cercetători pasionați de zona biblico-filologică: dna Mihaela Bucin și pr. Ioan-Florin Florescu. Cu un tânăr filolog ieșean, Iosif Camară, am discutat diverse chestiuni privitoare la rugăciunea „Tatăl nostru”. Discuțiile pe care le am cu alți specialiști mă luminează în multe privințe și vreau să le mulțumesc pentru corecturi.

Redau mai jos a doua secțiune a Catehismului coresian. Textul a fost transcris de dna Alexandra Roman Moraru.

Precum se vede, modelul apusean al Întrebării creștinești (scris în maghiară?) trebuie să fi conținut așa-numitul „Crez apostolic”, despre care legenda (atestată începând cu Rufin din Aquileea, sec. IV) spune că ar fi fost formulat de către apostoli în ziua Cincizecimii. Începând cu Petru, toți apostolii ar fi rostit, pe rând, câte un adevăr de credință din cele 12 care compun acest crez.

De la bun început fac observația că această secțiune îmi pare mai prost tradusă decât celelalte. Pr. Ioan-Florin Florescu spunea într-un comentariu la postarea de ieri că traducătorii din sec. XVI sunt foarte literaliști (ceea ce e adevărat ca principiu). Dar ce văd eu în textul Crezului din Catehism arată că fie traducătorul român nu s-a priceput, fie n-a urmat foarte atent buchea originalului.

Iau doar un exemplu: „ce au născut dinioară” (corespunzând lui μονογενῆ în originalul grec) este o anomalie pe care nu mi-o pot explica. Ce putea să fie în maghiară (dacă din maghiară s-a tradus) ca să iasă această bâzdâganie? Prin contrast, în altă tipăritură coresiană (Molitevnic, 1567) găsim echivalarea corectă: „unul născutul”.

Să vedem „Crezul” și notele explicative.

***

II. Crezul „apostolic” [=de la Niceea-Constantinopol]

Întrebare: Zi Credința ce-au făcut 12 apostoli.[1]

Răspuns: Cap dintîi, de fapta lumiei [=despre crearea lumii][2]

Crez întru Dumnezeu, în Tatăl putearnicul, făcătoriul ceriului și al pămîntului, văzutelor tuturor și nevăzutelor.

Cap al doile, de scumpărat [=despre răscumpărare]

Și întru unul domn, Isus Hristos, fiiul lu Dumnezeu, ce au născut dinioară,[3] însă den Tatăl născu, mainte de toate veacure; lumină de la lumină, Dumnezeu derept[4] [=adevărat] den Dumnezeu derept [=adevărat], născut, însă nefăcut, unul cu Tatăl,[5] pren cine toate făcute sînt. Derept noi, oamenii, și derept ispăsenie [mântuirea] noastră, venit-au den ceri și au născut[6] den Duhul Sfînt și den Mariia fată om fu.[7] Răstignitu-se-au derept noi, supt Pilat den Pont, chinuit și îngrupat[8] și învise [a înviat] a treia zi, după Scriptură, și să sui în ceri și șădea[9] a dereapta Tatălui. Și iară veni-va cu slavă a judeca viii și morții, că împărățiia lui nu easte obîrșenie [sfârșit].

Cap al treile, de sfinție.

Și în Duhul Sfînt, domnul ce vii face [=de viață făcătorul], însă de la Tatăl vine și în Tatăl și în Fiiul să ne închinăm și să slăvim[10] cum[11] au grăit prorocii: Și într-una sfîntă a săborului apostolilor[12] beseareca, mărturiseaște[13] un botez, să să iarte păcatele, așteptăm[14] sculatul [învierea] morților și ver fi viu[15] în vecie, amin.

***

În ciuda faptului că prima întrebare din această secțiune anunță Crezul apostolic („Credința ce-au făcut 12 apostoli”), textul care urmează este de fapt celălalt crez major din creștinismul timpuriu, așa-numitul Crez de la Niceea-Constantinopol. Este remarcabil că editorul / tipograful Întrebării creștinești nu a observat și remediat discrepanța care apare în urma acestei schimbări.

Prezența Crezului niceean în Catehismul coresian a fost înțeles ca rezultat al unui compromis teologic la care s-a ajuns după ce comanditarul Johannes Benkner a încercat să facă presiuni asupra comunității românești (ortodoxe) din Șcheii Brașovului. Ne putem dispensa de o asemenea ipoteză dacă ținem cont de următorii factori: (1) este posibil ca înlocuirea crezului apusean (Crezul apostolic) cu cel răsăritean (Niceea-Constantinopol) să fi caracterizat modelul străin al tipăriturii coresiene; (2) Crezul niceean a fost agreat de Luther, care îl include (fără filioque) la finalul broșurii sale despre Cele trei simboluri sau crezuri ale credinței creștine (1538), remarcând totodată că el este cântat săptămânal la liturghie; (3) Colecția standard de documente confesionale ale Bisericilor luterane – Cartea concordiei (1580) – cuprinde principalele trei simboluri de credință: Crezul Apostolic, Crezul de la Niceea-Constantinopol și Crezul atanasian. Bisericile protestante erau familiarizate cu acest crez, prin urmare n-ar fi fost nevoie de „negocieri” sau „concesii” din partea luteranilor în vederea publicării lui într-o carte care urmărea difuzarea Reformei tocmai în spațiul răsăritean.

Numeroasele erori prezente în această porțiune din Catehism sugerează că traducerea / editarea (sau tipărirea) textului s-a făcut în mod neglijent. Prin contrast, versiunea Crezului din altă tipăritură coresiană (Molitvenicul) se caracterizează printr-o mai mare acuratețe și prin soluții de traducere mult mai potrivite (dacă le raportăm la arhetipul grec).

[1] Vezi Ph. Schaff, Creeds of Christendom, vol. 1, New York, Harper & Brothers, 1919, p. 14-23.

[2] Împărțirea crezului în trei segmente (Von der Schöpfung, Von der Erlösung, Von der Heiligung) provine tot de la Luther.

[3] Echivalarea lui μονογενῆ (prin intermediar, desigur) cu „ce au născut dinioară” este o ciudățenie care încă nu a fost explicată de filologi. Versiunea Crezului din altă carte coresiană (Molitevnic, 1567) conține echivalarea corectă: „unul născutul”.

[4] Aceeași sintagmă o găsim și în Coresi Tâlcul (f. 40r), p. 58: „Hristos era Dumnezeu derept și om, cuvântul Tatălui”. Crezul din Molitvenic dă un echivalent mai aproape de cel modern: „Dumnezeu adeverit den Dumnezeu adeverit”.

[5] Traducere stângace (prin intermediar) a celebrei sintagme ὁμοούσιον τῷ Πατρί, redată mult mai bine în Molitvenicul coresian: „întru o fire cu Tatăl”

[6] Traducerea exactă a participiului σαρκωθέντα (care face aluzie la Ioan 1:14) este „s-a întrupat” (lit. „s-a încarnat”). Neajunsul formulei din Catehism a fost remediată în Molitevnic, unde citim: „se împeliță” (i.e. se întrupă).

[7] Traducătorul / editorul / tipograful a omis includerea conjuncției „și”, ceea ce face posibilă o lectură eronată a acestui segment (i.e. „au născut den Duhul Sfânt și om fu den Mariia fată”). În fapt, Crezul afirmă că Hristos s-a întrupat „din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria”. Precizarea „om fu” / „omeni-se” (Molitevnic) vine ca o completare, fiind introdusă, în greacă, printr-o nouă conjuncție coordonatoare.

[8] Folosirea celor două participii între atâtea verbe la modul indicativ este frapantă. Să fie o stângăcie a traducătorului sau o indiosincrazie a modelului urmat?

[9] Corect ar fi „șade”, formă prezentă în Molitevnic.

[10] Formulare defectuoasă. Traducătorul / editorul a ajuns să echilvaleze cele două verbe care descriu statutul Duhului Sfânt („este închinat/adorat și slăvit”) prin două verbe la persoana I plural. Versiunea din Molitevnicul coresian rezolvă numai parțial problema.

[11] O echivalare corectă cere folosirea unui pronume relativ.

[12] În Molitevnic: „de săbor apostolească”. Termenul de care ar fi avut nevoie traducătorul este „săbornic”, pe care îl întâlnim abia în secolul următor la Varlaam, în Răspunsul împotriva catihismusului calvinesc (1645).

[13] Verbul ar trebui să fie la persoana I, ca în Molitevnic: „spuiu un botez”.

[14] Confesiunea a început la persoana I („crez”) și ar fi fost firesc ca singularul să fie prezent și în partea de final.

[15] Formulare defectuoasă, fiindcă ar trebui să avem un substantiv (cf. „viiața” din Molitevnic).


Să vedem cum sună prima secțiune majoră din Catehismul coresian. Subtitlul secțiunii, parantezele, notele explicative și comentariile sunt ale mele. Am folosit transcrierea realizată de Alexandra Roman Moraru, pe care o amendez în câteva locuri.

Precizez că fragmentul de mai jos face parte dintr-un capitol mai amplu dedicat Catehismului publicat de Coresi la Brașov, sub patronaj luteran, în 1560.

Pentru a nu-l bloca pe cititor în informații, am redus aparatul de note explicative al fragmentului.

I. Relația dintre Lege și Evanghelie

Întrebare: Pre cine-ș deade Dumnezeu Zeace Cuvintele sale afară? [=Prin cine și-a făcut Dumnezeu cunoscute Cele Zece Porunci?]

Răspuns: Pre Moisi proroc, pre doao table de piatră, în vîrhul muntelui de Sinaie.

Întrebare: Zi ceale Zeace Cuvinte.

Răspuns: Dentîi, Eu sunt Domnul Dumnezeu al tău, pre lîngă Mine dumnezei striini să n-aibi.

A doua, numele Domnului, Dumnezeului tău, în har [în deșert] să nu-l iai pren gura ta, că nevinovat nu veri fi.

A treia, sărbează dumeneca.[1]

A patra, tată-tău și mumă-ta cinsteaște-i, să veri să aibi zile multe și bune pre pămînt.

A cincea, să nu ucizi.

A șasea, să nu fii curvari.[2]

A șaptea, nu fura.

A opta, să nu fii mărturie [=martor] strâmbă vecinului [=aproapelui] tău.

A noua, să nu poftești casa vecinului tău.

A zeacea, să nu poftești vecinului tău nece muiare-i, nece fata-i, nece feciorul, nece boul, nece asinul, nece nimica ce easte al lui.

Întrebare: Iani să grăim despre hasna [=folosul] celor Zeace Cuvinte ale lui Dumnezeu, derept ce-și deade Dumnezeu Zeace cuvintele sale afară?[3] Să ne prentru eale ispăsim [=mântuim]?[4]

Răspuns: Nu derept aceaea, că niminilea nu le poate împlea deplin.

Întrebare: Dară derept ce le-au dat afară?

Răspuns: Derept trei folosure.

Folosul dentîi, cum noi păcatele noastre să le putem cunoaște, den ei pre noi să ne smerim și să meargem la vraci [=medic], la Isus Hristos.

Al doile folos, cumu ne deade Zeace cuvintele sale să învățăm fapte bune creștinilor și viață bună.

A treia folos, cum oameni făcători de rău să se întoarcă cătră Dumnezeu.

Întrebare: Deacă ne-au dat Dumnezeu cuventele sale afară să ne ispăsim [=mântuim] pentru eale, dară pren ce ne văm ispăsi?

Răspuns: Pren credința dereaptă [=adevărată].[5]

Întrebare: Ce ne învață pre credința dereaptă [=adevărată]?

Răspuns: Evanghelia

Întrebare: Ce e Evanghelia?

Răspuns: Bunăvestire și veselie de la Tatăl Sfînt, Dumnezeu, cum noao ne va ierta toate păcatele derept [=pentru] Isus Hristos.

Întrebare: Pre cine-ș deade Dumnezeu Evanghelie sa afară?

Răspuns: Pre Fiiul lui cel sfînt, pre cine porînci [=a vestit] noao bucurie și milă și iertăciunea păcatelor.

Întrebare: Ce e dară credința ceea ce noao trebuiaște să ne ispăsim?

Răspuns: Nădeajde în mila Tatălui Sfînt, Dumnezeu, derept [=prin] moartea Fiiului cel sfînt.

Spre deosebire de Catehismul lui Luther, care intră direct în prezentarea și explicarea pe scurt a implicațiilor Decalogului, catehismul coresian cuprinde o paletă mai largă de noțiuni și probleme teologice (dar este mai sărac în identificarea aplicațiilor practice ale celor Zece Porunci). Din punct de vedere al firului logic, putem identifica trei articulații majore ale acestei macrosecțiuni: (1) enumerarea celor „Zeace Cuvinte”; (2) analiza rolului întreit al Legii; (3) superioritatea Evangheliei asupra Legii.

Teologic, subiectul este unul foarte important pentru Martin Luther și pentru reformatori în general. Asupra rolului jucat de Lege au fost emise diverse păreri și treptat s-a conturat în spațiul protestant ideea că Legea are trei roluri. Putem vedea aceste nuanțe pornind de la trei documente teologice importante: Articolele Schmalkaldice ale lui Luther (1537), Locurile comune ale lui Melanchthon (1543) și Formula concordiei (1577).

Melanchthon a preluat și rafinat înțelegerea lui Luther, formulând trei utilizări sau roluri ale Legii, care se aplică progresiv, atât la nivelul întregii societăți, cât și în sfera morală și spirituală, după cum urmează: (1) în domeniul civil, Legea se aplică tuturor oamenilor, chiar și celor neregenerați spiritual, silindu-i să se abțină de la săvârșirea păcatelor;[6] (2) dincolo de sfera civilă, Legea ne arată păcatele, ne acuză și ne îngrozește, în acord cu ceea ce spune Apostolul Pavel: „prin Lege vine cunoștința păcatului” (Rom. 3:20). Efectul este unul benefic, fiindcă cei îngroziți de osânda Legii pot să alerge la Mijlocitor, cel care are milă de noi;[7] (3) chiar dacă am fost justificați și izbăviți de Lege, importanța ei nu s-a diminuat, fiindcă Legea continuă să pună în evidență rămășițele păcatelor. De asemenea, ea trebuie să fie predicată celor regenerați „pentru a-i învăța anumite lucruri în care Dumnezeu dorește ca noi să practicăm ascultarea”.[8]

Cele trei roluri atribuite Legii de reformatorul luteran se regăsesc, grosso modo, în cele „trei folosure” descrise de catehismul coresian. Prima funcție din enumerarea lui Melanchthon poate fi pusă în legătură cu „al treilea folos” din Catehism, care face referire la „oamenii păcătoși”. Al doilea rol identificat de Melanchthon corespunde „folosului dentâi”, potrivit căruia Legea ne face conștienți de păcate, ne smerește și ne face să „meargem la vraci, la Isus Hristos”. În fine, al treilea rol din Loci communes poate fi asociat celui de al doilea folos din catehismul lui Coresi: Legea îi îndrumă pe creștini către „fapte bune” și „viață bună”.

Faptul că Întrebarea creștinească include o discuție separată despre Lege constituie un indiciu indubitabil cu privire la faptul că modelul străin aflat la baza acestui catehism era unul luteran. Tipăritura tradusă și adaptată trebuie să fi fost tributară rezoluțiilor la care s-a ajuns în urma disputelor teologice ivite între urmașii lui Luther.

Revenind la analiza relației privitoare la Lege și Evanghelie, vom semnala acum un posibil non-sequitur din această secțiune tematică: întrebarea „Deacă ne-au dat Dumnezeu cuventele sale afară să ne ispăsim [=mântuim] pentru eale, dară pren ce ne văm ispăsi?” (f. 6r) cere o negație, pentru a fi în acord cu contextul teologic mai larg. Autorul Catehismului a discutat deja rolul Poruncilor și a precizat că ele (deși folositoare), nu au fost date în vederea mântuirii, „că niminea nu le poate împlea deplin”. Este firesc ca el să ridice acum problema mijlocului prin care ne putem mântui, conducându-l apoi pe catehet, în bună tradiție luterană, către o discuție despre importanța credinței. Așadar, în textul pregătit pentru tipar autorul trebuie să fi scris: „Întrebare: Deacă nu ne-au dat Dumnezeu cuventele sale afară să ne ispăsim pentru eale, dară pren ce ne văm ispăsi? Răspuns: Pren credința dereaptă.”

[1] Avem aici o „creștinare” a textului Decalogului, probabil ca urmare a disputelor avute de Luther cu „sabatarienii”.

[2] Este curioasă folosirea acestei perifraze în locul traducerii printr-un singur verb. În plus, diferența în raport cu versiunile din Tetraev. Coresi sunt remarcabile: „nŭ prĕiubire să facâ” (Mat. 5:27); „nŭ prĕiubire fač” (Mat. 19:18); „nū fače cur‘vïe” (Marcu 10:19 și Luca 18:2).

[3] Logica firului teologic cere ca aici textul să fie înțeles ca o întrebare. Din acest motiv, am emendat punctuația propusă de Alexandra Roman Moraru.

[4] Am interpretat și această secvență ca o întrebare, pentru că altfel această porțiune își pierde coerența.

[5] Sintagma „credința dereaptă” este un adevărat leitmotiv teologic în cealaltă tipăritură coresiană de inspirație protestantă (mai exact, calvină) – Tâlcul Evangheliilor. Adj. „derept” are aici sensul de „adevărat, autentic”. Dovada că așa trebuie să înțelegem termenul găsim chiar în Catehismul coresian, în Crez: Isus Hristos este „lumină de la lumină, Dumnezeu derept den Dumnezeu derept”. Recunoaștem aici echivalarea, prin intermediar, a sintagmei grecești θεὸν ἀληθινὸν ἐκ θεοῦ ἀληθινοῦ („Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat). O utilizare similară: „lumină dereaptă” în Coresi Tâlcul (f. 76r), p. 79.

[6] P. Melanchthon, Loci communes (1543), trad. din latină de J. A. O. Preus, St. Louis, Concordia, 1992, p. 72.

[7] Melanchthon, Loci communes, p. 73-74.

[8] Melanchthon, Loci communes, p. 73-74


Cum spuneam și în postările precedente, de mai multă vreme citesc febril despre Întrebarea creștinească a lui Coresi, care urmează în linii mari direcțiile catehetice trasate de M. Luther prin al său Catehism mic (1529), republicat cu mici diferențe în zeci de ediții, nu doar în limba germană, ci și în alte limbi europene.

Fiindcă lucrarea lui Coresi (primul catehism român păstrat!) e atât de puțin cunoscută (inclusiv cărturarilor), m-am gândit să fac un serviciu patriei și să public în câteva postări succesive textul (transcris de Alexandra Roman Moraru în volumul cu texte românești din sec. XVI).

Intertitlurile, explicațiile din paranteze și notele de subsol sunt introduse de mine.

Ce înseamnă a fi „creștin”

Întrebare: Creștin ești?

Răspuns: Creștin.

Întrebare: Carele e omul creștin?

Răspuns: Omul creștin easte acela om cine în Hristos creade și viiază [=trăiește] cum sînt tocmealele[1] [=rânduielile] lu Hristos, săva acela om cine creade iertăciunea păcatelor de la Tatăl Sfânt, Dumnezeu, că i se va da în har[2] [=în dar, gratuit] pren Isus Hristos.

Întrebare: De la cine te chemi creștin?

Răspuns: De la Hristos.

Întrebare: Cu ce veri adevăra [=dovedi] că ești creștin?

Răspuns: Cu aceaea că m-am botezat în numele Tatălui și Fiiului și Duhului Sfânt și crez în Isus Hristos.

Întrebare: Cu mai mult, cu ce veri adevăra? [=Ce dovezi suplimentare poți aduce?]

Răspuns: Cu aceaea că știu rădăcina creștinătăției.

Întrebare: Câte lucrure trebuiaște să știe omul creștin?

Răspuns: Cinci lucrure.

Întrebare: Care-s acealea?

Răspuns: Dentîiu, Zeace porînceale [=porunci] ale lui Dumnezeu. A doua, Credința creștinească [=Crezul]. A treia, Tatăl nostru. A patra, botezul. A cincea, cuminecătura [=Cina Domnului].

***

Spre deosebire de catehismele lui Luther, cel coresian conține această parte introductivă menită să articuleze identitatea creștină. „Minimalismul” teologic al acestei secțiuni (creștin este cel care crede și trăiește după cele rânduite de Hristos) este un indiciu clar că ne aflăm în fața unui document de inspirație protestantă. Trebuie remarcat atât dominanta hristologică a pasajului (Hristos este pomenit de cinci ori), cât și caracterul trinitar al referirii la botez. Tot în această secțiune se afirmă corelația strânsă dintre statutul de creștin și deprinderea rudimentelor catehetice: creștinul nu doar s-a botezat în numele Sfintei Treimi, ci cunoaște „rădăcina creștinătăției”.

[1] Sintagma se întâlnește și în Cazania I (f. 64v), al cărei autor afirmă că adevărata biserică a lui Dumnezeu este cea în care „spun oamenilor cuvântul lui Dumnezeu cu derept și iaste botezul și cuminecătura după tocmealele lu Iisus Hristos” (Coresi Tâlcul, p. 72).

[2] Cf. conotația negativă a aceleiași secvențe în secțiunea I: „Numele Domnului, Dumnezeului tău, în har [în deșert] să nu-l iai pren gura ta”.


De câțiva ani studiez – cam pe apucate – analiza influențelor Reformei asupra Noului Testament de la Bălgrad (1648). Încă din vremea când lucram la teza de doctorat, am dibuit o expresie –„credința ca mână a sufletului” – care, din motive ce nu-mi mai sunt limpezi acum, mi s-a părut că miroase a Reformă.

Intuiția s-a dovedit adevărată, în sensul că expresia e un loc comun în scrierile autorilor reformați (calviniști). Nu intru aici în detalii, fiindcă nu e locul.

În orice caz, influența Reformei asupra NT de la Bălgrad rămâne în continuare cel mai bine păstrat secret al istoriografiei românești, fiindcă într-o lucrare recentă a pr. prof. Mircea Păcurariu (Cultura teologică românească. Scurtă prezentare istorică, Basilica, 2011, p. 103) găsesc următoarea informație, din care rezultă că autorul nu și-a actualizat opiniile în lumina cercetărilor istorice din ultimii 25 de ani:

Mai trebuie să notăm că în aceste „predoslovii” se face referire și la câțiva Sfinți Părinți și scriitori bisericești, ceea ce arată că autorul nu era calvin (sau filocalvin), ci român ortodox. Părerea noastră este că ele au fost scrise fie de ieromonahul Silvestru, fie de „Daniil Andrean monahul din țara Panoniei”.

Ideea asta a fost exprimată de autorul încă de prin anii ’80 (dacă nu cumva mai devreme, chiar). În orice caz, pentru mine e o mare „ciudesă” (ca să folosesc limbajul de secol XVI) că un istoric de talia părintelui M. Păcurariu nu pare să fie conștient că autori precum Luther, Melanchthon, Calvin, Zwingli etc. i-au citit și citat in extenso pe scriitorii patristici. Uneori aprobativ și alteori pentru a-i combate. Suficient de mult pentru ca simpla pomenire a scriitorilor patristici într-un text să nu fie în sine un indiciu privind orientarea doctrinară a unui autor. Altminteri, riscăm să ajungem în situația următoare: anonimizăm zeci de pagini din Calvin, i le dăm spre lectură părintelui Păcurariu, iar acesta le „ștampilează” ca ortodoxe, când ele nu sunt.

(În treacăt fie spus, recent mi-a căzut sub ochi o carte interesantă despre felul în care se folosește Melanchthon, colegul lui Luther, de autorii Capadocieni în polemicile sale teologice: H. Ashley, Hall Philip Melanchthon and the Cappadocians: A Reception of Greek Patristic Sources in the Sixteenth Century [AS, vol. 16], Göttingen, V & R, 2014).

Dar să revin la „credința ca mână a sufletului”. Am dat recent peste acest loc comun reformat în Cazania I a lui Coresi, care duduie de critici atât împotriva papei, cât și împotriva anumitor practici din teologia răsăriteană.

Să vedem cum sună pasajul despre „credința care prinde iertăciunea păcatelor și viiața de veac”. De notat și insistența pe „credința dereaptă” (sintagmă care apare și ea în NT de la Bălgrad) în omilia din care provine acest pasaj. (Sublinierile și explicitările din paranteze îmi aparțin.)

Întrebare: cu ce veri adevăra [dovedi] cu mai multe cum cu credința dereaptă facem și cuprindem iertăciunea păcatelor și viiața de veac [veșnică]? – Răspuns: când zicem cum <cu> credința ne ispăsim [mântuim], așa înțeleagem: cum ne iaste mâna cu ce prindem și apucăm ce ne trebuiaște și tragem cătră noi, mai în acela chip și lucrul sufletului cuprindem, apucăm și tragem la noi cu credință dereaptă sau cu creadere [credință]. Iară să știți ce iaste aceaia credință: credința iaste nădejdea în mila Tatălui cum că ne va ierta toate păcatele noastre derept [pentru] moartea fiiului său, derept [pentru] Iisus Hristos, în har. Când vedem și cunoaștem păcatele noastre și înțeleagem că prentru el sântem feciori mâniei [Ef. 2:3] și ne spărem ce n-avăm aiurea [în altă parte] ajutoriu și nădeajde, nici în ceriu, nici pre pământ, ce unde am auzit den cuvântul lui Dumnezeu cum [că] Tatăl au tremes pre fiiul său derept descumpărăciunea [răscumpărarea] noastră ș-au lăsat cum prea să ascultăm Fiiul, încă au chemat toți păcătoșii la sine, – așa creadem cum [că] și noao au iertat Tatăl, derept fiiul său, derept moartea a lui, toate păcatele noastre. Așa, cu aceaia nădeajde viem și murim și prindem cu mâna iertăciunea păcatelor și viiața de veac.

Pentru cei care nu sunt convinși de idiosincrasiile filocalvine ale Cazaniei lui Coresi, un citat edificator, unul dintre multele care pot fi date ca exemplu:

Luca, 83: Hristos zice cum sfânt Lazar, în poala lu Avraam, nu putu face nici un bine celui om bogat, nici fraților lui, nici dereage; dară cum poate popa sau călugărul, fiind și el tare păcătos, a dereage greșalele altuia, el greșind pururea fiind în cest trup? La Ioan 16, zice Hristos cum, când va veni el în slava Tatălui, atunce va da cineș [fiecăruia] după faptele sale. Vezi că zice „sale”, nu după faptele popeei sau călugărului.

Pagina următoare »