Din istoria traducerii Bibliei



Ieri, ca parte a seriei de evenimente „Vertical”, organizate de pastorii Emil Bartoș și Radu Gheorghiță, am avut bucuria de a vorbi despre munca de revizuire a traducerii făcute de Cornilescu.

Precizez cu această ocazie că ediția-pilot pe care am prezentat-o nu este o „revizuire de autor”, ci rodul unei munci de echipă. Am ajuns să stau în fața publicului și să vorbesc despre această activitate nu fiindcă eu aș fi începutul și sfârșitul acestui proiect, ci fiindcă am ajuns, fără voia mea, unul dintre motorașele care s-au pus în mișcare pentru a urni din loc un proiect pentru desfășurarea căruia sunt necesare energii ce depășesc puterile unui singur om.

Cum spuneam și în prelegere, deja am început să primesc mesaje, unele mai erudite ca altele. Citez din ultimul mesaj primit: „Anumite trăsături sunt comune stilului religios din mai multe limbi moderne şi se regăsesc în limbajul mai multor religii: caracterul arhaic, monumentalitatea, necesitatea de a păstra distanţa faţă de vorbirea curentă, fără a pierde însă capacitatea de comunicare şi de implicare afectivă, emoţională. Stilul religios este un stil functional ca orice stil de specialitate, si nu este normal sa existe tentatii de distrugere a stilului religios pentru a usura comunicarea.” Autorul lansează aceste salve lingvistice ca mai apoi să poată  taxa voalat „incercarea unora de a inlocui in traducerea Bibliei, a termenului neprihanit cu termenul drept”. Cin’ să fie aceștia, oare, mă întreb eu cu un aer nevinovat?

Mai jos mica mea prelegere. Cei prezenți în sală au avut avantajul de a vedea pe ecran textele despre care vorbeam. Fără ele, expunerea își pierde un pic din coeziune.

Nu sunt cel mai captivant vorbitor pe care l-ați auzit vreodată, așa că înarmați-vă cu răbdare și fiți milostivnici față de bâlbele inerente unui personaj care se simte mai în largul lui între cărți decât la tribune.🙂

Vă reamintesc că textul introductiv al ediție-pilot este public și poate fi citit gratuit AICI.

Prelegerea propriu-zisă începe de la minutul 5.00.


Procesul de revizuire a Bibliei Cornilescu intră într-o nouă etapă, o dată cu iminenta publicare a ediției-pilot menite să dea publicului educat (pastori, prezbiteri, jurnaliști, editori, redactori, oameni din presă, cititori de cursă lungă etc.) o idee despre cum va arăta viitoarea ediție.

În decembrie ne așteptăm să avem ediția-pilot, un volum cu patru cărți ale Bibliei în haină nouă: Geneza, Marcu, Ioan și Romani.

Am primit astăzi patru modele de paginare pe care le supun atenției publicului cititor.

După cum vedeți, noua traducere nu va mai avea textul paginat în formatul clasic (versetele separate, unele sub altele). Vom pune textul în pagină conform unei împărțiri care privilegiază paragraful, nu versetul.

O problemă care trebuie rezolvată privește trimiterile biblice, pe care vrem să le păstrăm. Dar unde le așezăm? Le punem pe coloană, în dreapta și în stânga, sau în centru? Dacă le așezăm pe coloana centrală, cum să arate aceasta?

Mai jos găsiți patru modele de paginație. Votați modelul pe care îl considerați cel mai potrivit.


Astăzi procesul intentat de Liga Bibliei România împotriva Societății Biblice Britanice și împotriva SBIR, în chestiunea copyrightului pentru Biblia Cornilescu, a intrat într-o nouă etapă.

Informațiile tehnice sunt deja publicate pe site-ul Curții de Apel București. Vezi AICI.

În limbaj obișnuit, aș traduce decizia instanței astfel: „Liga Bibliei România, al cărei reprezentat este Timotei Mitrofan, nu are calitate procesuală. Drepturile pentru Biblia Cornilescu sunt protejate, dar pretenția Ligii Bibliei România de a se stabili cui aparțin aceste drepturi sunt neîntemeiate.” (Pe românește, cum spunea un personaj dintr-o schiță de Caragiale, instanța îl întreabă pe „intimant reclamant”: „Ce treabă ai tu, urâtule?”)

tribunal

Motivarea detaliată a hotărârii va veni probabil după vreo două luni.

Profit de ocazie ca să afirm ceea ce am mai spus cu altă ocazie și ceea ce reiese cu prisosință din documentele publicate în volumul despre Dumitru Cornilescu: relația de colaborare dintre traducător și Societatea Biblică Britanică a fost lipsită de echivoc. Pentru orice altă entitate din acea vreme a fost clar că drepturile de publicare pentru Biblia Cornilescu revin SBB.

Acest adevăr elementar și limpede ca lumina zilei, care vreme de 80 de ani n-a fost pus în discuție nici de către rudele lui Dumitru Cornilescu, nici de către organizațiile internaționale specializate în tipărirea și difuzarea Bibliei, a fost uitat în mod convenabil de către o organizație românească fantomă (Societatea Evanghelică Română, reprezentată de Daniel Cuculea) și de către Liga Bibliei România (=Timotei Mitrofan).

Cele două acțiuni în justiție deschise pe rând de către Societatea Evanghelică Română, respectiv Liga Bibliei România, chiar dacă marginale și nereprezentative, reprezintă pagini rușinoase din istoria mișcării evanghelice românești.

Nu știu ce făceau Societatea Evanghelică Român și Liga Bibliei România în 1933 pentru a apăra Biblia Cornilescu, supusă unor atacuri dure din partea autorităților. Știu însă ce făcea reprezentantul Societății Biblice Britanice, care a mers în audiență la miniștri din guvernul României pentru a atrage atenția asupra măsurilor de cenzură introduse în mod abuziv. În urma acestor demersuri, ca să iau un singur exemplu, ordinele date de ministerul de interne au fost revocate.

În 2014-2016 am ajuns să vedem cam care este recunoștința de care sunt în stare valahii noștri. Amneziile voluntare apărute după 1989 în mințile celor care vor să pună mâna pe o versiune la care nu au contribuit cu nimic au fost posibile numai fiindcă până de curând istoria Bibliei Cornilescu nu a fost cunoscută în detaliu. Se dovedește, a câta oară, ce bălării monstruoase pot crește pe solul fertil al ignoranței, pe care în acest caz nu o pot considera decât voită, în condițiile în care din 2014 volumul cu documente din arhiva SBB este la dispoziția publicului.

Voi continua să urmăresc cu atenție procesul de la Curtea de Apel și, în cazul în care Liga Bibliei România va refuza să ia în considerare bunul simț și dovezile existente, voi fi probabil chemat să depun mărturie în instanță ca expert în probleme de istorie a Bibliilor Cornilescu, în speranța că ițele acestei afaceri toxice vor fi dezlegate o dată pentru totdeauna.

Mi s-a spus cândva: „Dragule, ești prea incisiv cu frații tăi de credință. Criticile pe care le rostești sunt prea dure”. Așadar, două organizații care târăsc în tribunal Societatea Biblică Britanică, două entități care aruncă la coșul de gunoi 90 de ani de istorie, ar trebuie să primească mângâieri pe creștet?

Având în vedere eforturile pe care le-am făcut ani de zile pentru a desprăfui istoria Bibliei lui Cornilescu, într-o vreme când nimeni nu s-a arătat interesat de studierea și publicarea scrisorilor din arhiva Societății Biblice Britanice, sunt încă foarte blând. Frățietatea, dacă vrea să stea la masă cu dreptatea și cu adevărul, nu poate călca în picioare istoria noastră comună.


M-am oprit din nou asupra introducerii Paliei de la Orăștie, ispravă culturală și religioasă a românilor calvini din zona Banatului și Hunedoarei, realizată sub îndrumarea celui de-al treilea episcop reformat român: Mihai Tordaș.

Predoslovia mă fascinează din două motive:

(1) autorul folosește alegoria (ceea ce n-ar fi împotriva hermeneuticii protestante, cu condiția ca alegoria să fie „de bun simț” și să nu constituie punct de doctrină.

(2) textul reia un topos teologic medieval antiiudaic: ideea că după dărâmarea Ierusalimului „jidovii” se vindeau 30 pentru un ban.

De unde să fi luat românul nostru aceste noțiuni? Din lucrarea lui Gáspár Heltai, al cărui Pentateuh (1551) este folosit ca text-sursă de traducători?

Una peste alta, să remarcăm spiritul curajos care îi animă pe traducători, dar și precauțiile hermeneutice pe care le iau. Prin contrast, la finalul sec. 19, în Sinodul BOR se ridica – nu fără teamă – întrebarea dacă Scriptura ar trebui pusă în mâna poporului, având în vedere unele fapte reprobabible ale patriarhilor. Traducătorii români reformați își asumă riscurile cu 300 de ani mai devreme.

Textul de mai jos reprezintă un fragment dintr-o lucrare despre influența Reformei asupra spațiului cultural și religios românesc.

***

Spre deosebire de toate celelalte tipărituri românești de până la ea, Palia conține o introducere substanțială, întinsă pe șase pagini, care mai întâi îl familiarizează pe cititor foarte pe scurt cu partea de conținut a Pentateuhului (2 pagini), iar apoi îi trasează contextul hermeneutic necesar înțelegerii Vechiului Testament. Cititorul este avertizat că „într-aceaste cărți a prorocilor bătrâni și între leage noa [este] mare usebitură și alesătură”. Legea veterotestamentară este împărțită în trei categorii, iar dintre care „una trebuiaște a o ținea cu mare grije”, anume Cele Zece Porunci, fiindcă ele au rolul de a indica cine îi slujește cu adevărat lui Dumnezeu și cine se află sub mânia Lui.[1] Prescripțiile privind rezolvarea conflictelor dintre oameni (legile de tip „ochi derept ochi”) nu mai sunt valabile, fiindcă au fost desființate de Hristos. Nici legea ceremonială asociată sanctuarului („rândurile cortului jidovesc, jirtvele arsurilor, giungherilor” etc.) nu mai este obligatorie pentru creștini, fiindcă ea a fost „umbra și semnul” venirii lui Hristos.

Vechiul Testament are semnificații ascunse, care pot fi decriptate alegoric: „lada cu poruncitele” (=chivotul cu tablele Legii) simbolizează „groapa lui Hristos”, iar „cei doi sărafimi den scaunul milostivniciei” (recte cei doi heruvimi de pe capacul chivotului) prefigurează perechea de îngeri de la mormânt.[2]

Chiar dacă revelația Vechiului Testament își are punctul terminus în Hristos („capul legiei iaste Hristos”), lectura scripturilor vechi aduce „multe folosuri și hasne”, fiindcă ne dă posibilitatea să cunoaștem „slavele lui Domnedzeu” și să înțelegem mai bine relatările din evanghelii și din scrierile apostolilor. De pildă, nu putem înțelege spusa lui Isus din Luca („Mulți flămândzi și stricați fură în zilele lu Elie proroc”), dacă nu parcurgem episodul la care se face trimitere.

Fiindcă VT are și multe contraexemple, cititorul este avertizat să ia seama cum citește, ca să nu cadă în smintire („cum cetind să nu te cumva săblăznești”) la gândul că tot ce găsim scris despre patriarhi trebuie luat drept pildă. Avraam, Isaac și Iacov „au ținut muieri mai câte multe de una și cumva să nu dzici tu că nu e păcat că au viat [=trăit] ei așa și-s sfinți”. Poligamia le-a fost îngăduită patriarhilor fiindcă ei au trăit înainte de darea legii. În plus, după cum arată Ioan Gură de Aur în „tâlcovania” lui la Geneza, patriarhii au avut soții multe fiindcă primiseră făgăduința nașterii lui Mesia. Din acest motiv „ei căuta muieri curate a lăcui cu iale să nască Mesie”. Numai că Mesia nu s-a născut în chip firesc, ci „în mare curăție”, de unde și cerința lui Hristos ca norodul Lui să fie curat și sfânt.[3]

Principiul hermeneutic de bază poate fi rezumat astfel: „Cetiți cu inimă trezvă cum [den] pildele bunilor să învățați pilde bune, iară den pildele răilor să vă feriți să nu luați mânie lu Domnedzeu”. Pedeapsa pentru viețile „hrăbore și negândite” (i.e. semețe și necugetate) o vedem chiar pe paginile Scripturii, în istoria evreilor: Dumnezeu i-a dus în robie 70 de ani, apoi i-a nimicit „cu oaste den Rim”, încât au ajuns să se vândă „30 de jidovi într-un ban jidovesc”.[4] Înfricoșați de asemenea evenimente din istoria poporului ales, trebuie „să ispitim [=cercetăm] cu toată inima Scriptura”, ca să-L cunoaștem pe Dumnezeu și să-L cinstim potrivit cu ceea ce a „tocmit” (i.e. rânduit) El.

[1] Palia, p. 10.

[2] Palia, p. 7.

[3] Palia, p. 8.

[4] Prezența în Palia de la Orăștie a unei legende fabricate în Evul Mediu este de natură să ne intrige. O cercetare atentă a lucrărilor calvine publicate înainte de 1581 ne-ar putea lămuri cum a ajuns editorul Predosloviei să susțină o idee atât de curioasă.


Am ajuns la partea de final a Întrebării creștinești, unde sunt prezentate cele două „tocmeale” ale lui Hristos: botezul și cuminecătura (la Luther: „sacramentul altarului”).

Fiindcă aceste două secțiuni sunt foarte scurte, le prezint pe amândouă într-o singură postare.

Dincolo de chichițele pe care le-am semnalat deja în note, mă opresc la două chestiuni pe care le socotesc mai importante:

(1) Deja în 1560 întâlnim termenul „botez” circulând în paralel cu „botejune” (creat prin analogie cu termeni precum „urâciune” etc. „Botezul” a rămas, „botejunea” a picat.

(2) În secțiunea despre euharistie întâlnim niște formulări care sună ciudat pentru urechea unui protestant. Chiar dacă profesăm o hristologie niceeană, suntem sub influența uzului biblic și nu spunem niciodată „Domnul Dumnezeu, Isus Hristos”, ci numai „Domnul Isus Hristos”, „Domnul Hristos”, „Isus Hristos” etc.

Fiindcă nu cunosc suficient de bine tradiția liturgică răsăriteană, îi rog pe amicii care sunt la ei acasă pe acest teren să-mi spună dacă formula „Domnul Dumnezeu, Isus Hristos” este uzuală în textele teologice răsăritene.

***

IV. Botezul

Întrebare: Ce easte a patra parte ce trebuiaște să știe creștinul?

Răspuns: Botezul, cum au scris sfîntul Matei, evanghelist, cap mai apoi [=final], unde zise Domnul, Dumnezeul nostru,[1] Isus Hristos: „Păsați în toată lumea, învățați toate limbile [=neamurile], botezați-i în numele Tatălui și Fiiului și Duhului Sfânt” [Mat. 28:19]. Și iară zise în Evanghelie lu Marco, cap mai apoi [=final]: „Cine va creade și va fi botezat ispăsit [=mântuit] va fi; cine iară nu creade perit va fi” [Marcu 16:16].

***

Cele două mărturii biblice apar, în această ordine, și în Catehismul mic al lui Luther, care le citează ca răspuns la două întrebări succesive. Prin cea dintâi se cere un argument biblic în sprijinul ideii că la botez „apa este folosită potrivit poruncii lui Dumnezeu”, în vreme cea de a doua se pune problema beneficiilor pe care le conferă botezul. Spre deosebire de Catehismul coresian, cel al lui Luther mai conține două mărturii biblice: Tit 3:5-8 și Romani 6:4.

V. Cuminecătura [=Cina Domnului/euharistia]

Întrebare: Ce easte a cincea partea ce trebuiaște creștinului să știe?

Răspuns: Cumenecătura de la preastol[2] [=altar], ce easte scrisă de sfinții evanghelisti,[3] Matei, 106 [26:26-29], Marcu 64 [14:22-25], Luca 109 [22:17-20] și sfîntul Pavel apostol [1 Cor. 11:23-25].

Întrebare: Zi ceale cuvinte.

Răspuns: Domnul Dumnezeu,[4] Isus Hristos, după cină[5] luo pită și blagoslovi [=a binecuvântat] și frîmse și deade ucenicilor săi și zise: „Luați, mîncați, că acesta easte trupul mieu ce se deade derept [=pentru] voi. Aceasta faceți cînd veți face pomeana [=pomenirea] mea. Așișdere, și păhar luo după cină și blagoslovi și deade ucenicilor săi și zise: „Beați toți dentr-îns. Acesta easte singele mieu de leage noao [=legământul nou], ce se va vărsa derept [=pentru] voi, derept multe [=pentru mulți] să vă se iarte[6] păcatele. Aceasta fac[e]ți pururilea cînd veți face pomeana [=pomenirea] mea.

***

Textul care prezintă instituirea euharistiei de către Isus Hristos nu urmează o Evanghelie anume, ci îmbină, în mod destul de liber, expresii din mai multe tradiții textuale („pentru voi” – Luca; „pentru mulți” – Marcu și Matei). Secvența „pomeana mea” provine din tradiția biblică lucanică (gr. εἰς τὴν ἐμὴν ἀνάμνησιν, Luca 22:19; cf. și 1 Cor. 11:23-25).

Câteva elemente sunt cu totul neobișnuite, precum expresia „Domnul Dumnezeu” folosită cu referire la Isus. Caracterul ei inedit va fi fost observat de editorul Molitevnicului tipărit la câțiva ani după Catehism, fiindcă acolo găsim titlul uzual: „Domnul Isus Hristos”.

[1] Expresia este neobișnuită, fiindcă în limbaj biblic „Domnul Dumnezeu” este numit numai Dumnezeu-Tatăl. Totuși, un precedent există în exclamația lui Toma din Ioan 20:28: „Domnul meu și Dumnezeul meu”.

[2] Expresia are corespondent în Catehismul mic: „das Sakrament des Altars”, respectiv „sacramentum altaris”.

[3] Sintagma „sfinții evangheliști” se întâlnește, în același context, în Catehismele lui Luther.

[4] Formula „Domnul Dumnezeu” nu este specifică textelor euharistice. De altfel, în NT acest titlu este folosit doar cu referire la Dumnezeu-Tatăl. Prezența lui în Catehismul coresian, oricât de stranie, nu pare să fi reținut atenția cercetătorilor.

[5] Secvența „după cină” nu apare în această poziție în textele euharistice. Numai tradiția lucană-paulină cuprinde această precizare (Luca 22:50, 1 Cor. 11:25), dar în conexiune cu partea a doua a Cinei celei de Taină (binecuvântarea și împărțirea paharului).

[6] Ne-am aștepta să avem aici substantivul „iertare”, nu verbul „a ierta”.


Mai jos secțiunea despre Tatăl nostru din Catehismul coresian. Sunt destul de sigur că, dacă am săpa suficient de mult prin catehismele protestante de secol 16 am găsi chiar mai multe paralele decât cele identificate de mine.

Fiindcă nu pot scrie cu un font slavonesc pe internet, am preferat să elimin informațiile privitoare la limba slavonă.

III. Tatăl nostru

Întrebare: Ce easte a treia parte ce trebuiaște creștinului să știe?

Răspuns: Easte Tatăl nostru, ce-au învățat însuș Isus Hristos pre apostoli, Matei, 16 [=6:9-13] și Luca 55 [=11:2-4] glava.

Întrebare: Zi Ocenaș [=Tatăl nostru] rumâneaște, să înțeleagem.

Răspuns: Tatăl nostru ce ești în ceri, sfințească-se numele tău, să vie împărăție ta, fie voia ta, cum în ceri, așa și pre pămînt. Pita noastră sățioasă dă-ne noao astăzi și iartă noo greșalele[1] noastre, cum iertăm și noi greșiților noștri. Și nu ne duce în năpaste[2], ce ne isbăveaște pre noi de hitleanul [=Vicleanul, i.e. cel Rău], că a ta e împărăție și putearea și slava în vecie, amin.[3]

Întrebare: Cîte rîndure de lucrure să ne cuprindem în rugăciune?

Răspuns: Doao.

Întrebare: Care-s acealea?

Răspuns: Milcuitura [=implorarea, cererea] și datul de dar [=recunoștința].

Întrebare: Ce easte milcuitura?

Răspuns: Milcuitura easte aceaea cînd cearem ceva de la Dumnezeu și avem greu și nevoiia noastră, sfînt numele al lui pre ajutori să-l chemăm.

Întrebare: Ce e datul de har?

Răspuns: Datul de har easte aceaea cîndnu ne aducem aminte despre toate faptele bune ale lui Dumnezeu și dăm har [=mulțumim] lui pren Hristos.

Întrebare: Cîte lucrure trebuiesc să fie în rugăciune?

Răspuns: Cinci lucrure: dentîi, porîncealele, că Dumnezeu au porîncit și au lăsat să rugăm. A doua, făgăduita [=promisiunea], că Dumnezeu făgăduitu-ne-au că ne va pre noi asculta. A treia, credința că toate făgăduiturile [=promisiunile] lui Dumnezeu cu credință numai să le putem cuprinde la noi. A patra cearere, greu și nevoie sufletului și trupului. A cincea, în al cui nume trebuiaște să cearem? Să veri să știi, numai <în> numele lu Isus Hristos.

Întrebare: Cîte cearere sunt în Tatăl nostru?

Răspuns: Șapte cearere[4] sînt: trei-s din eale de viiața de veac [veșnică], patru cearere despre viiața aceștii lumi.

***

În această secțiune (intitulată generic „Tatăl nostru”) putem identifica trei unități majore: una în care este redată Rugăciunea domnească (pe numele ei slavon: Ocenașul), o alta în care sunt prezentate principalele două tipuri de rugăciune („milcuitura” și „datul de har”) și a treia, în care se încearcă formularea unei sinteze „dogmatice” pe tema rugăciunii. Editorul Catehismului coresian (sau al modelului străin subiacent) a ales să nu fragmenteze rugăciunea Tatăl nostru, ca în Catehismul lui Luther, preluând totuși la final ideea că în Rugăciunea domnească pot fi identificate șapte cereri.

Prezența în rugăciunea Tatăl nostru a unor fapte de limbă tributare slavonei (adj. „sățioasă” din secvența „pita noastră sățioasă”[5]; „năpaste” și „hitleanul”)[6] ar putea fi explicată în mai multe feluri: (1) editorul a efectuat o revizie a Catehismului în spirit ortodox (deși niciunul dintre cei termeni nu are o încărcătură ortodoxă distinctă); (2) Rugăciunea inclusă în Catehism exista deja în formă orală, drept care traducătorul / editorul a inclus, cum e și firesc, textul său „mental”, nu cel din originalul maghiar.

Din cele cinci adevăruri privitoare la rugăciune, primele două („Dumnezeu au porîncit și au lăsat să rugăm”; „Dumnezeu făgăduitu-ne-au că ne va pre noi asculta”) se regăsesc în ambele Catehisme scrise de Luther. În formă concisă, le găsim în Catehismul mic, în explicația privitoare la termenul „Amin”. Potrivit reformatorului, acest cuvânt trebuie să ne insufle convingerea că cererile noastre sunt ascultate, căci El însuși ne-a poruncit să ne rugăm astfel și a promis că ne va asculta.

În partea introductivă a secțiunii „Tatăl nostru” din Catehismul mare Luther subliniază și mai apăsat faptul că rugăciunea este un imperativ: „A ne ruga, după cum ne învață a doua poruncă, înseamnă să-l chemăm pe Dumnezeu în fiecare nevoie. Asta cere Dumnezeu de la noi; nu este ceva opțional. Avem datoria și obligația de a ne ruga, dacă vrem să fim creștini, după cum avem datoria și obligația de a da ascultare taților, mamelor și autorităților civile”.[7] De asemenea, autorul introduce conceptul de promisiune, care face parte din limbajul său teologic favorit: „În al doilea rând, ceea ce ar trebui să ne îndemne și să ne îmbie la rugăciune este faptul că Dumnezeu a făcut o promisiune: că ceea ce ne rugăm este un lucru sigur și garantat. După cum spune în Psalmul 50: «Cheamă-mă în ziua necazului și eu te voi izbăvi», iar Hristos spune în Evanghelia după Matei 7: «Cereți și vi se va da»”.[8] Bazați pe aceste două elemente, porunca și promisiunea, creștinii își pot prezenta rugăciunile înaintea lui Dumnezeu. Cel care nu dă crezare promisiunii, mai scrie Luther, Îl mânie pe Dumnezeu, Îl dezonorează și Îl face mincinos.

Distincția dintre cele două rugăciuni de bază („cerere” și „recunoștință”) are o paralelă în comentariul lui Zacharias Ursinus la Catehismul de la Heidelberg,[9] ceea ce ar putea fi un indiciu că Întrebare creștinească, deși tributară teologiei luterane, are și câteva tușe reformate („criptocalvine”, cum ar spune luteranii puri).

Textul rugăciunii este cel pe care îl regăsim și în Evanghelia după Matei din Tetraev. Coresi. Prezența termenului „greșale” (în loc de „datorii”) i-a făcut pe unii cercetători să creadă că textul din catehismul coresian constituie o compilație care folosește atât versiunea din Matei, cât și versiunea din Luca. Ipoteza este plauzibilă, însă putem oferi și o explicație alternativă: termenul „greșale” este folosit de trei ori în versetele care urmează după rugăciunea domnească (mai precis, în Matei 6:14-15), având drept corespondent gr. παραπτώματα. Nu este exclus ca tocmai „prezența” acestor termeni să fi dus la „nivelarea” lexicală a întregului pasaj.[10]

[1] Editorul nu a călcat pe urmele lui Filip Moldoveanul, care a folosit „datorii” în Tetraevanghelul tipărit la Sibiu.

[2] În ciuda aparențelor, „năpaste” este o formă de singular. Datorez această observație filologului Iosif Camară.

[3] Doxologia se întâlnește în edițiile postume ale Catehismului mic scris de Luther.

[4] Această împărțire urmează modelul propus de Luther, care introduce intertitluri („Prima cerere, A doua cerere etc.) în cuprinsul rugăciunii „Tatăl nostru”.

[5] E. Munteanu, Lexicologie biblică românească, București, Humanitas, 2008, p. 430-432.

[6] Vezi Iosif Camară, „Versiunile românești ale rugăciunii Tatăl nostru din secolul al XVI-lea în raport cu originalele lor slavone”, în E. Munteanu et al. (editori), Receptarea Sfintei Scripturi: între filologie, hermeneutică și traductologie, Iași, EUAIC, 2011, p. 40, 42.

[7] BC, p. 441 („Despre rugăciune”, § 7).

[8] BC, p. 441(„Despre rugăciune”, § 19).

[9] The Commentary of Dr. Zacharias Ursinus, p. 619 (Vezi reflecțiile despre Întrebarea 116 din Catehism).

[10] Discuția privitoare la acest subiect ne prilejuiește să remarcăm o anomalie în traducerile Rugăciunii domnești din Tetraev. Coresi: în Luca întâlnim termenul „datoare” [=datorii], nu „greșale” sau „păcate”, cum ne-am fi așteptat. Dacă editorul Tetraevanghelului ar fi avut în vedere originalul grec, normal ar fi fost să tipărească „datoare” în Matei și „greșale” în Luca.


Mă felicit pentru ideea de a fi publicat pe blog fragmente din studiul la care lucrez, fiindcă am primit deja excelente observații de la doi cercetători pasionați de zona biblico-filologică: dna Mihaela Bucin și pr. Ioan-Florin Florescu. Cu un tânăr filolog ieșean, Iosif Camară, am discutat diverse chestiuni privitoare la rugăciunea „Tatăl nostru”. Discuțiile pe care le am cu alți specialiști mă luminează în multe privințe și vreau să le mulțumesc pentru corecturi.

Redau mai jos a doua secțiune a Catehismului coresian. Textul a fost transcris de dna Alexandra Roman Moraru.

Precum se vede, modelul apusean al Întrebării creștinești (scris în maghiară?) trebuie să fi conținut așa-numitul „Crez apostolic”, despre care legenda (atestată începând cu Rufin din Aquileea, sec. IV) spune că ar fi fost formulat de către apostoli în ziua Cincizecimii. Începând cu Petru, toți apostolii ar fi rostit, pe rând, câte un adevăr de credință din cele 12 care compun acest crez.

De la bun început fac observația că această secțiune îmi pare mai prost tradusă decât celelalte. Pr. Ioan-Florin Florescu spunea într-un comentariu la postarea de ieri că traducătorii din sec. XVI sunt foarte literaliști (ceea ce e adevărat ca principiu). Dar ce văd eu în textul Crezului din Catehism arată că fie traducătorul român nu s-a priceput, fie n-a urmat foarte atent buchea originalului.

Iau doar un exemplu: „ce au născut dinioară” (corespunzând lui μονογενῆ în originalul grec) este o anomalie pe care nu mi-o pot explica. Ce putea să fie în maghiară (dacă din maghiară s-a tradus) ca să iasă această bâzdâganie? Prin contrast, în altă tipăritură coresiană (Molitevnic, 1567) găsim echivalarea corectă: „unul născutul”.

Să vedem „Crezul” și notele explicative.

***

II. Crezul „apostolic” [=de la Niceea-Constantinopol]

Întrebare: Zi Credința ce-au făcut 12 apostoli.[1]

Răspuns: Cap dintîi, de fapta lumiei [=despre crearea lumii][2]

Crez întru Dumnezeu, în Tatăl putearnicul, făcătoriul ceriului și al pămîntului, văzutelor tuturor și nevăzutelor.

Cap al doile, de scumpărat [=despre răscumpărare]

Și întru unul domn, Isus Hristos, fiiul lu Dumnezeu, ce au născut dinioară,[3] însă den Tatăl născu, mainte de toate veacure; lumină de la lumină, Dumnezeu derept[4] [=adevărat] den Dumnezeu derept [=adevărat], născut, însă nefăcut, unul cu Tatăl,[5] pren cine toate făcute sînt. Derept noi, oamenii, și derept ispăsenie [mântuirea] noastră, venit-au den ceri și au născut[6] den Duhul Sfînt și den Mariia fată om fu.[7] Răstignitu-se-au derept noi, supt Pilat den Pont, chinuit și îngrupat[8] și învise [a înviat] a treia zi, după Scriptură, și să sui în ceri și șădea[9] a dereapta Tatălui. Și iară veni-va cu slavă a judeca viii și morții, că împărățiia lui nu easte obîrșenie [sfârșit].

Cap al treile, de sfinție.

Și în Duhul Sfînt, domnul ce vii face [=de viață făcătorul], însă de la Tatăl vine și în Tatăl și în Fiiul să ne închinăm și să slăvim[10] cum[11] au grăit prorocii: Și într-una sfîntă a săborului apostolilor[12] beseareca, mărturiseaște[13] un botez, să să iarte păcatele, așteptăm[14] sculatul [învierea] morților și ver fi viu[15] în vecie, amin.

***

În ciuda faptului că prima întrebare din această secțiune anunță Crezul apostolic („Credința ce-au făcut 12 apostoli”), textul care urmează este de fapt celălalt crez major din creștinismul timpuriu, așa-numitul Crez de la Niceea-Constantinopol. Este remarcabil că editorul / tipograful Întrebării creștinești nu a observat și remediat discrepanța care apare în urma acestei schimbări.

Prezența Crezului niceean în Catehismul coresian a fost înțeles ca rezultat al unui compromis teologic la care s-a ajuns după ce comanditarul Johannes Benkner a încercat să facă presiuni asupra comunității românești (ortodoxe) din Șcheii Brașovului. Ne putem dispensa de o asemenea ipoteză dacă ținem cont de următorii factori: (1) este posibil ca înlocuirea crezului apusean (Crezul apostolic) cu cel răsăritean (Niceea-Constantinopol) să fi caracterizat modelul străin al tipăriturii coresiene; (2) Crezul niceean a fost agreat de Luther, care îl include (fără filioque) la finalul broșurii sale despre Cele trei simboluri sau crezuri ale credinței creștine (1538), remarcând totodată că el este cântat săptămânal la liturghie; (3) Colecția standard de documente confesionale ale Bisericilor luterane – Cartea concordiei (1580) – cuprinde principalele trei simboluri de credință: Crezul Apostolic, Crezul de la Niceea-Constantinopol și Crezul atanasian. Bisericile protestante erau familiarizate cu acest crez, prin urmare n-ar fi fost nevoie de „negocieri” sau „concesii” din partea luteranilor în vederea publicării lui într-o carte care urmărea difuzarea Reformei tocmai în spațiul răsăritean.

Numeroasele erori prezente în această porțiune din Catehism sugerează că traducerea / editarea (sau tipărirea) textului s-a făcut în mod neglijent. Prin contrast, versiunea Crezului din altă tipăritură coresiană (Molitvenicul) se caracterizează printr-o mai mare acuratețe și prin soluții de traducere mult mai potrivite (dacă le raportăm la arhetipul grec).

[1] Vezi Ph. Schaff, Creeds of Christendom, vol. 1, New York, Harper & Brothers, 1919, p. 14-23.

[2] Împărțirea crezului în trei segmente (Von der Schöpfung, Von der Erlösung, Von der Heiligung) provine tot de la Luther.

[3] Echivalarea lui μονογενῆ (prin intermediar, desigur) cu „ce au născut dinioară” este o ciudățenie care încă nu a fost explicată de filologi. Versiunea Crezului din altă carte coresiană (Molitevnic, 1567) conține echivalarea corectă: „unul născutul”.

[4] Aceeași sintagmă o găsim și în Coresi Tâlcul (f. 40r), p. 58: „Hristos era Dumnezeu derept și om, cuvântul Tatălui”. Crezul din Molitvenic dă un echivalent mai aproape de cel modern: „Dumnezeu adeverit den Dumnezeu adeverit”.

[5] Traducere stângace (prin intermediar) a celebrei sintagme ὁμοούσιον τῷ Πατρί, redată mult mai bine în Molitvenicul coresian: „întru o fire cu Tatăl”

[6] Traducerea exactă a participiului σαρκωθέντα (care face aluzie la Ioan 1:14) este „s-a întrupat” (lit. „s-a încarnat”). Neajunsul formulei din Catehism a fost remediată în Molitevnic, unde citim: „se împeliță” (i.e. se întrupă).

[7] Traducătorul / editorul / tipograful a omis includerea conjuncției „și”, ceea ce face posibilă o lectură eronată a acestui segment (i.e. „au născut den Duhul Sfânt și om fu den Mariia fată”). În fapt, Crezul afirmă că Hristos s-a întrupat „din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria”. Precizarea „om fu” / „omeni-se” (Molitevnic) vine ca o completare, fiind introdusă, în greacă, printr-o nouă conjuncție coordonatoare.

[8] Folosirea celor două participii între atâtea verbe la modul indicativ este frapantă. Să fie o stângăcie a traducătorului sau o indiosincrazie a modelului urmat?

[9] Corect ar fi „șade”, formă prezentă în Molitevnic.

[10] Formulare defectuoasă. Traducătorul / editorul a ajuns să echilvaleze cele două verbe care descriu statutul Duhului Sfânt („este închinat/adorat și slăvit”) prin două verbe la persoana I plural. Versiunea din Molitevnicul coresian rezolvă numai parțial problema.

[11] O echivalare corectă cere folosirea unui pronume relativ.

[12] În Molitevnic: „de săbor apostolească”. Termenul de care ar fi avut nevoie traducătorul este „săbornic”, pe care îl întâlnim abia în secolul următor la Varlaam, în Răspunsul împotriva catihismusului calvinesc (1645).

[13] Verbul ar trebui să fie la persoana I, ca în Molitevnic: „spuiu un botez”.

[14] Confesiunea a început la persoana I („crez”) și ar fi fost firesc ca singularul să fie prezent și în partea de final.

[15] Formulare defectuoasă, fiindcă ar trebui să avem un substantiv (cf. „viiața” din Molitevnic).

Pagina următoare »