Din istoria traducerii Bibliei



Am bucuria să anunț publicarea iminentă de către Editura Universității „Al. I. Cuza” din Iași a volumului „Noul Testament de la Bălgrad (1648) și Reforma. Studiu istorico-filologic”, care figurează în colecția Fontes traditionis, coordonată de dl. prof. Eugen Munteanu.

Mai jos coperta cărții. Voi reveni într-o altă postare cu detalii privind conținutul lucrării.

ntcoperta

ntcoperta4


Proiectul EDCR la care trudim de o vreme (cam un an și jumătate) se derulează într-un ritm bunicel. Am terminat ieri de citit cartea Deuteronom, care a fost sub lupa filologică a colegilor Gelu Păcurar și Silviu Tatu. Cartea Exodul, care e gata de cam un an, dacă memoria nu mă înșală, va ajunge curând pe masa Comitetului Pastoral.

Din cărțile care îmi revin mie și colegului Laurențiu Moț, mai am de parcurs doar patru: 1-2 Corinteni, Evrei și Apocalipsa.

Nu de mult am trecut prin Iuda, care mi s-a părut foarte criptică, densă, multe aluzii la scrieri pseudoepigrafe. Ca să pot înțelege limbajul autorului, m-am apucat să citesc 1 Enoh în grecește. Din păcate, numai o mică parte din textul acestei scrieri apocaliptice se păstrează în greacă. Ar fi fost minunat să o avem integral, dar și din ceea ce s-a păstrat rezultă cu prisosință intertextualitatea dintre Iuda și 1 Enoh. Asta ar explica probabil și de ce Iuda a intrat în canon „ca prin foc”.

(Precizez următoarele, pentru cei care se întreabă ce implicații are pentru statul cărții 1 Enoh faptul că această scriere este citată de o epistolă canonică: nu consider că viziunile apocaliptice din 1 Enoh ar trebui socotite „soluții” pentru lume, ci mai degrabă „indicii” ale problemelor.

1 Enoh este o viziune teologică radicală, inspirată din anumite pasaje ale VT și forjată pe nicovala robustă a genului apocaliptic. Cartea este atât o teodicee detaliată, cât și un protest vehement împotriva nelegiuirii din lume. Ca orice apocalipsă, ea încearcă să ajungă la resorturile răului cosmic, dar nu uită să ridice și flamura speranței peste cititori. Așadar, nu citiți 1 Enoh singuri acasă. Veți descoperi oricum că scrierea e un soi de marmite – cum ar zice englezii – ceea ce pentru unii e o drojdie dezgustătoare, pentru alții e un deliciu hrănitor, cu multe vitamine.)

Dar să revin la EDCR. Cum spuneam și cu altă ocazie, dacă ne hărnicim suficient de mult, putem termina NT în cursul acestui an.

Mai jos o mostră din textul lui Iuda, cu tot cu note de subsol. Dacă ele vor rămâne și în ediția tipărită n-aș putea spune, căci nu sunt nici proroc, nici fiu de proroc.

Textul pe care îl propun e destul de neologizant pe alocuri. Presimt că multe dintre soluțiile mele vor ajunge „clavecinul bine temperat”, la finalul procesului.

***

8 Totuși, în același fel oamenii aceștia, târâți de visările lor, își pângăresc trupul, nesocotesc stăpânirea și-i batjocoresc pe cei slăviție. 9 Arhanghelul Mihail, în controversa lui cu Diavolul, când se certau cu privire la trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci a zis: Domnul să te mustre!f 10 Aceștia, dimpotrivă, batjocoresc ce nu cunosc; cât despre lucrurile pe care le înțeleg — numai în chip firescg, ca niște dobitoace necuvântătoareh — tocmai acestea le aduc pierzarea. 11 Vai de ei! Căci au apucat-o pe calea lui Cain! Pentru câștig, s-au aruncat în rătăcirea lui Balaam! Au pierit în răscoala lui Core! 12 Sunt stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, unde se ospătează fără rușine, preocupați numai de ei înșiși; nori fără apă, duși de vânt încoace și încolo, pomi tomnatici fără rod, de două ori morți, dezrădăcinați; 13  valuri înfuriate ale mării, care își spumegă rușinile lor, stele rătăcitoare, cărora le este păstrat întunericul fără de marginii, pe vecie.

14 Și pentru ei a profețit Enoh, al șaptelea patriarh de la Adam, când a zis: „Iată, a venit Domnul cu zecile de mii de sfinți ai Săi, 15 ca să facă judecată împotriva tuturor și să încredințezej orice suflet de toate faptele nelegiuite pe care le-au făcut în chip nelegiuit și de toate cuvintele aspre pe care le-au rostit împotriva Lui acești păcătoși nelegiuiți.”k 16 Ei sunt niște cârtitori, nemulțumiți cu soarta lor; trăiesc după poftele lor, gura le este plină de vorbe trufașe și se arată părtinitori față de oameni, pentru câștig.

***

 e1:8 Gr. dóxas („slăvi”), referire probabilă la ființe cerești caracterizate de slavă.

 f1:9 Zah. 3:2.

 g1:10 Gr. physikōs, în context, „instinctual”.

 h1:10 Sau: „iraționale”.

 i1:13 Gr. ho zóphos tou skótous, „întunericul beznei”. Expresie la gradul superlativ, menită să sublinieze intensitatea beznei care îi așteaptă pe cei osândiți.

 j1:15 Sau: „să dovedească vinovat”.

 k1:15 1 Enoh 1:9. Cartea 1 Enoh, document compozit format din viziuni și tradiții apocaliptice atribuite lui Enoh, a fost redactată în perioada intertestamentară, după instituirea așa-numitei „tăceri profetice”. Deși necanonică, scrierea 1 Enoh a influențat considerabil contextul teologic iudaic în care s-a dezvoltat creștinismul.


Ieri, ca parte a seriei de evenimente „Vertical”, organizate de pastorii Emil Bartoș și Radu Gheorghiță, am avut bucuria de a vorbi despre munca de revizuire a traducerii făcute de Cornilescu.

Precizez cu această ocazie că ediția-pilot pe care am prezentat-o nu este o „revizuire de autor”, ci rodul unei munci de echipă. Am ajuns să stau în fața publicului și să vorbesc despre această activitate nu fiindcă eu aș fi începutul și sfârșitul acestui proiect, ci fiindcă am ajuns, fără voia mea, unul dintre motorașele care s-au pus în mișcare pentru a urni din loc un proiect pentru desfășurarea căruia sunt necesare energii ce depășesc puterile unui singur om.

Cum spuneam și în prelegere, deja am început să primesc mesaje, unele mai erudite ca altele. Citez din ultimul mesaj primit: „Anumite trăsături sunt comune stilului religios din mai multe limbi moderne şi se regăsesc în limbajul mai multor religii: caracterul arhaic, monumentalitatea, necesitatea de a păstra distanţa faţă de vorbirea curentă, fără a pierde însă capacitatea de comunicare şi de implicare afectivă, emoţională. Stilul religios este un stil functional ca orice stil de specialitate, si nu este normal sa existe tentatii de distrugere a stilului religios pentru a usura comunicarea.” Autorul lansează aceste salve lingvistice ca mai apoi să poată  taxa voalat „incercarea unora de a inlocui in traducerea Bibliei, a termenului neprihanit cu termenul drept”. Cin’ să fie aceștia, oare, mă întreb eu cu un aer nevinovat?

Mai jos mica mea prelegere. Cei prezenți în sală au avut avantajul de a vedea pe ecran textele despre care vorbeam. Fără ele, expunerea își pierde un pic din coeziune.

Nu sunt cel mai captivant vorbitor pe care l-ați auzit vreodată, așa că înarmați-vă cu răbdare și fiți milostivnici față de bâlbele inerente unui personaj care se simte mai în largul lui între cărți decât la tribune. 🙂

Vă reamintesc că textul introductiv al ediție-pilot este public și poate fi citit gratuit AICI.

Prelegerea propriu-zisă începe de la minutul 5.00.


Procesul de revizuire a Bibliei Cornilescu intră într-o nouă etapă, o dată cu iminenta publicare a ediției-pilot menite să dea publicului educat (pastori, prezbiteri, jurnaliști, editori, redactori, oameni din presă, cititori de cursă lungă etc.) o idee despre cum va arăta viitoarea ediție.

În decembrie ne așteptăm să avem ediția-pilot, un volum cu patru cărți ale Bibliei în haină nouă: Geneza, Marcu, Ioan și Romani.

Am primit astăzi patru modele de paginare pe care le supun atenției publicului cititor.

După cum vedeți, noua traducere nu va mai avea textul paginat în formatul clasic (versetele separate, unele sub altele). Vom pune textul în pagină conform unei împărțiri care privilegiază paragraful, nu versetul.

O problemă care trebuie rezolvată privește trimiterile biblice, pe care vrem să le păstrăm. Dar unde le așezăm? Le punem pe coloană, în dreapta și în stânga, sau în centru? Dacă le așezăm pe coloana centrală, cum să arate aceasta?

Mai jos găsiți patru modele de paginație. Votați modelul pe care îl considerați cel mai potrivit.


Astăzi procesul intentat de Liga Bibliei România împotriva Societății Biblice Britanice și împotriva SBIR, în chestiunea copyrightului pentru Biblia Cornilescu, a intrat într-o nouă etapă.

Informațiile tehnice sunt deja publicate pe site-ul Curții de Apel București. Vezi AICI.

În limbaj obișnuit, aș traduce decizia instanței astfel: „Liga Bibliei România, al cărei reprezentat este Timotei Mitrofan, nu are calitate procesuală. Drepturile pentru Biblia Cornilescu sunt protejate, dar pretenția Ligii Bibliei România de a se stabili cui aparțin aceste drepturi sunt neîntemeiate.” (Pe românește, cum spunea un personaj dintr-o schiță de Caragiale, instanța îl întreabă pe „intimant reclamant”: „Ce treabă ai tu, urâtule?”)

tribunal

Motivarea detaliată a hotărârii va veni probabil după vreo două luni.

Profit de ocazie ca să afirm ceea ce am mai spus cu altă ocazie și ceea ce reiese cu prisosință din documentele publicate în volumul despre Dumitru Cornilescu: relația de colaborare dintre traducător și Societatea Biblică Britanică a fost lipsită de echivoc. Pentru orice altă entitate din acea vreme a fost clar că drepturile de publicare pentru Biblia Cornilescu revin SBB.

Acest adevăr elementar și limpede ca lumina zilei, care vreme de 80 de ani n-a fost pus în discuție nici de către rudele lui Dumitru Cornilescu, nici de către organizațiile internaționale specializate în tipărirea și difuzarea Bibliei, a fost uitat în mod convenabil de către o organizație românească fantomă (Societatea Evanghelică Română, reprezentată de Daniel Cuculea) și de către Liga Bibliei România (=Timotei Mitrofan).

Cele două acțiuni în justiție deschise pe rând de către Societatea Evanghelică Română, respectiv Liga Bibliei România, chiar dacă marginale și nereprezentative, reprezintă pagini rușinoase din istoria mișcării evanghelice românești.

Nu știu ce făceau Societatea Evanghelică Român și Liga Bibliei România în 1933 pentru a apăra Biblia Cornilescu, supusă unor atacuri dure din partea autorităților. Știu însă ce făcea reprezentantul Societății Biblice Britanice, care a mers în audiență la miniștri din guvernul României pentru a atrage atenția asupra măsurilor de cenzură introduse în mod abuziv. În urma acestor demersuri, ca să iau un singur exemplu, ordinele date de ministerul de interne au fost revocate.

În 2014-2016 am ajuns să vedem cam care este recunoștința de care sunt în stare valahii noștri. Amneziile voluntare apărute după 1989 în mințile celor care vor să pună mâna pe o versiune la care nu au contribuit cu nimic au fost posibile numai fiindcă până de curând istoria Bibliei Cornilescu nu a fost cunoscută în detaliu. Se dovedește, a câta oară, ce bălării monstruoase pot crește pe solul fertil al ignoranței, pe care în acest caz nu o pot considera decât voită, în condițiile în care din 2014 volumul cu documente din arhiva SBB este la dispoziția publicului.

Voi continua să urmăresc cu atenție procesul de la Curtea de Apel și, în cazul în care Liga Bibliei România va refuza să ia în considerare bunul simț și dovezile existente, voi fi probabil chemat să depun mărturie în instanță ca expert în probleme de istorie a Bibliilor Cornilescu, în speranța că ițele acestei afaceri toxice vor fi dezlegate o dată pentru totdeauna.

Mi s-a spus cândva: „Dragule, ești prea incisiv cu frații tăi de credință. Criticile pe care le rostești sunt prea dure”. Așadar, două organizații care târăsc în tribunal Societatea Biblică Britanică, două entități care aruncă la coșul de gunoi 90 de ani de istorie, ar trebuie să primească mângâieri pe creștet?

Având în vedere eforturile pe care le-am făcut ani de zile pentru a desprăfui istoria Bibliei lui Cornilescu, într-o vreme când nimeni nu s-a arătat interesat de studierea și publicarea scrisorilor din arhiva Societății Biblice Britanice, sunt încă foarte blând. Frățietatea, dacă vrea să stea la masă cu dreptatea și cu adevărul, nu poate călca în picioare istoria noastră comună.


M-am oprit din nou asupra introducerii Paliei de la Orăștie, ispravă culturală și religioasă a românilor calvini din zona Banatului și Hunedoarei, realizată sub îndrumarea celui de-al treilea episcop reformat român: Mihai Tordaș.

Predoslovia mă fascinează din două motive:

(1) autorul folosește alegoria (ceea ce n-ar fi împotriva hermeneuticii protestante, cu condiția ca alegoria să fie „de bun simț” și să nu constituie punct de doctrină.

(2) textul reia un topos teologic medieval antiiudaic: ideea că după dărâmarea Ierusalimului „jidovii” se vindeau 30 pentru un ban.

De unde să fi luat românul nostru aceste noțiuni? Din lucrarea lui Gáspár Heltai, al cărui Pentateuh (1551) este folosit ca text-sursă de traducători?

Una peste alta, să remarcăm spiritul curajos care îi animă pe traducători, dar și precauțiile hermeneutice pe care le iau. Prin contrast, la finalul sec. 19, în Sinodul BOR se ridica – nu fără teamă – întrebarea dacă Scriptura ar trebui pusă în mâna poporului, având în vedere unele fapte reprobabible ale patriarhilor. Traducătorii români reformați își asumă riscurile cu 300 de ani mai devreme.

Textul de mai jos reprezintă un fragment dintr-o lucrare despre influența Reformei asupra spațiului cultural și religios românesc.

***

Spre deosebire de toate celelalte tipărituri românești de până la ea, Palia conține o introducere substanțială, întinsă pe șase pagini, care mai întâi îl familiarizează pe cititor foarte pe scurt cu partea de conținut a Pentateuhului (2 pagini), iar apoi îi trasează contextul hermeneutic necesar înțelegerii Vechiului Testament. Cititorul este avertizat că „într-aceaste cărți a prorocilor bătrâni și între leage noa [este] mare usebitură și alesătură”. Legea veterotestamentară este împărțită în trei categorii, iar dintre care „una trebuiaște a o ținea cu mare grije”, anume Cele Zece Porunci, fiindcă ele au rolul de a indica cine îi slujește cu adevărat lui Dumnezeu și cine se află sub mânia Lui.[1] Prescripțiile privind rezolvarea conflictelor dintre oameni (legile de tip „ochi derept ochi”) nu mai sunt valabile, fiindcă au fost desființate de Hristos. Nici legea ceremonială asociată sanctuarului („rândurile cortului jidovesc, jirtvele arsurilor, giungherilor” etc.) nu mai este obligatorie pentru creștini, fiindcă ea a fost „umbra și semnul” venirii lui Hristos.

Vechiul Testament are semnificații ascunse, care pot fi decriptate alegoric: „lada cu poruncitele” (=chivotul cu tablele Legii) simbolizează „groapa lui Hristos”, iar „cei doi sărafimi den scaunul milostivniciei” (recte cei doi heruvimi de pe capacul chivotului) prefigurează perechea de îngeri de la mormânt.[2]

Chiar dacă revelația Vechiului Testament își are punctul terminus în Hristos („capul legiei iaste Hristos”), lectura scripturilor vechi aduce „multe folosuri și hasne”, fiindcă ne dă posibilitatea să cunoaștem „slavele lui Domnedzeu” și să înțelegem mai bine relatările din evanghelii și din scrierile apostolilor. De pildă, nu putem înțelege spusa lui Isus din Luca („Mulți flămândzi și stricați fură în zilele lu Elie proroc”), dacă nu parcurgem episodul la care se face trimitere.

Fiindcă VT are și multe contraexemple, cititorul este avertizat să ia seama cum citește, ca să nu cadă în smintire („cum cetind să nu te cumva săblăznești”) la gândul că tot ce găsim scris despre patriarhi trebuie luat drept pildă. Avraam, Isaac și Iacov „au ținut muieri mai câte multe de una și cumva să nu dzici tu că nu e păcat că au viat [=trăit] ei așa și-s sfinți”. Poligamia le-a fost îngăduită patriarhilor fiindcă ei au trăit înainte de darea legii. În plus, după cum arată Ioan Gură de Aur în „tâlcovania” lui la Geneza, patriarhii au avut soții multe fiindcă primiseră făgăduința nașterii lui Mesia. Din acest motiv „ei căuta muieri curate a lăcui cu iale să nască Mesie”. Numai că Mesia nu s-a născut în chip firesc, ci „în mare curăție”, de unde și cerința lui Hristos ca norodul Lui să fie curat și sfânt.[3]

Principiul hermeneutic de bază poate fi rezumat astfel: „Cetiți cu inimă trezvă cum [den] pildele bunilor să învățați pilde bune, iară den pildele răilor să vă feriți să nu luați mânie lu Domnedzeu”. Pedeapsa pentru viețile „hrăbore și negândite” (i.e. semețe și necugetate) o vedem chiar pe paginile Scripturii, în istoria evreilor: Dumnezeu i-a dus în robie 70 de ani, apoi i-a nimicit „cu oaste den Rim”, încât au ajuns să se vândă „30 de jidovi într-un ban jidovesc”.[4] Înfricoșați de asemenea evenimente din istoria poporului ales, trebuie „să ispitim [=cercetăm] cu toată inima Scriptura”, ca să-L cunoaștem pe Dumnezeu și să-L cinstim potrivit cu ceea ce a „tocmit” (i.e. rânduit) El.

[1] Palia, p. 10.

[2] Palia, p. 7.

[3] Palia, p. 8.

[4] Prezența în Palia de la Orăștie a unei legende fabricate în Evul Mediu este de natură să ne intrige. O cercetare atentă a lucrărilor calvine publicate înainte de 1581 ne-ar putea lămuri cum a ajuns editorul Predosloviei să susțină o idee atât de curioasă.


Am ajuns la partea de final a Întrebării creștinești, unde sunt prezentate cele două „tocmeale” ale lui Hristos: botezul și cuminecătura (la Luther: „sacramentul altarului”).

Fiindcă aceste două secțiuni sunt foarte scurte, le prezint pe amândouă într-o singură postare.

Dincolo de chichițele pe care le-am semnalat deja în note, mă opresc la două chestiuni pe care le socotesc mai importante:

(1) Deja în 1560 întâlnim termenul „botez” circulând în paralel cu „botejune” (creat prin analogie cu termeni precum „urâciune” etc. „Botezul” a rămas, „botejunea” a picat.

(2) În secțiunea despre euharistie întâlnim niște formulări care sună ciudat pentru urechea unui protestant. Chiar dacă profesăm o hristologie niceeană, suntem sub influența uzului biblic și nu spunem niciodată „Domnul Dumnezeu, Isus Hristos”, ci numai „Domnul Isus Hristos”, „Domnul Hristos”, „Isus Hristos” etc.

Fiindcă nu cunosc suficient de bine tradiția liturgică răsăriteană, îi rog pe amicii care sunt la ei acasă pe acest teren să-mi spună dacă formula „Domnul Dumnezeu, Isus Hristos” este uzuală în textele teologice răsăritene.

***

IV. Botezul

Întrebare: Ce easte a patra parte ce trebuiaște să știe creștinul?

Răspuns: Botezul, cum au scris sfîntul Matei, evanghelist, cap mai apoi [=final], unde zise Domnul, Dumnezeul nostru,[1] Isus Hristos: „Păsați în toată lumea, învățați toate limbile [=neamurile], botezați-i în numele Tatălui și Fiiului și Duhului Sfânt” [Mat. 28:19]. Și iară zise în Evanghelie lu Marco, cap mai apoi [=final]: „Cine va creade și va fi botezat ispăsit [=mântuit] va fi; cine iară nu creade perit va fi” [Marcu 16:16].

***

Cele două mărturii biblice apar, în această ordine, și în Catehismul mic al lui Luther, care le citează ca răspuns la două întrebări succesive. Prin cea dintâi se cere un argument biblic în sprijinul ideii că la botez „apa este folosită potrivit poruncii lui Dumnezeu”, în vreme cea de a doua se pune problema beneficiilor pe care le conferă botezul. Spre deosebire de Catehismul coresian, cel al lui Luther mai conține două mărturii biblice: Tit 3:5-8 și Romani 6:4.

V. Cuminecătura [=Cina Domnului/euharistia]

Întrebare: Ce easte a cincea partea ce trebuiaște creștinului să știe?

Răspuns: Cumenecătura de la preastol[2] [=altar], ce easte scrisă de sfinții evanghelisti,[3] Matei, 106 [26:26-29], Marcu 64 [14:22-25], Luca 109 [22:17-20] și sfîntul Pavel apostol [1 Cor. 11:23-25].

Întrebare: Zi ceale cuvinte.

Răspuns: Domnul Dumnezeu,[4] Isus Hristos, după cină[5] luo pită și blagoslovi [=a binecuvântat] și frîmse și deade ucenicilor săi și zise: „Luați, mîncați, că acesta easte trupul mieu ce se deade derept [=pentru] voi. Aceasta faceți cînd veți face pomeana [=pomenirea] mea. Așișdere, și păhar luo după cină și blagoslovi și deade ucenicilor săi și zise: „Beați toți dentr-îns. Acesta easte singele mieu de leage noao [=legământul nou], ce se va vărsa derept [=pentru] voi, derept multe [=pentru mulți] să vă se iarte[6] păcatele. Aceasta fac[e]ți pururilea cînd veți face pomeana [=pomenirea] mea.

***

Textul care prezintă instituirea euharistiei de către Isus Hristos nu urmează o Evanghelie anume, ci îmbină, în mod destul de liber, expresii din mai multe tradiții textuale („pentru voi” – Luca; „pentru mulți” – Marcu și Matei). Secvența „pomeana mea” provine din tradiția biblică lucanică (gr. εἰς τὴν ἐμὴν ἀνάμνησιν, Luca 22:19; cf. și 1 Cor. 11:23-25).

Câteva elemente sunt cu totul neobișnuite, precum expresia „Domnul Dumnezeu” folosită cu referire la Isus. Caracterul ei inedit va fi fost observat de editorul Molitevnicului tipărit la câțiva ani după Catehism, fiindcă acolo găsim titlul uzual: „Domnul Isus Hristos”.

[1] Expresia este neobișnuită, fiindcă în limbaj biblic „Domnul Dumnezeu” este numit numai Dumnezeu-Tatăl. Totuși, un precedent există în exclamația lui Toma din Ioan 20:28: „Domnul meu și Dumnezeul meu”.

[2] Expresia are corespondent în Catehismul mic: „das Sakrament des Altars”, respectiv „sacramentum altaris”.

[3] Sintagma „sfinții evangheliști” se întâlnește, în același context, în Catehismele lui Luther.

[4] Formula „Domnul Dumnezeu” nu este specifică textelor euharistice. De altfel, în NT acest titlu este folosit doar cu referire la Dumnezeu-Tatăl. Prezența lui în Catehismul coresian, oricât de stranie, nu pare să fi reținut atenția cercetătorilor.

[5] Secvența „după cină” nu apare în această poziție în textele euharistice. Numai tradiția lucană-paulină cuprinde această precizare (Luca 22:50, 1 Cor. 11:25), dar în conexiune cu partea a doua a Cinei celei de Taină (binecuvântarea și împărțirea paharului).

[6] Ne-am aștepta să avem aici substantivul „iertare”, nu verbul „a ierta”.

Pagina următoare »