Din istoria traducerii Bibliei



În copilărie, la școala duminicală fiind, am auzit că există „savanți care strică Biblia”, adică niște indivizi puși pe rele, oameni care, prin intermediul noilor traduceri apărute, subminează mesajul Scripturii.

O asemenea manevră ar fi insinuarea că „Marea Roșie” prin care au trecut evreii era de fapt o „Mare de Trestii”.

Când m-am făcut om mare am lepădat cele copilărești și am ajuns să citesc Scripturile veterotestamentare și în limba ebraică. Or, ceea ce numim noi „Marea Roșie” în Cornilescu este, în ebraică, yam-suf, adică „Marea de Trestii” sau „Marea Trestiilor”.

Bun, și atunci de ce zicem „Marea Roșie”?

Fiindcă așa spune „Septuaginta”: θάλασσα ἐρυθρά.

Mă îndoiesc că există vreo versiune în limba română care să spună „Marea Trestiilor” sau „Marea de Trestii”. Și totuși, dacă, în calitate de protestanți, suntem consecvenți cu principiul veritas hebraica, așa ar trebui să traducem.

Acestea fiind spuse, supun chestiunea atenției dvs. Vă invit să votați ce ați prefera. Știu deja rezultatul sondajului, dar mă simt dator să încerc Marea (Roșie!) cu degetul. :)


Trei cărți-document vor fi lansate la ITP în data de 24 martie 2015.

Intrarea liberă!

afis-lansare-carti-web


Domnul „Ionică T”, care de-o vreme îmi ia cu asalt blogul și îmi trimite diverse linkuri la unele postări (vezi AICI), a reușit în cele din urmă să mă determine să scriu textul de mai jos. Îmi veți ierta tonul extrem de aspru. Dacă am ajuns să torn vitriol în această postare, este fiindcă doresc să atrag atenția asupra gravității erorilor teologice care rezultă din studiul incompetent al Sfintelor Scripturi.

Mărturisesc de la bun început că sunt stupefiat de încrederea pe care o afișează proprietarul blogului „Biblia antică”. Domnia sa purcede cu elan stahanovist pe tărâmul criticii de text, fără cunoștințe de greacă și de ebraică și fără să aibă noțiuni elementare privind transmiterea textului sacru prin cele două mari ramuri ale sale: (1) Septuaginta și (2) Textul Masoretic.

Profund tulburat de prezența în cap. 1 al Epistolei către Evrei a unor fragmente din Septuaginta („Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!”, 1:6), autorul nostru consideră că textul epistolei a fost alterat de „o mână străină, cu o morală foarte dubioasă […], mână care a intervenit în timp ce copia textul și și-a spus părerea lui în text, ca și cum ar fi părerea apostolului.” Altfel spus, „acest verset nu a fost scris de apostolul Pavel. Cineva s-a băgat peste el, adăugând ceva la ce a scris el”.

Trec peste chestiunea paternității Epistolei către Evrei. Origen, un fin judecător al stilului epistolei, a recunoscut că stilul acestei omilii nu este paulin. Dacă și autorul nostru ar fi putut citi textul epistolei Evrei în original, ar fi ajuns la concluzia că, într-adevăr, versetul cu pricina, asemenea întregii epistolei, nu a ieșit de sub condeiul apostolului Pavel. Nu intru în detalii. Găsiți dezbateri asupra acestei chestiuni în orice comentariu exegetic la Epistola către Evrei.

Să vedem câteva fragmente din „demonstrația” făcută de dl. Ionică T. Din respect pentru limba română am introdus în postare diacriticele. Observațiile mele urmează după fragmentele citate.

Epistola către Evrei capitolul 1 conține niște elemente ce trebuie discutate cu atenție, sa fim exegeți textuali imparțiali:

Elementul 1. Texte neautentice

Sesizez o frază din Septuaginta – la versetul 6 (Toți îngerii lui Dumnezeu să i se închine) – care în textul antic evreiesc nu există. Și nu există nici în anumite versiuni ale Septuagintei. Nu veți găsi această frază în Vechiul Testament redat de Cornilescu, oricât ați căuta-o. Cum decidem? Cum interpretam lipsa?

Încep cu afirmația că acest text nu există „nici în anumite versiuni ale Septuagintei” și întreb: cum adică „versiuni ale Septuagintei”? Septuaginta este ea însăși o versiune a unui text ebraic. Ea se păstrează în mai multe manuscrise grecești. La care dintre ele face referire domnul Ionică T.? A verificat aparatul critic al ediție de la Göttingen și a văzut că acest verset lipsește din unele manuscrise? În lipsa unor probe, afirmația este nefondată, o probă de amatorism cras.

Contrar celor afirmate de autor, cuvintele care lipsesc din Textul Masoretic (Deut. 32:42) există în textul ebraic antic descoperit la Qumran; mai precis, în manuscrisul 4QDeutq II 5 ii. Postez mai jos imaginea cu textul ebraic, luat din ediția electronică a textelor biblice de la Qumran.

4QDeutTextul subliniat cu roșu spune clar: „Să i se plece lui toți elohim”. Putem înțelege prin elohim fie (1) „toți zeii”, fie „toți fiii lui Dumnezeu”, cum a tradus Septuaginta: καὶ προσκυνησάτωσαν αὐτῷ πάντες υἱοὶ θεοῦ.

Singura diferență între LXX și Epistola către Evrei este că în aceasta din urmă înțelege că „fiii lui Dumnezeu” din Septuaginta ar fi îngerii (προσκυνησάτωσαν αὐτῷ πάντες ἄγγελοι θεοῦ), ceea ce nu e contrar spiritului biblic veterotestamentar.

Necunoscând aceste date, autorul cade în speculații precum cele de mai jos:

Avem doar două posibilități de interpretare:

Posibilitatea A. Fie acceptăm ideea că textul antic evreiesc a fost „măsluit, corectat” (corectat în sens negativ) și astfel s-a eliminat această frază din text. Făcând astfel se naște întrebarea, dar ce motiv ar fi avut?

Posibilitatea B. Fie acceptăm că în originalul Epistolei către Evrei nu a existat versetul 6, fiind adăugat mai târziu de un copist. Făcând astfel se naște întrebarea dar ce motiv o fi avut?

Dacă entuziastul „critic de text” ar fi avut curiozitatea să consulte o lucrare fundamentală din acest domeniu (Textual Criticism of the Hebrew Bible), scrisă de cel mai eminent savant al domeniului (Emanuel Tov), ar fi putut citi explicații competente la paginile 249-250 taman pe acest subiect. Autorul pune pe o coloană textul ebraic din TM, apoi textul ebraic care va fi stat la baza Septuagintei și apoi textul din ms. 4QDeutq.

tov

Concluzia lui Tov este că fragmentul care lipsește din Textul Masoretic „a fost șters într-un act de cenzură teologică atunci când secvența ‘fiii lui Dumnezeu’ a fost considerată o descriere politeistă nedorită a tărâmului divin. Schimbările tendențioase nu sunt niciodată uniforme și, într-adevăr, ‘fiii lui Dumnezeu’ sunt menționați în alte locuri din Textul Masoretic (de ex., Gen. 6:2; Ps. 29:1; cf. 82:1).”

Așadar, toate speculațiile la care se dedă autorul sunt lovite de nulitate. Textul Epistolei către Evrei este fiabil și problema în acest caz este Textul Masoretic, din care a dispărut, din rațiuni teologice, o frântură de text.

Din nefericire, dl. Ionică T. scrie pe blogul domniei sale postări cu duiumul. Aproape toate sunt toxice prin falsele raționamente pe care le propagă. Cititorii care nimeresc pe blogul respectiv se fericesc că au dat peste așa comoară de informații. Numai că în acest caz un orb călăuzește pe alți orbi. Sfârșitul inevitabil este groapa fără fund a raționamentelor și speculațiilor găunoase. Cum se întâmplă adesea, drumul de la nerozie la erezie nu e foarte lung.

În cazul în care domnul Ionică T. e dispus să accepte vreun sfat de la mine, îi recomand să se lase de astfel de exerciții smintitoare pentru sine și pentru cei care citesc blogul lui. Scriptura e limpede în datele ei de bază (mântuirea adusă de Hristos). Dar extrem de complicată în chichițele și detaliile care îl frământă pe domnul Ionică T. În cazul în care nu vrea să-și rateze mântuirea, domnul T. are două posibilități: (1) să rămână la cele smerite și să se dezică de aberațiile pe care le publică; (2) să se înscrie la o școală de teologie, să se pună cu burta pe limbile biblice și să studieze temeinic Scriptura.

P.S. Domnul Ionică T. nu este complet lipsit de modestie când scrie:

Sunt oarecum rușinat, că eu, un nimeni de la țară, cu seralul abandonat în clasa a XIII, fără bac și fără facu tre să vă spun niște lucruri, care sunt de talia (rangul) unor profi dr universitari în teologie. Dar dacă ei se ocupa cu altceva, tre să le spună și astea cineva. Dacă nu, mă tem că pietrele vor vorbi. Așa că haideți să le dăm bătaie înainte.

Ce să mai spui în fața acestei probe monumentale de ingenuitate? Să-i spui autorului că nu l-a chemat Domnul să facă studii de critică textuală? Domnia sa își închipuie că inventează roata, când profesori universitari precum Emmanuel Tov (și alții înaintea lui) au spus deja ce trebuia spus pe acest subiect! Nu, „profii” cu pricina nu se ocupă cu altceva! Spre deosebire de autorul nostru, ei se ocupă cu ce trebuie să se ocupe! În mod foarte competent, după zeci de ani de studiere a manuscriselor, nu cu râvna începătorului! Mai trebuie doar că dl. T. să-și dea bacul, să se înscrie la o „facu” și să afle că există oameni care deja au explicat în mod autorizat lucrurile care îl frământă pe el! Da, este adevărat: cunoașterea îngâmfă. Dar nu e mai puțin adevărat că ignoranța (oricât de bine intenționată) duce în fundul iadului. Să ne păzească Dumnezeu de amândouă!


Am făcut astăzi revizuirea unui alt capitol: 1 Corinteni 1.

Unele versete sunt destul de aglomerate fiindcă așa e în original. De ex., v. 21, în care se repetă termenul „înțelepciune.

Mi se pare greu de găsit cadența optimă pentru secțiunea 27‒29, în care Pavel repetă insistent verbul „a ales”, pus înaintea subiectului.

Precum veți vedea, am păstrat chiasmul din v. 19 și topica originală din v. 31 (citatul din Ier. 9:22).

Cred că orice cititor familiarizat cu textul lui Cornilescu va recunoaște amprenta lui stilistică. Anumite modificări probabil nu vor fi sesizate de la bun început decât de cei care sunt foarte familiarizați cu textul.

***

1Pavel, chemat [să fie] apostol al lui Hristos Isus, prin voia lui Dumnezeu, şi fratele Sosten, 2către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, către cei sfinţiţi în Hristos Isus, chemaţi [să fie] sfinţi, împreună cu toţi cei ce cheamă în vreun loc Numele lui Isus Hristos, Domnul lor şi al nostru: 3Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos!

4Îi mulţumesc Dumnezeului meu totdeauna, cu privire la voi, pentru harul lui Dumnezeu care v-a fost dat în Hristos Isus, 5căci în El aţi fost îmbogăţiţi în toate privinţele, cu orice vorbire şi cu orice cunoştinţă, 6după cum mărturia lui Hristos a fost bine întărită în mijlocul vostru, 7încât nu duceți lipsă de niciun dar, în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos.

8El vă va întări până la sfârşit, [ca să fiţi] fără vină în ziua Domnului nostru Isus Hristos. 9Credincios este Dumnezeu, prin care ați fost chemați la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru.

10Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să vă potriviți în ce spuneți și să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi [în chip desăvârşit] într-un cuget și într-un gând. 11Căci mi s-a povestit despre voi, fraţilor, de către ai Cloei, că între voi sunt certuri. 12Vreau să spun că fiecare din voi spune: „Eu sunt al lui Pavel!” ‒ „Și eu, al lui Apolo!” ‒ „Şi eu, al lui Chifa!” ‒ „Şi eu, al lui Hristos!” 13Hristos a fost împărţit? Oare Pavel a fost răstignit pentru voi? Sau în numele lui Pavel aţi fost voi botezaţi? 14Îi mulţumesc lui Dumnezeu că n-am botezat pe niciunul din voi, în afară de Crisp şi Gaiu, 15ca să nu spună cineva că în numele meu aţi fost botezaţi. 16Am mai botezat şi casa lui Stefana; încolo, nu ştiu să mai fi botezat pe altcineva. 17Căci Hristos nu m-a trimis să botez, ci să vestesc Evanghelia; dar nu cu înţelepciunea vorbirii, ca nu cumva să fie zădărnicită crucea lui Hristos.

18Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării: dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu. 19Căci este scris:

„Voi prăpădi înţelepciunea celor înţelepţi,
şi priceperea celor pricepuți o voi zădărnici.”

20Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este certărețul veacului acestuia? N-a arătat Dumnezeu că înţelepciunea lumii acesteia este nebunie?

21Căci, întrucât, prin înţelepciunea lui Dumnezeu, lumea nu L-a cunoscut pe Dumnezeu prin înţelepciune, Dumnezeu a găsit de cuviință să-i mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii. 22Într-adevăr, iudeii cer minuni, iar grecii caută înţelepciune; 23noi însă propovăduim un Hristos răstignit, care pentru iudei este pricină de poticnire, iar pentru neamuri, nebunie; 24dar pentru cei chemaţi, atât iudei, cât și greci, Hristos ‒ puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. 25Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii, şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai tare decât oamenii.

26Uitaţi-vă la chemarea voastră, fraților, căci [printre voi] nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. 27Dimpotrivă, pe cele nebune ale lumii le-a ales Dumnezeu, ca să le facă de ruşine pe cele înţelepte; pe cele slabe ale lumii le-a ales Dumnezeu, ca să le facă de ruşine pe cele tari, 28și pe cele umile ale lumii şi pe cele dispreţuite le-a ales Dumnezeu, pe cele ce nu sunt, ca să le nimicească pe cele ce sunt; 29ca să nu se laude nimeni înaintea lui Dumnezeu. 30Prin El sunteți și voi în Hristos Isus, care s-a făcut înțelepciune pentru noi de la Dumnezeu, dreptate, sfinţire şi răscumpărare, 31astfel încât, precum stă scris:

„Cine se laudă, în Domnul să se laude!”


Am reușit să merg mai departe cu mostra de revizuire. Vă propun astăzi un segment din Evanghelia după Marcu.

Am căutat să elimin ceea ce nu-și are corespondent în original. Pe de altă parte, am păstrat stilul lui Cornilescu. Aștept observații, comentarii, lăcrămații.

Dacă vă place, de ce vă place?

Dacă nu vă place, de ce nu vă place?

***

1Începutul Evangheliei lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

2După cum este scris în prorocul Isaia,

Iată, trimit pe solul Meu înaintea feței Tale;
el Îţi va pregăti calea;
Glas al celui ce strigă în pustie:
Pregătiţi calea Domnului,
netede faceți cărările Lui,

4a venit Ioan botezând în pustie şi propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor. 5Şi au început să iasă la el tot ţinutul Iudeei şi toţi locuitorii Ierusalimului; şi, mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi de el în râul Iordan. 6Ioan era îmbrăcat cu [o haină din] păr de cămilă, era încins peste mijloc cu o cingătoare de piele și se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică. 7El propovăduia şi spunea: „După mine vine Cel ce este mai puternic decât mine, căruia eu nu sunt vrednic să mă plec să-I dezleg cureaua încălţămintelor. 8Eu v-am botezat cu apă, dar El vă va boteza cu Duhul Sfânt.”

9În zilele acelea a venit Isus din Nazaretul Galileei şi a fost botezat în Iordan de către Ioan. 10Şi îndată, pe când ieşea din apă, [Isus] a văzut cerurile deschizându-se şi Duhul pogorându-Se peste El ca un porumbel. 11Şi un glas s-a auzit din ceruri: „Tu eşti Fiul Meu preaiubit; în Tine îmi găsesc toată plăcerea Mea.”

12Îndată Duhul l-a condus pe Isus în pustie. 13Și a stat în pustie patruzeci de zile, fiind ispitit de Satan. Și era împreună cu fiarele sălbatice și îngerii Îi slujeau.

14După ce a fost închis Ioan, Isus a venit în Galileea, propovăduind Evanghelia lui Dumnezeu și 15spunând: „S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!”

16Pe când trecea Isus pe lângă Marea Galileei, i-a văzut pe Simon şi pe Andrei, fratele lui Simon, aruncând năvodul în mare, căci erau pescari. 17Isus le-a zis: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.” 18Iar ei îndată şi-au lăsat mrejele şi au mers după El. 19După ce a mers puţin mai departe, i-a văzut pe Iacov, fiul lui Zebedei, şi pe Ioan, fratele lui, care erau şi ei într-o corabie, dregându-și mrejele, 20și îndată i-a chemat. Și lăsându-l pe tatăl lor, Zebedei, în corabie, cu simbriașii, au mers după El.

21S-au dus la Capernaum. Şi îndată, în ziua Sabatului, când a intrat în sinagogă, a început să dea învățătură. 22Și erau uimiţi de învăţătura Lui, căci îi învăţa ca unul care are putere, nu cum îi învăţau cărturarii.

23Tocmai atunci era în sinagoga lor un om cu un duh necurat, care a început să strige: „Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Te ştiu cine eşti: eşti Sfântul lui Dumnezeu!” 25Isus l-a certat şi i-a spus: „Taci şi ieşi afară din el!” 26Şi duhul necurat a ieşit din el, scuturându-l cu putere şi strigând cu glas mare. 27Toţi au rămas înmărmuriţi, încât se întrebau unii pe alţii, zicând: „Ce este aceasta? O învăţătură nouă, [însoțită de] putere! Chiar şi duhurilor necurate le poruncește, şi ele i se supun!” 28Şi îndată I s-a dus vestea pretutindeni, în toată Galileea.


Mai jos puteți citi a patra și ultima postare din seria intitulată „Plânsul lui Cornilescu”, avându-l ca autor pe Christian Sălcianu.

Plânsul lui Cornilescu

„Cu privire la schimbarea termenilor «righteousness» și «justification» trebuie să vă spun confidențial că am plâns ca un copil în tren și târziu în noapte. Mi-a părut într-adevăr foarte rău. Toată inima mea era acolo, fiindcă m-am gândit numai la înțelesul adevărat al textului și mi-am dorit ca poporul meu să-l afle. Este aspectul central al Bibliei.”[1]

Sunt cuvinte de o greutate imensă, culise de suflet: confidențial, lacrimi, inimă, popor, înțeles adevărat, aspect central al Bibliei. Traducătorul ne aduce aminte de Apostolul Pavel care scrie „cu ochii scăldați în lacrimi […] ca să vedeți dragostea nespus de mare pe care o am față de voi” (2 Corinteni 2:4).

Ne-am putea întreba care era riscul? Ce neajunsuri avea alternativa? De ce atâta frământare? Cornilescu era conștient de această tensiune pentru că o trăise nemijlocit timp de mulți ani. Concret: una era să spui că „Dumnezeu te face drept” și cu totul altceva să crezi că „Dumnezeu te socotește drept”.

Pe fundalul Vechiului și al Noului Testament, termenii ebraic și grecesc pentru „îndreptățire” au semnificație în context judiciar[2], realitatea reprezentată de aceștia fiind cea de „pronunțare”, de recunoaștere a unei relații de conformitate cu legea lui Dumnezeu. Se recunoaște o tensiune în faptul că în Biblie apar nenumărați oameni declarați „neprihăniți” în ciuda defectelor și a păcatelor lor.[3] Și atunci, ce este „îndreptățirea” sau „justificarea”? „Justificarea este repunerea individului într-o stare de dreptate. […] Justificarea este un act declarativ al lui Dumnezeu prin care, pe baza suficienței morții ispășitoare a lui Cristos, El declară că credincioșii au îndeplinit toate cerințele Legii care se referă la ei. Justificarea este un act judiciar care îi atribuie credinciosului dreptatea lui Cristos.”

Ce nu este „îndreptățirea” sau „justificarea”? „Se acceptă în mod universal că termenul «a justifica» (dikaioo) nu înseamnă «a face drept».” „[Îndreptățirea] nu se realizează prin transformarea persoanei în așa fel încât să fie dreaptă sau prin modificarea stării ei spiritual reale.” „[Îndreptățirea] nu este o infuzie de sfințenie în individ. […]”[4] În concluzie, „această neprihănire sau îndreptățire […] este o declarație a schimbării statutului păcătosului și nu o infuzie de bunătate în sufletul lui.”[5]

Cel mai probabil aceasta a fost tensiunea trăită și de Cornilescu. Cornilescu afirmase că prin cuvântul „dreptate” „cititorul roman nu poate înțelege textul și își face o idee greșită despre acest subiect cât se poate de important”. El însuși trecuse prin experiența aceasta, când, la finalul traducerii NT se descoperise a fi un păcătos sortit iazului de foc. Editorul Conțac explică: „Fundamentală, pentru ieșirea din impasul spiritual, a fost Epistola către Romani și declarația că «toți sunt socotiți neprihăniți fără plată», prin credința în sângele lui Isus Hristos.”[6] El afirmă mai departe că „prin conștientizarea intensă a principiului că iertarea păcatelor vine prin moartea ispășitoare a lui Hristos, Cornilescu repeta o experiență tipic protestantă, foarte asemănătoare descoperirii făcute de Luther.”[7] Luther spusese: „Am început să înțeleg că «justiția lui Dumnezeu» însemna acea dreptate prin care omul trăiește prin darul lui Dumnezeu, adică prin credință. Iată ce înseamnă: justiția lui Dumnezeu este revelată de Evanghelie, o dreptate pasivă prin care Dumnezeul plin de milă ne justifică prin credință, după cum este scris: «Cel care este justificat prin credință, va trăi.» Acesta este punctul în care am simțit că am fost pe deplin născut din nou.”[8]

Istoria se repeta: experiența lui Cornilescu, a lui Wesley, a lui Luther, a apostolului Pavel nu ținea de un cuvânt, ci de un concept, de o realitate – renunțarea la eforturile proprii pentru mântuire și primirea în dar a verdictului de achitare dat de Dumnezeu prin jertfa lui Isus Hristos. Așadar, îndreptarea sau revenirea după voia lui Dumnezeu nu se baza pe eforturi omenești sau pe schimbări ale naturii omului (acestea fiind din vremea fariseilor și până azi cunoscute ca străduințe perfecționiste), ci prin primirea în dar, prin credință, a jertfei lui Isus Hristos. Ca atare, Cornilescu retrăia tensiunea gândindu-se la experiența tuturor cititorilor săi: „Toată inima mea era acolo, fiindcă m-am gândit numai la înțelesul adevărat al textului și mi-am dorit ca poporul meu să-l afle. Este aspectul central al Bibliei.” Conștientizarea acestui fapt rămâne să fie o descoperire la care să ajungă toți creștinii, în special cei ce susțin că sunt născuți din nou, și este deopotrivă obligatoriu a fi inclusă în predicarea oricărui slujitor al Evangheliei.

Un compromis fără compromitere

Conștient că în economia situației putea să apară și acuza unei ambiții personale, și doritor a nu pune obstacole proiectului, Cornilescu a cedat: „Nu sunt omul care să meargă împotriva bunului simț. Așadar, după multă luptă, am decis să introduc schimbarea.”[9] Schimbarea viza renunțarea la parafraza „stare după voia lui Dumnezeu” și înlocuirea expresiei cu un singur cuvânt.

Decizia traducătorului fusese una personală, chiar dacă luată într-un context de presiune, iar asumarea responsabilității aparținea de acum SBB. Mărturisirea traducătorului continua: „Am înțeles noaptea trecută că [parafraza] va fi scoasă, așa că am decis înaintea dvs., și mă bucur că am fost de-acord fără să știu decizia. Oricum, Societatea va avea o anumită responsabilitate pentru această schimbare. Așadar, jalea mea e alinată un pic la gândul că am fost silit să fac schimbarea și slavă Domnului că nu a fost făcut în cel mai rău mod, ci prin folosirea acelui cuvânt care este mai acceptabil decât celălalt.”[10]

Care erau aceste cuvinte, unul mai puțin „acceptabil” decât celălalt? Opțiunile evaluate timp de mai mulți ani erau limitate: „neprihănire”, „dreptate”, „îndreptățire”. Adeney, reprezentantul SBB la București și activ în misiunea printre evrei îl consiliase pe Cornilescu promovând termenul „neprihănire”. După cum îi scria lui Kilgour (coordonatorul SBB de la Londra): „L-am îndemnat să adopte un cuvânt existent în limbă, dar rar întrebuințat, «neprihăniți» și să lase ca sensul să se dezvolte în acest termen. Cuvântul, cu o notă privitoare la înțeles, i-ar obișnui treptat pe oameni să citească acest sens când îl găsesc.”[11]

Cornilescu s-a conformat: „Am pus cuvântul despre care am vorbit cu dl Adeney, nu cel mai rău. Cred că din două cuvinte rele trebuie să-l alegem pe cel mai bun, nu pe cel mai rău.” Milioanele de exemplare ale versiunii lui Cornilescu confirmă termenii „neprihănire” și „socotit neprihăniți”. Cornilescu explică: „Am pus în același timp o notă de subsol – o singură dată – cu explicația și cu termenul propriu-zis.”[12] Cititorul poate verifica versetul 21 din Romani 3, unde în text apare cuvântul „neprihănire”, iar la subsol alternativa „dreptate”. Cornilescu explică mai mult într-o altă scrisoare: „Am pus o notă de subsol care spune: „grecește: dreptate”. Astfel că cititorul are ambele echivalări. Singurele note de acum în versiunea mea vor fi notele cu formulări alternative, destul de puține.”[13] Una dintre acestea, în contextul care ne interesează – acela al neprihănirii – este cea de la Ieremia 33:16 unde expresia „Domnul, Neprihănirea noastră” are ca notă de subsol „Sau: stare după voia lui Dumnezeu”.

Soluția lui Adeney a fost una de compromis, el însuși recunoscând o nesiguranță: „Nu mi-e clar dacă face bine înlocuind „dreptate” cu „neprihănire” (pentru righteousness). Recunosc dificultatea, dar poate că ar fi fost mai bine să lase cuvânt vechi și să-i învețe pe oameni înțelesul lui dublu. Va fi interesant să auzim ce cred alții și ce va aduce timpul.”[14]

Ce a adus timpul? Din 1924 până azi, la 90 de ani de la prima ediție SBB, citim în versiunea Cornilescu că „am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos” (Galateni 2:16). Termenul s-a consacrat ca atare, deși se poate suspecta faptul că majoritatea oamenilor[15] înțeleg prin neprihănire o stare de desăvârșire și mai puțin o declarație cu privire la un statut de desăvârșire. Altfel spus, există riscul de a fi schimbat un cuvânt cu altul, iar semnificația în carte, predică, rugăciune sau cântare să-i fie aceeași șubredă, insuficientă, de care s-a ferit amarnic Cornilescu.

„Cornilescu să dispară!”

Într-unul din momentele tensionate de gestionare a noului produs editorial, Cornilescu a fost consultat dacă să apară sau nu numele lui pe pagina de titlu a Bibliei pe care o tradusese. Inițiativa urmărea eliminarea unui potențial obstacol în calea distribuției Bibliei și a primirii adevărului de către români. Marele om a detensionat creștinește situația într-o exprimare cu rezonanțe apostolice: „Cornilescu să dispară și Biblia să fie cunoscută drept cuvânt al lui Dumnezeu!”[16].

Nu a plâns că nu i-a apărut numele pe o Biblie pe care deceniile următoare aveau să o numere în milioane de exemplare. Nu a plâns că această „cea mai citită traducere a Sfintei Scripturi”, cum spune în subtitlul volumului Cornilescu editorul Emanuel Conțac, avea să fie pentru mulți dintre cititorii ei o anonimă în ce-l privește pe traducător. A plâns însă pentru un adevăr, pentru o modificare, pentru că și-a dorit ca cititorul să înțeleagă că aspectul central al Bibliei nu este o desăvârșire utopică și înfricoșătoare, ci este acela de „a fi socotit neprihănit” prin har, prin credință.

Iată spiritul tuturor celor „născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:13). Un spirit în care a te război pentru un text să nu fie expresia unor ambiții scolastice, teologice (sau, mai nou, de patrimoniu și economice), ci dorința autentică de a-l împărtăși fidel, „nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, aşa cum şi este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, care lucrează şi în voi care credeţi” (1 Tesaloniceni 2:13). Un spirit al celui care nu este și nu va fi ontologic fără vină, ci doar socotit astfel. De Dumnezeu.

[1] Scrisoarea 178 (2 martie 1924).

[2] Vezi Romani 8:33,34.

[3] Vezi cazuri precum patriarhul Noe (VT) sau Zaharia (NT), tatăl lui Ioan Botezătorul. Cazul cel mai relevant este acela al patriarhului Iov care, acuzat de prieteni de păcate, și recunoscând că nu este desăvârșit, își cere dreptatea de la Dumnezeu care să-l recunoască neprihănit (Iov 23).

[4] Millard J. Erickson, Teologie creștină, Editura Cartea Creștină (Oradea: 1998), vol. 2, pp. 125-128.

[5] Ed. Raoul Dederen, Handbook of Seventh-day Adventist Theology, capitolul Salvation, Review and Herald Publishing Association (Hagerstown: 2000), p. 304.

[6] Conțac, Cornilescu, p. 62.

[7] Conțac, Cornilescu, p. 62.

[8] Teologia reformatorilor, p. 76.

[9] Scrisoarea 178 (2 martie 1924).

[10] Scrisoarea 178 (2 martie 1924).

[11] Scrisoarea 197 (21 martie 1924).

[12] Scrisoarea 178 (2 martie 1924).

[13] Scrisoarea 179 (4 martie 1924).

[14] Scrisoarea 338 (8 ianuarie 1925).

[15] Dicționarul Academiei arată că în literatura română termenul „neprihănit” e consacrat ca „fără pată” sau „imaculat”, exprimând o calitate pură a conștiinței (Negruzzi), a vieții omului (Asachi, Davila), a iubirii (Minulescu), a dimensiunii sexuale a omului, castitatea (Delavrancea, Galaction) sau, la modul figurat, o trăsătură de curăție imaculată a unei păduri (Hogaș), a albului unei marmure sau mai ales al zăpezii (Macedonski, Arghezi, Rebreanu, Sadoveanu, Stancu). Dicţionarul limbii române, serie nouă, tomul VII, partea 1, litera N, Editura Academiei (Bucureşti: 1971).

[16] Scrisoarea 179 (4 martie 1924). Apostolul Pavel scria corintenilor: „Cine este Pavel? Şi cine este Apolo? Nişte slujitori ai lui Dumnezeu, prin care aţi crezut; şi fiecare după puterea dată lui de Domnul.” (1 Corinteni 3:5)


Mai jos puteți citi a treia parte din seria de postări scrise de Christian Sălcianu pe baza lecturii volumului de documente despre Biblia Cornilescu. Primele două părți AICI și AICI.

Parafraza – o sabie cu dublu tăiș

Cornilescu a apelat de multe ori la parafraze, căutând prioritar claritatea textului și respingând siluirile conformiste. Iată cum și-a justificat metoda:

„Am evitat parafrazele, pe cât posibil. Dar când nu a existat un cuvânt potrivit în românește pentru a transmite înțelesul adevărat din original, nu am putut evita parafraza. Nu am putut inventa un cuvânt nou, de aceea a trebuit să spun mai multe cuvinte în loc de unu, pentru a da adevăratul sens. De pildă, nu avem un cuvânt adecvat în românește pentru „righteousness”. În versiunea veche era „justice” [„dreptate”], de aceea a trebuit să pun ceva de genul „stare potrivit voii lui Dumnezeu”.”[1]

Cum arăta în mod concret un text al versiunii care circula atunci și cum arăta în parafraza versiunii lui Cornilescu? Am ales Galateni 2:16.

„Știind că nu se îndreptează omul din faptele legei, ci numai prin credința lui Iisus Hristos, și noi întru Iisus Hristos am crezut, ca să ne îndreptăm din credința lui Hristos, iar nu din faptele legei; că nu se va îndrepta din faptele legei tot trupul.” (Sinodală, 1914)[2]

„Totuși, fiindcă știm că omul nu este pus într’o stare după voia lui Dumnezeu, prin faptele cerute de Lege, ci prin credința în Iisus Hristos, am crezut și noi în Hristos Iisus, ca să fim puși într’o stare după voia lui Dumnezeu, prin credința în Hristos, iar nu prin faptele cerute de Lege; pentrucă nimeni nu va fi pus într’o stare a omului după voia lui Dumnezeu prin faptele cerute de Lege.” (Cornilescu, 1921)

Alternativa era asumată: ori se alegea un singur cuvânt, cu riscul de a fi insuficient și cu potențial derutant, ori se apela la o expresie clară, care însă venea cu dezavantajul lungimii ei. Un susținător din tabăra SBB exemplifica tentativa lui Cornilescu:

„În Romani, pentru „justificați” (cap. 5) folosește o parafrază lungă: «puși într-o stare a omului după voia lui Dumnezeu». Este adevărat că termenul «îndreptățiți», folosit în alte versiuni, este foarte nesatisfăcător și că parafraza clarifică înțelesul. Dar aș spune că o astfel de expresie lungă este imposibilă pe termen lung. Este atât de greoaie […].” [3]

Editorul Emanuel Conțac afirmă că la baza acestui demers – apelul la parafrază – stă convingerea protestantă că omul trebuie pus față în față cu textul nemijlocit și inteligibil al Scripturii. „Recursul frecvent la parafrază poate sugera și că textul Scripturii nu este întotdeauna simplu și că el trebuie explicat pentru a putea fi înțeles de cititorul obișnuit.”[4] Cornilescu însuși trecuse printr-o astfel de experiență. Tocmai dorința curată de a explica Scriptura a fost ceea ce i-a adus lui Cornilescu probabil cea mai mare dilemă și criză a traducerii sale. „Obiecția cea mai serioasă cu privire la ediția princeps a Bibliei Cornilescu rămâne abuzul de parafraze.”[5]

Din două părți i-au venit critici sau sesizări, pe de-o parte dinspre competitori, spre exemplu Gala Galaction[6], care a ridicat obiecții asupra modului în care Cornilescu a tradus (1921) dikaios și dikaiosyne, pentru care foarte rar a folosit termenii „drept” și „dreptate”; pe de altă parte reprezentanții SBB care doreau ca versiunea nouă (1924) să fie cât mai literală posibil, fără apelul la note, intertitluri, parafraze. Orice adaos la textul biblic ar fi putut da naștere interpretărilor (care nu au lipsit) că acolo ar fi fost, în fapt, inserții partizane unei anumite confesiuni, lucru străin de politica SBB.

În fața evaluărilor primite, răspunsul traducătorului a fost unul onest: „Nu pot spune că traducerea mea este una ideală. Dar acum este cea mai bună”[7]. În propria-i evaluare, versiunea sinodală era „foarte literală, oficială și învechită”, în timp ce versiunea sa era „în limbajul viu, curent, al oamenilor”[8]. Totuși, în urma sesizărilor și criticilor primite, traducătorul a făcut o serie întreagă de modificări. Probabil reperul cel mai important pentru îndreptarea versiunii sale este materialul SBB cu titlul „Reguli pentru traducători”. În urma consultării regulilor, Cornilescu mărturisește că acestea „au fost un vademecum pentru mine.”

În ciuda tuturor criticilor adversarilor lui, Cornilescu era cunoscut ca un creștin autentic: „A trecut prin experiențe religioase profunde și autentice care l-au adus în mod clar de partea adevărului evanghelic. Este un om convertit în mod temeinic, căruia convertirea i-a schimbat perspectiva.”[9] Cineva remarca avantajul clar dat de faptul că „traducătorul însuși este un om cât se poate de rezonabil, care nu este înclinat să se războiască pentru versiunea sa, ci dorește cu adevărat să accepte orice sugestie care ar îmbunătăți traducerea.”[10] Doveditor, Cornilescu spunea: „Am cerut altor persoane să facă o listă a alternativelor pe care ar dori să le introduc în noua mea ediție și le-am luat pe toate în considerare.”[11]

Emanuel Conțac reține atenția asupra faptului că „de departe însă cea mai dureroasă schimbare propusă era revizuirea sintagmelor «stare după voia lui Dumnezeu» (pentru dikaiosyne) și «om într-o stare după voia lui Dumnezeu» (pentru dikayos).”[12]

Obiecția majoră – dikaiosyne

Editorul continuă: „O problemă majoră asupra căreia i se atrăsese atenția era traducerea termenului dikaiosyne, pe care Cornilescu refuzase să-l echivaleze cu «dreptate», preferând în schimb «neprihănire».”[13] Cineva recunoștea că, de fapt, „singura parafrază la care au fost obiecții a fost cuvântul pe care l-a folosit pentru «righteousness» [gr. dikaiosyne].”[14]

Dincolo de explicația lui Cornilescu, dată mai sus, și alții recunoșteau dificultatea: „Nu există un singur cuvânt pentru «righteousness». Cuvântul românesc trimite mai degrabă la «justice» [justiție, dreptate]. Este foarte greu de găsit un cuvânt simplu pentru «justificare».”[15] Până azi se recunoaște în lumea teologică faptul că „este dificil de găsit cuvintele potrivite care să corespundă în mod adecvat termenului «îndreptățire» – gr. dikaioō – și tuturor termenilor asociați acestuia.”[16]

Situația era cunoscută și se căutau soluții: „Cornilescu mai spune că principala acuzație de parafrazare a avut în vedere traducerea de către el a cuvântului corespunzător lui «righteousness» [dreptate, neprihănire], al cărui echivalent românesc ar însemna «dreptate». Acesta din urmă este problematic, fiindcă nu trimite la «justificare» și în acest caz ar putea foarte bine să pună o notă acolo unde apare prima dată.”[17] (italicele adăugate)

Sugerat în subtitlul cărții Cornilescu – din culisele…, demersul editorului Conțac ne ajută să privim în spatele cortinei, a manuscriselor, în atelierul unui traducător. Cornilescu se destăinuia: „M-am frământat cu aceste cuvinte «righteousness» și «justification» timp de aproape șapte ani și nu am putut găsi un cuvânt adecvat care să le reprezinte.” Pentru el era „un aspect foarte important, deoarece”, continua scrisoarea, „cu vechea traducere, «justice» [«dreptate»] cititorul roman nu poate înțelege textul și își face o idee greșită despre acest subiect cât se poate de important.”[18] Pentru el era un subiect „cât se poate de important”, iar în altă parte l-a numit „aspectul central al Bibliei”. Cornilescu retrăia experiența lui Martin Luther, pentru care îndreptățirea era „rezumatul tuturor doctrinelor creștine”. Luther însuși remarca faptul că „această doctrină este greu de înțeles și că puțini oameni o învață și îi învață pe alții așa cum se cuvine.”[19]

În cele din urmă Cornilescu a renunțat la parafraza „stare după voia lui Dumnezeu”, decizia fiind luată în ceea ce pare a fi cel mai mișcător episod al experienței sale. Este o altă viziune asupra lucrării și tensiunilor unui traducător, evocată într-o nouă destăinuire a lui Cornilescu.

(Va urma)

[1] Scrisoarea 179 (4 martie 1924).

[2] Text este aproape identic cu cel al Bibliei de la Blaj (1795). Aceeași idee de „îndreptare” apăruse și în ediția Cantacuzino (1688). Mai târziu, găsim „îndreptățit” (Nitzulescu, 1921) dar „îndreptează” (Galaction, 1939).

[3] Scrisoarea 197 (21 martie 1924).

[4] Conțac, Cornilescu, p. 69.

[5] Conțac, Cornilescu, p. 79.

[6] Conțac, Cornilescu, p. 76.

[7] Scrisoarea 142 (27 decembrie 1923).

[8] Scrisoarea 179 (4 martie 1924).

[9] Scrisoarea 5 (28 august 1919).

[10] Scrisoarea 69 (6 august 1921).

[11] Scrisoarea 179 (4 martie 1924).

[12] Conțac, Cornilescu, p. 81.

[13] Conțac, Cornilescu, p. 80.

[14] Documentul 144. Convorbire cu D. Cornilescu (15 ianuarie 1924).

[15] Documentul 144. Convorbire cu D. Cornilescu (15 ianuarie 1924).

[16] Arnold V. Wallenkampf, Ce trebuie să știe fiecare creștin despre îndreptățire, Editura Viață și Sănătate (București: 2014), p. 46. Una din cele două opțiuni ale lui Wallenkampf pentru dikaiosyne este identică cu cea aleasă inițial de Cornilescu „am fost puși într-o stare după voia Lui”, p. 204.

[17] Scrisoarea 145 (16 ianuarie 1924).

[18] Scrisoarea 179 (4 martie 1924).

[19] Timothy George, Teologia reformatorilor, Editura Institutului Biblic „Emanuel” (Oradea: 1998), pp. 74-75.

Pagina următoare »

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 2,349 other followers