Diverse şi foarte diverse



Dilema veche de săptămâna aceasta a publicat două articole despre termenul metanoia, un fapt inedit, probabil, căci nu se întâmplă des, după știința mea, ca în paginile acestei reviste să se discute atâta teologie. Primul articol îl are ca autor pe istoricul Petre Guran (AICI). Celălalt articol apare sub semnătura mea.

Precizez că domnul Guran a deschis dezbaterea AICI, cu un material asupra căruia am avut câteva obiecții de biblist. Acesta a fost și motivul pentru care am decis să le propun celor de la Dilema un „rejoinder”.

Mai jos câteva fragmente. Găsiți articolul integral AICI.

***

În articolul intitulat „Cuvinte asasinate“, publicat în paginile acestei reviste (nr. 701, 27 iulie – 2 august 2017), istoricul Petre Guran punea în discuție cuvîntul „pocăință“, pornind de la termenul grec metanoia, despre care afirmă că „nu conținea, în momentul utilizării cuvîntului de către Iisus, nici un sens de regret, ci în mod consistent etimologic ea se referea la schimbarea minții sau a gîndirii, adică schimbarea de perspectiva din care este înțeleasă ființa“. Autorul consideră că înțelegerea termenului metanoia din perspectiva ideii de regret, părere de rău sau recunoașterea greșelii ar constitui o degradare a sensului corect, anume „schimbarea de paradigmă a cunoașterii“. Din cauza acestei deformări, mai scrie dl Guran, s-a ajuns la „fenomenul juridizării și penitențializării vieții creștine“ care ne face să ratăm înțelegerea textului evanghelic.

Cercetătorul familiarizat cu limbajul biblic va fi cel puțin contrariat să constate că termenul metanoia este schizoidizat în această manieră și silit să facă război cu el însuși. O lectură atentă a pasajelor biblice în care sînt folosiți substantivul metanoia și verbul metanoeo indică faptul că, pentru înțelegerea corectă a mesajului lui Hristos ori a celui proclamat de apostoli, sensurile puse sub semnul întrebării de dl Petre Guran sînt centrale, nu prelungiri ilegitime sau erzațuri de contrabandă.

Deși etimologia nu poate fi argumentul decisiv cu privire la felul în care funcționează un cuvînt într-un context dat, trebuie precizat că sensul originar al lui metanoeo este „a gîndi după“. După cum constata Epicharmus, autor de comedii care îl precedă pe Aristofan cu circa o jumătate de secol: „Omul înțelept trebuie să gîndească înainte (pronoein), nu după (metanoein)“. De aici pînă la sensul de „a se răzgîndi“ e cale scurtă, după cum ilustrează o anecdotă din Plutarh (Banchetul celor șapte înțelepți, 21). Doi asasini trimiși să omoare un copilaș au avut ezitări la vederea zîmbetului său inocent, dar cînd s au răzgîndit (metanoesantes) și s-au întors ca să-și ducă la capăt planul ucigaș, nu l-au mai găsit. În cheie pozitivă, cel care se „răzgîndește“ este cel care își reevaluează faptele reprobabile și ajunge să se „căiască“, situație la care face referire Iisus cînd spune: „Dacă [fratele tău] păcătuiește împotriva ta de șapte ori pe zi și de șapte ori pe zi se întoarce la tine și zice: «Mă căiesc», iartă-l“ (Luca 17:4).


Mircea Cărtărescu (vezi AICI) îmi face impresia că nu pricepe care este de fapt miza dezbaterii în jurul „familiei tradiționale”. Problema nu este că s-ar căsători 200, 300 sau o mie de cupluri gay și că ar scădea prin asta natalitatea României ori că se duce de râpă moralitatea neamului (capitol la care oricum s-ar putea să ieșim cu deficit măricel și fără căsătorii gay).

Miezul chestiunii este în primul rând faptul că un anumit tip de „overarching narrative” (narațiune-cupolă) se destramă odată cu legalizarea căsătoriilor gay. Fiecare societate are o anumită „narațiune-cupolă” sub care trăiește. În România, „cupola” de care vorbesc are câteva grinzi de rezistență de factură iudeo-creștină. Căsătoria presupune nu doar egalitatea în drepturi a celor doi soți, reciprocitate, ci și polaritate, chiar o anumită asimetrie. Implică, în mod necesar, un bărbat și o femeie. Alte societăți au spart deja această cupolă. Cu ce efecte, vedem deja, dar recolta deplină o vom culege după câteva generații.

Problema așa-numitei „căsătorii gay” nu poate fi izolată (și discutată separat) de presiunea ideologică imensă la care sunt supuse astăzi numeroase instituții din statele membre UE. Iau exemplul Angliei, pe care îl cunosc mai bine. După votarea legii care introduce „marriage equality” (2014), tot mai multe voci se întreabă de ce Biserica Angliei este scutită de aplicarea legii și îi „discriminează” pe cei care ar vrea să se căsătorească în biserică.

Deocamdată, Biserica Angliei este exceptată, dar Theresa May, ea însăși fiică de pastor anglican, dă semnale, prin interviuri radio, că Biserica ar trebui să-și redefinească poziția. Am văzut prin presă opinii ale unor parlamentari britanici care deja au decis că „Biserica Anglicană se situează de partea greșită a istoriei”.

Așadar, problema nu e nici pe departe „reacția exagerată” a unei majorități împotriva unei minorități nesemnificative. Reacția celor care susțin Coaliția pentru Familie este mai cu seamă la ideologia care vine la pachet cu schimbarea de legislație pe care o dorește lobby-ul pentru parteneriat civil, respectiv căsătorie same-sex.

Ideologia se simte foarte puternic în Marea Britanie. Iau un singur exemplu recent. National Trust, cea mai mare organizație non-profit dedicată conservării patrimoniului, a fost recent în centrul unui scandal. La Felbrigg Hall, una dintre vilele din imensul patrimoniu gestionat de NT, s-a făcut un „festival al diversității”, menit să aniverseze o jumătate de secol de la decriminalizarea relațiilor homosexuale. Toți cei 350 de voluntari de la Felbrigg Hall au fost obligați să poarte ecusoane-curcubeu, pentru a promova „diversitatea și incluziunea” în relația cu vizitatorii. Vreo 30 de voluntari au refuzat să se conformeze, motivând, pe bună dreptate, că Trustul nu trebuie să impună uniformități de felul acesta (la un festival al diversității!). Și apoi, ideea de a-i impune unui voluntar (!) ce să poarte e cam mult. Tu, National Trust, te bazezi, ca să-ți menții proprietățile în bune condiții, pe munca a 60.000 de voluntari. S-ar cuveni să o lași mai moale cu pretențiile, dacă tot beneficiezi de servicii pentru care nu plătești un sfanț. Confruntată cu acest refuz, Trustul a anunțat că îi va retrage pe „disidenți” din posturile vizibile (adică cele care presupun interacțiunea cu publicul). Ergo, faci muncă mai de șmotruială prin cotloane, să nu vadă publicul că tu dinamitezi sublimul consens al diversității monocrome.

În fața acestei aberații, reacția unor editorialiști din presa britanică a fost furibundă. E vorba chiar de editorialiști care fuseseră înrolați în „gay liberation”, dar care acum au ajuns la convingerea că s-a îngroșat cam mult gluma. La englezi, când ți se spune că „it’s not fair”, e groasă rău!

După canonada primită, National Trust s-a înmuiat și a revenit asupra deciziei. Dar faptul că această organizație a fost dispusă să ia măsuri de forță în primă instanță arată cam cât de tolerant e noul curent pe care îl contestă Coaliția pentru Familie.


One of the best books I have read in recent years. I can safely predict that Hays’ book will remain a landmark contribution in the field of „Gospel studies”.

Biblical and Early Christian Studies

hayss

2017.04.08 | Richard B. Hays. Echoes of Scripture in the Gospels. Waco, TX: Baylor University Press, 2016. xix + 504 pages. ISBN: 9781481304917.

Review by Emanuel Conțac, Pentecostal Theological Institute of Bucharest.

After writing two seminal books on the complex issue of Old Testament interpretation in the Pauline corpus (Echoes of Scripture in the Letters of Paul, 1989; The Conversion of Imagination, 2005), Richard Hays has moved into a different field, applying to the Gospels the ample expertise gained during his arduous engagement with Paul’s thought and his reading of the Hebrew Scriptures. The prolegomena to the new inquiry came in the form of a little book entitled Reading Backwards: Figural Christology and the Fourfold Gospel Witness (2014), a distilled version of the much larger manuscript that eventually, in very dire circumstances for its author (a grueling battle with pancreatic cancer), was published as Echoes of Scripture…

Vezi articol original 1.294 de cuvinte mai mult


Ioan-Florin Florescu ridică o problemă importantă, într-o vreme în care „Familia! Familia” a ajuns un soi de mantră, invocată mai ceva decât „Templul Domnului! Templul Domnului!”, din vremea lui Ieremia (7:4).

Fiindcă sunt din familie de opt, singurul rămas pe plaiuri strămoșești (și întrebat adesea: „Cum de n-ai plecat și tu?”), nu pot decât să-i dau dreptate părintelui Florescu.

Așadar, mai ușurel cu „Templul Domnului” pe scări! Când îl văd pe Tăriceanu că se erijează în mare ctitor al moralității autohtone (tocmai el, care îi bate și pe musulmani la numărul de soții, foste și actuale), iar apoi declară la Digi24 că „protestatarii au stricat imaginea României”, mă întreb cât de optimiști putem fi în legătură cu viitorul țării. Așadar, nu faptul că avem două figuri penale (Dragnea și Tăriceanu) în funcții-cheie de conducere face rău imaginii României, nu faptul că se dau ordonanțe la ceas de taină, hoțește, ne strică reputația peste hotare, ci protestatarii care au ieșit să conteste un act profund imoral!

Noroc că n-a fost domnul Tăriceanu la butoane când s-a scris Biblia, că altfel se asigura el că cenzurează toate pasajele care descriu turpitudinile celor care răcneau cu mâna pe inimă „Templul Domnului! Templul Domnului!”

Mitropolitul Clujului a numărat zilele trecute de câți copii are nevoie o familie și i-au ieșit trei: „unul pentru tata, unul pentru mama și unul pentru țară și biserică”. Să mă ierte Părintele Mitropolit, dar în țara unde, nu chiar demult, altcineva a numărat până la patru, cu consecințele pe care le știm, poate ar […]

via copii pentru țară sau o țară pentru copii? — JURNAℓ SCOȚIAN


În ultimele luni am fost mult prea ocupat ca să mai pot scrie pe blog ca în vremurile dinainte de „revizuirea EDCR”.

Dacă de texte proprii nu mai am vreme, m-am gândit să le semnalez cititorilor materiale din „mainstream” care merită citite.

Mai jos un text de Lucian Boia, despre această minune militară și intelectuală numită „generalul Oprea”.

Să mai observăm că în urma atacului terorist de la Londra un membru al guvernului (Tobias Elwood, ministru de Externe) s-a remarcat prin faptul că a venit să dea ajutor victimei înjunghiate de atacator. Vi-l puteți imagina pe dl. Meleșcanu făcând același lucru? O fi imaginația mea mai săracă, dar îl văd pe dl. Meleșcanu dispus mai curând să ceară intervenția cu gaze lacrimogene împotriva cetățenilor români al căror drept de vot l-a îngrădit cu bună știință Ministerul de Externe în 2014, prin cei doi iluștri ocupanți ai fotoliului ministerial.

Mai jos un fragment din textul lui Lucian Boia. Materialul integral AICI.

***

Cariere uluitoare ca aceea a generalului Gabriel Oprea nu s-au mai văzut la români. Sunt rare şi în istoria lumii. M-ar tenta comparaţia cu Napoleon, însă mi-e teamă că unii ar considera-o abuzivă, pe motiv că marele corsican a biruit în nenumărate rînduri pe cîmpul de luptă, în timp ce românul nu are nici un Austerlitz la activ. E drept că Oprea n-a cîştigat nici o bătălie, dar nici n-a pierdut vreuna, ceea ce nu e cazul învinsului de la Waterloo, aşa că, sub acest aspect, bilanţul s-ar echilibra. Dacă privim însă spre alte personaje istorice, superioritatea românului nu poate fi pusă în nici un fel sub semnul îndoielii. Recent, Gabriel Liiceanu constata că CV-ul generalului Oprea îl depăşeşte pe cel al generalului Charles de Gaulle. E o remarcă foarte corectă, pe care îmi propun să o dezvolt în cele ce urmează.

Iată, mai întîi cariera militară a celor doi. La 49 de ani, colonelul Charles de Gaulle abia reuşise să fie ridicat la rangul de general de brigadă, avansare, de altfel, cu titlu temporar (rămasă în cele din urmă definitivă). De Gaulle comanda atunci (în mai 1940) o divizie de blindate, cu care a izbutit să străpungă liniile germane (singurul succes, inevitabil limitat şi izolat, al armatelor franceze în respectiva campanie). A fost avansat în consecinţă la gradul de general cu două stele (francezii socotesc cu o stea în plus: două pentru generalul de brigadă, trei pentru generalul de divizie, patru pentru generalul de corp de armată, cinci pentru generalul de armată). Ei bine, Gabriel Oprea a reuşit să aibă o primă stea (echivalentul celor două ale lui de Gaulle) la o vîrstă simţitor mai tînără, şi fără să mai fie nevoie să se ilustreze pe cîmpul de luptă, ceea ce oricum ar fi fost inutil, odată ce valoarea lui era evidentă.


Titlu alternativ: „Justiție în vremea holerei”.

Preambul: vedeți AICI o probă de „ticăloșie senină”. Florin Iordache anunțând cu o figură de inocent salvarea figurilor penale din politica românească.

Guvernul Grindeanu a dat astăzi o certă probă de abjecție. Sorin Grindeanu, pesedistul cu aer european („responsabilitate” și „respect pentru cetățeni” erau sloganurile pe care le tot repeta ca un roboțel stricat, în ziua învestirii sale) a demonstrat, prin adoptarea hoțească a ordonanțelor „penale”, că este ceea ce s-a spus despre el: sluga prea-plecată a noului jupân al României – Liviu Dragnea.

Din păcate pentru el, Sorin Grindeanu și-a pecetluit cariera politică prin acest gest infamant. În lista momentelor negre ale României post-decembriste, „marea amnistie a penalilor” își are locul asigurat, săpat, cum ar spune un profet biblic, „cu un priboi de fier”.

Ministrul Justiției, Florin Iordache, dădea impresia că este funcționarul tipic, conțopistul „de treabă”, românul mediu binevoitor, care nu dă pe dinafară de virtuți, dar nici de mari defecte. În spatele figurii sale aparent rezonabile se ascundea, cum s-a văzut astăzi limpede, putregaiul moral care a făcut posibilă adoptarea ordonanțelor „penale”. Florin Iordache se „consacră” (pardon de oximoron) în istoria recentă ca unealtă profund imorală a unui plan menit nu să amelioreze condițiile din penitenciare, ci să salveze pegra noastră politică, drojdia de extracție preponderent (dar nu exclusiv) pesedistă. Florin Iordache, cel ușor împleticit și incoerent când trebuie să anunțe adoptarea acestor sinistre ordonanțe, este perfect coerent cu planul PSD de a îngenunchea justiția din România.

Constatăm iarăși, a câta oară, că PSD rămâne un partid de esență penală. Nici nu putea fi altfel, căci PSD nu s-a desprins niciodată de Ion Iliescu. Era imposibil ca un partid nășit de un bolșevic nărăvit în rele să poată avea vreodată respect autentic pentru interesele cetățenilor.

Un foarte toxic element în această ecuație politică ce sufocă acum România a fost și rămâne Antena 3, sinistru instrument de propagandă la cârma căruia se află Mihai Gâdea. Acest om de presă (cu studii de teologie!) a făcut imense deservicii democrației în anii de când revarsă în peisajul mass-media românesc hârdaie de informații trunchiate, interpretări tendențioase, deformări evidente, menite să sucească mințile unui public fără discernământ și fără simț critic.

Pentru Liviu Dragnea, se pare că nu este prea mult să se joace cu butoaiele de pulbere. Pielea lui e prea scumpă ca să o dea de haram. Probabil vor urma proteste masive în toată țara, fiindcă situația este intolerabilă. Dar maurul Grindeanu și maurul Iordache și-au făcut datoria. Slugile fără coloană vertebrală, fără fibră morală, sunt libere să iasă din scenă.

Îmi amintesc acum de o conversație pe care am avut-o cu un pastor din localitatea mea natală în pre-ziua alegerilor parlamentare. Îi spuneam interlocutorului meu că aș vota orice, numai ciuma roșie pesedistă nu. Interlocutorul încerca să mă convingă de faptul că nu e diavolul chiar atât de roșu, că în urbea noastră natală sunt candidați respectabili, că nu are alternativă, că USR, partid nou pe scena politică, e suspect ideologic, că PSD are oameni buni. Eram convins că o guvernare pesedistă va fi o catastrofă pentru justiție. Dar nici în cele mai sinistre previziuni nu mi-aș fi putut imagina că vom avea atât de curând o asemenea lovitură dată statului de drept.

Nu-mi mai fac, în acest moment, niciun fel de iluzii în legătură cu România!

Formele masive de prostie, corupție, incultură, amoralism de care dau dovadă membrii clasei noastre politice sunt blesteme de care nu vom scăpa prea curând. Dacă vom scăpa vreodată.


Reading the third volume of the New Cambridge History of the Bible has been a most rewarding experience. Here are some notes I made while perusing this bulky volume.

Biblical and Early Christian Studies

nchb3

2017.01.02 | Euan Cameron, ed. The New Cambridge History of The Bible. Volume 3: from 1450 to 1750. Cambridge: Cambridge University Press, 2016. xx + 975 pages. Hardback £125. ISBN: 9780521513425.

Review by Emanuel Conțac, Pentecostal Theological Institute of Bucharest.

Many thanks to Cambridge University Press for providing a review copy.

The third volume in the New History of the Bible series published by CUP, assembles 34 papers and essays surveying the complex evolution and influence of the most disseminated hypertext in the printing era.
Whereas the editors of the initial series had compressed the post-Reformation period into a single volume, in the revised series the past 500 years are covered by two separate volumes, each addressing a wider variety of topics than would have been possible to include in a single 650-page volume.

Vezi articol original 1.457 de cuvinte mai mult

Pagina următoare »