Diverse şi foarte diverse



„Vă adresez o întrebare pe care nu am reușit să o pun la Conferința despre Reformă, ținută la Bistrița, pe 7 octombrie. Când și cine a hotărât structura Bibliei (cele 66 de cărți) pe care o folosim noi, protestanții? Am primit această întrebare de la un ortodox care spunea că noi am scos din Biblie anumite scrieri (Macabei, Rugăciunea lui Manase etc.) și i-am spus că și la noi se folosește „Biblia bogată”. Răspunsul lui a fost că „Biblia nu-i bogată sau săracă, ci una singură”.

***

Subiectul privind felul în care s-a format canonul este foarte vast și voi încerca să-l reduc la datele esențiale.

Concepția că cineva „a scos din Biblie anumite scrieri” este în mod evident eronată, fiindcă Scriptura nu a existat de la bun început întreagă (în forma citită în spațiul ortodox sau catolic). Dacă ar fi existat de la început cu acele cărți pe care noi le numim „Apocrife”, ar fi fost justificată acuzația că cineva „a scos” din lista inițială. Dar, după cum vom vedea mai jos, dacă analizăm felul în care s-a format canonul biblic, ne dăm seama că o astfel de perspectivă este anacronică.

Nucleul principal al Bibliei a fost Pentateuhul (primele cinci cărți). Apoi au apărut scrieri precum Profeții și Psalmii.

În epoca Noului Testament erau deja socotite autoritative „Legea” (adică Pentateuhul) și „Profeții”, cele două colecții fiind frecvent pomenite împreună de Isus.

Uneori găsim în NT inclusiv formulări de tipul „Legea lui Moise, Profeții și Psalmii” (Luca 24:44).

Prin „Profeți” înțelegem scrieri precum Isaia, Ieremia și Ezechiel sau Cei Doisprezece Profeți.

De altfel, chiar în Ben Sirah (Ecleziasticul) apare sintagma „Cei Doisprezece Profeți” (Sir. 49:1), semn că deja unele părți ale VT erau înțelese ca o secțiune bine conturată în sec. II î.Hr.

Ceea ce probabil prietenul dvs. ortodox nu știe este că 2 Macabei dă mărturie cu privire la statutul recunoscut al lucrărilor istorice din VT. Astfel, în 2 Mac. 2:13 citim că Neemia a fondat o bibliotecă și că a adunat „cărțile despre regi și profeți”, „scrierile lui David” și „epistolele regilor cu privire la lucrurile dăruite”.

Dacă punem cap la cap toate mărturiile cu privire la cărțile considerate normative la sfârșitul secolului 1 după Hristos, descoperim că evreii aveau o listă de 24 de cărți (care corespund celor din canonul protestant, doar că sunt numărate diferit).

Astfel, erau recunoscute cele 5 cărți din Pentateuh, 8 cărți ale Profeților (Iosua, Judecători, Samuel, Regi, Isaia, Ieremia, Ezechiel și Cei Doisprezece Profeți) și 11 Scrieri (Psalmi, Proverbe, Iov, Cântarea Cântărilor, Rut, Plângeri, Ecleziastul, Estera, Daniel, Ezra-Neemia și Cronici).

După cum se vede, ceea ce noi numim „1-2 Samuel” e socotit ca o singură carte. La fel și „Regi”, „Cei Doisprezece Profeți” sau „Ezra-Neemia”.

Cărțile 1-4 Macabei sau Înțelepciunea lui Solomon, ca să iau doar câteva exemple, au fost scrise direct în greacă și nu s-au bucurat de același prestigiu precum Pentateuhul sau Profeții. Din acest motiv, nu au fost „acreditate” de către rabini.

În primele secole creștine, 1-3 Macabei, Sirah, Înțelepciunea lui Solomon, Tobit etc., deși apărute în diaspora vorbitoare de limbă greacă, au început să fie citite și de creștini. Astfel, unele manuscrise ale Bibliei grecești transmit și aceste cărți, care au început să fie considerate „recepte”. În catolicism și ortodoxie ele și-au păstrat acest statut canonic până astăzi (cu unele variații, în funcție de confesiune)

Martin Luther și ceilalți reformatori au insistat pe faptul că textul ebraic este normativ și astfel au clasificat drept „Apocrife” celelalte cărți din „Biblia bogată”. Rezultatul este că protestanții au în canonul biblic al VT exact aceleași cărți pe care le recunosc și evreii (cu deosebirea deja precizată, că în Biblia citită de evrei ordinea cărților și numerotarea sunt diferite).

În concluzie, dacă ne raportăm la istoria timpurie a procesului de formare a canonului, constatăm că nu „s-a scos”, ci „s-a tot adăugat”. Acele cărți care sunt mai târzii (traduse ori scrise direct în greacă) nu au un pedigree suficient de bun ca să fie tratate drept canonice în protestantism.

Acestea fiind spuse, aș mai face precizarea că „Apocrifele” Vechiului Testament sunt utile pentru înțelegerea Noului Testament și că lectura lor poate aduce folos cititorului cu discernământ.

Anunțuri

Primesc pe FB o întrebare de la cineva:

„Spune-mi, te rog, cu versete biblice traduse din original, de ce ținem (unii) sabatul sau de ce nu îl mai ținem, un procent așa de mare de urmași a lui Cristos.”

Răspunsul la această întrebare e complicat și nu știu dacă ar trebui să mai deschid un subiect complex înainte de a ieși de pe FB (fiindcă în două zile voi trage obloanele ca să mă concentrez pe lucruri mai presante, fără distragerile pe care le presupun dezbaterile pe FB).

În cadrul creștinismului sabatul este ținut în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea și în mișcările evreiești mesianice (iudeo-creștine, le-aș numi eu).

Explicația privind înlocuirea sabatului cu ziua de duminică nu se poate baza pe versete biblice traduse din original, ci ține de felul în care s-a așezat teologia creștină în primele secole.

În secolul I, în interiorul iudaismului, matricea religioasă a creștinismului, sabatul era de la sine înțeles. toată lumea ținea sabatul, dintr-un motiv evident: cei cărora le predica Hristos erau evrei, pentru care această sărbătoare era centrală.

Când mesajul proclamat de Hristos a fost tradus în greacă și transmis non-evreilor, a apărut implicit o întrebare fundamentală: noi, cei care ne-am convertit din păgânism la credința că Isus este Hristosul (Mesia), ce suntem? Suntem evrei? Care este relația noastră cu Tora (legea veterotestamentară)?

Asupra sabatului nu pare să fi existat o dezbatere teologică așa cum a fost cea cu privire la circumcizie (aspect mult mai stringent). Cert este că asupra circumciziei (element identitar fundamental în iudaism) decizia fost clară: un non-evreu nu trebuie să se circumcidă pentru a intra în poporul lui Dumnezeu, redefinit acum pe criterii spirituale.
O altă chestiune în dezbatere a fost cea a Paștelui iudaic. Mai trebuie creștinii să serbeze Paștele? Dacă da, în ce fel? Apostolul Pavel spune că „mielul nostru pascal” este Isus Hristos și că „azimele” noastre sunt „sinceritatea” și „adevărul”. Paștele creștin a căpătat o altă semnificație în raport cu Paștele evreiesc.

În același timp, ziua de duminică (prima zi din săptămână) începe să devină importantă pentru creștini (fiindcă în această zi a înviat Hristos).

Fără să fi studiat chestiunea în amănunțime, aș fi tentat să cred că sabatul a fost asimilat celorlalte sărbători iudaice. Nici nu era prea greu de făcut această asociere, fiindcă ținerea sabatului presupune o anumită „cazuistică”. Cine respectă sabatul trebuie să răspundă neapărat și la întrebarea: ce am voie și ce nu am voie să fac de sabat? Acest tip de cazuistică se întâlnește deja în Evanghelii și se dezvoltă amplu în perioada rabinică (Isus are voie să facă vindecări de sabat sau nu?).

A doua marco-secțiune a Talmudului (numită „Moed”) conține două subsecțiuni (Șabat și Eruvin) dedicate respectării sabatului. În etapa cea mai timpurie, rabinii au identificat „patruzeci de activități fără una” care sunt interzise de sabat. Creștinismul, cu excepția Bisericii adventiste, nu a urmat această rută, drept care în unele tradiții creștine ziua de duminică a ajuns să fie numită „sabat”.

P.S. Nu cunosc suficient de bine teologia adventistă ca să comentez asupra înțelegerii sabatului din perspectivă adventistă. Prietenii mei adventiști ar putea să prezinte pe scurt viziunea lor teologică.


Dilema veche de săptămâna aceasta a publicat două articole despre termenul metanoia, un fapt inedit, probabil, căci nu se întâmplă des, după știința mea, ca în paginile acestei reviste să se discute atâta teologie. Primul articol îl are ca autor pe istoricul Petre Guran (AICI). Celălalt articol apare sub semnătura mea.

Precizez că domnul Guran a deschis dezbaterea AICI, cu un material asupra căruia am avut câteva obiecții de biblist. Acesta a fost și motivul pentru care am decis să le propun celor de la Dilema un „rejoinder”.

Mai jos câteva fragmente. Găsiți articolul integral AICI.

***

În articolul intitulat „Cuvinte asasinate“, publicat în paginile acestei reviste (nr. 701, 27 iulie – 2 august 2017), istoricul Petre Guran punea în discuție cuvîntul „pocăință“, pornind de la termenul grec metanoia, despre care afirmă că „nu conținea, în momentul utilizării cuvîntului de către Iisus, nici un sens de regret, ci în mod consistent etimologic ea se referea la schimbarea minții sau a gîndirii, adică schimbarea de perspectiva din care este înțeleasă ființa“. Autorul consideră că înțelegerea termenului metanoia din perspectiva ideii de regret, părere de rău sau recunoașterea greșelii ar constitui o degradare a sensului corect, anume „schimbarea de paradigmă a cunoașterii“. Din cauza acestei deformări, mai scrie dl Guran, s-a ajuns la „fenomenul juridizării și penitențializării vieții creștine“ care ne face să ratăm înțelegerea textului evanghelic.

Cercetătorul familiarizat cu limbajul biblic va fi cel puțin contrariat să constate că termenul metanoia este schizoidizat în această manieră și silit să facă război cu el însuși. O lectură atentă a pasajelor biblice în care sînt folosiți substantivul metanoia și verbul metanoeo indică faptul că, pentru înțelegerea corectă a mesajului lui Hristos ori a celui proclamat de apostoli, sensurile puse sub semnul întrebării de dl Petre Guran sînt centrale, nu prelungiri ilegitime sau erzațuri de contrabandă.

Deși etimologia nu poate fi argumentul decisiv cu privire la felul în care funcționează un cuvînt într-un context dat, trebuie precizat că sensul originar al lui metanoeo este „a gîndi după“. După cum constata Epicharmus, autor de comedii care îl precedă pe Aristofan cu circa o jumătate de secol: „Omul înțelept trebuie să gîndească înainte (pronoein), nu după (metanoein)“. De aici pînă la sensul de „a se răzgîndi“ e cale scurtă, după cum ilustrează o anecdotă din Plutarh (Banchetul celor șapte înțelepți, 21). Doi asasini trimiși să omoare un copilaș au avut ezitări la vederea zîmbetului său inocent, dar cînd s au răzgîndit (metanoesantes) și s-au întors ca să-și ducă la capăt planul ucigaș, nu l-au mai găsit. În cheie pozitivă, cel care se „răzgîndește“ este cel care își reevaluează faptele reprobabile și ajunge să se „căiască“, situație la care face referire Iisus cînd spune: „Dacă [fratele tău] păcătuiește împotriva ta de șapte ori pe zi și de șapte ori pe zi se întoarce la tine și zice: «Mă căiesc», iartă-l“ (Luca 17:4).


Mircea Cărtărescu (vezi AICI) îmi face impresia că nu pricepe care este de fapt miza dezbaterii în jurul „familiei tradiționale”. Problema nu este că s-ar căsători 200, 300 sau o mie de cupluri gay și că ar scădea prin asta natalitatea României ori că se duce de râpă moralitatea neamului (capitol la care oricum s-ar putea să ieșim cu deficit măricel și fără căsătorii gay).

Miezul chestiunii este în primul rând faptul că un anumit tip de „overarching narrative” (narațiune-cupolă) se destramă odată cu legalizarea căsătoriilor gay. Fiecare societate are o anumită „narațiune-cupolă” sub care trăiește. În România, „cupola” de care vorbesc are câteva grinzi de rezistență de factură iudeo-creștină. Căsătoria presupune nu doar egalitatea în drepturi a celor doi soți, reciprocitate, ci și polaritate, chiar o anumită asimetrie. Implică, în mod necesar, un bărbat și o femeie. Alte societăți au spart deja această cupolă. Cu ce efecte, vedem deja, dar recolta deplină o vom culege după câteva generații.

Problema așa-numitei „căsătorii gay” nu poate fi izolată (și discutată separat) de presiunea ideologică imensă la care sunt supuse astăzi numeroase instituții din statele membre UE. Iau exemplul Angliei, pe care îl cunosc mai bine. După votarea legii care introduce „marriage equality” (2014), tot mai multe voci se întreabă de ce Biserica Angliei este scutită de aplicarea legii și îi „discriminează” pe cei care ar vrea să se căsătorească în biserică.

Deocamdată, Biserica Angliei este exceptată, dar Theresa May, ea însăși fiică de pastor anglican, dă semnale, prin interviuri radio, că Biserica ar trebui să-și redefinească poziția. Am văzut prin presă opinii ale unor parlamentari britanici care deja au decis că „Biserica Anglicană se situează de partea greșită a istoriei”.

Așadar, problema nu e nici pe departe „reacția exagerată” a unei majorități împotriva unei minorități nesemnificative. Reacția celor care susțin Coaliția pentru Familie este mai cu seamă la ideologia care vine la pachet cu schimbarea de legislație pe care o dorește lobby-ul pentru parteneriat civil, respectiv căsătorie same-sex.

Ideologia se simte foarte puternic în Marea Britanie. Iau un singur exemplu recent. National Trust, cea mai mare organizație non-profit dedicată conservării patrimoniului, a fost recent în centrul unui scandal. La Felbrigg Hall, una dintre vilele din imensul patrimoniu gestionat de NT, s-a făcut un „festival al diversității”, menit să aniverseze o jumătate de secol de la decriminalizarea relațiilor homosexuale. Toți cei 350 de voluntari de la Felbrigg Hall au fost obligați să poarte ecusoane-curcubeu, pentru a promova „diversitatea și incluziunea” în relația cu vizitatorii. Vreo 30 de voluntari au refuzat să se conformeze, motivând, pe bună dreptate, că Trustul nu trebuie să impună uniformități de felul acesta (la un festival al diversității!). Și apoi, ideea de a-i impune unui voluntar (!) ce să poarte e cam mult. Tu, National Trust, te bazezi, ca să-ți menții proprietățile în bune condiții, pe munca a 60.000 de voluntari. S-ar cuveni să o lași mai moale cu pretențiile, dacă tot beneficiezi de servicii pentru care nu plătești un sfanț. Confruntată cu acest refuz, Trustul a anunțat că îi va retrage pe „disidenți” din posturile vizibile (adică cele care presupun interacțiunea cu publicul). Ergo, faci muncă mai de șmotruială prin cotloane, să nu vadă publicul că tu dinamitezi sublimul consens al diversității monocrome.

În fața acestei aberații, reacția unor editorialiști din presa britanică a fost furibundă. E vorba chiar de editorialiști care fuseseră înrolați în „gay liberation”, dar care acum au ajuns la convingerea că s-a îngroșat cam mult gluma. La englezi, când ți se spune că „it’s not fair”, e groasă rău!

După canonada primită, National Trust s-a înmuiat și a revenit asupra deciziei. Dar faptul că această organizație a fost dispusă să ia măsuri de forță în primă instanță arată cam cât de tolerant e noul curent pe care îl contestă Coaliția pentru Familie.


One of the best books I have read in recent years. I can safely predict that Hays’ book will remain a landmark contribution in the field of „Gospel studies”.

Biblical and Early Christian Studies

hayss

2017.04.08 | Richard B. Hays. Echoes of Scripture in the Gospels. Waco, TX: Baylor University Press, 2016. xix + 504 pages. ISBN: 9781481304917.

Review by Emanuel Conțac, Pentecostal Theological Institute of Bucharest.

After writing two seminal books on the complex issue of Old Testament interpretation in the Pauline corpus (Echoes of Scripture in the Letters of Paul, 1989; The Conversion of Imagination, 2005), Richard Hays has moved into a different field, applying to the Gospels the ample expertise gained during his arduous engagement with Paul’s thought and his reading of the Hebrew Scriptures. The prolegomena to the new inquiry came in the form of a little book entitled Reading Backwards: Figural Christology and the Fourfold Gospel Witness (2014), a distilled version of the much larger manuscript that eventually, in very dire circumstances for its author (a grueling battle with pancreatic cancer), was published as Echoes of Scripture…

Vezi articol original 1.294 de cuvinte mai mult


Ioan-Florin Florescu ridică o problemă importantă, într-o vreme în care „Familia! Familia” a ajuns un soi de mantră, invocată mai ceva decât „Templul Domnului! Templul Domnului!”, din vremea lui Ieremia (7:4).

Fiindcă sunt din familie de opt, singurul rămas pe plaiuri strămoșești (și întrebat adesea: „Cum de n-ai plecat și tu?”), nu pot decât să-i dau dreptate părintelui Florescu.

Așadar, mai ușurel cu „Templul Domnului” pe scări! Când îl văd pe Tăriceanu că se erijează în mare ctitor al moralității autohtone (tocmai el, care îi bate și pe musulmani la numărul de soții, foste și actuale), iar apoi declară la Digi24 că „protestatarii au stricat imaginea României”, mă întreb cât de optimiști putem fi în legătură cu viitorul țării. Așadar, nu faptul că avem două figuri penale (Dragnea și Tăriceanu) în funcții-cheie de conducere face rău imaginii României, nu faptul că se dau ordonanțe la ceas de taină, hoțește, ne strică reputația peste hotare, ci protestatarii care au ieșit să conteste un act profund imoral!

Noroc că n-a fost domnul Tăriceanu la butoane când s-a scris Biblia, că altfel se asigura el că cenzurează toate pasajele care descriu turpitudinile celor care răcneau cu mâna pe inimă „Templul Domnului! Templul Domnului!”

Mitropolitul Clujului a numărat zilele trecute de câți copii are nevoie o familie și i-au ieșit trei: „unul pentru tata, unul pentru mama și unul pentru țară și biserică”. Să mă ierte Părintele Mitropolit, dar în țara unde, nu chiar demult, altcineva a numărat până la patru, cu consecințele pe care le știm, poate ar […]

via copii pentru țară sau o țară pentru copii? — JURNAℓ SCOȚIAN


În ultimele luni am fost mult prea ocupat ca să mai pot scrie pe blog ca în vremurile dinainte de „revizuirea EDCR”.

Dacă de texte proprii nu mai am vreme, m-am gândit să le semnalez cititorilor materiale din „mainstream” care merită citite.

Mai jos un text de Lucian Boia, despre această minune militară și intelectuală numită „generalul Oprea”.

Să mai observăm că în urma atacului terorist de la Londra un membru al guvernului (Tobias Elwood, ministru de Externe) s-a remarcat prin faptul că a venit să dea ajutor victimei înjunghiate de atacator. Vi-l puteți imagina pe dl. Meleșcanu făcând același lucru? O fi imaginația mea mai săracă, dar îl văd pe dl. Meleșcanu dispus mai curând să ceară intervenția cu gaze lacrimogene împotriva cetățenilor români al căror drept de vot l-a îngrădit cu bună știință Ministerul de Externe în 2014, prin cei doi iluștri ocupanți ai fotoliului ministerial.

Mai jos un fragment din textul lui Lucian Boia. Materialul integral AICI.

***

Cariere uluitoare ca aceea a generalului Gabriel Oprea nu s-au mai văzut la români. Sunt rare şi în istoria lumii. M-ar tenta comparaţia cu Napoleon, însă mi-e teamă că unii ar considera-o abuzivă, pe motiv că marele corsican a biruit în nenumărate rînduri pe cîmpul de luptă, în timp ce românul nu are nici un Austerlitz la activ. E drept că Oprea n-a cîştigat nici o bătălie, dar nici n-a pierdut vreuna, ceea ce nu e cazul învinsului de la Waterloo, aşa că, sub acest aspect, bilanţul s-ar echilibra. Dacă privim însă spre alte personaje istorice, superioritatea românului nu poate fi pusă în nici un fel sub semnul îndoielii. Recent, Gabriel Liiceanu constata că CV-ul generalului Oprea îl depăşeşte pe cel al generalului Charles de Gaulle. E o remarcă foarte corectă, pe care îmi propun să o dezvolt în cele ce urmează.

Iată, mai întîi cariera militară a celor doi. La 49 de ani, colonelul Charles de Gaulle abia reuşise să fie ridicat la rangul de general de brigadă, avansare, de altfel, cu titlu temporar (rămasă în cele din urmă definitivă). De Gaulle comanda atunci (în mai 1940) o divizie de blindate, cu care a izbutit să străpungă liniile germane (singurul succes, inevitabil limitat şi izolat, al armatelor franceze în respectiva campanie). A fost avansat în consecinţă la gradul de general cu două stele (francezii socotesc cu o stea în plus: două pentru generalul de brigadă, trei pentru generalul de divizie, patru pentru generalul de corp de armată, cinci pentru generalul de armată). Ei bine, Gabriel Oprea a reuşit să aibă o primă stea (echivalentul celor două ale lui de Gaulle) la o vîrstă simţitor mai tînără, şi fără să mai fie nevoie să se ilustreze pe cîmpul de luptă, ceea ce oricum ar fi fost inutil, odată ce valoarea lui era evidentă.

Pagina următoare »