Diverse şi foarte diverse



Cititorii atenți la spațiul politic vor fi observat deja că noul ministru al Dezvoltării, Sevil Shhaideh, a jurat cu mâna pe Coran la ceremonia de învestire în funcție (AICI).

Deja au apărut reacții critice: de ce cu mâna pe Coran și nu cu mâna pe Biblie?

Cei care pledează pentru jurămintele cu mâna pe Biblie nu realizează pesemne în ce contradicție majoră se găsesc: cum să juri cu mâna pe Biblie când Biblia, prin vocea lui Isus Hristos, îți interzice categoric să juri?

Aţi mai auzit iarăşi că s-a zis celor din vechime: ,,Să nu juri strâmb; ci să împlineşti faţă de Domnul jurămintele tale.” Dar Eu vă spun: „Să nu juraţi nicidecum; nici pe cer, pentru că este scaunul de domnie al lui Dumnezeu; nici pe pământ, pentru că este aşternutul picioarelor Lui; nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea marelui Împărat

Să nu juri nici pe capul tău, căci nu poţi face un singur păr alb sau negru. Felul vostru de vorbire să fie: ,,Da, da; nu, nu”; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la Cel rău.

Faptul că oamenii ajung să jure la învestitura în funcție constituie triumful instinctului superstițios asupra spațiului social-politic. Omul antic, care credea în zei, făcea o promisiune solemnă „cu clauză”: „zeii să-mi facă așa și așa dacă nu spun adevărul, dacă nu împlinesc cutare promisiune etc.”. Orice jurământ era, implicit, o recunoaștere că există ființe superioare care sunt martore la promisiune și care vor pedepsi călcarea cuvântului dat.

Vechiul Testament, revelat unui popor care constituie o insuliță într-un ocean de păgânism, dă mărturie despre existența jurămintelor. Vedem păgâni care fac jurăminte (cazul reginei Isabela, soția lui Ahab) sau evrei care îl invocă pe Dumnezeu ca martor. De fapt, Dumnezeu însuși, ca să vorbească pe înțelesul nostru, folosește un limbaj similar, când jură și spune „Pe viața Mea” (ebr. hay-’ani), formulă care ar putea fi tradusă prin „Viu sunt Eu” sau „Pe cât este de adevărat că sunt viu”.

În Predica de pe Munte, Hristos anulează dintr-un condei întreaga instituție a jurămintelor, fiindcă aceasta devenise monstruoasă din pricina subtilei cazuisticii avocățești prin care se încerca „negocierea” gradelor de validitate a unui jurământ: „Dacă juri pe Templu nu ești legat de jurământ, dar, dacă juri pe aurul din Templu, jurământul este valid”.

Mântuitorul nu are niciun fel de înțelegere pentru astfel de tertipuri și viclenii, fiindcă minciuna de care vrem să ne apărăm prin jurământ ajunge să se insinueze în însăși inima instituției „protectoare”, devenite sperjur. Când putregaiul înșelăciunii s-a încuibat în formule solemne, pretinsa lor sacralitate ajunge o glumă sinistră. Când învinuitul Dan Șova se apără de justiție cu „mir de la Sfântul Mormânt”, folosirea mirului respectiv ajunge mascaradă, sacrilegiu și prilej de batjocură din partea necredincioșilor.

Așadar, ce le-aș spune acelor creștini oripilați că ministrul Dezvoltării a jurat cu mâna pe Coran? Le-aș spune că tocmai Biblia pe care vor să o vadă folosită în contexte oficiale interzice jurămintele și că ne invită să „recredibilizăm” cuvântul simplu („Da, da; nu, nu”) cu ajutorul caracterului nostru. Pe un mincinos notoriu precum Victor Ponta, o mie de jurăminte solemne (cu mâna pe Biblie și Biblia pe inimă) nu-l pot face să fie ori să redevină credibil. Prin contrast, cuvântul simplu rostit de un om integru, cunoscut pentru onestitatea lui, nu are nevoie de proptelele specioase ale unui jurământ solemn.

Ce i-aș spune doamnei ministru care a jurat recent cu mâna pe Coran? I-aș spune că, înainte de ea, sumedenie de miniștri din „cel mai cinstit guvern” au jurat solemn cu mâna pe Biblie că-și vor dărui toată puterea pentru propășirea materială și spirituală a poporului român blah, blah, blah, dar că asta nu i-a împiedicat să-și dăruiască toată puterea pentru propășirea lor personală, a familiei lor și a clientelei lor politice, în detrimentul propășirii nației. Mie, ca simplu alegător, o promisiune simplă („Promit să-mi dăruiesc toată puterea etc. etc.”) mi-ar fi fost de-ajuns. Căci, precum se ştie, „boul se leagă cu funia, și omul cu vorba”. Ceea ce trece peste cuvântul simplu poate fi, după cum și este adesea, încercarea Necuratului de a se da drept înger de lumină.


Zilele acestea, uluirea mea în fața capacității premierului Ponta de a minți a înregistrat un nou vârf istoric, în ciuda resemnării mele că în perimetrul politic minciuna va rămâne endemică până la înnoirea tuturor lucrurilor.

Cine are ochi de văzut și urechi de auzit știe că în lumea noastră căzută se minte constant. Se minte în mediul academic, presupus a fi mai sensibil la exigențe morale și imperative academice. Se minte, din păcate, și în mediul religios. În experiența mea didactică am văzut studenți capabili să mintă cu destul sânge rece. Am întâlnit și pastori capabili să mintă relativ dezinvolt. De fapt, chiar și în mediile cele mai intransigente moral, minciuna rămâne o realitate reziduală, ceva pe care uneori nu poți pune degetul, așa cum nu poți pipăi conturul unui nor.

Dacă prezența minciunii este în sine îngrijorătoare, mai îngrijorătoare este capacitatea noastră, ca societate, de a ne acomoda la minciună. Faptul că românii au tolerat vreme de 50 de ani minciuna instituționalizată, grosieră, criminală, arată care sunt limitele elasticității noastre morale ca nație.

Faptul că avem un plagiator de notorietate în fruntea țării arată iarăși cât de insensibilă este, pe ansamblu, societatea noastră la chestiunea minciunii.

După știința mea, niciun lider religios nu a emis în ultimii 3 ani vreo pastorală în care să atragă atenția asupra consecințelor toxice pe care le are folosirea minciunii de la cel mai înalt nivel guvernamental. Avem astfel o parte din explicația pentru lipsa de claritate morală care asfixiază această țară. Zilele trecute, un profesor de teologie mă punea în uimire spunându-mi (aprobativ) că în ortodoxie domnul, conducătorul statului, primea, odată cu ungerea, un soi de imunitate în raport cu supușii săi. Cu astfel de explicații, nu mă mir că suntem conduși de oameni care au devenit consubstanțiali cu minciuna.

Un astfel de om, pentru care minciuna nu este a doua, ci singura natură, este Victor Ponta. Citiți AICI materialul lui Dan Tăpălagă și veți înțelege de ce.


morfologie

Pe Laurențiu Moț, tânăr biblist român, l-am cunoscut în urmă cu mai mulți ani, prin intermediul blogului. Când ne-am întâlnit „în persoană” și am putut sporovăi de-ale bibliștilor, mi-a spus că lucrează la o teză de doctorat despre greaca Apocalipsei.

Acum, că am primit (nu fără o țâră de colegială și admirativă invidie) vestea publicării volumului la Editura Brill, una dintre cele mai bune edituri științifice din Europa Apuseană, îl felicit pe autor și îi doresc mult spor în domeniul cercetării.

Mai jos câteva informații despre acest volum, care se anunță de referință pentru bibliștii preocupați de greaca „răzvrătită” și dătătoare-de-bătăi-de-cap a cărții Apocalipsa.

Morphological and Syntactical Irregularities in the Book of Revelation by Laurențiu Florentin Moț is an approach to the solecisms of Johannine Apocalypse from a Greek perspective. The work aims at demonstrating that, in accord with Second Language Acquisition studies, Semitic transfer in Revelation is extremely rare. Most of its linguistic peculiarities can be explained within the context of the Greek language. Morphological and Syntactical Irregularities in the Book of Revelation is unique in several ways. First, it deals with the most comprehensive list of solecisms. Second, it treats grammatical irregularities in their own right, looking at their cause, explanation, and contribution to the interpretation of the text. Third, it is interdisciplinary, bringing together textual criticism, Greek linguistics, and NT exegesis.

 Cartea poate fi cumpărată AICI. Vă previn că prețurile Editurii Brill nu sunt pentru buzunarele românești. :)


S-a încheiat a cincea conferință RefoRC dedicată Reformei și efectelor pe care aceasta le-a generat. Peste 85 de cercetători au prezentat referate pe subiecte dintre cele mai diverse, de la priviri de ansamblu asupra unei regiuni sau perioade istorice, la subtile chichițe de teologie sau filologie, într-un maraton gestionat cu multă priceperea de către micul grup de organizatori de la Facultatea de Teologie a KU Leuven.

Lucrarea mea a fost programată astăzi, în cadrul unui „panel” dedicat teologiei reformate. Din lucrarea prezentată înainte de mine am aflat câte ceva despre concepțiile lui Calvin cu privire la Cina Domnului. Am articolul în format tipărit și sper să-l pot digera în timpul călătoriei cu avionul, fiindcă autorul lui m-a convins că ce știm noi din cultura teologică generală echivalează adesea cu o caricatură.

Fiindcă am ajuns la sediul Facultății de Teologie cu un sfert de oră mai devreme, am putut povesti câteva minute cu moderatorul sesiunii mele, prof. Peter Opitz, eminent specialist în istoria Reformei.

-Ai predat zece ani la Institutul Teologic Penticostal?, întreabă el, nu fără o doză de surprindere.
-Da, zic, am predat și predau în continuare.
-Am și eu rude în România, adaugă prof. Opitz.
-În Transilvania? Apoi completez cu o undă de mândrie: Știți poate că noul nostru președinte este etnic german. Luteran!…
-Nu, zice prof. Optiz. Nu în Transilvania am rude. Ci la Mangalia…

Am făcut ochii mari. Nu întâlnesc în fiecare zi elvețieni cu rude la Mangalia. Apoi s-a dezlegat misterul. Înrudirea lui cu România se face prin intermediul fostului meu profesor de NT, O. L., care acum locuiește în Elveția.

Înainte de a începe să-mi prezint lucrarea le spun „tongue-in-cheek” celor din sală că, fiind biblist de formație, nu specialist în istoria Reformei, mă simt asemenea lui Daniel în groapa cu lei și că sper să mai fiu în viață la finalul prezentării. Sala râde, cum râde și când ajung la câteva citate în care Calvin critică pompos interpretările comentatorilor din perioada patristică. La final, precum biblicul Daniel, sunt izbăvit de întrebări grele, fiindcă subiectul pe care l-am expus este destul de exotic pentru aria cercetătorilor care audiază lucrarea. Prof. Opitz pare mulțumit de prezentare și îmi recomandă să încerc să obțin un „grant de transport” pentru conferința de la Wittenberg, din mai 2017. Ar fi împlinirea unui vis vechi să ajung și în cetatea lui Luther. Rămâne să vedem ce se va alege de el. Următoarea conferință RefoRC (cea din 2016) va avea loc la Copenhaga. Nu știu dacă voi reuși să mă mobilizez și pentru aceasta (căci, dacă nu mă înșală cultura generală, Danemarca este mai scumpă decât Belgia).

Ieri am vizitat și celebra bibliotecă a Facultății de Teologie; cele 1,2 milioane de cărți pe care le deține o recomandă drept una dintre cele mai importante centre de acest fel din întreaga Belgie. Tot ieri, în timpul expoziției cu Biblii din incinta bibliotecii, prof. Wim François îmi dă o veste bună: volumul cu lucrări de la colocviul „Biblie și Reformă” (organizat în 2012) a intrat în linie dreaptă, după terminarea celei de a doua proceduri de evaluare. „Evaluatorii seriei a avut obiecții la niște articole pe care aș dori totuși să le includem în volumul conferinței. Lucrarea ta a trecut fără probleme”, îmi dă el asigurări.

Așadar, în vreme ce pe la noi volumele conferințelor se publică uneori (în mod cu totul aberant!) înainte de susținerea referatelor (căci la acesta se reduce, vezi bine, „puterea de a fi altfel”), în Europa lucrările sunt verificate la sânge, iar volumele colective apar după cel puțin de doi ani de lucru minuțios. În vreme ce tomurile românești includ tot soiul de „murături” (referate a căror principală calitate este că există), în lumea normală europeană se publică acele lucrări care împing mai departe frontierele cercetării.

În încheierea conversației prof. François mă întreabă glumeț ce mai e nou în România. Din răspunsul meu își dă seama că problema e „serioasă”: „Avem un președinte nou, un neamț, spun eu, și asta e foarte bine. Dar nu am reușit încă să scăpăm de plagiatorul care este în funcția de prim-ministru”.

Înainte să pun punct acestei „file” de jurnal, să nu uit de două chestiuni importante. În cadrul conferinței a fost prezentat atât ultimul număr din The Journal of Early Modern Christianity, cât și expoziția online Rare Reformation Relics.


Cititorii vor fi observat tăcerile mele adânci din ultima perioadă. Caza lor nu este greu de ghicit: „muncă”. Cum s-ar spune, noi muncim, nu bloguim. :)

Pregătesc acum pe apucate o lucrare pentru o conferință care va avea loc în mai la Leuven și încerc să mă lămuresc asupra unei chichițe filologice din Noul Testament de la Bălgrad, această ediție care mă intrigă peste poate (ca să nu zic chiar că mă „scoate la hat” sau „din minți”).

Expresia care îmi dă de furcă se găsește în Predoslovia epistolei „2 Tesaloniceni”. Nu intru în detalii deocamdată. Poate am să fac cândva o postare specială.

Cert este că din ananghie am fost scos de un tânăr, dar iscusit filolog ieșean, Iosif Camară, care mi-a deschis o pistă pe care, urmând-o, socot că voi ieși din impas.

Pista trece și prin Gramatica limbii române vechi (1521-1780), a prof. Constantin Frâncu. Răsfoind astăzi prin ea dincolo de subiectul pe care îl analizez, mi-a căzut sub ochi o afirmație pe care o face autorul la p. 368:

„4.8.9.2. Foarte rar și numai în traducerile din slavă de la începutul perioadei apar complemente de relație cu în și spre: „zicea că nece în legea jidovilor, nece în bisērecă, nece spre împăratul n-au greșit” (NT, 168r).”

Citatul luat ca exemplu de C. Frâncu provine din Faptele Apostolilor, 25:8, Noul Testament de la Bălgrad.

Bon! Dar noi știm că NT de la Bălgrad traduce uneori și după latineasca lui Beza ori după Vulgata.

Același verset arată astfel în ediția Beza:

beza1

Dacă s-ar dovedi că versiunea slavă (Ostrog?) traduce diferențial prepoziția, atunci am avea un argument că într-adevăr prof. Frâncu are dreptate.


CTP se dedă iarăși la speculații de factură biblico-teologică. Dacă ar fi citit cu mai mare atenție Scriptura, sau ar fi avut parte de o minimă catehizare, poate așa n-ar mai fi spus senin lucruri năstrușnice precum cele de mai jos. Tot articolul (năstrușnic în proporție de 90%), AICI.

„Personajului Iisus îi lipsesc şi anumite trăsături sufleteşti. Nu îl vedem a se teme de nimeni şi de nimic, nu urăşte pe nimeni, nu are nici îndoială, nu râde şi nici nu îi face pe alţii să râdă, fiind complet lipsit de simţul umorului.
Dar golul cel mai mare în existenţa Lui este absenţa prieteniei. Iisus Hristos a avut doar fani şi duşmani. Şi oameni care i-au stârnit mila. Cu toţii, fiinţe inferioare Lui în plan moral, ca inteligenţă, cunoaştere şi tărie de caracter.”

Contrar celor afirmate de CTP, Evanghelia după Ioan afirmă clar că Isus avea un cerc de prieteni apropiați. Citez mai jos câteva versete ilustrative.

„După aceste vorbe, le-a zis: ,,Lazăr, prietenul nostru, doarme: dar Mă duc să-l trezesc din somn.” (Ioan 11:11)
„Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.” (Ioan 15:13)
„Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu.” (15:14)
„Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu. (Ioan 15:15)

Știm despre Maria, Marta și Lazăr că erau oameni legați de Isus printr-o prietenie deosebită. La mormântul prietenului său Lazăr, Isus se înfioară și plânge.

Cei doisprezece ucenicii se numără și ei între prietenii lui Isus. Fiindcă Isus nu este „larger than life”, ci egal cu sine și consecvent cu propriile declarații („Cel care iubește cu adevărat se jertfește pentru prietenii săi”), își dă viața pentru ucenici. La rândul lor, aceștia vor muri pentru el. Nu ca o obligație, ci fiindcă moartea înseamnă glorificare; crucea înseamnă înălțare.
La Cina cea de Taină (Ioan 13:23), ucenicul pe care îi iubea Isus are acces privilegiat la o informație importantă: identitatea celui care îl va da pe Isus în mâinile adversarilor săi.

Ideea că Isus nu are prieteni „de la egal la egal” nu poate mira decât pe cineva care pornește de la premisa că Isus e un simplu om. Or, evangheliile nu vorbesc despre un simplu om. Prin urmare, a judeca relatarea din evanghelii după criteriile enunțate de CTP e un semn de gândire precară. Înțeleg că jurnalistul nostru este ateu și că socotește evangheliile un mit! Să-mi fie îngăduită nițică nebunie, de dragul demonstrației ad absurdum. Păi dacă te raportezi la ele ca mit, interpretează-le după criteriile mitului. Căci socotesc că CTP, când citește creații literare precum Legenda meșterului Manole, nu spune despre Manole că e un „fraier care își sacrifică nevasta pentru niște betoane” ori că Ana e „o gâsculiță care se prinde într-un joc fatal, din care i se trage moartea”. În altă ordine de idei, oare ce ar spune domnul CTP unui filozof feminist care ar cere scoaterea Legendei meșterului Manole din programa de literatură, pe motiv că această creație întărește stereotipurile patriarhale despre rolul femeii, condamnate la subordonare în raport cu soțul ei și redusă în mod silnic la condiția de victimă a scopurilor abuzive (criminale, chiar!) ale celor din jurul ei.

Dar Evanghelia nu este un mit (decât pentru cine nu a citit mituri și e complet lipsit de antrenament literar la acest capitol!), prin urmare criticile lui CTP sunt cu atât mai ridicole!

Una peste alta, nu știu de ce tocmai CTP s-a găsit să constate că „Isus este complet lipsit de simțul umorului”. Mai sumbru, încruntat și lipsit de simțul umorului decât CTP, cel pururea pătruns de o seriozitate care e de găsit numai la Atlas, purtătorul globului pământesc și al tuturor problemele lui, nu cunosc pe nimeni. În legătură cu prietenii și prieteniile domnului CTP nu știu ce să-mi imaginez, ca să nu greșesc. Dacă prietenia adevărată înseamnă opoziție, îl vor trage prietenește de urechi pentru năzdrăvăniile pe care le scrie în ultima vreme.


Preiau de pe pagina de FB a ITPB ultima postare publicată:

***

„Aduceți-vă aminte de mai marii voștri” (Evrei 13:7).

Institutul Teologic Penticostal a instituit de curând două fonduri de burse pentru studenți și masteranzi, după cum urmează:

5 burse „Trandafir Șandru”, acordate anual primilor cinci studenți, în funcție de rezultatele pe plan academic la nivel de licență

5 burse „Teodor Pandrea”, acordate anual primilor cinci masteranzi, în funcție de rezultatele pe plan academic.

Cuantumul unei burse este de 550 de euro/anual.

Cele două fonduri de burse poartă numele fondatorilor învățământului teologic superior penticostal: pastorul prof. T. Șandru a avut viziunea înființării ITP, iar prof. T. Pandrea a făcut eforturi susținute pentru a face posibilă acreditarea ITP.

Considerăm că instituirea acestor burse nominale reprezintă un mod potrivit de a ne arăta respectul și prețuirea față de moștenirea primită de la cei care au trudit pe ogorul învățământului penticostal în anii dificili ai perioadei de început.

Dacă vă numărați printre beneficiarii viziunii de care au fost însuflețiți profesorii Trandafir Șandru și Teodor Pandrea și doriți să contribuiți la extinderea fondului de burse prin donații, puteți folosi conturile ITPB afișate pe pagina noastră de internet.
http://itpbucuresti.ro/donatii

Vă rugăm să precizați în formularul de tranzacție fondul de burse pe care doriți să îl sprijiniți (Ex. „donație fond de burse T. Șandru”).

Pagina următoare »

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 2,342 other followers