Lipsa de unitate: problema de fond a bisericii din Corint (1Cor. 1:10)

Reiau aici pe blog o postare apărută pe SCER. Dacă vizitați blogul veți găsi și alte observații exegetice la diferite texte biblice. Toată postarea AICI.

***

Unii comentatori văd în acest verset ceea ce în limbaj aristotelic se numește próthesis „expunerea cazului”, care trebuie să fie urmată de „dovedirea” lui. Aristotel împarte discursul în prooímion („exordiu”), diḗgēsis („relatarea faptelor”), pístis („confirmarea faptelor”) și epίlogos („încheierea”, care presupune și o perorație) (Ret. 3.13 / 1414a). Înțeleasă în această cheie retorică, Epistola 1 Corinteni are ca „teză principală” apelul la unitate, urmat, în v. 11, de „relatarea faptelor” („mi-au povestit ai Cloei că între voi sunt certuri”).

Folosirea apelativului „fraților” dă o notă mult mai „caldă” secțiunii care urmează. Reluat în versetul următor, termenul are rolul de a defini raportul dintre autorul epistolei și destinatari, micșorând distanța dintre cele două părți. Aceeași notă „fraternă” se observă și în v. 26, când Pavel îndreaptă reflectorul asupra corintenilor înșiși, invitându-i să conștientizeze un fapt important: „chemarea” pe care le-a făcut-o Dumnezeu răstoarnă așteptările și standardele lumii. Dacă analizăm folosirea vocativului „fraților” în primele patru capitole, descoperim că el revine periodic, mai cu seamă atunci când Apostolul adoptă un ton prietenos. Dimpotrivă, nu întâlnim această formă de adresare atunci când Pavel scrie pe un ton apăsat sau chiar tăios (vezi Gal. 3:1–14; autorul indică schimbarea de registru abia în Gal. 3:15, prin inserția vocativului).

 

Convorbire cu Iosif Țon pe tema corespondenței lui Dumitru Cornilescu

Săptămâna trecută l-am sunat pe Iosif Țon pentru a-i pune câteva întrebări în legătură cu vizita pe care i-a făcut-o lui Dumitru Cornilescu în Elveția. Din vorbă în vorbă, am ajuns la subiectul relației dintre Cornilescu și Societatea Biblică Britanică. Iosif Țon nu știa că cele 550 de scrisori din arhiva BFBS, privitoare la versiunea Cornilescu, au apărut în traducere încă din 2014. Fiindcă volumul a fost republicat anul acesta, i-am trimis un exemplar din noua ediție, împreună cu NT și Pentateuhul EDCR.

De îndată ce a primit cărțile, Iosif Țon m-a sunat foarte bucuros: „Ai făcut un lucru cu adevărat extraordinar. Eu am văzut aceste scrisori la Bible House, dar n-am avut răgazul să le public”. Apoi a adăugat râzând: „Aproape că sunt invidios…”

„Ideea studierii și publicării acestor documente mi-a fost sugerată de dvs.”, i-am supus eu.

„Da, am văzut că ai menționat acest fapt. Mulțumesc!”

În toamna anului 2008, în timpul unei simpozion organizat de Biserica Betania, din Oradea, Iosif Țon spunea public că a văzut corespondența dintre Cornilescu și Comitetul Societății Biblice Britanice și afirma că ea ar trebui publicată de un „tânăr cercetător”. Inspirat de apelul lui, în februarie 2009 am reușit să petrec o săptămână la Cambridge, pentru a face o analiză preliminară a documentelor. În 2012 am reușit să le digitalizez integral și să le traduc, iar în 2014 am scris studiul introductiv.

Interviul pe care i l-a luat Iosif Țon lui Cornilescu încă nu a fost publicat. Poate cândva voi găsi răgazul de a-l edita și adnota, pentru a-l publica într-o revistă de specialitate. Activitățile din prezent nu-mi permit acest lux.

„Să nu-ți fie teamă să te investești în alții”, m-a sfătuit Iosif Țon în conversația lungă pe care am avut-o. „Mulți dintre cei pe care i-am ajutat după 1990, când era nevoie de oameni pregătiți în teologie, nu vor să-și mai aducă aminte de asta.”

„Dar noi știm acest lucru”, i-am spus eu. „Pentru noi, cercetătorii din mediul penticostal, nu e niciun secret că aproape toți teologii baptiști formați după 1990 au beneficiat de ușile pe care le-ați deschis în virtutea relațiilor pe care le-ați stabilit cu mediul academic occidental în perioada comunistă.”

„Să nu avem rețineri când e vorba să-i ajutăm pe ceilalți. Nu pentru oameni lucrăm, ci pentru Dumnezeu!”

La cei aproape 87 de ani, Iosif Țon continuă să slujească prin mesaje biblice înregistrate pentru postul Alpha și Omega.

 

Am stat de vorbă cu soldatul care l-a lovit în falcă pe Serapis

Presupun că toată lumea a auzit de templul lui Serapis din Alexandria. Indiferent ce știați sau credeți că știați, abia acum avem acces la dedesubturile dărâmării acestui celebru sanctuar.

M-am întors recent din Egipt, unde am avut ocazia să stau de vorbă cu martorii oculari la eveniment.

Revista Convergențe publică mărturiile cutremurătoare ale celor care au asistat la eveniment.

Mai jos un fragment. Găsiți AICI reportajul de la fața locului.

***

Rufin întrerupe în mod neașteptat firul istoriografic cu observația: „Presupun că toată lumea a auzit de templul lui Serapis din Alexandria”. Urmează o descriere amănunțită a incintei templului, care era situat pe o colină artificială, la capătul unei scări cu o sută de trepte. Vizitatorul este purtat prin sălile ample, pe sub bolți iluminate artificial și prin porticul dreptunghiular din interior, până la clădirea centrală, în care se afla statuia lui Serapis, „măgăoaia despre care se spunea că este făcută din tot soiul de metale și lemne” (quod monstrum ex omnibus generibus metallorum lignorumque conpositum ferebatur).

Istoricul subliniază viclenia și iscusința (dolis et arte) de care au făcut uz constructorii pentru a poziționa ferestruica templului: în ziua când statuia soarelui era adusă pentru a-l saluta pe „titular”, razele care pătrundeau pe fereastră iluminau gura și buzele statuii, încât celor care priveau li se părea că soarele însuși îl salută pe Serapis cu o sărutare. O altă înșelăciune din aceeași categorie întrebuința magneți care înălțau statuia de la pământ, dând impresia că aceasta plutește în aer.

Reluând firul acțiunii, Rufin spune că după citirea rescriptului cei din tabăra creștină s-au simțit încurajați să-l răstoarne pe autorul rătăcirii (ad subvertendum erroris auctorem), dar au ezitat din cauza unui zvon care circula printre păgâni: dacă o mână omenească ar fi atins statuia, pământul s-ar fi despicat, alunecând în haos, iar cerul s-ar fi prăbușit pe pământ. S-a găsit însă un soldat curajos, „înarmat mai mult cu credință decât cu arme pământești” care a apucat o secure cu două tăișuri și l-a lovit cu toată puterea pe bătrânul șarlatan în falcă.

Doar că cerul nu a căzut, iar pământul nu s-a prăbușit. În urma loviturilor repetate, zeitatea de lemn putred a fost doborâtă, iar apoi a fost arsă. Rufin descrie tacticos procesul de dezmembrare în urma căruia „moșneagul ramolit a fost ars în văzul cetății care îl adorase” (in conspectu cultricis Alexandriae senex veternosus exuritur). La urmă de tot a fost ars și trunchiul, în amfiteatru. „Acesta a fost sfârșitul deșartei superstiții și al străvechii rătăciri a lui Serapis”, conchide autorul.

 

Se non è vero, è ben trovato. Cum să-l răstălmăcești pe Libanius când traduci Catherine Nixey

Avea dreptate Roland Kany în recenzia din Frankfurter Allgemeine Zeitung (AICI). Oriunde ai deschide cartea lui Catherine Nixey, dai peste probleme. Fie peste falsuri grosolane, fie peste interpretări tendențioase, fie peste traduceri greșite.

Mi-a picat astăzi sub ochi un pasaj în care Libanius, un retor păgân foarte critic față de creștini, îi scrie împăratului Theodosius, în termeni hiperbolici, despre excesele la care se dedau călugării puși pe distrugeri.

Citisem Cuvântarea 30 a lui Libanius cu o lună în urmă și când am dat de „butoaiele cu vin” din textul românesc am făcut ochii mari. „Parcă nu-mi amintesc așa ceva”, mi-am zis.

În versiunea românească a „Epocii”, textul lui Libanius este supus unui nou proces de hiperbolizare. Traducătorul n-a vrut, pesemne, să rateze ocazia de a mai trage o pleasnă tagmei călugărești.

Să vedem ce spune textul românesc, apoi cel englezesc, apoi cel grec.

Am pus semnul (!) acolo unde traducerea românească o ia pe ulei în raport cu originalul grec.

(p. 131 Nixey, română) „Călugării sunt „niște brute alcoolice, un trib înveșmântat în țoale lugubre care «se îndoapă mai rău ca elefanții și care, prin nesfârșitele (!) butoaie de vin (!) pe care le sorb, îi fac de rușine (!) pe cheflii (!) ce beau cot la cot (!) cu lăutarii (!)»”

Conform convențiilor retorice practicate în antichitate, se poate recurge la hiperbolă și exagerare, dacă există un sâmbure de adevăr în afirmația făcută. Adică trebuie să fi existat și călugări care trăgeau la măsea și mâncau mai mult decât s-ar fi cuvenit, dar orice cititor ar fi recunoscut în declarația lui Libanius o exagerare voită.

Ce spune Catherine Nixey în engleză despre călugări este că „they were no better than drunken thugs, a black-robed tribe ‘who eat more than elephants and, by the quantities of drink they consume, weary those that accompany their drinking with the singing of hymns’”.

Și acum o traducere din grecește:

„Acești inși îmbrăcați în negru, care mănâncă mai mult decât elefanții, care prin mulțimea paharelor [de vin] le dau bătăi de cap/le fac viață grea celor care însoțesc băutul cu cântece, și care ascund acestea [=excesele] cu ajutorul palorii căpătate prin înșelăciune…”

Nicăieri Libanius nu pomenește de „butoaie de vin”. Asta este exagerarea traducătorului.

Termenul ἔκπωμα înseamnă „cupă”, nu „butoi”.

Expresia πόνον παρέχω (τινί) nu înseamnă „a face de rușine”, (ca și când călugării criticați de Libanius s-ar lua la întrecere cu alți cheflii și i-ar băga sub masă), ci „a da bătăi de cap”, „a face necazuri” sau chiar „a fi o pacoste (pentru cineva)”.

Nici pomeneală de cheflii în textul grec sau în cel englezesc.

Secvența „beau cot la cot” este o supralicitare a sensului participiului παραπέμπουσι „care însoțesc”. În greacă ideea e că „însoțesc cu cântece/imnuri”. Nu e limpede la ce se referă Libanius. Să fie vorba de faptul că în timp ce călugării beau și mănâncă sunt alții care cântă? Ce fel de cântece cântă? Religioase? Ne-ar trebui mai mult context pentru asta.

Nici „lăutarii” nu apar în textul grec. Grecescul ᾆσμα nu trimite la instrument cu coarde (și lăutar), ci la cântec sau odă lirică.

Mai jos textul grec:

οἱ δὲ μελανειμονοῦντες οὗτοι καὶ πλείω μὲν τῶν ἐλεφάντων ἐσθίοντες, πόνον δὲ παρέχοντες τῷ πλήθει τῶν ἐκπωμάτων τοῖς δι’ ᾀσμάτων αὐτοῖς παραπέμπουσι τὸ ποτόν, συγκρύπτοντες δὲ ταῦτα ὠχρότητι τῇ διὰ τέχνης αὐτοῖς πεπορισμένῃ μένοντος

 

În care se arată că și păgânii din antichitatea târzie erau capabili să distrugă statui

Judecând după cele scrise în cartea dnei Catherine Nixey, s-ar putea crede că în antichitatea târzie creștinii erau puși pe distrugere de „bunuri culturale”, iar păgânii erau mereu în rolul de victime ale acțiunii distructive ale adversarilor lor.

Parcurgând astăzi niște pagini din Istoria bisericească a lui Sozomen, am dat peste un pasaj care descrie distrugerile la care se dedau păgânii. Episodul datează din epoca lui Iulian Apostatul.

Among so many remarkable events which occurred during the reign of Julian, I must not omit to mention one which affords a sign of the power of Christ, and proof of the Divine wrath against the emperor.

Having heard that at Cæsarea Philippi, otherwise called Paneas, a city of Phœnicia, there was a celebrated statue of Christ which had been erected by a woman whom the Lord had cured of a flow of blood, Julian commanded it to be taken down and a statue of himself erected in its place; but a violent fire from heaven fell upon it and broke off the parts contiguous to the breast; the head and neck were thrown prostrate, and it was transfixed to the ground with the face downwards at the point where the fracture of the bust was; and it has stood in that fashion from that day until now, full of the rust of the lightning. The statue of Christ was dragged around the city and mutilated by the pagans; but the Christians recovered the fragments, and deposited the statue in the church in which it is still preserved. Eusebius relates, that at the base of this statue grew an herb which was unknown to the physicians and empirics, but was efficacious in the cure of all disorders. It does not appear a matter of astonishment to me, that, after God had vouchsafed to dwell with men, he should condescend to bestow benefits upon them.

It appears that innumerable other miracles were wrought in different cities and villages; accounts have been accurately preserved by the inhabitants of these places only, because they learned them from ancestral tradition; and how true this is, I will at once show. There is a city now called Nicopolis, in Palestine, which was formerly only a village, and which was mentioned by the divine book of the Gospel under the name of Emmaus. The name of Nicopolis was given to this place by the Romans after the conquest of Jerusalem and the victory over the Jews. Just beyond the city where three roads meet, is the spot where Christ, after His resurrection, said farewell to Cleopas and his companion, as if he were going to another village; and here is a healing fountain in which men and other living creatures afflicted with different diseases wash away their sufferings; for it is said that when Christ together with His disciples came from a journey to this fountain, they bathed their feet therein, and, from that time the water became a cure for disorders.^[1]

^[1] Sozomen, “The Ecclesiastical History of Salaminius Hermias Sozomenus,” in Socrates, Sozomenus: Church Histories, ed. Philip Schaff and Henry Wace, trans. Chester D. Hartranft, vol. 2, A Select Library of the Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church, Second Series (New York: Christian Literature Company, 1890), 342–343.

 

Când „delightful” înseamnă „cutremurător”. Cum falsifici o recenzie și cum treci sub tăcere o alta

Epoca întunecării este prima lucrare a jurnalistei Catherine Nixey, autoare care a terminat studii clasice la Cambridge și care a profesat o vreme în domeniu, după care virat spre jurnalism.

Magnum opus-ul dnei Nixey a fost recent livrat în românește pe post de contribuție fundamentală la cunoașterea istoriei creștinismului timpuriu.

Autoarea intră în domenii pe care nu le stăpânește, taie cu mare vervă noduri gordiene care încă îi nedumeresc pe specialiști, selectează ce îi convine, trece sub tăcere ce nu cadrează cu teza ei de bază și înflorește din belșug acolo unde sursele primare nu o ajută.

Pentru specialiștii, caracterul părtinitor al lucrării este vizibil de la o poștă.

Peter Thonemann, autor al unei lucrări despre Epoca elenistică, își începea astfel recenzia, publicată în Times:

Does Richard Dawkins take The Sunday Times? Richard, if you’re reading this, here is a book to gladden your heart. It is the story of a nightmare. In the two centuries between the conversion of Constantine (AD312) and the closure of the pagan philosophical schools at Athens (AD529), the worshippers of the old Greek and Roman gods saw “their religious liberties removed, their books burned, their temples destroyed and their ancient statues smashed by thugs with hammers”. A “fundamentally liberal” civilisation was deliberately and gleefully eradicated by “sinister groups of black-robed, chanting monks”, driven by “suspicion, prejudice, vindictiveness, ignorance and sheer stupidity”.

The Roman historian Tacitus claimed to write sine ira et studio (without anger or partiality). Catherine Nixey would have eaten Tacitus alive. The Darkening Age is a book of unabashed studium and ferocious ira. For Nixey, a Times journalist, the “triumph of Christianity” was an unmitigated cultural catastrophe, which laid “the intellectual foundations for 1,000 years of theocratic oppression”. With passion, wit and thunderous eloquence, she throws everything she has against the bishops, monks and Christian emperors of late antiquity.

Pe parcursul recenziei, Thonemann precizează că adevărul e mult mai complex și mai nuanțat decât îl prezintă autoarea.

Doar că pe pagina de prezentare a cărții, publicate de Humanitas, se face trimitere nu la această recenzie, scrisă de un om care cunoaște bine antichitatea târzie, ci la o recenzie scrisă de un specialist în istorie modernă: Gerard DeGroot (16 sept. 2017).

Redau mai jos un fragment din textul lui DeGroot și versiunea românească de pe coperta cărții.

The Darkening Age is a delightful book about destruction and despair. Nixey combines the authority of a serious academic with the expressive style of a good journalist. She’s not afraid to throw in the odd joke amid sombre tales of desecration. With considerable courage, she challenges the wisdom of history and manages to prevail. Comfortable assumptions about Christian progress come tumbling down.

Textul românesc de pe pagina de promovare:

Epoca întunecării scoate la iveală ce s-a pierdut odată cu victoria creștinismului. Este o carte cutremurătoare despre o epocă a distrugerii și disperării, în care Catherine Nixey îmbină cu pricepere și talent tonul serios al cercetătorului cu expresivitatea și cursivitatea jurnalistului. O carte cu adevărat provocatoare, care va pune într-o lumină nouă tot ce știm despre începuturile creștinismului.“ – The Times.

Mai întâi, n-am înțeles de ce Nixey s-ar bucura de autoritatea unui „serious academic”. Din câte știu, doamna nu predă într-o universitate și nu are activitate de cercetare în domeniu.

Putem admite că e caracterizată de „stilul pitoresc al unui bun jurnalist”, dar asta nu e suficient pentru o carte serioasă.

Observ că pentru DeGroot cartea lui Nixey este „delightful”, adică „încântătoare”. Autorul materialului de promovare în română s-a gândit că totuși n-ar strica să aducă din condei textul, așa că traducerea a ieșit „cutremurătoare”.

Informația de la mijlocul paragrafului, despre felul în care îmbină dna Nixey glumele cu poveștile sumbre este trecută sub tăcere. Dacă vrei să-ți iasă imaginea de carte „cutremurătoare”, nu mai au ce căuta glumele în program.

Partea de final a paragrafului este rescris à la Nixey în limba română. Adică trunchiat. DeGreoot spunea: „With considerable courage, she challenges the wisdom of history and manages to prevail.” În română, în traducere liberă: „O carte cu adevărat provocatoare”.

Ultima frază – „Comfortable assumptions about Christian progress come tumbling down” – e tradusă iarăși deformat: „…care va pune într-o lumină nouă tot ce știm despre începuturile creștinismului”.

Afirmația lui DeGroot e mai mult decât discutabilă. Un progres creștin a avut loc în mod incontestabil. Iau un singur exemplu: de la zecile de animale jertfite de Iulian Apostatul, pe care până și istoricul păgân Ammianus Marcellinus îl considera excesiv de superstițios, la o religie care a renunțat la jertfele sângeroase e un progres incontestabil. Dacă doamna Nixey are vreun prieten vegan prin preajmă, poate că acela o va convinge că hecatombele din antichitate nu erau o idee foarte bună.

Ideea din versiunea românească, potrivit căreia cartea lui Nixey „va pune într-o lumină nouă tot ce știm despre începuturile creștinismului” este falsă de două ori. O dată în raport cu originalul englezesc (DeGroot se referă la toposul progresului adus de creștinism) și o dată în raport cu realitatea. Cartea lui Nixey nu aduce nimic nou cu privire la ce știm despre începuturile creștinismului. În cel mai bun caz pune într-o lumină nouă maniera tendențioasă în care se scrie astăzi despre începuturile creștinismului.

Vedeți AICI un alt semnal cu privire la calitatea îndoielnică a cărții.

Nici recenzia din Financial Times nu este favorabilă. Mai jos un fragment:

Nixey is at her shakiest, however, when it comes to promoting paganism as equivalent to pluralist, liberal civilisations. She claims, for example, with little more evidence than the experiments of Galen, the 2nd century Greek physician, that pagan Rome was on the verge of witnessing the growth of empirical sciences comparable with the early modern period. And what of pagan persecutions of the Christians dating back to the early church? Based on some questionable contemporary annals, she insists that the Christians provoked all those martyrdoms, even going so far as to seek martyr status by committing suicide. As for Benedict, founder of western monasticism, he was, in Nixey’s view, no more than “a celebrated destroyer of antiquities”.

Nixey’s account, for all its readable, rumbustious energy, gives no credit to Christianity for its radically transforming message of agape, which counselled not physical destruction but the bringing down of walls of division — between the free and enslaved, men and women, Greek and Roman, Jew and gentile.

 

Noul Testament EDCR / SBIR. Acum și în ediție cartonată

Anul ăsta s-au întâmplat două evenimente care îmi dau motive să fiu recunoscător: NT EDCR a fost lansat în aprilie (și a avut parte de o receptare bună), iar acum, în pragul iernii, putem anunța sosirea de la tipografie a ediției cartonate, care este mult mai prietenoasă. Fontul este ușor de citit, pagina are un aspect plăcut, iar referințele marginale care încărcau pagina au fost mazilite. NT stă deschis fără probleme, dacă predicatorul are nevoie de el pe amvon.

NT EDCR este un proiect al Societății Biblice Interconfesionale, care urmărește revizuirea textului din versiunea Dumitru Cornilescu. Precizez aici, deși poate n-ar mai fi nevoie, că Dumitru Cornilescu a încredințat Societății Biblice Britanice versiunea sa, cu înțelegerea că Societatea poate întreprinde revizuirile care vor fi necesare.

Principiile care guvernează apariția acestei versiuni sunt prezentate în Introducerea NT EDCR (vezi AICI).

Alături de colegul meu Dragoș, care a făcut parte din echipa de revizori a NT. În prezent Dragoș citește ca revizor literar o parte din VT (cărțile istorice).

NT EDCR costă 20 de lei și poate fi procurat prin comandă directă de la Societatea Biblică Interconfesională.

Pe unele site-uri veți mai găsi probabil ediții broșate ale NT EDCR. Dacă doriți ediția cartonată, asigurați-vă că ceea ce cumpărați este ceea ce doriți.

http://librarie.societateabiblica.org

Dacă nu puteți comanda o ediție tipărită, nu uitați că textul acestei versiuni se găsește în aplicațiile de profil (YouTube, eBiblia etc.)

 

A apărut la Editura Roua Lexiconul de critică biblică

Lexiconul de critică biblică (Soulen & Soulen), tradus de Adela Duca și publicat la Editura Roua, constituie un instrument indispensabil în cercetarea biblică. Pe vremea când încă mai aveam timp să fac traduceri de specialitate visam să mă apuc de acest volum. M-am bucurat să văd că cineva a fost mai harnic.

Prețul „de catalog” al volumului recent publicat este de 69 de lei.

Pentru comenzi, folosiți adresa de email edituraroua [at] gmail.com.

Găsiți AICI o mostră din carte.

 

Cum au stricat pe alocuri „bucureștenii” textul lui Milescu. Studiu de caz: Numeri 22:4

Mi-a căzut astăzi privirea pe Numeri 22:4, din Biblia de la București:

Și zise Moav bătrânimei lui Madiam: Acuma va aleage adunarea aceasta pre toți cei împrejureanii noștri, ca când ar aleage vițelul ceale verzi den câmpu”.

Problema, așa cum vom vedea, este verbul „va aleage”.

În Ms. 45, care e mai aproape de ceea ce a ieșit de sub pana lui Milescu, textul zice: „va linge” în loc de „va aleage”.

Textul grec din Ediția Frankfurt (1597) zice:

Νῦν ἐκλείξει ἡ συναγωγὴ αὕτη πάντας τοὺς κύκλῳ ἡμῶν, ὡς ἐκλείξαι ὁ μόσχος τὰ χλωρὰ ἐκ τοῦ πεδίου „Acum va linge adunarea aceasta pe toți cei din jurul nostru, cum ar linge vițelul verdeața (lit. „cele verzi”) de pe câmp”.

Verbul folosit în greacă este ἐκλείχω, „a linge”. În text prima formă este de viitor: ἐκλείξει.

Nu știu de ce bucureștenilor nu le-a plăcut traducerea asta și am „emendat-o”, că a ieșit „va alege” (ἐκλέξει).

Sunt două posibilități: fie cărturarii bucureșteni au făcut o confuzie și au citit ἐκλέξει „va alege” (3 sg. viit. de la ἐκλέγω), fie au avut o ediție care chiar are această lecțiune (ipoteză pe care încă n-am verificat-o).

În orice caz, soluția de traducere din Biblia de la București este un non-sens atât prin raportare la textul ebraic, cât și prin raportare la textul „recept” al Septuagintei.

Vor fi fost cărturarii bucureșteni „pedepsiți” întru grecie, dar le plăcea și lor, ca nouă tuturor, pateul de rață (=rateul).

P.S. Explicația din volumul MDL la Numeri nu mă mulțumește. Nu cred că avem un sens neobișnuit, ci o reconstituire diferită a textului grec (probabil în urma unei confuzii dintre cele două verbe).

 

Elemente de istorie a Cantacuzinilor în Prefața lui Dositei

Am răsfoit volumul lui Cândea, în speranța că voi găsi acolo informațiile de context care să mă ajute să înțeleg acest pasaj din prefața lui Dositei. Din păcate, n-am găsit nimic util.

Nici primul volum din seria MLD nu face un comentariu la prefață, așa cum m-aș aștepta.

Oare s-a aplecat cineva cu atenție asupra acestui text, ca să-l comenteze?

 

Constantin – „episcopul” celor din afara Bisericii. Însemnări pe marginea prefeței lui Dositei din Biblia 1688

Trecând astăzi peste textele introductive din Biblia de la 1688, m-am pomenit întrebându-mă dacă citatul atribuit de Dositei lui Eusebiu cu privire la „Marele Costandin” este exact. Nu-mi aduceam aminte ca împăratul să-și fi trecut în revistă realizările în forma asta:

„Voi sînteți episcopi creștinilor pre denlăuntru lucrând tainele, iară și eu însumi episcup sînt, lucrînd-împreună la ceale de afară zidiri de dumnezăiești beseareci, înnoiri, aduceri de lumini și aprinzări de lumini”.

Așa cum am bănuit, când am luat la frunzărit textul din Viața lui Constantin, declarația făcută de împărat s-a dovedit mai economicoasă.

Dai mai jos o traducere literală și apoi mai interpretativă.

„Dar în vreme ce voi sunteți [episcopi] pentru cei dinlăuntrul bisericii, eu aș fi (ἐγὼ εἴην) episcop – așezat de Dumnezeu – pentru cei din afară”.

«ἀλλ’ ὑμεῖς μὲν τῶν εἴσω τῆς ἐκκλησίας, ἐγὼ δὲ τῶν ἐκτὸς ὑπὸ θεοῦ καθεσταμένος ἐπίσκοπος ἂν εἴην.»

În traducerea PSB revizuită, articolul hotărât este înțeles ca fiind de genul neutru:

„Voi sunteți episcopi întru cele dinăuntru ale Bisericii; pe mine însă m-a așezat Dumnezeu episcop al celor aflate în afara ei”.

O asemenea redare mi se pare eronată. E clar din context că împăratul nu se vede pe sine „episcop al unor lucruri”, ci episcop al unor oameni.

Traducerea PSB mai e problematică fiindcă schimbă accentul pus de Constantin, care zice:

„În vreme ce voi sunteți episcopi pentru cei din interior…  eu unul sunt (lit. „aș fi”) episcop pentru cei din afară”.

Accentul în greacă nu cade pe declarația „Dumnezeu m-a pus” ci pe secvența al cărei sens este: „s-ar putea zice că și eu sunt episcop”. Optativul εἴην („aș fi”) are sensul de a îndulci pretenția lui Constantin de a fi episcop pentru cei din afara Bisericii.

Traducătorul român ar fi trebuit să dea o notă la „și-a păstorit” („Constantin și-a păstorit toți supușii cu multă chibzuință”) anunțându-l pe cititor că verbul ἐπεσκόπει este din aceeași familie lexicală cu „episcop”. Altminteri, legătura tematică din paragraf se rupe.

În orice caz, declarația lui Constantin este interesantă fiindcă delimitează sferele de acțiune ale clericilor, respectiv oamenilor politici. Cum a fost înțeleasă această delimitare în istorie e altă discuție.

῎Ενθεν εἰκότως αὐτὸς ἐν ἑστιάσει ποτὲ δεξιούμενος ἐπισκόπους λόγον ἀφῆκεν, ὡς ἄρα καὶ αὐτὸς εἴη ἐπίσκοπος, ὧδέ πη αὐτοῖς εἰπὼν ῥήμασιν ἐφ’ ἡμετέραις ἀκοαῖς· «ἀλλ’ ὑμεῖς μὲν τῶν εἴσω τῆς ἐκκλησίας, ἐγὼ δὲ τῶν ἐκτὸς ὑπὸ θεοῦ καθεσταμένος ἐπίσκοπος ἂν εἴην.» ἀκόλουθα δὲ τῷ λόγῳ διανοούμενος τοὺς ἀρχομένους ἅπαντας ἐπεσκόπει, προὔτρεπέ τε ὅσηπερ ἂν ἡ δύναμις τὸν εὐσεβῆ μεταδιώκειν βίον.

 

Mitul traducătorilor scrupuloși la datorie (Fapte 22)

Din discuțiile cu părintele Ioan-Florin Florescu pe marginea felului în care au fost realizate primele versiuni românești – care de regulă sunt mai literale – am reținut că în principiu traducătorii din vechime sunt foarte scrupuloși când vine vorba de păstrarea structurii textului biblic pe care îl au sub ochi.

Acest scrupul pentru păstrarea structurilor sintactice sau lexicale se vede în numeroasele calcuri care împănează textul tradus și care, în fond, constituie o metodă de îmbogățire a limbii-țintă.

Totuși, anumite elemente din text îmi creează impresia că scrupulozitatea nu se manifestă consecvent în traducere. Altminteri, îmi vine greu să explic de ce termenul χιλίαρχος (tribun) este tradus în patru feluri în același pasaj din Biblia de la București (Fapte 22).

În vreme ce în textul de la Alba Iulia χιλίαρχος e tradus uniform prin “căpitan”, în BB 1688 personajul respectiv este mai întâi “polcovnic”, apoi “miiaș” (calc după χιλίαρχος), apoi devine “căpitan” (ca în NT 1648), apoi redevine “polcovnic”, apoi se face din nou “căpitan”. Asta într-un text de șapte versete.

Ce fel de filozofie au aplicat traducătorii și revizorii de a ieșit un asemenea balagan lexical?

Mai observ în treacăt că discursul “teleologic” pe care îl văd în prefețele bibliilor sinodale nu se validează când ne uităm la fapte. Din discursul oficial, traducătorii din vechime, din sec. 16, trudeau din răsputeri animați de gândul că strădaniile lor (=“biruința scrisului în limba română”) vor duce peste un secol și mai bine la făurirea monumentului de la 1688.

Doar că nu în toate cazurile elementele bune dintr-o traducere sunt preluate în alta. Un exemplu este chiar traducerea uniformă a termenului de care ziceam. Apoi, însuși faptul că prefața Bibliei de la 1688 nu zice nimic despre isprava confraților transilvăneni arată că perspectiva istorică din prefețele Bibliilor sinodale este incorectă. Puțini traducători au lucrat conștienți că fac parte dintr-un lanț de transmitere a limbii române. Nu mulți dintre ei au lucrat cu sentimentul că preiau și dau mai departe o tradiție pre-existentă.

Dositei, în prefața Bibliei 1688, îl așază pe Șerban Cantacuzino în proximitatea lui Ioan Gură de Aur (“creștinat-au sfîntul Zlataust pre rumâni”), fiindcă probabil nu-l citise cu suficientă atenție pe Origen (via Eusebiu al Cezareei) ori știa că sciții lui Origen erau pe alte coclauri decât cele dobrogene (care oricum nu erau populate cu “rumâni”). Mai este pomenit, ca precedent, Ptolemeu, Împăratul Eghipetului.

Bon, și precedentul din țara vecină, care era chiar sub nas? De ce Dositei (sau Stolnicul presupus a fi scris prefața) nu suflă un cuvințel ca să spună că monumentul de limbă prefațat are la temelie un text românesc mai vechi, posleduit după caz?

 

“Rumperea de cătră împărățiia rimlianilor”. Predoslovia 2-a cătră soluneani

O expresie din predoslovia la 2 Tesaloniceni, din Noul Testament de la Alba Iulia, mi-a dat mult de furcă acum câțiva ani.

Acum, dând în Fapte 22:1 peste prepoziția “de cătră”, mi-a picat fisa că secvența “rumperea de cătră împărățiia rimlianilor” are înțelesul de “răzvrătirea / rebeliunea față de Imperiul Roman”.

Autorul predosloviei (care pare să fi fost implicat și în traducere) folosește prepoziția “de cătră” pentru a introduce un complement circumstanțial de relație, cam în maniera pe care o găsim exemplificată în primul verset din discursul lui Pavel.

Citisem eu, nu-i vorbă, Gramatica lui Frâncu, dar cum te luminează lectura textelor vechi nu te luminează nimic.

 

“Mărturiile cele hirotonisite de Dumnezeu”. Fapte 10:41

Mi-a picat astăzi sub ochi un verset ciudat din Biblia de la București: cel referitor la martorii rânduiți de Dumnezeu să-l vadă pe Isus după înviere.

În mod neașteptat, traducătorii bucureșteni au ales verbul a hirotonisi, care în mod obișnuit este rezervat consacrării în ierarhia preoțească.

Am fost curios dacă această ocurență este inventariată de DLR. Intuiția mi-a spus că lexicul biblic de la 1688 încă n-a fost cuprins integral în acest dicționar (presupus-a-fi-și-tezaur).

M-am uitat să văd ce avem în NT de la Alba Iulia și, surpriză, aici avem termenul „rânduiți”: „mărturisitorilor carii-s dentâiu rânduiți de la Dumnezău.”

Ce o fi fost în mintea bucureștenilor de au evitat traducerea bălgrădeană în partea a doua (Fapte, Epistole, Apocalipsa)?

Și, mai ales, de ce au folosit un termen care, dacă mi se permite calamburul, fusese deja „hirotonit” și pus să facă o slujbă specializată?

Poate pentru că pe „hirotonisi” (ori pe fârtatul lui de neam grec – cheirotoneo) nu-l simțeau ca fiind chiar atât de specializat pe cât îl simțim noi?

Misterii peste misterii și nimic decât misterii în acest continent neexplorat care este tradiția biblică românească.

 

„Cine sunt frații lui Iisus?” În căutarea răspunsului la o întrebare „dilematică”

În numărul 816 al revistei Dilema veche, la p. 22, disponibil joi la chioșcurile de ziare, puteți citi un material despre subiectul „frații lui Iisus”.

Mai jos paragraful de început.

***

Problema „fraților lui Iisus” este discutată concis în orice comentariu exegetic de referință la Evanghelii, dar a fost analizată in extenso și în monografii erudite, care prezintă atît dosarul biblic, cît și ramificațiile dogmatice ale acestuia. Ipotezele cu privire la „frații lui Iisus”, conturate încă din perioada patristică, rediscutate apoi cu multă patimă în timpul Reformei, au ajuns să-și pună amprenta inclusiv asupra felului în care este tradusă Scriptura în limba română. De pildă, începând cu ediția din 1968, Biblia sinodală conține în Matei 12:46 o notă de subsol potrivit căreia prin „frații Domnului” trebuie înțeles „rude apropiate, îndeosebi veri”. Din același motiv, textul din Matei 13:55-56, în toate edițiile sinodale, glosează între paranteze termenii „frați” și „surori” prin veri, respectiv verișoare. Aceste informații paratextuale au la bază ipoteza propusă de Sf. Ieronim, cărturarul apusean recunoscut ca „doctor al Bisericii” prin decretul papal din 20 septembrie 1295.

 

Păcatele DLR-ului. “Ca să nu cază în sorbu…” (Fapte 27:17)

În cap. 27 din Fapte, în relatarea despre naufragiul lui Pavel, găsim o referire la Sirtis (Syrtis), golf de pe coasta libiană care le punea mari probleme navigatorilor din cauza nisipurilor mișcătoare.

Acest element geografic nu a fost întotdeauna cunoscut de traducători, prin urmare textele vechi românești sunt uneori vagi, iar alteori incorecte.

Autorul cărții Fapte spune că, de teama unui posibil naufragiu, corbăierii au coborât pânzele și s-au lăsat duși de vânt μὴ εἰς τὴν Σύρτιν ἐκπέσωσιν.

În NT 1648 găsim o echivalare explicativă: să nu cază în vrun loc cu năroiu (unde prin “năroiu” ar trebui înțeles nisipuri).

În Bibl. 1688 găsim ceva încă și mai straniu: „să nu cază în sorbu”. Termenul “sorb” e definit în DLR ca “vârtej de apă”.

Nici la Micu (1795) situația nu e mai limpede: „să nu cază în sirt” (cu glosă: „vâltore”).

Mirarea mare e că în DLR nu găsim că prima ocurență a lui sorb este la 1688, în Fapte 27:17 și că termenul este folosit drept corespondent pentru Syrtis etc.

Sunt malițios acum, dar am impresia că Biblia de la București, ridicată în slăvi ca monument de limbă literară, încă nu a ajuns să fie citită integral nici de filologii noștri, necum de intelectualii din alte domenii.

Altminteri e greu de explicat faptul că începi să citești în Biblia 1688, dai peste un cuvânt necunoscut, vrei să vezi sensul lui, te duci la DLR (nu la DEX-ul bicisnic, ci DLR!) și nu găsești acolo atestarea cea mai timpurie (dacă asta de la 1688 e prima).

Și acum, altă întrebare: ce o fi fost în mintea traducătorilor bucureșteni de au echivalat termenul Syrtis cu sorb?

 

Cunoașterea temeinică a unui text – exigența de gradul zero a muncii traducătorului / editorului

În pregătirea unei conferințe pe care trebuie să o țin luna asta la Beijing, la Universitatea Minzu, m-am aplecat din nou asupra unor traduceri vechi ale Scripturii în limba română.

Mi se confirmă iar și iar că editorul sau traducătorul de texte vechi trebuie să cunoască din scoarță în scoarță materialul pe care îl editează / traduce.

Văd în transcrierea Evangheliei după Ioan o eroare de împărțire care își are cauza în insuficienta cunoaștere a conținutului pericopei transcrise.

Secvența „Și tremișii era de la farisei și întrebară etc.” constituie începutul unui enunț nou. Din neatenție, editorul textului l-a pus după „Isaia proroc”.

 

NT EDCR, acum și în ediție cartonată

Am primit astăzi primul exemplar din NT EDCR, ediția cartonată.

Textul este foarte aerisit, fontul este numai bun pentru cei care poartă ochelari, iar pagina este mai puțin încărcată decât cea din ediția broșată, fiindcă referințele marginale au fost eliminate. (Le găsiți oricum în versiunea online, dacă aveți nevoie de ele pentru studiul personal).

Tirajul complet va fi disponibil la începutul lunii noiembrie. Exemplarul primit de mine a fost expediat prin curier de la tipografia specializată de peste mări și țări.

Cele câteva imagini poate vă ajută să vă faceți o idee despre noul tiraj.

 

“Despăcătuiește-mă cu isop”. Psaltirea ieșeană de la 1867

Parcurgând Psalmul penitențial al lui David, am dat peste o formulă care mi se pare genială: Despăcătuiește-mă cu isop.

Oare mai e folosit verbul ăsta înainte de 1867?

În orice caz, termenul e o creație lexicală perfectă.

Toți avem nevoie să fim “despăcătuiți”. Nu cu isop, cum cerea David, ci cu jertfa lui Hristos.

De luat aminte la “inicități”, “să te justifici”, “se jubileze”, “oblațiuni” și “murii Ierusalimului”.

 

Începutul tradiției biblice „protestante”. Psaltiri ieșene pentru toate buzunarele. Edițiile 1867, 1868

Am luat astăzi și setul de trei volume (1865, 1867, 1869) tipărite la Iași în imprimeria lui H. Goldner.

Am primit și o ediție în format mediu, numai cu Psalmii, traduși după tecstul original, tot în 1867.

O a treia Psaltire, tipărită în 1868, este cea mai minionă. Am pus pe ea cardul meu de bibliotecă, pentru un raport de mărime.

Am impresia că ediția 1868 este cea mai mică tipăritură românească pe care am ținut-o vreodată în mână. Poate că s-au mai tipărit și altele, dar eu nu-mi aduc aminte să le fi avut pe masă, pentru cercetare.

Chestiunea ortografiei în aceste ediții este pur și simplu înnebunitoare.

De ce avem, de pildă, “possessiunea” în vol. 2 (1867), dar “posesiunea” în ediția mai mică (167 pagini) din același an?

Probabil există multe astfel de simplificări, dar încă nu am avut răgazul să le studiez.

Cu totul remarcabile sunt adnotările în creion făcute în cele trei tomuri ale VT. Cine să fi făcut acele corecturi.

Orince ar fi fost, e probabil un purist cu hachițe etimologizante de origine ardelenească, fiindcă văd pe margine, la cuvântul “toate”, un “tóte”.

Unele formulări cu siguranță vor stârni amuzamentul cititorului modern.

De pildă, Noe “îl trâmise pre columb, ca să vediâ, dacâ apa a scâdiut”.

Iar “columbul” avea în “gură” o “frundiâ verde de oliv”.

În edițiile SBB de mai târziu “columbul” a devenit “porumb”, dar “frunza verde de oliv” a rămas până prin 1909 (dacă nu chiar mai târziu).

În orice caz, în aceste trei volume (slăbuțele când vine vorba de calitatea textului) stă începutul subtradiției biblice protestante (adică alimentate de textul masoretic, prin intermediar elevețiană de limbă franceză, probabil prin versiuni reformate gen Martin).

Aș punea pune mâna în foc că traducătorii au tras cu ochiul și prin Vulgata și Septuaginta, dar sursa lor trebuie să fi fost o versiune a Bibliei pe model masoretic.