Diverse şi foarte diverse



Mai jos puteți citi a doua parte a analizei făcute de Samuel Marușca pe tema Brexit. Prima parte AICI.

4. Întrebări pentru România. Vom avea nevoie de viză pentru a călători și locui în Regatul Unit? Se vor mări taxele pentru studenți? Vom avea nevoie de permis de lucru („yellow/blue card”) pentru a avea dreptul legal de a munci în Regatul Unit, ca înainte de 2014? Viitorul este incert. Răspunsul la aceste întrebări depinde de aranjamentul pe care îl va face guvernul britanici cu UE la sfârșitul celor doi ani de negocieri, dar este puțin probabil ca românii, în calitate de membri ai UE, să aibă nevoie de vize și premise de lucru, pentru simplul fapt că perioada de 7 ani de restricții pe piața muncii pentru România și Bulgaria a fost negociată înainte de 2007, iar din 2014, chiar dacă nu este în Schengen, România se bucură de aceleași drepturi în Regatul Unit ca în Italia, Austria sau Spania. În schimb, tot în funcție de aceste negocieri, s-ar putea ca peste 2 ani să existe o majorare a taxelor de școlarizare pentru studenții europeni care vin să studieze în universitățile britanice (momentan taxele sunt identice pentru toți studenții, indiferent de origine), restricții suplimentare pentru împrumuturile studențești oferite de guvern, burse și granturi de cercetare mai puține, etc. Trebuie subliniat faptul că Regatul Unit a plătit contribuțiile la bugetul UE până în 2020 și se presupune că proiectele și granturile europene deja stabilite vor rămâne valabile până în 2020.

5. Scoția. Dat fiind că Scoția a votat covârșitor în favoarea rămânerii în UE, iar Anglia a votat ieșirea, Brexit-ul deschide calea pentru un nou referendum de independență în Scoția (vezi Section 30 of the Scotland Act 1998). Liderul SNP, Nicola Sturgeon, a spus răspicat acest lucru, afirmând că intenționează să exploreze toate opțiunile pentru a pune în aplicare dorințele scoțienilor de a rămâne în UE: „Un al doilea referendum trebuie pus în discuție și deja este pe masa discuțiilor”. Scoția va începe să pregătească legislația pentru susținerea referendumului de independență în următorii doi ani.

6. Lăsând la o parte ceea ce ne displace cu privire la referendum, trebuie spus că el reprezintă o lecție de democrație pentru România. Dat fiind faptul că noi, românii, respirăm aerul proaspăt al democrației de vreo două decenii (cum spunea C. Coposu), înțelegem destul de greu cum funcționează politica britanică. Etichete de tipul „ignoranți, rasiști, dictatură, prostia maselor” sunt, în opinia mea, nefondate. Eventual, se poate discuta despre legitimitatea organizării acestui referendum și despre factorii politici care au luat hotărârea de a pune poporul să se pronunțe asupra unei probleme atât de complicate. Chiar dacă nu vedem logica în virtutea căreia apartenența la UE se decide prin referendum, n-aș spune să spun că totul a fost o cacealma. Teza mea nu susține categoric legitimitatea referendumului, ci faptul că parlamentul britanic funcționează democratic. Cetățenii britanici consideră că au hotărât viitorul țării lor. Ei nu cred că au făcut jocul politic meschin de scurtă durată al unor grupuri de interese. Chiar dacă aceste jocuri vor exista inevitabil, faptul că parlamentul înțelege a priori suveranitatea poporului întărește un adevăr incontestabil: sentimentul general al britanicilor este că soarta țării stă în mâinile lor. De aceea s-au prezentat la urne peste 72% dintre cetățenii cu drept de vot, adică peste 33 de milioane. Prin comparație, referendumul din 2009 din România (când populația a decis restrângerea numărului de parlamentari la 300) nu a fost niciodată respectat, iar parlamentul României s-a obișnuit să-și acorde beneficii nemeritate și să blocheze anchetele justiției, funcționând ca un stat în stat împotriva dorințelor cetățenilor de rând.

În ce privește referendumul britanic, nu există suspiciuni de fraudare, nu au fost raportate incidente sau nereguli cu privire la organizarea scrutinului, nu există plângeri penale, deși s-a putut vota și prin poștă. Ați avea curajul să vă trimiteți votul prin poștă în România? Românii care sunt cetățeni britanici au putut vota fără să stea la coadă. Nu s-a stat la coadă nici la secțiile de votare din Gibraltar și nimeni nu a sugerat vreun moment că acele voturi ar fi mai puțin valide.

Pe de altă parte, modul în care presa centrală din România a abordat subiectul „Brexit” este lăutăresc, cum ar zice Noica. Ce-i drept, nici nu avem mulți experți în materie de politică externă în afară de T. Baconschi, A. Goșu, B. Aurescu, P. D. Aligică (listă la care am mai putea adăuga vreo două-trei nume). Există câteva excepții în presă, firește (Orășanu, Mixich, etc.), dar în afara unor mici paragrafe copiate din presa străină, în afara câtorva articole subțiri despre implicațiile acestui referendum (ca să nu pomenim articolele care citau părerile lui David Beckham cu privire la Brexit), presa din România nu a acordat atenția cuvenită acestui moment de importanță istorică, decât după aflarea rezultatelor.

7. Pe plan politic, România nu a avut niciodată o relație foarte apropiată cu Regatul Unit. Încă din 1940 Churchill spunea: „N-am avut niciodată sentimentul că relațiile noastre dintre trecut cu Româna și Bulgaria ar necesita vreun sacrificiu special din partea noastră”. Deși susținător al „Statelor Unite ale Europei” – o idee îmbrățișată de mulți intelectuali – Churchill a fost acuzat că a „vândut” România lui Stalin în octombrie 1944 și apoi la Yalta în 1945. Mihaela Sitariu (2013) a demonstrat că nici sub comuniști nu am fost în cele mai bune relații cu Marea Britanie, disidenții și intelectualii români preferând Franța. Dar România a fost mereu atentă să trimită cei mai capabili diplomați în Regatul Unit și SUA. Este limpede că relațiile bilaterale româno-britanice s-au dezvoltat foarte mult din punct de vedere economic după 1990, în special în timpul ambasadorului Ion Jinga. România rămâne un aliat strategic important pentru Regatul Unit pe flancul Europei de est, dată fiind situația incertă din Ucraina și Crimeea. În tot cazul, e greu de calculat cum se vor schimba relațiile între România și Regatul Unit, economic și politic. Imigranții nu se vor mai simți bineveniți pe tărâm britanic, dar o întoarcere în masă a românilor acasă este puțin probabilă. Indiferent de măsurile pe care le vor lua Comisia Europeană și Parlamentul European pentru a stabiliza relațiile cu statele membre, cert este că discursul românesc anti-Bruxelles se va înteți. Totuși, în lipsa unor lideri naționaliști precum Corneliu Vadim Tudor, care să devină megafonul nemulțumirilor românilor cu privire la UE, un referendum Ro-exit este extrem de improbabil. Sper, totuși, să nu ne vină vreo idee.


Presa română a comentat viu și îndelung, dar nu întotdeauna competent, semnificațiile referendumului istoric care a avut loc săptămâna aceasta în Regatul Unit. I-am cerut unui amic de la Londra, care locuiește vizavi de casa lui Boris Johnson (vârful de lance al Brexit-ului), să-mi permită postarea pe blog a unei scurte analize privitoare la eveniment.

Samuel Marușca este licențiat în Litere și deține titlul de master în teologie. Din 2009 își continuă studiile la Londra. În prezent este doctorand în lingvistică și asistent universitar la School of Oriental and African Studies, University of London.

Rezultatele referendumului

 Regatul Unit: ieșire: 52 %; rămânere: 48%

Anglia: ieșire: 54%; rămânere: 45%

Scoția: ieșire: 38%; rămânere: 62%

Țara Galilor: ieșire: 52%; rămânere: 48%

Irlanda de Nord: ieșire: 45%; rămânere: 55%

Grad de participare la referendum: 72%

Decizia Regatului Unit de a părăsi Uniunea Europeană este regretabilă și neașteptată. Rezultatul Brexit-ului a stârnit și va stârni în continuare numeroase pasiuni, disensiuni, ipoteze, scenarii. Nu cred că aceasta este calea cea mai bună pentru Regatul Unit, dar nu am o viziune fatalistă asupra situației. Câștigătorii, cei din tabăra „leave” (ieșire), nu au un proiect politic pe care să îl pună în aplicare (cum s-a întâmplat după alegerile anterioare), nu știu care sunt riscurile economice ale acestui rezultat și nu pot anticipa implicațiile istorice ori impactul social pe care îl presupune o asemenea ruptură. Singurul lucru sigur este că nimic nu este sigur.

Orașele industriale, partea de nord a Angliei, zone extinse din West Country, Midlands și persoanele peste 50 de ani au votat masiv pentru ieșirea din UE, în timp ce orașele mai bogate ale Angliei (Londra, 40% ieșire; 60% rămânere) și populația între 18-50 de ani au votat masiv pentru a rămâne în UE.

1. Liderul de facto al taberei „exit” și, totodată, personajul politic care iese cel mai câștigat din această afacere este Boris Johnson, nu Nigel Farage, cum s-ar putea crede la prima vedere. Ar fi o greșeală să credem că 52% dintre cei care au votat rezonează cu ideile extremiste și rasiste ale lui Farage. Argumentele taberei „pro-ieșire” au fost legate de: (1) suveranitate („deficit democratic”) și noile reglementări venite de la Bruxelles; (2) faptul că Regatul Unit contribuie mai mult la bugetul UE decât primește; (3) imigrația necontrolată. Boris Johnson, un om pe care nu-l putem suspecta de ignoranță (este absolvent de „studii clasice” al Universității din Oxford și a publicat câteva titluri importante, între care și bestseller-ul The Churchill Factor), a dat dovadă de cavalerism în declarația de ieri, în care își felicita îndelung adversarul (David Cameron, premierul demisionar) pentru contribuția pozitivă pe care a avut-o la cârma țării în timpul mandatelor sale. Totuși, Johnson rămâne un personaj foarte controversat, cunoscut pentru faptul că lucrează de mult timp la sculptarea propriei statui politice. Cele mai multe măsuri menite să-l facă popular datează din timpul celui de-al doilea mandat de primar al Londrei (2012-2016), când s-a reinventat ca lider conservator anti-establishment. Victoria obținută recent la referendum i-a deschis lui Johnson un culoar politic larg care probabil va duce la 10 Downing Street.

2. Brexit-ul rezolvă foarte puține lucruri, dar complică viitorul EU și al Regatului Unit, fiindcă introduce în ecuația europeană multe necunoscute. Ziua rezultatelor referendumului a fost una tristă pentru liderii celor 27 state din Uniunea Europeană, care începe să-și arate slăbiciunile. Brexit-ul cu siguranță nu va crea noi locuri de muncă în Marea Britanie și nu va îmbunătăți relațiile diplomatice și economice cu celelalte țări membre ale UE. De fapt, lira și FTSE au atins un minim istoric („biggest 1 day drop in 30 years”), cei cu venituri mici fiind puternic afectați pe termen scurt și mediu. Se preconizează atât o recesiune de scurtă durată, cât și o oarecare stagnare și relaxare pe piața imobiliară (foarte mult așteptată de cei care doresc să achiziționeze o locuință în Regatul Unit).

3. Viitorul Regatului Unit. Când va ieși efectiv acest stat din UE? Care va fi noua relație cu UE și ce atitudine va adopta UE în relația cu fostul membru? Va rămâne engleza între limbile oficiale ale UE? Premierul sugerează că Regatul Unit nu trebuie să facă apel imediat la articolul 50 din Tratatul de la Lisabona (deși acest lucru trebuie să se întâmple în următoarele 3 luni), în virtutea căruia UE trebuie să fie notificată cu privire la intenția britanicilor de a ieși din Uniune. Odată trimisă notificarea, se declanșează un proces de negocieri, întins pe doi ani, între o echipă desemnată de guvernul britanic aflat acum la putere și o echipă de la Bruxelles formată din membri ai Comisiei Europene. Conform art. 50 sus-pomenit, până la încheierea negocierilor, Regatul Unit rămâne membru deplin al UE. După acest certificat de divorț, regulile și tratatele UE nu se mai aplică în Marea Britanie, dar va fi nevoie de timp suplimentar pentru stabilirea detaliilor cu privire la noua relație între UE și fostul său membru (de ex., cu privire la libera circulație a persoanelor, piața europeană unică etc.)

(Va urma)


Reiau aici materialul pr. Ioan-Florin Florescu, fiindcă el prezintă, cu multă acribie, pe înțelesul tuturor, chestiuni pe care canale precum Discovery le transformă în adevărate „conspirații”.

***

Sînt uimit de fiecare dată când întâlnesc oameni ferm convinși că Biblia a fost falsificată. Unii știu și amănunte: a fost falsificată fie de împăratul Constantin cel Mare, fie la Sinodul de la Niceea, în 325, fie de Sfinții Părinți sau, pur și simplu, a fost falsificată de popi, pentru că știm foarte bine ce […]

https://ioanflorin.wordpress.com/2016/05/05/cum-arata-astazi-o-pagina-din-evanghelie-si-despre-legenda-bibliei-falsificate/


Am spus-o în repetate rânduri: Barnevernet-ul norvegian este un sistem inuman, un behemoth care calcă în picioare legături afective, familii, vieți.

O anchetă BBC îmi întărește această impresie și scoate la iveală noi realități-horror. Remarcabil este că între criticii duri ai sistemului Barnevernet există și membri proeminenți ai societății norvegiene.

Precum se vede, cazul familiei Bodnariu ocupă un loc important în materialul făcut de reporterul britanic.

Mai jos un fragment din reportajul BBC. Tot textul AICI.

Documentarul video este și el disponibil online.

***

Once a pillar of the establishment – he was personally appointed to his job by the King of Norway – Yngve is now a bitter critic of his country’s child welfare policy.

„I grew up believing that Norway was the best system in the world, best for children, the UN are saying this all the time, and then I discovered that this cannot be the case,” he says.

„At first I thought that this case that we had experienced must be one in a million. There just can’t be more madness than this. And when I showed my face on TV in connection with this, a lot of people have contacted me, and they have showed me other stories that are even worse than the one that I have experienced.

„I am a senior civil servant, and I should really be a defender of Norway, and normally I am, but here it is something extremely wrong.”


Cine a ținut în mână un NT grec știe că este, într-un fel sau altul, un discipol al lui Erasmus. Să nu uităm că acum 500 de ani celebrul cărturar a dat la tipar prima ediție a NT grec.

Mai jos două fotografii care ne dau o idee despre cum arăta NT din 1516. (Sursă: e-rara.ch)

Larry Hurtado's Blog

March 1st, 2016 marked the 500th anniversary of the first publication of a printed Greek New Testament edited by Desiderius Erasmus (born 1466), the work published in Basle, Switzerland.  Erasmus is widely cited as one of the greatest scholars of his time.  For an ad hoc photo of a copy of this edition click here.

Erasmus prepared his edition mainly from two rather late Greek manuscripts (14th-15th century), one of the Gospels and another of the Acts and Epistles, which are preserved in the University library in Basle.  For the book of Revelation, Erasmus had to hand only one manuscript, which was missing its final leaf containing the last six verses.  So, he retro-translated these verses from the Latin Vulgate!

Thereafter, Erasmus prepared five successive editions of the work, each with improvements, and each a Greek-Latin edition (1519, 1522, 1527, 1535).  The 1519 edition served as the basis for Martin Luther’s…

View original post 175 more words


Reiau aici un material care a fost publicat în ultimul număr al revistei Cuvântul Adevărului.

În 1924, anul tipăririi versiunii Cornilescu (ediția a doua) folosite în prezent de către credincioșii evanghelici, la sediul Societății Biblice Britanice soseau scrisori din partea unor slujitori bisericești care susțineau că textul întregii Biblii trebuie supus unui proces minuțios de revizuire. John Howard Adeney, pastorul Bisericii Anglicane din București (pe care avea să o frecventeze și Richard Wurmbrand, după convertire) făcea la vremea respectivă o declarație care s-a dovedit profetică: „Suntem expuși multor critici din partea cunoscătorilor și vom fi expuși tot mai mult în viitor, când vor fi mai mulți oameni care cunosc originalele”.[1]

Ideea revizuirii traducerii Cornilescu a fost relansată la sfârșitul anilor ‘20, însă n-a mai ajuns să fie pusă în practică, din câteva motive: traducătorul s-a îmbolnăvit grav în 1930, capacitatea sa de muncă fiind sever afectată; veteranii Societății Biblice Britanice care îl cunoscuseră pe Cornilescu s-au pensionat; criza economico-financiară care a afectat întreaga lume a dus la o rearanjare drastică a priorităților SBB. Tăvălugul celor patru decenii de comunism a îngropat ideea revizuirii, condamnând România la izolare inclusiv din perspectiva acestui proiect, rămas în suspensie în perioada interbelică. A fost nevoie să treacă un sfert de secol după căderea comunismului pentru ca spațiul confesional evanghelic să fie receptiv la ideea revizuirii profunde a versiunii care ne-a format în mod decisiv limbajul teologic.

Anul trecut, Societatea Biblică Britanică, prin Societatea Biblică Interconfesională, a ajuns la concluzia că a sosit vremea primenirii textului ieșit de sub condeiul lui Dumitru Cornilescu. Proiectul revizuirii, menit să se desfășoare pe durata a trei ani (15 iunie 2015 – 15 iunie 2018), este unic în istoria spațiului evanghelic românesc, fiindcă reunește specialiști din principalele confesiuni neoprotestante: adventiști, baptiști și penticostali. Lista revizorilor desemnați de către cultele neoprotestante este următoarea: din partea Bisericii Adventiste: Florin Lăiu, Laurențiu Ionescu, Laurențiu Moț; din partea Bisericii Baptiste: Silviu Tatu și Gelu Păcurariu; din partea Bisericii Penticostale: Emanuel Conțac, Ciprian Terinte, Dragoș Ștefănică. Proiectul beneficiază de consultanța lui Lénart de Regt, specialist din partea Societăților Biblice Unite. Pentru problemele de stilistică, echipa de revizori primește un ajutor important de la Cristian Sava (Institutul de Lingvistică al Academiei Române).

Textul noii versiuni va fi discutat și în cadrul Comitetului Traducerii, care are următoarea componență: Cornel Boingeanu (Cultul Baptist), Ioan Brie (Cultul Penticostal), Iacob Pop (Cultul Adventist), Ieremia Rusu (Cultul Creștin după Evanghelie).

În cele aproape zece luni care s-au scurs de la începerea proiectului, echipa de revizori a reușit să parcurgă următoarele cărți biblice: Geneza, Exod, Levitic, Numeri, Deuteronom, Marcu, Ioan, Romani. Ultimele două au ajuns și pe masa de discuții a comitetului pastoral, urmând să fie publicate (alături de Geneza) în ediție-pilot, cel mai probabil în toamna acestui an.

Justificarea detaliată (fie din perspectivă biblico-teologică, fie doar sub raport filologic) a tuturor schimbărilor din textul românesc al Epistolei către Romani este imposibil de realizat într-un material de scurtă întindere. Câteva precizări se impun, totuși, cu privire la cea mai importantă schimbare: traducerea termenului grec dikaiosýnē prin „dreptate” (sau „îndreptățire”), nu „neprihănire”, ca în ediția Cornilescu 1924. Termenul românesc „neprihănire” nu traduce în mod adecvat grecescul dikaiosýnē din mai multe motive, pe care le rezum în continuare.

„Neprihănire” este un concept care se definește prin negare: „ne-prihănire” înseamnă „stare a celui care este fără prihană”, „absența prihanei”, „absența vinovăției”. Or, „dreptate” reprezintă un concept pozitiv și trebuie redat în limba română printr-un termen echivalent.

Ebraicul țedaqáh și corespondentul său grec (dikaiosýnē) sunt termeni cu o bogată încărcătură teologică, ei denumind nu o realitate abstractă („dreptate” ca noțiune din sfera juridicului), ci o trăsătură a omului în raport cu Dumnezeu sau cu semenii săi. De pildă, în Deuteronom 9:5, Israelul este avertizat că intră în stăpânirea țării promise nu pentru că ar fi dat dovadă de țedaqáh (purtare dreaptă în relația cu Dumnezeu; „bunătate”, în Cornilescu 1924), ci pentru că locuitorii țării se comportă în mod nelegiuit și trebuie izgoniți. Tot în cartea Deuteronom (24:13) întâlnim un exemplu de „dreptate relațională”: a returna unui sărac, la apusul soarelui, haina luată zălog, este în ochii lui Dumnezeu un act de „dreptate” („lucru bun” în Cornilescu 1924). Aici țedaqáh nu are conotații judiciare, fiindcă se suprapune într-o oarecare măsură peste conceptul de „milă” (eleēmosýnē, „milostenie”, cum citim în Septuaginta, traducerea greacă a VT).

Dar, se vor întreba unii cititori, de ce să nu păstrăm echivalentul „lucru bun” (ca în Cornilescu 1924), dacă tot nu avem în vedere „dreptatea de la tribunal”? Un posibil răspuns ar fi următorul: termenul „dreptate” este mai potrivit în traducere fiindcă presupune o dimensiune relațională implicită, care nu se regăsește în sintagma „lucru bun”. Robinson Crusoe, dacă ar fi locuit în singurătate, vreme de douăzeci și opt de ani, pe insula sa, ar fi putut face o sumedenie de „lucruri bune”, dar nu ar fi putut să dea dovadă de țedaqáh decât în relația cu un semen al său. În cazul versetului din Deuteronom 24:13, Dumnezeu dorește „îndreptarea” unui dezechilibru social: cel existent între creditor și datornicul care, lipsit de haina devenită gaj, ar fi expus la frigul pătrunzător al nopții.

În plus, există numeroase contexte biblice în care termenul țedaqáh are valențe judiciare, adică face referire la situații în care trebuie să se facă dreptate „de tribunal”. Despre David Scriptura afirmă că a fost rege peste Israel și că a făcut judecată și dreptate (țedaqáh) întregului popor (2 Sam. 8:15). Acest context, de ordin „judecătoresc”, este important și pentru interpretarea argumentației din primele capitole ale Epistolei către Romani, care Îl prezintă pe Dumnezeu în ipostaza de judecător al omenirii. Limbajul folosit de Apostol evocă, pe de o parte, universul biblic veterotestamentar, și, pe de altă parte, sfera proceselor din lumea greco-romană. Dar Vestea Bună adusă de Apostol este că dreptatea lui Dumnezeu nu este eminamente aristoteliană, în sensul că Acesta s-ar rezuma să împartă sentințe juste, dând fiecăruia după meritele sale. Dreptatea lui Dumnezeu nu este Iustitia romană legată la ochi, având într-o mână balanța care cântărește în mod infailibil vinovăția omenească, iar în cealaltă — sabia necruțătoare care va pune în aplicare hotărârea judecătorească. Dreptatea lui Dumnezeu presupune în primul rând credincioșia față de legământul făcut cu Avraam, consecvența cu Sine și cu făgăduința făcută. Dreptatea lui Dumnezeu înseamnă „îndreptățirea” (achitarea) păcătosului prin răscumpărarea adusă de Hristos. Numai apoi, în subsidiar, dreptatea lui Dumnezeu se manifestă ca pedeapsă. Aceasta este și ordinea în care se succedă cele două noțiuni (mai întâi „dreptate”, apoi „mânie”) în Romani 1:17-18.

În lumina considerațiilor sumare prezentate mai sus, membrii comitetului de revizuire au adoptat termenul „dreptate” ca echivalent al termenului dikaiosýnē, exprimându-și speranța că cititorii evanghelici vor interpreta conform sensul său biblic, nu potrivit definiției din DEX („s. f. Principiu moral și juridic care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine și să i se respecte drepturile”). De altfel, utilitatea acestui instrument în munca de analiză a noțiunilor biblice este limitată. (Să nu uităm că DEX-ul, pe care unii slujitori ai Cuvântului îl citează cu o evlavie nejustificată, a definit până de curând termenul „penticostal” astfel: „adept al unei secte creștine care a apărut inițial în SUA și s-a răspândit și în Europa”).

[1] Pentru detalii, vezi E. Conțac, Cornilescu. Din culisele publicării celei mai citite traduceri a Sfintei Scripturi, Cluj-Napoca, Logos, 2014, p. 213-215.


Alina Mungiu-Pippidi este un „scholar”.

Alina Mungiu-Pippidi este un „Google Scholar”.

Alina Mungiu-Pippidi este un „Google Scholar” cu 1580 de citări în sistemul Google Academic.

Un „Google Scholar” este o autoritate în domeniul său de competență.

Un „Google Scholar” este credibil în domenii conexe domeniului său de competență.

Un „Google Scholar” poate să greșească, dacă atacă subiecte din afara domeniului său de competență.

Un „Google Scholar” ajunge să blufeze, dacă „și-a uitat caietul acasă” ori și-a depășit domeniul de competență.

Un „Google Scholar” poate deveni agresiv și bădăran, când i se demonstrează că „și-a uitat caietul acasă”.

Un „Google Scholar” bădăran devine o țoapă intelectuală.

Alina Mungiu-Pippidi este un „Google Scholar”.

Am citit cu stupoare răspunsul dat de dna Alina Mungiu-Pippidi în editorialul intitulat „De partea cui sunt românii în acest război?”. Fără a aduce vreun argument suplimentar (de fapt, un prim argument) în sprijinul ideii că protestatarii români anti-Barnevernet ar fi trepădușii lui Putin în războiul său ideologic cu occidentul, dna Mungiu se mulțumește să facă ceea ce englezul, cu o expresie foarte plastică, numește throwing one’s weight around. Le reproșează preopinenților ei (în cazul de față, mie și colegului Ioan Brie) că nu au vizibilitate academică. De aceea nu au dreptate.

Confuzia elementară întreținută (cu bună știință?) de dna Mungiu-Pippidi este că „expertiza” dintr-un domeniu funcționează ca baghetă magică deschizătoare de lacăte în alte domenii. În multe domenii. În toate domeniile. Drept urmare, doamna Mungiu-Pippidi se burzuluiește în contra mea cu toată greutatea academică a celor 1580 de citări de pe Google Academic, în încercarea de a desființa ceea ce nu poate fi desființat printr-un simplu apel la autoritate: informații factuale.

Magistra dixit, dar dixit fără dovezi; deci fără temei și fără folos.

Or, dacă e vorba să stabilim grosso modo aria preferințelor politice ale organizatorilor protestelor anti-Barnevernet, am pretenția (cu sau fără citări în Google Academic) că mă pricep. Între cei mai activi susținători ai mișcării se numără pastori români din Statele Unite sau din diaspora europeană. Pe câțiva dintre liderii mișcării anti-Barnevernet îi cunosc personal. Pe unii, suficient de bine ca să știu că au legătură cu politica lui Putin cam cât are dna Pippidi cu teologia creștină. Adică niciuna.

Mulți dintre pastorii despre care vorbesc au emigrat dintr-o Românie sufocată de ideologia comunistă. Sunt pro-republicani convinși, detestă etatismele, sunt sensibili la ceea ce este sau pare a fi abuz al statului. Putin, cu ideologia lui agresivă, cu agenda lui de îngrădire severă a minorităților religioase neoprotestante din Rusia, nu poate fi în niciun caz sursa de inspirație pentru pastorii neoprotestanți evadați din România claustrată a anilor ‘80.

Așadar, dna Mungiu-Pippdi invocă în mod gratuit penajul academic, căci lipsa mea de vizibilitate, respectiv vizibilitatea celor 1580 de referințe ale ei „nu sunt în chestie”. Haloul științific al dnei „Google Scholar” este strălucitor, perfect rotund, de-a dreptul feeric, dar suferă de un mic defect: nu trage deloc la cântar când este aruncat în balanța dezbaterii „Românii vs. Barneverent”. Când se mulțumește să-l introducă în discuție pe ușa din spate, fără alte argumente, purtătoarea lui nu înaintează cu niciun milimetru în validarea tezei pe care o enunță.

Că lui Putin s-ar putea să-i prindă bine valul emoțional creat de seismul anti-Barnevernet nu exclud. Dar să nu ne ceară dna Pippidi să renunțăm la proteste, pe motiv că ele vor fi speculate de Kremlin. În aceeași logică, ar mai lipsi ca omniscienta noastră analistă să ne spună că nu trebuie să respirăm, fiindcă facem jocul celor care poluează atmosfera cu dioxid de carbon și care contribuie la încălzirea globală! (Despre responsabilitatea pe care Norvegia-mută-ca-o-lebădă o are pentru imaginea ei șifonată, vezi AICI).

Altminteri, când vine vorba de intrat în jocul anti-occidental al Rusiei, doamna Mungiu-Pippidi plătește și ea tribut cu vârf și îndesat. Mai mult decât își imaginează. Piesa ei de tristă notorietate, Evangheliștii, ar fi mană cerească în mâinile unui Alexandr Dughin chitit să demonstreze cât de rinocerizați sunt ideologii de școală nouă, puși pe „reformă” și pe „curățenie”. Căci respectiva piesă, care toarnă hârdaie de lături peste sensibilitățile religioase ale unei majorități a românilor, ilustrează cam în ce direcție merge „curățenia” pe care o vizează ideologii stângii și cum sunt înțelese limitele maximale ale libertății de exprimare, devenite pretext de a insulta gratuit convingerile cele mai intime ale credincioșilor români, indiferent de confesiune. În fine, e dreptul dnei Mungiu-Pippidi să scrie și să publice blasfemii, după cum e dreptul altora să-i spună: „Doamnă, scrii blasfemii! Nu se face! Ăsta e cel mai ieftin mod de a face literatură. Sau erzațuri literare. Să scrii ca Dante, Cervantes și Shakespeare e greu. Să scrii ca matale nu e complicat.”

Să mai observăm ceva: doamna Mungiu-Pippidi are ambiții mari pentru România. Vrea să o facă transparentă, curată, decentă. Dar constat că deocamdată dezideratul transparenței nu se poate „implementa” nici măcar pe platforma ei online. Un comentariu pe care l-am lăsat în data de 4 februarie a fost trecut la index și face în continuare anticameră. Probabil așteaptă ceasul în care competenta dna Mungiu va isprăvi misia ei de asanare a României. Atunci, probabil, va putea fi aprobat și comentariul meu.

romaniacurata

Închei spunând că doamna Mungiu-Pippidi face bine când atacă proasta guvernare, risipa, corupția mare și mică, plagiatul, iresponsabilitatea guvernanților. Când își depășește competențele și are pretenția să se pronunțe asupra subiectelor pe care nu le pricepe (ori le tratează superficial), cade în delict de impostură. Pentru un cercetător, faptul e foarte grav. Mai ales dacă respectivul are 1580 de citări pe Google Academic.

P.S. Semnalez cu acest prilej răspunsul scris de Florin Pușcaș (vezi AICI), care demontează o acuzație falsă făcută de dna Mungiu în același editorial.

Pagina următoare »

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 3,341 de alți urmăritori