Diverse şi foarte diverse



Am spus-o în repetate rânduri: Barnevernet-ul norvegian este un sistem inuman, un behemoth care calcă în picioare legături afective, familii, vieți.

O anchetă BBC îmi întărește această impresie și scoate la iveală noi realități-horror. Remarcabil este că între criticii duri ai sistemului Barnevernet există și membri proeminenți ai societății norvegiene.

Precum se vede, cazul familiei Bodnariu ocupă un loc important în materialul făcut de reporterul britanic.

Mai jos un fragment din reportajul BBC. Tot textul AICI.

Documentarul video este și el disponibil online.

***

Once a pillar of the establishment – he was personally appointed to his job by the King of Norway – Yngve is now a bitter critic of his country’s child welfare policy.

„I grew up believing that Norway was the best system in the world, best for children, the UN are saying this all the time, and then I discovered that this cannot be the case,” he says.

„At first I thought that this case that we had experienced must be one in a million. There just can’t be more madness than this. And when I showed my face on TV in connection with this, a lot of people have contacted me, and they have showed me other stories that are even worse than the one that I have experienced.

„I am a senior civil servant, and I should really be a defender of Norway, and normally I am, but here it is something extremely wrong.”


Cine a ținut în mână un NT grec știe că este, într-un fel sau altul, un discipol al lui Erasmus. Să nu uităm că acum 500 de ani celebrul cărturar a dat la tipar prima ediție a NT grec.

Mai jos două fotografii care ne dau o idee despre cum arăta NT din 1516. (Sursă: e-rara.ch)

Larry Hurtado's Blog

March 1st, 2016 marked the 500th anniversary of the first publication of a printed Greek New Testament edited by Desiderius Erasmus (born 1466), the work published in Basle, Switzerland.  Erasmus is widely cited as one of the greatest scholars of his time.  For an ad hoc photo of a copy of this edition click here.

Erasmus prepared his edition mainly from two rather late Greek manuscripts (14th-15th century), one of the Gospels and another of the Acts and Epistles, which are preserved in the University library in Basle.  For the book of Revelation, Erasmus had to hand only one manuscript, which was missing its final leaf containing the last six verses.  So, he retro-translated these verses from the Latin Vulgate!

Thereafter, Erasmus prepared five successive editions of the work, each with improvements, and each a Greek-Latin edition (1519, 1522, 1527, 1535).  The 1519 edition served as the basis for Martin Luther’s…

View original post 175 more words


Reiau aici un material care a fost publicat în ultimul număr al revistei Cuvântul Adevărului.

În 1924, anul tipăririi versiunii Cornilescu (ediția a doua) folosite în prezent de către credincioșii evanghelici, la sediul Societății Biblice Britanice soseau scrisori din partea unor slujitori bisericești care susțineau că textul întregii Biblii trebuie supus unui proces minuțios de revizuire. John Howard Adeney, pastorul Bisericii Anglicane din București (pe care avea să o frecventeze și Richard Wurmbrand, după convertire) făcea la vremea respectivă o declarație care s-a dovedit profetică: „Suntem expuși multor critici din partea cunoscătorilor și vom fi expuși tot mai mult în viitor, când vor fi mai mulți oameni care cunosc originalele”.[1]

Ideea revizuirii traducerii Cornilescu a fost relansată la sfârșitul anilor ‘20, însă n-a mai ajuns să fie pusă în practică, din câteva motive: traducătorul s-a îmbolnăvit grav în 1930, capacitatea sa de muncă fiind sever afectată; veteranii Societății Biblice Britanice care îl cunoscuseră pe Cornilescu s-au pensionat; criza economico-financiară care a afectat întreaga lume a dus la o rearanjare drastică a priorităților SBB. Tăvălugul celor patru decenii de comunism a îngropat ideea revizuirii, condamnând România la izolare inclusiv din perspectiva acestui proiect, rămas în suspensie în perioada interbelică. A fost nevoie să treacă un sfert de secol după căderea comunismului pentru ca spațiul confesional evanghelic să fie receptiv la ideea revizuirii profunde a versiunii care ne-a format în mod decisiv limbajul teologic.

Anul trecut, Societatea Biblică Britanică, prin Societatea Biblică Interconfesională, a ajuns la concluzia că a sosit vremea primenirii textului ieșit de sub condeiul lui Dumitru Cornilescu. Proiectul revizuirii, menit să se desfășoare pe durata a trei ani (15 iunie 2015 – 15 iunie 2018), este unic în istoria spațiului evanghelic românesc, fiindcă reunește specialiști din principalele confesiuni neoprotestante: adventiști, baptiști și penticostali. Lista revizorilor desemnați de către cultele neoprotestante este următoarea: din partea Bisericii Adventiste: Florin Lăiu, Laurențiu Ionescu, Laurențiu Moț; din partea Bisericii Baptiste: Silviu Tatu și Gelu Păcurariu; din partea Bisericii Penticostale: Emanuel Conțac, Ciprian Terinte, Dragoș Ștefănică. Proiectul beneficiază de consultanța lui Lénart de Regt, specialist din partea Societăților Biblice Unite. Pentru problemele de stilistică, echipa de revizori primește un ajutor important de la Cristian Sava (Institutul de Lingvistică al Academiei Române).

Textul noii versiuni va fi discutat și în cadrul Comitetului Traducerii, care are următoarea componență: Cornel Boingeanu (Cultul Baptist), Ioan Brie (Cultul Penticostal), Iacob Pop (Cultul Adventist), Ieremia Rusu (Cultul Creștin după Evanghelie).

În cele aproape zece luni care s-au scurs de la începerea proiectului, echipa de revizori a reușit să parcurgă următoarele cărți biblice: Geneza, Exod, Levitic, Numeri, Deuteronom, Marcu, Ioan, Romani. Ultimele două au ajuns și pe masa de discuții a comitetului pastoral, urmând să fie publicate (alături de Geneza) în ediție-pilot, cel mai probabil în toamna acestui an.

Justificarea detaliată (fie din perspectivă biblico-teologică, fie doar sub raport filologic) a tuturor schimbărilor din textul românesc al Epistolei către Romani este imposibil de realizat într-un material de scurtă întindere. Câteva precizări se impun, totuși, cu privire la cea mai importantă schimbare: traducerea termenului grec dikaiosýnē prin „dreptate” (sau „îndreptățire”), nu „neprihănire”, ca în ediția Cornilescu 1924. Termenul românesc „neprihănire” nu traduce în mod adecvat grecescul dikaiosýnē din mai multe motive, pe care le rezum în continuare.

„Neprihănire” este un concept care se definește prin negare: „ne-prihănire” înseamnă „stare a celui care este fără prihană”, „absența prihanei”, „absența vinovăției”. Or, „dreptate” reprezintă un concept pozitiv și trebuie redat în limba română printr-un termen echivalent.

Ebraicul țedaqáh și corespondentul său grec (dikaiosýnē) sunt termeni cu o bogată încărcătură teologică, ei denumind nu o realitate abstractă („dreptate” ca noțiune din sfera juridicului), ci o trăsătură a omului în raport cu Dumnezeu sau cu semenii săi. De pildă, în Deuteronom 9:5, Israelul este avertizat că intră în stăpânirea țării promise nu pentru că ar fi dat dovadă de țedaqáh (purtare dreaptă în relația cu Dumnezeu; „bunătate”, în Cornilescu 1924), ci pentru că locuitorii țării se comportă în mod nelegiuit și trebuie izgoniți. Tot în cartea Deuteronom (24:13) întâlnim un exemplu de „dreptate relațională”: a returna unui sărac, la apusul soarelui, haina luată zălog, este în ochii lui Dumnezeu un act de „dreptate” („lucru bun” în Cornilescu 1924). Aici țedaqáh nu are conotații judiciare, fiindcă se suprapune într-o oarecare măsură peste conceptul de „milă” (eleēmosýnē, „milostenie”, cum citim în Septuaginta, traducerea greacă a VT).

Dar, se vor întreba unii cititori, de ce să nu păstrăm echivalentul „lucru bun” (ca în Cornilescu 1924), dacă tot nu avem în vedere „dreptatea de la tribunal”? Un posibil răspuns ar fi următorul: termenul „dreptate” este mai potrivit în traducere fiindcă presupune o dimensiune relațională implicită, care nu se regăsește în sintagma „lucru bun”. Robinson Crusoe, dacă ar fi locuit în singurătate, vreme de douăzeci și opt de ani, pe insula sa, ar fi putut face o sumedenie de „lucruri bune”, dar nu ar fi putut să dea dovadă de țedaqáh decât în relația cu un semen al său. În cazul versetului din Deuteronom 24:13, Dumnezeu dorește „îndreptarea” unui dezechilibru social: cel existent între creditor și datornicul care, lipsit de haina devenită gaj, ar fi expus la frigul pătrunzător al nopții.

În plus, există numeroase contexte biblice în care termenul țedaqáh are valențe judiciare, adică face referire la situații în care trebuie să se facă dreptate „de tribunal”. Despre David Scriptura afirmă că a fost rege peste Israel și că a făcut judecată și dreptate (țedaqáh) întregului popor (2 Sam. 8:15). Acest context, de ordin „judecătoresc”, este important și pentru interpretarea argumentației din primele capitole ale Epistolei către Romani, care Îl prezintă pe Dumnezeu în ipostaza de judecător al omenirii. Limbajul folosit de Apostol evocă, pe de o parte, universul biblic veterotestamentar, și, pe de altă parte, sfera proceselor din lumea greco-romană. Dar Vestea Bună adusă de Apostol este că dreptatea lui Dumnezeu nu este eminamente aristoteliană, în sensul că Acesta s-ar rezuma să împartă sentințe juste, dând fiecăruia după meritele sale. Dreptatea lui Dumnezeu nu este Iustitia romană legată la ochi, având într-o mână balanța care cântărește în mod infailibil vinovăția omenească, iar în cealaltă — sabia necruțătoare care va pune în aplicare hotărârea judecătorească. Dreptatea lui Dumnezeu presupune în primul rând credincioșia față de legământul făcut cu Avraam, consecvența cu Sine și cu făgăduința făcută. Dreptatea lui Dumnezeu înseamnă „îndreptățirea” (achitarea) păcătosului prin răscumpărarea adusă de Hristos. Numai apoi, în subsidiar, dreptatea lui Dumnezeu se manifestă ca pedeapsă. Aceasta este și ordinea în care se succedă cele două noțiuni (mai întâi „dreptate”, apoi „mânie”) în Romani 1:17-18.

În lumina considerațiilor sumare prezentate mai sus, membrii comitetului de revizuire au adoptat termenul „dreptate” ca echivalent al termenului dikaiosýnē, exprimându-și speranța că cititorii evanghelici vor interpreta conform sensul său biblic, nu potrivit definiției din DEX („s. f. Principiu moral și juridic care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine și să i se respecte drepturile”). De altfel, utilitatea acestui instrument în munca de analiză a noțiunilor biblice este limitată. (Să nu uităm că DEX-ul, pe care unii slujitori ai Cuvântului îl citează cu o evlavie nejustificată, a definit până de curând termenul „penticostal” astfel: „adept al unei secte creștine care a apărut inițial în SUA și s-a răspândit și în Europa”).

[1] Pentru detalii, vezi E. Conțac, Cornilescu. Din culisele publicării celei mai citite traduceri a Sfintei Scripturi, Cluj-Napoca, Logos, 2014, p. 213-215.


Alina Mungiu-Pippidi este un „scholar”.

Alina Mungiu-Pippidi este un „Google Scholar”.

Alina Mungiu-Pippidi este un „Google Scholar” cu 1580 de citări în sistemul Google Academic.

Un „Google Scholar” este o autoritate în domeniul său de competență.

Un „Google Scholar” este credibil în domenii conexe domeniului său de competență.

Un „Google Scholar” poate să greșească, dacă atacă subiecte din afara domeniului său de competență.

Un „Google Scholar” ajunge să blufeze, dacă „și-a uitat caietul acasă” ori și-a depășit domeniul de competență.

Un „Google Scholar” poate deveni agresiv și bădăran, când i se demonstrează că „și-a uitat caietul acasă”.

Un „Google Scholar” bădăran devine o țoapă intelectuală.

Alina Mungiu-Pippidi este un „Google Scholar”.

Am citit cu stupoare răspunsul dat de dna Alina Mungiu-Pippidi în editorialul intitulat „De partea cui sunt românii în acest război?”. Fără a aduce vreun argument suplimentar (de fapt, un prim argument) în sprijinul ideii că protestatarii români anti-Barnevernet ar fi trepădușii lui Putin în războiul său ideologic cu occidentul, dna Mungiu se mulțumește să facă ceea ce englezul, cu o expresie foarte plastică, numește throwing one’s weight around. Le reproșează preopinenților ei (în cazul de față, mie și colegului Ioan Brie) că nu au vizibilitate academică. De aceea nu au dreptate.

Confuzia elementară întreținută (cu bună știință?) de dna Mungiu-Pippidi este că „expertiza” dintr-un domeniu funcționează ca baghetă magică deschizătoare de lacăte în alte domenii. În multe domenii. În toate domeniile. Drept urmare, doamna Mungiu-Pippidi se burzuluiește în contra mea cu toată greutatea academică a celor 1580 de citări de pe Google Academic, în încercarea de a desființa ceea ce nu poate fi desființat printr-un simplu apel la autoritate: informații factuale.

Magistra dixit, dar dixit fără dovezi; deci fără temei și fără folos.

Or, dacă e vorba să stabilim grosso modo aria preferințelor politice ale organizatorilor protestelor anti-Barnevernet, am pretenția (cu sau fără citări în Google Academic) că mă pricep. Între cei mai activi susținători ai mișcării se numără pastori români din Statele Unite sau din diaspora europeană. Pe câțiva dintre liderii mișcării anti-Barnevernet îi cunosc personal. Pe unii, suficient de bine ca să știu că au legătură cu politica lui Putin cam cât are dna Pippidi cu teologia creștină. Adică niciuna.

Mulți dintre pastorii despre care vorbesc au emigrat dintr-o Românie sufocată de ideologia comunistă. Sunt pro-republicani convinși, detestă etatismele, sunt sensibili la ceea ce este sau pare a fi abuz al statului. Putin, cu ideologia lui agresivă, cu agenda lui de îngrădire severă a minorităților religioase neoprotestante din Rusia, nu poate fi în niciun caz sursa de inspirație pentru pastorii neoprotestanți evadați din România claustrată a anilor ‘80.

Așadar, dna Mungiu-Pippdi invocă în mod gratuit penajul academic, căci lipsa mea de vizibilitate, respectiv vizibilitatea celor 1580 de referințe ale ei „nu sunt în chestie”. Haloul științific al dnei „Google Scholar” este strălucitor, perfect rotund, de-a dreptul feeric, dar suferă de un mic defect: nu trage deloc la cântar când este aruncat în balanța dezbaterii „Românii vs. Barneverent”. Când se mulțumește să-l introducă în discuție pe ușa din spate, fără alte argumente, purtătoarea lui nu înaintează cu niciun milimetru în validarea tezei pe care o enunță.

Că lui Putin s-ar putea să-i prindă bine valul emoțional creat de seismul anti-Barnevernet nu exclud. Dar să nu ne ceară dna Pippidi să renunțăm la proteste, pe motiv că ele vor fi speculate de Kremlin. În aceeași logică, ar mai lipsi ca omniscienta noastră analistă să ne spună că nu trebuie să respirăm, fiindcă facem jocul celor care poluează atmosfera cu dioxid de carbon și care contribuie la încălzirea globală! (Despre responsabilitatea pe care Norvegia-mută-ca-o-lebădă o are pentru imaginea ei șifonată, vezi AICI).

Altminteri, când vine vorba de intrat în jocul anti-occidental al Rusiei, doamna Mungiu-Pippidi plătește și ea tribut cu vârf și îndesat. Mai mult decât își imaginează. Piesa ei de tristă notorietate, Evangheliștii, ar fi mană cerească în mâinile unui Alexandr Dughin chitit să demonstreze cât de rinocerizați sunt ideologii de școală nouă, puși pe „reformă” și pe „curățenie”. Căci respectiva piesă, care toarnă hârdaie de lături peste sensibilitățile religioase ale unei majorități a românilor, ilustrează cam în ce direcție merge „curățenia” pe care o vizează ideologii stângii și cum sunt înțelese limitele maximale ale libertății de exprimare, devenite pretext de a insulta gratuit convingerile cele mai intime ale credincioșilor români, indiferent de confesiune. În fine, e dreptul dnei Mungiu-Pippidi să scrie și să publice blasfemii, după cum e dreptul altora să-i spună: „Doamnă, scrii blasfemii! Nu se face! Ăsta e cel mai ieftin mod de a face literatură. Sau erzațuri literare. Să scrii ca Dante, Cervantes și Shakespeare e greu. Să scrii ca matale nu e complicat.”

Să mai observăm ceva: doamna Mungiu-Pippidi are ambiții mari pentru România. Vrea să o facă transparentă, curată, decentă. Dar constat că deocamdată dezideratul transparenței nu se poate „implementa” nici măcar pe platforma ei online. Un comentariu pe care l-am lăsat în data de 4 februarie a fost trecut la index și face în continuare anticameră. Probabil așteaptă ceasul în care competenta dna Mungiu va isprăvi misia ei de asanare a României. Atunci, probabil, va putea fi aprobat și comentariul meu.

romaniacurata

Închei spunând că doamna Mungiu-Pippidi face bine când atacă proasta guvernare, risipa, corupția mare și mică, plagiatul, iresponsabilitatea guvernanților. Când își depășește competențele și are pretenția să se pronunțe asupra subiectelor pe care nu le pricepe (ori le tratează superficial), cade în delict de impostură. Pentru un cercetător, faptul e foarte grav. Mai ales dacă respectivul are 1580 de citări pe Google Academic.

P.S. Semnalez cu acest prilej răspunsul scris de Florin Pușcaș (vezi AICI), care demontează o acuzație falsă făcută de dna Mungiu în același editorial.


Stimată doamnă Alina Mungiu-Pippidi,

Am luat notă cu îngrijorare de declarațiile dvs. conform cărora evenimentele organizate în România în sprijinul familiei Bodnariu ar fi parte a unei vaste campanii antioccidentale puse la cale de Rusia.

Prin intermediul articolului pe care l-ați publicat pe site-ul „România curată” („SIE, trezește-te! Rușii sunt în spatele campaniilor antioccidentale sub pretextul protecției copiilor”) aruncați un blam general asupra zecilor de mii de români care au ieșit în stradă, în România sau în diaspora, pentru a-și exprima în mod pașnic și democratic îngrijorarea cu privire la soarta familiilor dezmembrate în mod brutal de către Barnevernet, Serviciul Norvegian de Protecție a Copilului.

Ca organizator al manifestației de la Sibiu, la care au participat peste 5.000 oameni, mă simt dator să vă contrazic și să informez publicul larg că analiza dvs. este deficientă și nu corespunde faptelor. Organizatorii protestelor internaționale din diverse orașe cu o prezență românească semnificativă (Washington, Londra, Roma, Madrid, Viena, Praga, Bruxelles, Haga, Dublin, Copenhaga, Castellon, Oslo, Ottawa, Chișinău, Melbourne) sau din orașe românești (București, Oradea, Deva, Suceava, Arad, Sibiu, Constanța, Iași, Cluj, Timișoara, Baia Mare, Bistrița, Satu Mare) sunt pastori ai comunităților evanghelice (neoprotestante) românești. În ce privește familia, aceștia (și nu doar ei) îmbrățișează și promovează etosul iudeo-creștin care a alimentat sinteza identității europene vreme de nouăsprezece secole.

Asocierea pe care dvs. o faceți între valorile de inspirație iudeo-creștină (protejarea familiei monogame, formate dintr-un bărbat și o femeie) și agenda rusă antioccidentală este nefondată, fiindcă nu actualul președintele al Rusei a inventat familia alcătuită dintr-un bărbat și o femeie ori dreptul copiilor de a crește în familia lor naturală. Altminteri, pornind de la exemplul dvs., s-ar putea argumenta la fel de bine și astfel: faptul că dvs. și Vladimir Putin cădeți de acord asupra teoremei lui Pitagora vă face pe dvs. susținătoarea unei „geometrii de factură putinistă”.

Zecile de mii de cetățeni români care au ieșit în stradă au fost motivați în primul rând de sentimentul solidarității cu familia Bodnariu. Precum se știe, Barnevernet a aplicat măsuri extrem de dure, mergând până la despărțirea mamei de bebelușul ei de patru luni. Lipsa unei anchete sociale amănunțite, despărțirea copiilor între ei, plasarea copiilor în câteva orașe diferite (aflate la mare distanță de Naustdal), restricționarea aproape completă a contactului dintre părinți și copiii, toate aceste elemente au scandalizat un număr însemnat de români, indiferent de apartenența lor religioasă ori de simpatiile lor politice. Situația creată de Serviciul Norvegian de Protecție a Copilului a generat numeroase critici, în special în mediul online, pe rețelele de socializare (Facebook).

Afirmația dvs. că protestele au fost generate de un anume canal de televiziune (vă referiți probabil la Antena 3) simplifică în mod nepermis dinamica foarte complexă a unei mișcări sociale care i-a surprins pe mulți analiști și care a depășit inclusiv așteptările celor care le-au inițiat și susținut. Amploarea dezbaterii a fost posibilă în primul rând grație faptului că ea a început în mediul online. Când protestele organizate de comunitățile evanghelice (neoprotestante) au devenit vizibile, presa românească a preluat subiectul și l-a comentat îndelung. Bulgărele mediatic s-a amplificat suplimentar fiindcă el a înglobat teme precum „disciplinarea fizică a copiilor” sau dimensiunea violenței domestice căreia, din nefericire, îi cad victime mulți copii din România.

Scrieți că în România nu a avut loc niciodată o demonstrație pentru drepturile copilului. Aveți dreptate numai dacă faceți abstracție de mitingurile de susținere a familiei Bodnariu, căci cei care au ieșit la manifestații au făcut-o pentru a apăra și drepturile copiilor separați în mod abuziv de părinții lor. Considerăm legitime aceste manifestații și credem că ele pot contribui la o revizuire serioasă a politicilor aplicate de Barnevernet sau de alte instituții, pentru ca interesul superior al copilului să nu ajungă inamicul interesului superior al unei familii de a rămâne unită.

Departe de a fi fost inspirate de agenda antioccidentală a Rusiei, protestele la care am participat și pe care le susținem au la bază o pornire civică sănătoasă, empatia față de o familie pe care o considerăm greu încercată, îngrijorarea față de politicile excesive puse în act de instituții ale unor țări care îndeobște sunt considerate „civilizate” și convingerea că între „interesul superior al copilului” și dorința bine intenționată unei instituții de a apăra interesul superior al copilului s-a insinuat un ecart neliniștitor.

Considerăm că pretenția dvs. de a decide ce este suficient de important pentru a intra în dezbaterea publică este o formă de hybris care vă situează dincolo de limitele jocului democratic, care spune că cetățenii au dreptul să se organizeze pentru a susține cauzele pe care ei le consideră semnificative. Pentru zeci de mii de oameni care au ieșit în stradă și au semnat petiții, problema felului în care sunt gestionate cazurile de tip Bodnariu de către autoritățile norvegiene este una foarte importantă. Pentru dvs. această chestiune este probabil nesemnificativă. Drept dovadă, nu v-ați aplicat cu suficientă atenție asupra fenomenului, nu ați discutat personal cu niciunul dintre organizatori și nu ați acordat o minimă atenție spațiului confesional în sânul căruia au apărut îngrijorările cu privire la tratamentul abuziv de care au parte familiile intrate în atenția Barnevernet. Ați preferat pista comodă a teoriei conspirației, conform căreia zeci de mii de români au devenit fără voia lor agenți de influență ai Rusiei. Faptele vă contrazic. Rămâne să descoperiți de ce, dacă veți accepta că există domenii în care mai puteți învăța și că excesul de competență în toate domeniile este, în fond, o formă de cecitate intelectuală.

Apreciem chemarea la vigilență pe care o adresați „serviciilor noastre secrete”, dar nu credem că ea este necesară. Cu sau fără semnalul de alarmă pe care îl trageți, instituțiile pe care le chemați imperativ la ordine își fac datoria mai mult decât credeți sau lăsați dvs. să se înțeleagă.

Pastor lector univ. dr. Ioan Brie

Lector univ. dr. Emanuel Conțac


O analiză a evenimentului de la Oradea, la care au participat circa 5.000 de oameni.

Cu drezina

(Foto: Darius Cornean - folosită cu permisiune) (Foto: Darius Cornean – folosită cu permisiune)

(Un fel de reportaj)

Pe 23 ianuarie, la Oradea, au urcat pe aceeași scenă lideri religioși a 7 confesiuni creștine cu prilejul protestului de solidaritate cu familiile din Norvegia care au de suferit de pe urma intervențiilor Barnevernet. S-au perindat pe la microfon: Ioan Moldovan (președintele Comunității Penticostale) care a făcut cumva oficiile de gazdă, Sofronie Drincec (episcopul ortodox), László Böcskei (episcopul catolic), Virgil Bercea (episcopul greco-catolic), Vinczene Palfi Judit (reprezentanta bisericii reformate), Mátyás Attila – sper că nu greșesc (reprezentantul bisericii evanghelice-luterane), Petru Vidu (președintele Comunității Baptiste), Ioan Moldovan (președintele Comunității Penticostale), Viorel Iuga (președintele Uniunii Creștine Baptiste), Paul Negruț (rectorul Universității Emanuel și fostul președinte al uniunii) și Moise Ardelean (președintele Cultului Creștin Penticostal).

Oarecum surprinzător pentru România, evenimentul a început la ora anunțată (12.00), după un preambul cu muzică de fanfară. Probabil ca parte a semnalării participării la protest, la toate…

View original post 655 more words


Aerial filming of the rally in Suceava (January 16th)

During the past two weeks numerous rallies in support of the Bodnariu family (and against Barnevernet, the Norwegian Child Protection Service) took place in various capitals around the world: Bucharest, Washington, London, Rome, Madrid, Vienna, Prague, Brussels, The Hague, Dublin, Copenhagen, Oslo, Ottawa, Chișinău. Public gatherings were also organized in cities such as Barcelona, Torino, Frankfurt and Milan.

In Romania, the crowds of supporters were significantly larger, with 2.000 participants in Arad and at least 5.000 in Suceava. Other meetings were held in Constanța, Cluj-Napoca and Timișoara. As the wave of protests grows, keeping track of all the gatherings is becoming increasingly difficult for someone like me, who cannot follow the case with undivided attention.

When the protests began to gain momentum, I wrote a post listing ten reasons why I support the movement. Estera Decean, a friend of mine, has translated the text into English and now I can post an updated version, with a few changes and revisions.

Please note that I undertake to criticize an organization which, although professing to do good, resembles the proverbial elephant in the china shop and inflicts greater abuses and traumas than those it claims to prevent or remedy. As C. S. Lewis used to say, “there is, in fact, a fatal tendency in all human activities for the means to encroach upon the very ends which they were intended to serve.” Moreover, that Barnevernet is sworn to secrecy (“confidentiality” in legal terms) does not do much to allay the mistrust of protesters.

The reasons I support the protests against Barnevernet can be summarized as follows:

1. Any institution that separates a 4-month infant from his mother proves, ipso facto, that it is rhinocerized and needs to be taken to task. Clerks and bureaucrats who decide to implement such decisions are either Saruman’s orcs or individuals whose common sense has become completely atrophied by lack of use. No amount of ideological logorrhea can persuade me that it is appropriate and beneficent for the infant to be treated in such a heavy-handed manner.

2. Barnevernet’s decision to forcefully remove five children from their family, in the absence of a through social investigation, followed by interruption of communication between parents and children, is abusive, irresponsible, and unacceptable in the eyes of all those who claim that Norway’s Nazi occupation ended on May 8th 1945. At the moment when I first wrote this text, only Ruth Bodnariu was allowed to see the two boys, once a week; the baby, who needs breastfeeding, can be visited twice a week, for 2 hours at a time. All ties with the older girls had been completely severed. (In the meantime, when the protests were in full swing and after much lobby from the Romanian Embassy in Norway, the parents were allowed a phone call and could finally talk with the two of them for 10 minutes, on the speaker, only in Norwegian, in the presence of social workers). It is obvious that a few questions need to be asked. Who takes responsibility for the trauma caused to the five children? Has anyone inside Barnevernet given serious thought to the consequences which can arise, namely the guilt complex which the girls might develop, as they come to the realization that their statements became charges against their parents?

3. If, indeed, within Barnevernet the left does now know that the right does (so to speak, since this institution seems to be leftist through and through), and if all its departments are tightly insulated and function autonomously, as Solveig Horne, the Minister of Children, Equality and Social Inclusion, claims, there is reasonable ground to infer that she possesses no greater knowledge of the Bodnariu file than me or any of the readers. In this instance, all her protestations concerning the impeccable functioning of the institution sound like classical political nonsense. In may in fact be the case that the lady doth protest too much. Either the minister knows the case well (and we have a breach of confidentiality), or, as most politicians do, she has succumbed to wishful thinking and describes a “reality” from a parallel universe, not the harsh and cruel one experienced by the Bodnariu parents.

4. Any protest that puts pressure upon a behemoth known for its slowness and lack of reaction is to be supported and encouraged. The state and its minions may entertain noble intentions and messianic ambitions, but these can ultimately get bogged down in the miry clay of abstruse rules and regulations. Ultimately, these laws and regulations have the unintended effect of sabotaging the end they were meant to achieve. One need not live under a dictatorship of Nazi, Stalinist or North-Korean type in order to sense the thickness and opaqueness of the ideological ceiling above one’s head. The Scandinavian paradise has its own ideological canopies and for this reason any protest which creates a crack in the artificial roof of the Norwegian Truman Show, allowing politically-incorrect fresh air to come through, cannot hurt.

5. Barnevernet’s non-negotiable claim to be the sole authorized interpreter of the “child’s best interests” needs to be radically called into question. The bulletins published by Barnevernet and addressed to the Romanian public suggest that we, the protesters, are to some extent incapable of understanding how Child Protection works in Norway. I dare say we should be given the benefit of the doubt. Maybe we do begin to understand some things after all. Rendered in plain language, Barnevernet’s ideological creed goes like this: “There is no other god than the child’s best interest and Barnevernet is its prophet”. This belief perfectly suits the declaration of a Norwegian minister which caused consternation a decade or so ago: “The idea that parents are the most suitable entities for raising their children is misguided”!

Those who defend Barnevernet seem to forget that there is a great distinction between “the child’s best interest” and “the interest of an organization to protect the child’s interest”. If ever the twain could meet, they would not have an easy concourse. The Communist experience made us sharply aware of the difference between “the interests of the working class” and “the Party’s interest in defending the interests of the working class”.

In other words, the clerks who sleep with their head on the most recent psychology textbook cannot know what is in the interest of the Bodnariu children better than the parents or the children who were forcefully separated from their parents.

6. The confidentiality dogma which is a staple of Norwegian diet, also served to us for breakfast, lunch and dinner, needs an overhaul, especially in the (not so rare) cases which reach the international media and catch the attention of hundreds of thousands of people. The audience is naturally interested in what has happened and they are entitled to have a summary of the charges against the parents. The “trust-us-we-know-what-we-are-doing” approach to things inspires no trust at all. Confidentiality and secrecy are the ideal soil for abuse and injustice, especially in matters with so many imponderables. As we all know, good intentions are not enough to ensure good results.

7. Like most organizations, Barnevernet does not posses the will or ability to initiate an internal reform. The ever beneficent institution, all wrapped up in the cloak of its self-importance and strong sense of duty, seems incapable to perceive itself through the eyes of the others. Although it has a disastrous image in numerous countries, there is little evidence that the organization is willing to clean up its act. Consequently, it must be “capacitated” to do some more soul-searching, and the protests serve this very purpose.

8. From a human point of view, allowing that the Bodnariu parents were in the wrong concerning the Norwegian law (for which spanking counts as “violence”), they have already atoned for their mistakes in the Barnevernet purgatory. Does the state expect the parents to have a seraphic approach to educating their children, while the state itself is ruthless and draconian in relation to the parents?

9. In the Bodnariu case, Barnevernet showed no signs of primarily being interested in applying measures meant to ensure the preservation of the family. By applying heavy-handed measures, Barnevernet is no different from the dentist who, upon finding a cavity, ties up the patient and proceeds to pulls his tooth out without anesthesia. The Bodnariu parents may have spanked their children, but classifying their discipline practices as “violence” or “child aggression” does not do justice to the reality. To those who say “You don’t understand; we don’t tolerate spanking in any form”, I say: “You seem to know for sure that dismantling a family has far less serious consequences for a child than spanking the said child. How do you know that? Is you knowledge infallible? Maybe there is a saner approach to the whole situation”.

10. Last but not least, I support the protests against Barnevernet because I am convinced that we need to clearly emphasize a principle, at the social and the media level: the main entity responsible for raising children is and should be the family! Barnevernet is processing complaints at a rate that increases steadily. In 2013, 53.159 children and youngsters “benefited” from Barnevernet social services; 9.035 (17%) of them were taken away from their families and placed in foster families – details HERE. The situation is not much different for 2014 (see HERE). At any rate, nine thousand children is enough to populate a small town. The fact that Barnevernet takes away 9-10.000 children from their families is frightening. Are indeed the Norwegian families so morally weakened that the state needs to take over so many children? If families are weak, it is they who should be strengthened (not some state-financed organizations designed to replace the family!) The solutions to family dysfunction should not compound the problem or lead to even more problems! So, Ms. Solveig Horne, how about renaming your ministry, by adding one more word? Instead of The Ministry of Children, Equality and Social Inclusion, you could rename it The Ministry of Family, Children, Equality and Social Inclusion!

Pagina următoare »

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 3,058 de alți urmăritori