Diverse şi foarte diverse



Stimată doamnă Alina Mungiu-Pippidi,

Am luat notă cu îngrijorare de declarațiile dvs. conform cărora evenimentele organizate în România în sprijinul familiei Bodnariu ar fi parte a unei vaste campanii antioccidentale puse la cale de Rusia.

Prin intermediul articolului pe care l-ați publicat pe site-ul „România curată” („SIE, trezește-te! Rușii sunt în spatele campaniilor antioccidentale sub pretextul protecției copiilor”) aruncați un blam general asupra zecilor de mii de români care au ieșit în stradă, în România sau în diaspora, pentru a-și exprima în mod pașnic și democratic îngrijorarea cu privire la soarta familiilor dezmembrate în mod brutal de către Barnevernet, Serviciul Norvegian de Protecție a Copilului.

Ca organizator al manifestației de la Sibiu, la care au participat peste 5.000 oameni, mă simt dator să vă contrazic și să informez publicul larg că analiza dvs. este deficientă și nu corespunde faptelor. Organizatorii protestelor internaționale din diverse orașe cu o prezență românească semnificativă (Washington, Londra, Roma, Madrid, Viena, Praga, Bruxelles, Haga, Dublin, Copenhaga, Castellon, Oslo, Ottawa, Chișinău, Melbourne) sau din orașe românești (București, Oradea, Deva, Suceava, Arad, Sibiu, Constanța, Iași, Cluj, Timișoara, Baia Mare, Bistrița, Satu Mare) sunt pastori ai comunităților evanghelice (neoprotestante) românești. În ce privește familia, aceștia (și nu doar ei) îmbrățișează și promovează etosul iudeo-creștin care a alimentat sinteza identității europene vreme de nouăsprezece secole.

Asocierea pe care dvs. o faceți între valorile de inspirație iudeo-creștină (protejarea familiei monogame, formate dintr-un bărbat și o femeie) și agenda rusă antioccidentală este nefondată, fiindcă nu actualul președintele al Rusei a inventat familia alcătuită dintr-un bărbat și o femeie ori dreptul copiilor de a crește în familia lor naturală. Altminteri, pornind de la exemplul dvs., s-ar putea argumenta la fel de bine și astfel: faptul că dvs. și Vladimir Putin cădeți de acord asupra teoremei lui Pitagora vă face pe dvs. susținătoarea unei „geometrii de factură putinistă”.

Zecile de mii de cetățeni români care au ieșit în stradă au fost motivați în primul rând de sentimentul solidarității cu familia Bodnariu. Precum se știe, Barnevernet a aplicat măsuri extrem de dure, mergând până la despărțirea mamei de bebelușul ei de patru luni. Lipsa unei anchete sociale amănunțite, despărțirea copiilor între ei, plasarea copiilor în câteva orașe diferite (aflate la mare distanță de Naustdal), restricționarea aproape completă a contactului dintre părinți și copiii, toate aceste elemente au scandalizat un număr însemnat de români, indiferent de apartenența lor religioasă ori de simpatiile lor politice. Situația creată de Serviciul Norvegian de Protecție a Copilului a generat numeroase critici, în special în mediul online, pe rețelele de socializare (Facebook).

Afirmația dvs. că protestele au fost generate de un anume canal de televiziune (vă referiți probabil la Antena 3) simplifică în mod nepermis dinamica foarte complexă a unei mișcări sociale care i-a surprins pe mulți analiști și care a depășit inclusiv așteptările celor care le-au inițiat și susținut. Amploarea dezbaterii a fost posibilă în primul rând grație faptului că ea a început în mediul online. Când protestele organizate de comunitățile evanghelice (neoprotestante) au devenit vizibile, presa românească a preluat subiectul și l-a comentat îndelung. Bulgărele mediatic s-a amplificat suplimentar fiindcă el a înglobat teme precum „disciplinarea fizică a copiilor” sau dimensiunea violenței domestice căreia, din nefericire, îi cad victime mulți copii din România.

Scrieți că în România nu a avut loc niciodată o demonstrație pentru drepturile copilului. Aveți dreptate numai dacă faceți abstracție de mitingurile de susținere a familiei Bodnariu, căci cei care au ieșit la manifestații au făcut-o pentru a apăra și drepturile copiilor separați în mod abuziv de părinții lor. Considerăm legitime aceste manifestații și credem că ele pot contribui la o revizuire serioasă a politicilor aplicate de Barnevernet sau de alte instituții, pentru ca interesul superior al copilului să nu ajungă inamicul interesului superior al unei familii de a rămâne unită.

Departe de a fi fost inspirate de agenda antioccidentală a Rusiei, protestele la care am participat și pe care le susținem au la bază o pornire civică sănătoasă, empatia față de o familie pe care o considerăm greu încercată, îngrijorarea față de politicile excesive puse în act de instituții ale unor țări care îndeobște sunt considerate „civilizate” și convingerea că între „interesul superior al copilului” și dorința bine intenționată unei instituții de a apăra interesul superior al copilului s-a insinuat un ecart neliniștitor.

Considerăm că pretenția dvs. de a decide ce este suficient de important pentru a intra în dezbaterea publică este o formă de hybris care vă situează dincolo de limitele jocului democratic, care spune că cetățenii au dreptul să se organizeze pentru a susține cauzele pe care ei le consideră semnificative. Pentru zeci de mii de oameni care au ieșit în stradă și au semnat petiții, problema felului în care sunt gestionate cazurile de tip Bodnariu de către autoritățile norvegiene este una foarte importantă. Pentru dvs. această chestiune este probabil nesemnificativă. Drept dovadă, nu v-ați aplicat cu suficientă atenție asupra fenomenului, nu ați discutat personal cu niciunul dintre organizatori și nu ați acordat o minimă atenție spațiului confesional în sânul căruia au apărut îngrijorările cu privire la tratamentul abuziv de care au parte familiile intrate în atenția Barnevernet. Ați preferat pista comodă a teoriei conspirației, conform căreia zeci de mii de români au devenit fără voia lor agenți de influență ai Rusiei. Faptele vă contrazic. Rămâne să descoperiți de ce, dacă veți accepta că există domenii în care mai puteți învăța și că excesul de competență în toate domeniile este, în fond, o formă de cecitate intelectuală.

Apreciem chemarea la vigilență pe care o adresați „serviciilor noastre secrete”, dar nu credem că ea este necesară. Cu sau fără semnalul de alarmă pe care îl trageți, instituțiile pe care le chemați imperativ la ordine își fac datoria mai mult decât credeți sau lăsați dvs. să se înțeleagă.

Pastor lector univ. dr. Ioan Brie

Lector univ. dr. Emanuel Conțac


O analiză a evenimentului de la Oradea, la care au participat circa 5.000 de oameni.

Cu drezina

(Foto: Darius Cornean - folosită cu permisiune) (Foto: Darius Cornean – folosită cu permisiune)

(Un fel de reportaj)

Pe 23 ianuarie, la Oradea, au urcat pe aceeași scenă lideri religioși a 7 confesiuni creștine cu prilejul protestului de solidaritate cu familiile din Norvegia care au de suferit de pe urma intervențiilor Barnevernet. S-au perindat pe la microfon: Ioan Moldovan (președintele Comunității Penticostale) care a făcut cumva oficiile de gazdă, Sofronie Drincec (episcopul ortodox), László Böcskei (episcopul catolic), Virgil Bercea (episcopul greco-catolic), Vinczene Palfi Judit (reprezentanta bisericii reformate), Mátyás Attila – sper că nu greșesc (reprezentantul bisericii evanghelice-luterane), Petru Vidu (președintele Comunității Baptiste), Ioan Moldovan (președintele Comunității Penticostale), Viorel Iuga (președintele Uniunii Creștine Baptiste), Paul Negruț (rectorul Universității Emanuel și fostul președinte al uniunii) și Moise Ardelean (președintele Cultului Creștin Penticostal).

Oarecum surprinzător pentru România, evenimentul a început la ora anunțată (12.00), după un preambul cu muzică de fanfară. Probabil ca parte a semnalării participării la protest, la toate…

View original post 655 more words


Aerial filming of the rally in Suceava (January 16th)

During the past two weeks numerous rallies in support of the Bodnariu family (and against Barnevernet, the Norwegian Child Protection Service) took place in various capitals around the world: Bucharest, Washington, London, Rome, Madrid, Vienna, Prague, Brussels, The Hague, Dublin, Copenhagen, Oslo, Ottawa, Chișinău. Public gatherings were also organized in cities such as Barcelona, Torino, Frankfurt and Milan.

In Romania, the crowds of supporters were significantly larger, with 2.000 participants in Arad and at least 5.000 in Suceava. Other meetings were held in Constanța, Cluj-Napoca and Timișoara. As the wave of protests grows, keeping track of all the gatherings is becoming increasingly difficult for someone like me, who cannot follow the case with undivided attention.

When the protests began to gain momentum, I wrote a post listing ten reasons why I support the movement. Estera Decean, a friend of mine, has translated the text into English and now I can post an updated version, with a few changes and revisions.

Please note that I undertake to criticize an organization which, although professing to do good, resembles the proverbial elephant in the china shop and inflicts greater abuses and traumas than those it claims to prevent or remedy. As C. S. Lewis used to say, “there is, in fact, a fatal tendency in all human activities for the means to encroach upon the very ends which they were intended to serve.” Moreover, that Barnevernet is sworn to secrecy (“confidentiality” in legal terms) does not do much to allay the mistrust of protesters.

The reasons I support the protests against Barnevernet can be summarized as follows:

1. Any institution that separates a 4-month infant from his mother proves, ipso facto, that it is rhinocerized and needs to be taken to task. Clerks and bureaucrats who decide to implement such decisions are either Saruman’s orcs or individuals whose common sense has become completely atrophied by lack of use. No amount of ideological logorrhea can persuade me that it is appropriate and beneficent for the infant to be treated in such a heavy-handed manner.

2. Barnevernet’s decision to forcefully remove five children from their family, in the absence of a through social investigation, followed by interruption of communication between parents and children, is abusive, irresponsible, and unacceptable in the eyes of all those who claim that Norway’s Nazi occupation ended on May 8th 1945. At the moment when I first wrote this text, only Ruth Bodnariu was allowed to see the two boys, once a week; the baby, who needs breastfeeding, can be visited twice a week, for 2 hours at a time. All ties with the older girls had been completely severed. (In the meantime, when the protests were in full swing and after much lobby from the Romanian Embassy in Norway, the parents were allowed a phone call and could finally talk with the two of them for 10 minutes, on the speaker, only in Norwegian, in the presence of social workers). It is obvious that a few questions need to be asked. Who takes responsibility for the trauma caused to the five children? Has anyone inside Barnevernet given serious thought to the consequences which can arise, namely the guilt complex which the girls might develop, as they come to the realization that their statements became charges against their parents?

3. If, indeed, within Barnevernet the left does now know that the right does (so to speak, since this institution seems to be leftist through and through), and if all its departments are tightly insulated and function autonomously, as Solveig Horne, the Minister of Children, Equality and Social Inclusion, claims, there is reasonable ground to infer that she possesses no greater knowledge of the Bodnariu file than me or any of the readers. In this instance, all her protestations concerning the impeccable functioning of the institution sound like classical political nonsense. In may in fact be the case that the lady doth protest too much. Either the minister knows the case well (and we have a breach of confidentiality), or, as most politicians do, she has succumbed to wishful thinking and describes a “reality” from a parallel universe, not the harsh and cruel one experienced by the Bodnariu parents.

4. Any protest that puts pressure upon a behemoth known for its slowness and lack of reaction is to be supported and encouraged. The state and its minions may entertain noble intentions and messianic ambitions, but these can ultimately get bogged down in the miry clay of abstruse rules and regulations. Ultimately, these laws and regulations have the unintended effect of sabotaging the end they were meant to achieve. One need not live under a dictatorship of Nazi, Stalinist or North-Korean type in order to sense the thickness and opaqueness of the ideological ceiling above one’s head. The Scandinavian paradise has its own ideological canopies and for this reason any protest which creates a crack in the artificial roof of the Norwegian Truman Show, allowing politically-incorrect fresh air to come through, cannot hurt.

5. Barnevernet’s non-negotiable claim to be the sole authorized interpreter of the “child’s best interests” needs to be radically called into question. The bulletins published by Barnevernet and addressed to the Romanian public suggest that we, the protesters, are to some extent incapable of understanding how Child Protection works in Norway. I dare say we should be given the benefit of the doubt. Maybe we do begin to understand some things after all. Rendered in plain language, Barnevernet’s ideological creed goes like this: “There is no other god than the child’s best interest and Barnevernet is its prophet”. This belief perfectly suits the declaration of a Norwegian minister which caused consternation a decade or so ago: “The idea that parents are the most suitable entities for raising their children is misguided”!

Those who defend Barnevernet seem to forget that there is a great distinction between “the child’s best interest” and “the interest of an organization to protect the child’s interest”. If ever the twain could meet, they would not have an easy concourse. The Communist experience made us sharply aware of the difference between “the interests of the working class” and “the Party’s interest in defending the interests of the working class”.

In other words, the clerks who sleep with their head on the most recent psychology textbook cannot know what is in the interest of the Bodnariu children better than the parents or the children who were forcefully separated from their parents.

6. The confidentiality dogma which is a staple of Norwegian diet, also served to us for breakfast, lunch and dinner, needs an overhaul, especially in the (not so rare) cases which reach the international media and catch the attention of hundreds of thousands of people. The audience is naturally interested in what has happened and they are entitled to have a summary of the charges against the parents. The “trust-us-we-know-what-we-are-doing” approach to things inspires no trust at all. Confidentiality and secrecy are the ideal soil for abuse and injustice, especially in matters with so many imponderables. As we all know, good intentions are not enough to ensure good results.

7. Like most organizations, Barnevernet does not posses the will or ability to initiate an internal reform. The ever beneficent institution, all wrapped up in the cloak of its self-importance and strong sense of duty, seems incapable to perceive itself through the eyes of the others. Although it has a disastrous image in numerous countries, there is little evidence that the organization is willing to clean up its act. Consequently, it must be “capacitated” to do some more soul-searching, and the protests serve this very purpose.

8. From a human point of view, allowing that the Bodnariu parents were in the wrong concerning the Norwegian law (for which spanking counts as “violence”), they have already atoned for their mistakes in the Barnevernet purgatory. Does the state expect the parents to have a seraphic approach to educating their children, while the state itself is ruthless and draconian in relation to the parents?

9. In the Bodnariu case, Barnevernet showed no signs of primarily being interested in applying measures meant to ensure the preservation of the family. By applying heavy-handed measures, Barnevernet is no different from the dentist who, upon finding a cavity, ties up the patient and proceeds to pulls his tooth out without anesthesia. The Bodnariu parents may have spanked their children, but classifying their discipline practices as “violence” or “child aggression” does not do justice to the reality. To those who say “You don’t understand; we don’t tolerate spanking in any form”, I say: “You seem to know for sure that dismantling a family has far less serious consequences for a child than spanking the said child. How do you know that? Is you knowledge infallible? Maybe there is a saner approach to the whole situation”.

10. Last but not least, I support the protests against Barnevernet because I am convinced that we need to clearly emphasize a principle, at the social and the media level: the main entity responsible for raising children is and should be the family! Barnevernet is processing complaints at a rate that increases steadily. In 2013, 53.159 children and youngsters “benefited” from Barnevernet social services; 9.035 (17%) of them were taken away from their families and placed in foster families – details HERE. The situation is not much different for 2014 (see HERE). At any rate, nine thousand children is enough to populate a small town. The fact that Barnevernet takes away 9-10.000 children from their families is frightening. Are indeed the Norwegian families so morally weakened that the state needs to take over so many children? If families are weak, it is they who should be strengthened (not some state-financed organizations designed to replace the family!) The solutions to family dysfunction should not compound the problem or lead to even more problems! So, Ms. Solveig Horne, how about renaming your ministry, by adding one more word? Instead of The Ministry of Children, Equality and Social Inclusion, you could rename it The Ministry of Family, Children, Equality and Social Inclusion!


După o zi în care s-au spus și s-au rostit multe (am văzut cât de intense au fost schimburile de păreri pe FB în chestiunea Barnevernet vs. Bodnariu), nu găsesc altceva mai potrivit decât rugăciunea „Da pacem”, pusă pe note într-un mod unic de Arvo Pärt.

Acum, mai mult decât în alte zile, avem nevoie de pace și de încredere în voia suverană a lui Dumnezeu.

„Da pacem, Domine, in diebus nostris, quia non est alius qui pugnet pro nobis, nisi tu Deus noster.”

„Lasă pacea Ta, Doamne, în vremurile noastre, căci nu este altul decât tine, Dumnezeul nostru, care să lupte pentru noi”.


Update: În urma feedbackului primit, am decis să revin asupra ultimului argument din acest material. Sunt sigur că se pot adăuga multe alte critici față de practicile Barnevernet. Eu le propun deocamdată pe acestea zece.

Ieri au avut loc proteste față de Barnevernet / manifestații de sprijin față de familia Bodnariu (alegeți perspectiva care vă convine) în fața mai multor ambasade. La Londra au participat peste 1.300 de persoane. La Washington au fost câteva sute. Manifestări mai mici au avut loc și în alte capitale europene.

Astăzi, în București, are loc o manifestație la care participă câteva mii de români. Detalii AICI.

Fiindcă am văzut că mulți dintre cei care protestează împotriva organizației norvegiene dau impresia, luați de valul retoricii și al sentimentelor, că se luptă direct cu Satana ori Anticrist, precizez că eu am ambiții mai modeste. Critic o organizație a statului norvegian care, prin suprareglementare și hățiș birocratic, ajunge să producă abuzuri și traume mai mari decât pe cele pe care pretinde că le remediază. Fatalmente, cum spunea C.S. Lewis, instituțiile umane ajung să saboteze scopurile pentru care au fost create. (Vedeți, spre exemplificare, suma de „doctori” impostori produși învățământul românesc ori bolnavii care mor cu zile în spitalele românești.)

Motivele pentru care susțin protestele împotriva Barnevernet se pot reduce la următoarele zece.

1. Orice instituție care desparte un sugar de mama lui demonstrează ipso facto că este rinocerizată și trebuie sancționată cât se poate de drastic. Funcționarii și birocrații care iau asemenea decizii sunt fie orcii lui Saruman, fie indivizi al căror organ de bun simț s-a atrofiat complet, prin nefolosire. Nicio peltea ideologică, oricât de întinsă, nu mă va convinge de contrariu.

2. Decizia Barnevernet de a lua cu japca cinci copii, în absența unei anchete sociale amănunțite, urmată de blocarea comunicării între părinți și copii, este abuzivă, iresponsabilă, inumană în ochii tuturor celor care au pretenția că ocuparea nazistă a Norvegiei s-a încheiat pe 8 mai 1945. În prezent, doar Ruth Bodnariu poate să-i vadă pe cei doi băieți, o dată pe săptămână; bebelușul, care trebuie alăptat, poate fi văzut de două ori pe săptămână, cu porția: câte două ore. Legătura cu fetele mai mari este tăiată complet. Cine își asumă responsabilitatea pentru trauma produsă asupra copiilor? Se gândește cineva la complexul de vinovăție care poate apărea în cazul fetelor care constată acum că declarația lor a devenit capăt de acuzare împotriva părinților?

3. Dacă în Barnevernet nu știe dreapta ce face stânga (vorbe vine, căci instituția pare integral de stânga) și dacă totul e bine compartimentat și „autonomizat”, cum susține Solveig Horne, „ministrul Copiilor, Egalității și Incluziunii Sociale” din Norvegia, înțeleg că ea nu știe despre dosarul Bodnariu mai multe decât mine sau decât voi, cititorii. În acest caz, toate asigurările ei privind funcționarea impecabilă a instituției mi se par clasice sforăieli ministeriale. Fie ministra vorbește în cunoștință de cauză (și atunci clauza confidențialității e valabilă pentru căței, nu și pentru dulăi), fie ministra vorbește asemenea lui Dan Puric, anume despre o imagine ideală care există într-un univers paralel sau doar în mintea ei, nu despre ce se vede și se simte în realitatea trăită de soții Bodnariu.

4. Orice protest care pune presiune asupra unui behemoth cunoscut pentru lentoarea și lipsa lui de reacție trebuie să fie susținut și încurajat. Statul poate să aibă intenții nobile și bune, veleități mesianice, dar pretențiile lui de suprareglementare trebuie să fie mereu aduse cu picioarele pe pământ. Nu trebuie să trăiești într-o dictatură de tip nazist, stalinist sau nord-coreean ca să simți grosimea și rezistența cortinelor politice de deasupra capului. Paradisul scandinav are și el mușamalele lui ideologice, de aceea consider că orice protest care străpunge Truman Show-ul norvegian, ca să mai pătrundă la noi câte o gură de oxigen incorect politic, este binevenit.

5. Pretenția non-negociabilă a organizației Barnevernet de a fi singurul interpret autorizat al „interesului superior al copilului” trebuie pusă radical în discuție. Prin comunicatele pe care le dă publicului român sau de aiurea, Barnevernet sugerează că noi, protestatorii, suntem cam grei de cap și nu pricepem cum funcționează protecția copilului în Norvegia. Îndrăznesc să cred că nu suntem chiar atât de bolovani și că mai pricepem câte ceva. Tradus pe înțelesul limba noastră, crezul religios-ideologic al Barnevernet sună astfel: „Nu există alt zeu decât interesul superior al copilului, iar Barnevernet este profetul lui”. E o convingere care stă foarte bine în compania declarației acelui ministru norvegian (nu am reușit să dau de numele lui) care a produs consternare cu ani în urmă când declara cam așa: ideea potrivit căreia părinții ar fi cei mai potriviți pentru a-și crește copiii este greșită!

Cei care sar în apărarea Barnevernet uită pesemne că între „interesul copilului” și „interesul unei organizații de a apăra interesul copilului” există o distincție importantă și că cele două, în cazul în care se întâlnesc, nu prea se pupă. Cunoaștem bine din experiența comunistă cam ce ecart există între „interesele muncitorimii”, „pretenția Partidului de a reprezenta și apăra interesele muncitorimii” și „interesul Partidului de a apăra interesele muncitorimii”.

Altfel spus, funcționari care dorm cu cel mai recent manual de psihologie sub cap nu pot ști mai bine care este interesul copiilor Bodnariu decât părinții înșiși ori decât copiii despărțiți în mod abuziv de părinții lor.

6. Dogma confidențialității, pe care ne-o servesc la dejun, prânz și cină autoritățile norvegiene, trebuie revizuită, mai ales pentru cazurile (nu puține) care ajung în presa internațională și în atenția a sute de mii de oameni. Interesul public pentru ceea ce se petrece trebuie să permită prezentarea oficială a sintezei acuzațiilor aduse soților. Atitudinea de tipul: „Aveți încredere în noi, că știm noi ce facem” nu-mi inspiră nicio încredere. Confidențialitatea și secretomania sunt solul ideal pentru apariția abuzurilor și strâmbătăților.

7. Ca orice organizație, Barnevernet nu are interesul sau capacitatea de a iniția de una singură o reformă internă. Pururea binefăcătoare, învăluită în manta-i, organizația nu se poate vedea pe sine prin ochii celorlalți. Deși are o imagine dezastruoasă în multe țări, există puține indicii că organizația este dispusă să-și schimbe năravurile. Prin urmare, ea trebuie ajutată să-și mai facă nițică introspecție, iar protestele au tocmai acest scop.

8. Uman vorbind, în măsura în care soții Bodnariu au greșit prin raportare la legea norvegiană (care interzice disciplinarea fizică a copiilor), ei și-au ispășit deja greșelile în purgatoriul Barnevernet.

9. În cazul Bodnariu, „Protecția Copilului” nu a dat semne că ar fi interesată cu prioritate de aplicarea unor măsuri axate pe protejarea familiei. Prin măsurile luate în forță, Barnevernet face figura dentistului care, la constatarea unei carii, te leagă fedeleș, îți vâră cleștele în gură și se apucă să scoată dintele fără anestezie! Înțeleg că părinții Bodnariu și-au disciplinat fizic odraslele, dar de aici și până la a categorisi aceste măsuri drept „violență” sau „agresiune asupra copiilor” e cam mult.

10. Nu în ultimul rând, susțin protestele împotriva Barnevernet fiindcă sunt convins că trebuie să tragem semnale clare la nivel social și mediatic asupra unui principiu: principala entitate care are sarcina de a asigura creșterea copiii este și trebuie să rămână familia! Barnevernet procesează reclamații într-un ritm care crește de la an la an. În 2013 au „beneficiat” de serviciile sociale ale organizației 53.150 de copii și tineri. Dintre ei, 9.035 (17%) au fost scoși din familiile lor și plasați în familii-surogat. Detalii AICI. Nu știu cum se prezintă situația pe 2014 și 2015, dar nu-mi fac iluzii că e mult diferită. În orice caz, numărul cazurilor procesate a atins deja cote „industriale”. Nouă mii de copiii înseamnă necesarul pentru popularea unui orășel. Faptul că în fiecare an Barnevernet scoate din familii 9-10.000 de copii nu e de bun augur. Într-atât de slăbite moral sunt familiile norvegiene, dacă statul ajunge să li se substituie? Atunci trebuie întărite familiile și create programe de sprijin pentru ele! Soluțiile pentru rezolvarea unor probleme nu trebuie să ducă la apariția unor noi probleme! Deci, madam Solveig Horne, ce-ar fi să schimbați titulatura ministerului dvs. și să mai adăugați o componentă? În loc de „Ministerul Copiilor, Egalității și Incluziunii Sociale”, să avem „Ministerul Familiei, Copiilor, Egalității și Incluziunii Sociale”!


Citesc AICI un material năucitor, probă definitivă că astăzi, cu un gram de suficiență, două grame de Wikipedia și vreo două site-uri de internet poți demonstra orice pe lumea asta. Redau mai jos un scurt citat din materialul a cărui valoarea științifică este invers proporțională cu certitudinea pe care o afișează autorul.

Printre multe păreri aiuritoare despre Crăciun, am găsit una zis „ştiinţifică”. Anume că Hristos nu s-a născut pe 25 decembrie ci, undeva, prin iunie. Premisa greşită de la care pleacă această părere este că, la Bethleem, în momentul Naşterii Pruncului, pe câmp se aflau păstori, de unde presupunerea că era vară şi nu iarnă. Şi totuşi, conform calculelor calendaristice, Hristos s-a născut fix pe 25 decembrie.

Părintele Eugen Tănăsescu, altminteri minte lucidă, se apucă să ne demonstreze, dintr-un condei, că Hristos s-a născut taman pe 25 decembrie.

Pe Zaharia îl ridică la rang de mare preot și în introduce în Sfânta Sfintelor de Yom Kippur (!), sărbătoare care, ne zice sfinția sa, trebuie să fi avut loc pe 25 septembrie anul zero (!).

Pe 25 septembrie Zaharia primește vestea zămislirii lui Ioan (viitorul Botezător). Cum 25 septembrie era zi de post, Zaharia și soția nu puteau avea relații maritale, așa că zămislirea lui Ioan trebuie să fi avut loc un pic mai devreme, adică pe 23 septembrie (dată care coincide în mod fericit cu ce găsim în calendarul ortodox!).

Fiindcă Ioan era mai mare cu șase luni decât Isus (asta ne spune evanghelistul Luca), rezultă că, de vreme ce Ioan Botezătorul a fost zămislit pe 23 septembrie în anul zero (!), Isus a fost zămislit pe 25 martie anul 1 (!). Așadar, Isus s-ar fi născut pe 25 decembrie anul 1. Asta în condițiile în care știm din surse destul de sigure că Irod cel Mare trebuie să fi murit în anul 4 î.Hr.! Deci toate socotelile splendide ale părintelui Tănăsescu sunt date peste cap de informații istorice serioase, în cazul în care sfinția sa va catadicsi să se împiedice în ele.

Prin urmare, chestiunea nu e deloc atât de simplă cum o prezintă părintele Tănăsescu.

Și apoi, după toate probabilitățile, la început nu a fost Crăciunul, ci Epifania!

Nu am pretenția că inventez roata, așa că îl voi trimite din capul locului pe cititor la o lucrare clasică de istorie, cea a lui Philip Schaff. Nu am la îndemână enciclopediile de istorie a creștinismului timpuriu, ca să verific niște amănunte la firul ierbii, așa că voi schița doar câteva repere, suficient cât să reiasă că „it’s complicated!”

Cea mai timpurie referire la ziua de naștere a Domnului se întâlnește la Clement Alexandrinul (Stromate I.21.146).

Interesant, scriitorul alexandrin afirmă că în vremea lui „există unii care au stabilit nu doar anul nașterii Domnului, ci și ziua; și spun că a avut loc în al douăzeci și optulea an al lui Augustus (=3.î.Hr.), în a douăzeci și cincea zi a lunii Pachon”.

Probabil sunteți tentați să presupuneți că luna Pachon e luna decembrie. În fapt, 25 Pachon ar corespunde cu 20 mai, în termeni moderni.

Mai trebuie spus că aceasta nu este singura posibilitate enunțată de Clement. Potrivit altor socoteli pe care le pomenește autorul în aceeași lucrare, Hristos s-ar fi născut pe data de 24 sau 25 Pharmuti, adică 19 sau 20 aprilie.

Ca să complicăm lucrurile și mai mult, să mai luăm în considerare un alt aspect. În vremea lui Clement, mișcarea gnostică întemeiată de Basilide ținea o sărbătoare în amintirea botezului lui Isus. Are cineva vreo bănuială cu privire la data acestei sărbători? Clement pomenește de 11 a lunii Tubi, ceea ce ar corespunde cu 6 ianuarie, data Epifaniei, numită la români Bobotează.

Așadar, în Alexandria secolului al II-lea, nici pomeneală de 25 decembrie ca zi de sărbătoare a nașterii Domnului!

Și acum mai multe despre Epifanie, într-un citat de la P. Schaff:

„Sărbătoarea Epifaniei s-a răspândit dinspre Răsărit spre Apus, în vreme ce sărbătoarea Crăciunului a făcut drumul invers. O găsim mai întâi la Roma, în vremea episcopului Liberius, care pe 25 decembrie, 360, o consacra pe Marcella, sora Sf. Ambrozie, ca mireasă a lui Hristos, adresându-i se cu aceste cuvinte: «Vezi ce mulțime s-a adunat la sărbătoarea nașterii mirelui tău (Vides quantus ad natalem Sponsi tui populus convenerit)». Pasajul sugerează că sărbătoarea era deja în uz, fiind cunoscută oamenilor.

Crăciunul a fost introdus în Antiohia pe la 380; în Alexandria, unde Epifania era sărbătorită ca naștere a lui Hristos, a pătruns abia în 430. Hrisostom, care a ținut o omilie de Crăciun în Antiohia pe 25 decembrie 386, o numește sărbătoarea fundamentală, rădăcina din care cresc celelalte sărbători creștine.”

Dacă informațiile pe care le am eu sunt corecte, la Roma sărbătorirea Crăciunului pe 25 decembrie a început oficial de prin 330, răspândindu-se treptat în tot Apusul.

În secolul următor, Augustin a influențat decisiv procesul de corelare a celor două date: 25 decembrie și 6 ianuarie. Prima s-a impus ca dată a Crăciunului, în vreme ce a doua a fost rezervată vizitei magilor.

Cu un secol înainte de Augustin, pe vremea istoricului Eusebiu, se credea că între nașterea lui Isus și vizita magilor au trecut doi ani (cf. Matei 2:16). Augustin a scurtat radical perioada, spunând că între naștere și venirea magilor au trecut doar treisprezece zile.

Iată doar câteva date brute despre evoluția celor două sărbători, suficient cât să ne dăm seama ce deosebiri au existat în creștinism de la o regiune la alta și de la o epocă la alta. Din acest motiv ar trebui să fim modești și să spunem (1) că nu putem ști cu certitudine când s-a născut Hristos și (2) că datele din calendarele bisericești sunt târzii și convenționale. Creștinii din primul secol nu și-au pus problema identificării precise a zilei și a lunii. De altfel, chiar și anul nașterii se poate stabili doar în mod probabil, nu ca o certitudine.

În orice caz, nu e cam straniu că un protestant trebuie să-l „racordeze” pe părintele Tănăsescu la tradițiile secolelor II-V și să-i pună în vedere că, pusă alături bogăția datelor din perioada patristică timpurie, insistența sa pe 25 decembrie ca dată certă a Nașterii Mântuitorului este cam fixistă, obtuză și provincială?


Redau mai jos un fragment dintr-o scrisoare deschisă care a fost lansată recent în mediul online. Mă asociez acestei forme de protest fiindcă socotesc inacceptabilă bătaia de joc regizată în mod cinic de ICCV (aflat sub pulpana Academiei Române).

Concursul, la care am participat și eu, a avut grave deficiențe de organizare.

Mai jos un fragment din materialul publicat pe Contributors. Textul integral AICI.

***

Într-o scrisoare deschisă adresată președintelui României, ministrului educației și președintelui Academiei Române, un grup de cercetători atrage atenția, cu dovezi, asupra unui caz ce ilustrează disfuncționalitățile din mediul de cercetare românesc, solicitând măsuri ferme care să remedieze situația. Cercetătorii prezintă cazul unei suspiciuni de fraudare a 8 milioane de lei noi într-un proiect derulat de Institutul pentru Cercetarea Calității Vieții (ICCV), Academia Română. Suspiciunea de fraudă a fost confirmată, în noiembrie 2015, de Organismul Intermediar POSDRU din cadrul Ministerului Educației și Cercetării Științifice (OIPOSDRU MECS).

Către Domnul Klaus Iohannis, Președintele României

Către Domnul Adrian Curaj, Ministrul Educației Naționale și Cercetării Științifice

Către Domnul Academician Ionel Valentin Vlad, Președintele Academiei Române

Stimați Destinatari,

Dorim să vă atragem atenția, cu dovezi, asupra unui caz ce ilustrează disfuncționalitățile din mediul de cercetare românesc și vă solicităm măsuri ferme care să remedieze situația și să permită cercetătorilor din România să activeze într-un mediu academic mai transparent și care să funcționeze după criteriile meritelor reale.

În data de 28 mai 2014, 38 de cercetători din România au semnalat, prin intermediul unei Petiții, modul problematic în care Institutul pentru Cercetarea Calității Vieții (ICCV), Academia Română, a organizat și desfășurat concursul pentru selectarea grupului țintă în proiectul POSDRU „Pluri și interdisciplinaritate în programe doctorale și post-doctorale”, ID 141086. Printre altele, semnatarii petiției (candidați la acest concurs) au reclamat următoarele nereguli: metodologia de concurs a fost insuficient de clară şi neadaptată diversităţii proiectelor depuse; evaluarea candidaţilor nu s-a desfăşurat conform Metodologiei anunţate; condiţiile de eligibilitate au fost modificate pe parcursul desfăşurării concursului; desfăşurarea concursului a încălcat principiile transparenţei, egalităţii de şanse şi tratament; membrii comisiei de evaluare s-au aflat în conflict de interese.

Pagina următoare »

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 2,855 de alți urmăritori