Diverse şi foarte diverse



Nu cu multe zile în urmă, Călin Popescu Tăriceanu îi spunea cu parapon lui Mihai Tudose: „Întâi trebuie să știi să conduci Trabantul; până nu conduci Trabantul bine, nu are rost să vorbești de Formula 1”.

Tăriceanu dădea de înțeles, probabil fără voie, că echipa condusă de Mihai Tudose este un soi de trabant. Și poate nu era departe de adevăr.

Bucăți din acest trabant au început să pice astăzi, când premierul a dat peste cap socotelile doamnei Carmen Dan, personaj rătăcit din greșeală pe culoarele unui minister a cărui gestionare o depășește. Doamna Carmen se pricepe mai curând să descopere microfoane în priză și să le vânture în presă, sub impresia că asta ar transforma-o într-un soi de James Bond feminin.

Prestația ei în materie de limbă română a făcut ocolul internetului. De pildă, doamna Carmen nu este edificată asupra diferenței dintre „prenume” și „pronume”.

Dar să zicem că oricui îi poate scăpa asemenea porumbei, dacă e obosit sau stresat. Ar rămâne în acest caz problema lui „decât”, pe care doamna ministru nu reușește nici în ruptul capului să-l asocieze cu o negație. Probabil că negația „nu” fost somată să demisioneze cu mult timp în urmă, iar la post a rămas numai „decât”.

Mai grave sunt gafele comise în timpul protestelor care criticau asaltul ticălos declanșat de PSD asupra legilor Justiției. Doamna ministru a ieșit la un moment dat cu nume ale unor lideri de opinie pe care îi făcea răspunzători pentru demonstrații (AICI). Într-o țară normală, admițând că un ministru ar ajunge atât de „bucciu la cap” (cum se zice în Moldova), o astfel de gafă s-ar fi lăsat cu demisie sau cu demitere.

În decembrie 2017 doamna s-a arătat foarte iritată de comentariile șefului Serviciului Omoruri din Poliția Capitalei, Radu Gavriș, care criticase fără menajamente aberațiile legislative propuse de Comisia Iordache (vezi AICI interviul luat de Digi24). Sensibilă la critici, doamna Carmen n-a suportat gândul ca derapajele parlamentarilor PSD să fie puse sub semnul întrebării, mai ales de specialiști din interiorul unei instituții a statului.

Acum, în toiul scandalului creat de pedofilul din poliție, doamna s-a priceput „decât” să ceară demisii, în loc să vină cu soluții concrete de reformare a felului în care se fac testările psihologice în poliție. S-a grăbit să-i transmită lui Gavriș că trebuie să facă „un pas în spate”. Cum Gavriș este unul dintre cei mai respectați profesioniști în domeniul său (vezi AICI), se dovedește încă o dată că „doamna are minte scurtă, bucle lungi.”

Mihai Tudose a avut astăzi o întâlnire cu șeful poliției, iar la ședința de guvern a declarat că i-a acordat acestuia șapte zile în care să-și prezinte raportul. Așadar, deocamdată nu se pune problema demiterii visate de ministrul de interne. Doamna Carmen a rămas în ipostaza de papagal care se umflă în pene și care începe să turuie inoportun. În acest moment și-a pierdut și ultima brumă de respect din partea instituțiilor pe care se presupune că le conduce.

După seria de gafe comise de doamna ministru, mai rămâne „decât” o soluție: demisia de onoare, pentru binele ministerului și pentru binele poliției române. Cu fiecare minut de întârziere, doamna Carmen Dan se acoperă de ridicol și prejudiciază în mod suplimentar imaginea trabantului în care se află.

 

Anunțuri

România este zguduită acum de revelațiile privind polițistul suspectat de pedofilie, prins cu mare întârziere, după o urmărire de trei zile.

Un rol crucial în prinderea suspectului (care între timp și-a recunoscut faptele) l-a jucat înregistrarea video făcută de camera de filmare din ascensorul în care s-a produs agresiunea.

Presa a scris deja despre unele amendamente propuse de PSD-ALDE la Codul Penal, respectiv Codul de Procedură Penală. Reiau aici un fragment dintr-o analiză publicată în Revista 22.

Amendament privind limitarea mijloacelor de proba. La art. 97, lit. e) a alin. (2). Mijloacele de probă se definesc astfel: „înscrisuri, rapoarte de expertiză, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă.”

Ce presupune: Din mijloacele de probă dispar, prin eventuala adoptare a unui astfel de amendament, înregistrările video, inclusiv cele de pe camerele de luat vederi montate pe stradă sau în instituții publice. Procurorul Bogdan Gabor, președintele Asociației Procurorilor din România, oferă un exemplu concret care arată pericolul unui astfel de amendament, crima de la metrou petrecută, luni, în București. „Cum va putea fi dovedită această crimă, în condiţiile în care îţi este interzis să ridici imaginile de pe camerele de luat vederi? Orice avocat va demonta orice altă probă în afara unor fotografii judiciare, pentru că fotografiile rămân ca probe, conform acestui amendament. Crima de la metrou nu va putea fi dovedită, deşi avem imagini cu autorul, ci va rămâne cu autor necunoscut. Altfel, trebuie să fie martori care să descrie efectiv scena care s-a petrecut. Însă poate că martorii nu vor putea spune cum a căzut victima pe șine, dacă a lovit-o, aruncat-o cineva. Poate că doar au văzut-o direct căzută și, atunci, în lipsa înregistrărilor video ca probe, nu se poate demonstra că o anume persoană este criminalul, deoarece poate că vorbim despre o sinucidere sau poate că victima s-a împiedicat.”

Pentru cei care au protestat în Piața Victoriei și la Parlament împotriva Comisiei Iordache este evident că procesul de măcelărire a Legilor Justiției, orchestrat de coaliția majoritară, urmărește în principal salvarea marilor corupți din PSD.

Doar că măsurile propuse, menite să-i ajute pe infractorii din partidul roșu, au efecte colaterale asupra altor domenii. Cazul pedofilului prins astăzi arată cât de periculoasă ar fi adoptarea amendamentelor privind probele video.

Legislația penală nu trebuie modificată în trombă, cum dorește ciuma roșie, al cărei interes urgent este rezolvarea unor dosare incomode pentru liderii PSD. Dimpotrivă, modificările trebuie făcute pe îndelete, prin consultări ample, mai ales cu cei din mediul profesional (asociații de magistrați).

Văd pe pagina Parlamentului că Proiectul de Lege (537/2017) este încă în lucru. Vom vedea ce va ieși în urma adoptării lui de către Camera Deputaților. Eu unul sunt foarte sceptic că PSD-ALDE se pot gândi la altceva decât mutilarea legislației penale pentru a-i pune la adăpost pe aleșii care ar trebui să dea față cu justiția.

Protestele în stradă împotriva Comisiei Iordache și a inițiativelor de felul acesta trebuie să continue. În tot acest timp, tensiunile din PSD vor crește, pe bună dreptate. Astăzi am văzut un Dragnea surâzător, care a încercat să dea impresia că ține partidul în frâu.

Între timp, Niculae Bădălău, președintele executiv al PSD, iese la rampă cu o scrisoare (AICI) în care menționează „presiunea crescândă asupra membrilor și simpatizanților PSD, care sunt stigmatizați de presă și de diverse alte grupuri de presiune din societate”.

Ei bine, da! Presiunea trebuie să crească, fiindcă PSD își merită pe deplin stigmatizarea după inițiativele în domeniul legislației penale! Nu au reușit să-și salveze penalii cu Ordonanța 13, așa că au încercat niște manevre în Parlament.

Nu vor reuși!

Nu au decât să se reformeze și să scoată în față figuri respirabile, alese cu respectarea unor criterii de integritate!

Altfel, vor merge la groapa de gunoi a istorie, acoperiți de rușine, cum și merită.

P.S. Imaginea jalnică a Poliției Române, care a adăpostit atâția ani un pedofil cu probleme foarte grave, face pereche cu imaginea incompetenței Ministrului de Interne, Carmen Dan, a cărei singură „calificare” pentru post ar fi că este o apropiată a lui Liviu Dragnea.

Vedeți/auziți AICI mo(n)stră de exprimare la doamna ministru!

„Ieri am transmis o solicitare. Până acum am decât (sic! – n.r.) informațiile pe care le cunoașteți și dumneavoastră, date aseară de purtătorul de cuvânt al poliției. Nu am văzut pe nimeni să facă un pas în spate, probabil că au apreciat că nu există responsabilitate”, a declarat, marți dimineața, ministrul Carmen Dan, în prima sa declarație publică pe tema suspectului de pedofilie care lucra de mulți ani în Poliție.


Astăzi Klaus Iohannis a fost la Consiliul Suprem al Magistraturii pentru a discuta din nou problema Legilor Justiției pe care le-a adoptat, într-un desfrâu legislativ fără precedent, parlamentul dominat de PSD-ALDE.

Iohannis a identificat iarăși, cu mult calm, dar și cu fermitate, elefantul din magazinul cu porțelanuri: prezența unor penali la conducerea statului și încercarea acestora de a modifica legi în interes propriu.

Dacă vă întrebați cum a fost posibil ca arhitectura statului post-revoluționar să fie gândită în folosul penalilor, urmăriți documentarul de mai jos. Trebuie să ne amintim iar și iar care sunt rădăcinile sistemului ticăloșit din ale cărui obezi România nu reușește încă să se desfacă.

Mai jos declarațiile cele mai importante făcute de Iohannis (textul complet AICI). Această temă trebuie să intre imediat în dezbaterea publică și să rămână prioritare până la rezolvarea lor. Altfel, protestele în stradă vor continua, iar tensiunile sociale se vor amplifica.

„Foarte multe discuții s-au purtat în 2017 despre ce fac judecătorii, despre ce fac procurorii. A apărut așa, un entuziasm de a se discuta în spațiul public despre ce se întâmplă în sistemul de justiție. Având în vedere că avem câteva persoane condamnate penal, urmărite penal, judecate penal în chiar conducerea statului, nu-i de mirare.

Am afirmat în repetate rânduri și o să mai afirm, spre disperarea lor, că astfel de persoane nu au ce căuta în conducerea statului. Exact din acest motiv, fiindcă dintr-un interes personal evident, ei vor fi tot timpul tentați să pună sub semnul întrebării sistemul de justiție – justiția, judecătorii, procurorii – dăunând astfel grav statului, încrederii cetățeanului în stat și în justiție.

Sistemul electoral a fost așa construit, că accesul acestor persoane a fost posibil și nu putem să negăm, în condițiile acestor legi valabile, accesul acestor persoane la funcții înalte în stat. Personal, sunt convins că dacă ne-am apuca să discutăm Constituția, arhitectura statului, este obligatoriu să introducem principiul integrității chiar în Constituție, altfel s-ar putea ca situații de acest tip să apară și în alte cicluri electorale”.


2017.12.28 | Stanley Porter and Bryan R. Dyer (editors), Paul and Ancient Rhetoric: Theory and Practice in the Hellenistic Context, Cambridge: Cambridge University Press, 2017. xviii + 330 pp. Reviewed by Emanuel Conțac, Pentecostal Theological Institute of Bucharest Almost forty years have passed since Hans Dieter Betz published his landmark commentary on Galatians (1979) which marked […]

via Paul and Ancient Rhetoric — Biblical and Early Christian Studies


Dirijorul John Nelson împărtășește „pericolele” la care te expui ascultând muzica lui Bach. Cum ar zice C.S. Lewis, un tânăr muzician nereligios ar face bine să-și selecteze cu grijă repertoriul, dacă nu vrea să aibă niște „surprize neplăcute”. Mai ales în muzica barocă, „primejdiile” pândesc la tot pasul. Nu știi din ce compoziție te poate săgeta Vânătorul ceresc. Odată pătrunsă în inimă, săgeata ascuțită nu se mai poate scoate decât cu mare „vătămare” pentru sănătatea „victimei” . 🙂


Spune-mi de câte ori faci referire la Evul Mediu ca la un timp al inculturii și barbariei, ca să-ți spun cât de (in)cult ești.

Urmăriți cum folosește românul (sau europeanul?) tipic „Evul Mediu” ca termen de comparație și veți avea măsura percepției deformate care subzistă în imaginarul popular cu privire la această epocă. Când omul de rând vrea să spună că „nu mai suntem în Evul Mediu”, el are vag în cap o vreme în care „oamenii credeau că pământul este plat”. În fapt, medievalii educați, pe urma anticilor, știau că pământul este o sferă.

După socotelile omului „de pe stradă”, societatea medievală era înapoiată pe toate planurile, ca și cum în ea s-ar fi îngrămădit toate relele posibile din celelalte perioade ale istoriei. (Las’ deoparte faptul că discreditarea Evului Mediu e în bună măsură renghiul de PR pe care ni l-au jucat cu succes Renașterea, prin umaniști, și că Evul Mediu a avut problemele lui, ca orice epocă).

Ce nu prea se știe la nivel popular este că mult hulitul Ev Mediu este perioada în care apar universitățile, în care se copiază și se difuzează manuscrise iluminate cu multă măiestrie. Apoi, cu gândirea și estetica medievale e imposibil să ajungi la ororile arhitectonice de genul Casei Poporului, acest mega-buboi care sluțește aspectul Bucureștiului. Tot atunci, ca să nu lungesc prea mult vorba, apar importante ordine monahale care fac posibilă răspândirea creștinismului în Europa.

Dacă vreți să contemplați sistematic minunățiile manuscrise produse de Evul Mediu, vă recomand pagina de FB Manuscriptorium, „ținută în spate” de Cristian Ispir, doctor în istorie medievală și angajat la British Library într-un proiect de digitalizare de manuscrise.

Dați un like pe pagină și veți primi în mod constant mici frânturi de Ev Mediu, una mai frumoasă decât alta.

Mai jos, fragment de manuscris ebraic, de pe la 1460.

MS


În cursul lunilor septembrie și octombrie au fost publicate în săptămânalul Dilema veche opt articole care fac referire la evenimentul pe care îl sărbătorește astăzi lumea protestantă: trecerea a 500 de ani de la începutul Reformei asociate cu activitatea fostului călugăr augustinian Martin Luther.

Reamintesc aici că anul acesta au fost publicate și câteva cărți tematice. Menționez prioritar biografia scrisă de istoricul Roland Bainton, Luther – omul și reformatorul (Casa Cărții, AICI), asupra căreia voi reveni în corpul acestei postări.

O altă lucrare care ar putea fi de interes (mai ales pentru specialiști, dar nu numai) este Noul Testament de la Bălgrad (1648) și Reforma. Studiu istorico-filologic, apărută la Editura Universității din Iași (vezi AICI).

Dar să trecem la seria de articole „dilematice”.

Dacă vreți să începeți cu ceva care să fie deopotrivă informativ și relevant pentru contextul nostru politic, parcurgeți articolul prof. Hans Klein, așa-numita „Scrisoare deschisă adresată dlui dr. Martin Luther cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la declanșarea Reformei” (AICI). Mai jos o pregustare:

După ce ni s-a povestit adesea despre criticile dvs. față de modul în care erau folosite scrisorile de indulgență (sau de grațiere) în vederea iertării păcatelor, începem astăzi să înțelegem că v-ați revoltat, de fapt, împotriva unui abuz în serviciu la cel mai înalt nivel. Pe atunci nu se punea problema dacă este posibil ca păcatele unui om să poată fi iertate, în cazul în care respectivul dădea semne că-i pare rău pentru ce a făcut și dorește să remedieze lucrurile, chiar și prin plata unei contribuții. Omul știa că, într-un fel sau altul, trebuie să plătească pentru o faptă greșită. În toate timpurile, Biserica a creat condițiile necesare ca pedeapsa pentru păcat să fie ușurată în urma compensării cu o faptă bună, care putea fi și o donație pentru Biserică. În cazul scrisorilor de indulgență (echivalentul unor chitanțe care certificau că s-a plătit pentru păcat), problema a apărut fiindcă preotul era obligat să ierte păcatele săvîrșite, dacă i se arăta o astfel de scrisoare. Omul nu mai trebuia să declare că regretă faptele făcute și că vrea să renunțe la păcatele săvîrșite. Arătînd scrisoarea de indulgență pentru care plătise, se considera scăpat de păcat, indiferent dacă regreta fapta sau nu.

Prof. Eugen Munteanu face o analiză amplă a efectelor Reformei asupra culturii românești scrise. Articolul domniei sale (AICI) este cea mai bună sinteză pe acest subiect destinată publicului larg. Citiți și difuzați. Mai jos un fragment despre raporturile confesionale dintre ortodoxie și protestantism în secolele XVI-XVII.

Masivele concesii doctrinare și liturgice pe care românii au fost totuși nevoiți să le accepte au fost cumva compensate de acești ierarhi „colaboraționiști“ prin difuzarea intensă a cărților românești în rîndurile românilor. Interpretarea pe care o dă Nicolae Iorga (Istoria Bisericii românești și a vieții religioase a românilor, ed. a II-a, vol. I, 1929, p. 337) acestei paradoxale situații, arătînd că mitropolitul Simion Ștefan a fost obedient față de autoritățile statului și față de superintendentul calvin care îl supraveghea, dar a tipărit atîtea cărți „care nu jigniră pe nimeni, dar făcură să înainteze literatura poporului său“, poate fi reținută ca punct de plecare pentru evaluări ulterioare. Ceea ce este cert e faptul că întreaga „literatură“ calvină produsă în românește în secolele al XVI lea – al XVII lea (inclusiv sau mai ales cărțile de cult majore) a fost respinsă și condamnată ca atare de ierarhia bisericească din cele două principate surori, Moldova și Țara Românească. Nu există absolut nici o dovadă că, de exemplu, Liturghierul, Apostolul, Tetraevanghelul sau Psaltirile coresiene au fost folosite vreodată în vreo biserică ortodoxă. La fel de cert este însă și faptul că textele ca atare, în special tipăriturile coresiene, au fost intens citite și folosite de cărturarii munteni și moldoveni, mărturisit sau tacit, prin preluări literale sau prin prelucrări și adaptări succesive, creîndu-se astfel o „linie evolutivă“ unică, nu doar supradialectală, ci și supraconfesională.

Pr. prof. Daniel Benga a scris (AICI) un articol în care se oprește asupra tipăriturilor românești realizate sub patronaj protestant (luteran sau calvin). În privința unei singure afirmații făcute de autor am o rezervă: „Prima carte românească a fost Catehismul românesc de la Sibiu, 1544, deși conținutul ei este reconstituit de Ion Crăciun.” Nu sunt foarte convins că putem recupera conținutul acestui catehism tipărit la Sibiu. Dacă memoria nu-mi joacă feste (căci nu pot verifica acum chestiunea în mod temeinic), domnul Alexandru Mareș a demontat teza lui Crăciun. De verificat dacă ce-mi aduc eu aminte este așa ori ba.

Primele cărți în limba română păstrate pînă azi sînt rodul întîlnirii dintre Reformă și Ortodoxie, tipografii ortodocși beneficiind de sprijinul și susținerea materială a sașilor luterani sibieni sau brașoveni. Gîndul de a oferi cărțile biblice și cele liturgice în limba poporului era un deziderat al reformatorilor, dar acesta se întîlnea cu o tradiție milenară proprie Răsăritului, care încă din primele secole creștine a tradus Scriptura din greacă în siriacă, latină, armeană, georgiană, coptă etc. Din prefețele și postfețele acestor lucrări reiese că întreaga muncă de editare a lor era dominată de principii umanist-creștine, împletite cu dorințele și viziunile misionare ale sașilor și ale românilor. Două idei fundamentale pot fi regăsite ca substrat al acestor tipărituri: ideea ridicării culturale a românilor și grija clericilor pentru hrana spirituală a poporului.

În articolul despre Noul Testament de la Bălgrad, arăt (AICI) că autorul predosloviilor din acest volum nu se sfiește să critice pe alocuri tradiția patristică, oricât de venerabilă ar fi ea. Or, acest tip de „curaj hermeneutic” arată fără dubiu o minte filoprotestantă.

Mult mai semnificativ este faptul că autorul predosloviilor contrazice cu aplomb mărturiile patristice potrivit cărora Matei ar fi scris evanghelia în limba ebraică – „Mulți zic că n-au scris greceaște, ce jidoveaște“. Cine sînt aceștia? „Ereneiu“ (Irineu), Tertulian, „Orighen“, Atanasie, Ieronim și Teofilact. De la un autor fidel tradiției patristice și post-patristice ne-am aștepta la mai mult conservatorism. Din contra, în manieră tipic protestantă, autorul notează: „Săva că [= deși] mulți cărturari țin așea, că-i scrisă jidoveaște, iară mai mulți se îndoesc și zic că au fost greceaște, și nu e în deșărt“. Îndrăzneala de a contrazice o tradiție de un mileniu (de la Irineu la Teofilact) trădează în autorul prefeței un inovator. În secolul al XVI-lea, cei care pun sub semnul întrebării tradițiile patristice sînt protestanții.

Autorul transilvan trebuie să fi citit comentarii precum cele scrise de luteranul Matthias Flacius, care prezintă zece argumente că Evanghelia după Matei a fost scrisă în grecește. Cărturarul luteran folosește, între altele, următorul argument: evanghelistul trebuie să fi scris grecește fiindcă în Evanghelie se găsesc mai multe cuvinte ebraice care sînt prezentate și în greacă, anume „Emanuel“, din primul capitol, și „Eli, Eli, Lama Sabactani“, din capitolul 27. Dacă Matei, adaugă Flacius, ar fi scris evanghelia direct în ebraică, n-ar fi simțit nevoia să traducă aceleași cuvinte într-o limbă diferită: Argumentul se regăsește și în Noul Testament de la Bălgrad: „De-aici încă să arată că-i scrisă greceaște, că săva [deși] au scris în Evangheliia sa multe cuvinte jidovești, încă toate le-au tîlcuit greceaște, cumu-i «Emmanuil», ce să zice «Dumnedzeu cu noi» și «Eli, Eli, lima savatani», ce să zice «Dumnedzeul, Dumnedzeul Mieu, că ce Mă lăsași»“.

Dacă sunteți interesați de „Reformele de dinaintea Reformei”, găsiți în Dilema o excelentă punere în context, într-un articol scris de Cristian Ispir (AICI).

Critica radicală a lui Luther nu apare, așadar, ex nihilo. Ea se înscrie într-un context de critică punctuală susținută, întreprinsă de oamenii de cultură de după anul 1000. La acest capitol, trebuie să-l menționăm neapărat pe Dante, cu atît de mult cu cît critica sa nu este cea a unui preot sau teolog (precum John Wycliffe sau Jan Hus), ci a unui poet pentru care teologia nu este obiect de studiu în sine, ci instrument pentru înălțarea sufletului către Dumnezeu. Divina Comedie nu pune în discuție legitimitatea oficiului papal și eclezial, dar conține largi secțiuni anticlericale și atacuri susținute împotriva papilor nevrednici. Între altele, Dante le pune în vedere arhiereilor vremii că „Evanghelia și Marii Doctori ai Bisericii sînt dați uitării“, iar clericii „nu se gîndesc la Nazaret, unde și-a deschis aripile arhanghelul Gavriil“. Ca în multe alte privințe, Dante, omul medieval prin excelență, creează o sinteză a spiritului de contestare, visare, reînnoire și trăire a acelui Ev Mediu care, două veacuri mai tîrziu, îl aduce pe Luther la porțile bisericii din Wittenberg. Mistica și pietatea teologului german nu apar spontan, ci sînt moștenirea multor secole de încercări și experimente. Același lucru se poate spune despre gîndirea sa evanghelic-eshatologică, alimentată de numeroase izvoare și curente medievale. Succesul enorm și rapid al lui Luther se explică, în cele din urmă, prin faptul că monahul augustinian a reușit să concentreze, într-un singur fascicul, toate energiile unei epoci însetate de reformă și reînnoire spirituală.

Biografia lui Luther de care vorbeam la începutul postării a fost prezentată în paginile Dilemei de Teofil Stanciu (AICI).

În general biograf binevoitor, Bainton nu escamotează aspectele controversate ale caracterului lui Luther, dar pune lucrurile în perspectivă pentru a facilita o explicație – nu neapărat și o justificare – vizavi de comportamente pe care le consideră imputabile marelui reformator.

Ieșirea virulentă a lui Luther împotriva țăranilor – din care istoria va reține mai cu seamă celebrele „lovește, ucide, înjunghie“ – trebuie înțeleasă și în contextul mai larg al atitudinii sale față de autoritățile pămîntești. În concepția lui, Biserica și Statul sînt cele două mîini ale lui Dumnezeu, care acționează distinct, cu mijloace proprii specifice, dar complementar. Cetățeanul creștin este dator să respecte legile și ordinea statului, dar nu mecanic și în mod absolut, căci conștiința lui este independentă. Totuși, protestul său față de nedreptăți trebuie să urmeze rînduiala puterii seculare și să fie prezentat în rugăciune lui Dumnezeu. Răzvrătirea este ilegitimă, dar există cazuri în care nesupunerea civică este admisă: dacă principele îi cheamă pe creștini la arme într-un război nedrept sau dacă îi obligă să încalce una dintre cele Zece Porunci. La modul ideal, magistratul și pastorul colaborează pentru bunul mers al societății și al bisericii locale.

Dar cum se vede Reforma din perspectiva unui autor ortodox? Un răspuns este dat de sociologul Mirel Bănică, în articolul „Un bilet Fălticeni – Geneva, via Brăila” (AICI).

Care ar fi deci „esenţa“ Reformei calviniste, extrasă nu doar din lecturile şi din cursurile universitare, ci şi din viaţa de toate zilele, într-o societate modelată de etica acesteia? În primul rînd, trebuie spus că majoritatea dintre noi comitem o gravă eroare de apreciere: reformatorii, începînd cu Luther, Calvin şi toată pleiada de imitatori şi continuatori ai acestora, nu au dorit să inventeze o nouă doctrină, o nouă „religie“ în interiorul celei deja existente. Pur şi simplu au vrut să reformeze mai întîi instituţia bisericească în sine şi modul în care credinciosul se apropie de divinitate, y compris prin redescoperirea tezaurului de texte biblice pe care celelalte confesiuni creştine nu le pun suficient în valoare. O mică confesiune, nu aş dori să fiu greşit înţeles: timp de mai mulţi ani, am petrecut zeci, dacă nu sute de ore la diverse pelerinaje religioase risipite în întreaga Românie. Nu mică mi-a fost surpriza, dar şi amărăciunea să constat că majoritatea celor cu care am stat de vorba, mai ales cei crescuţi în comunism, nu numai că nu au citit integral măcar Noul Testament, dar nici măcar nu au avut curiozitatea să o facă. Nu mai vorbesc de Biblie în integralitatea sa. Mai mult, dacă dovedeşti o cunoaştere minimală a textului, devii suspect în ochii „credinciosului“ obişnuit.

Nu în ultimul rând, merită pomenită, când vorbim de întâlnirea dintre Reformă și ortodoxia răsăriteană, figura stranie a lui Chiril Lucaris, „patriarhul protestant”, cum îl numesc unii istorici. Ovidiu Olar i-a conturat portretul într-un articol intitulat „Reforma din umbra Reformei” (AICI).

Un patriarh „calvinist“ al Constantinopolului?! Da, au răspuns unii. Imposibil, au protestat alții. E un eretic, au judecat unii. Ba sfînt e, au decretat alții. Trei sinoade – Constantinopol 1638 și 1642; Ierusalim 1672 – au aruncat anatema asupra ierarhului (primul) și asupra Mărturiei ce i se atribuia (toate trei). Și totuși, Patriarhia de Alexandria l-a canonizat: din 2009, Sfîntul Chiril Lucaris este sărbătorit pe 27 iunie, ziua strangulării sale de către un călău otoman.

Martir al dreptei credințe sau heterodox? Un politician abil, gata să le spună protestanților ce voiau să audă doar ca să obțină sprijinul financiar și politic necesar contracarării presiunilor unioniste sufocante ale Bisericii romane? Sau, dimpotrivă, un oportunist dispus, din motive egoiste, să riște mîntuirea credincioșilor de care răspundea? Consensul a fost și va rămîne iluzoriu; există teritorii culturale pe care preferăm să le populăm cu fantasme, mai degrabă decît să le investigăm lucid. Un lucru pare totuși sigur. Așa cum îi scria Alexandru Papadopul-Calimah – de la Geneva, impresionat de același portret al patriarhului – prietenului său Vasile Alecsandri, „Toată Europa a resunat la începutul secolului al XVII-lea de faptele, de erudițiunea, de bărbăția și martirul acestui om“ (20 iulie 1880).

 

Pagina următoare »