Diverse şi foarte diverse



Trecând astăzi peste textele introductive din Biblia de la 1688, m-am pomenit întrebându-mă dacă citatul atribuit de Dositei lui Eusebiu cu privire la „Marele Costandin” este exact. Nu-mi aduceam aminte ca împăratul să-și fi trecut în revistă realizările în forma asta:

„Voi sînteți episcopi creștinilor pre denlăuntru lucrând tainele, iară și eu însumi episcup sînt, lucrînd-împreună la ceale de afară zidiri de dumnezăiești beseareci, înnoiri, aduceri de lumini și aprinzări de lumini”.

Așa cum am bănuit, când am luat la frunzărit textul din Viața lui Constantin, declarația făcută de împărat s-a dovedit mai economicoasă.

Dai mai jos o traducere literală și apoi mai interpretativă.

„Dar în vreme ce voi sunteți [episcopi] pentru cei dinlăuntrul bisericii, eu aș fi (ἐγὼ εἴην) episcop – așezat de Dumnezeu – pentru cei din afară”.

«ἀλλ’ ὑμεῖς μὲν τῶν εἴσω τῆς ἐκκλησίας, ἐγὼ δὲ τῶν ἐκτὸς ὑπὸ θεοῦ καθεσταμένος ἐπίσκοπος ἂν εἴην.»

În traducerea PSB revizuită, articolul hotărât este înțeles ca fiind de genul neutru:

„Voi sunteți episcopi întru cele dinăuntru ale Bisericii; pe mine însă m-a așezat Dumnezeu episcop al celor aflate în afara ei”.

O asemenea redare mi se pare eronată. E clar din context că împăratul nu se vede pe sine „episcop al unor lucruri”, ci episcop al unor oameni.

Traducerea PSB mai e problematică fiindcă schimbă accentul pus de Constantin, care zice:

„În vreme ce voi sunteți episcopi pentru cei din interior…  eu unul sunt (lit. „aș fi”) episcop pentru cei din afară”.

Accentul în greacă nu cade pe declarația „Dumnezeu m-a pus” ci pe secvența al cărei sens este: „s-ar putea zice că și eu sunt episcop”. Optativul εἴην („aș fi”) are sensul de a îndulci pretenția lui Constantin de a fi episcop pentru cei din afara Bisericii.

Traducătorul român ar fi trebuit să dea o notă la „și-a păstorit” („Constantin și-a păstorit toți supușii cu multă chibzuință”) anunțându-l pe cititor că verbul ἐπεσκόπει este din aceeași familie lexicală cu „episcop”. Altminteri, legătura tematică din paragraf se rupe.

În orice caz, declarația lui Constantin este interesantă fiindcă delimitează sferele de acțiune ale clericilor, respectiv oamenilor politici. Cum a fost înțeleasă această delimitare în istorie e altă discuție.

῎Ενθεν εἰκότως αὐτὸς ἐν ἑστιάσει ποτὲ δεξιούμενος ἐπισκόπους λόγον ἀφῆκεν, ὡς ἄρα καὶ αὐτὸς εἴη ἐπίσκοπος, ὧδέ πη αὐτοῖς εἰπὼν ῥήμασιν ἐφ’ ἡμετέραις ἀκοαῖς· «ἀλλ’ ὑμεῖς μὲν τῶν εἴσω τῆς ἐκκλησίας, ἐγὼ δὲ τῶν ἐκτὸς ὑπὸ θεοῦ καθεσταμένος ἐπίσκοπος ἂν εἴην.» ἀκόλουθα δὲ τῷ λόγῳ διανοούμενος τοὺς ἀρχομένους ἅπαντας ἐπεσκόπει, προὔτρεπέ τε ὅσηπερ ἂν ἡ δύναμις τὸν εὐσεβῆ μεταδιώκειν βίον.


Din discuțiile cu părintele Ioan-Florin Florescu pe marginea felului în care au fost realizate primele versiuni românești – care de regulă sunt mai literale – am reținut că în principiu traducătorii din vechime sunt foarte scrupuloși când vine vorba de păstrarea structurii textului biblic pe care îl au sub ochi.

Acest scrupul pentru păstrarea structurilor sintactice sau lexicale se vede în numeroasele calcuri care împănează textul tradus și care, în fond, constituie o metodă de îmbogățire a limbii-țintă.

Totuși, anumite elemente din text îmi creează impresia că scrupulozitatea nu se manifestă consecvent în traducere. Altminteri, îmi vine greu să explic de ce termenul χιλίαρχος (tribun) este tradus în patru feluri în același pasaj din Biblia de la București (Fapte 22).

În vreme ce în textul de la Alba Iulia χιλίαρχος e tradus uniform prin “căpitan”, în BB 1688 personajul respectiv este mai întâi “polcovnic”, apoi “miiaș” (calc după χιλίαρχος), apoi devine “căpitan” (ca în NT 1648), apoi redevine “polcovnic”, apoi se face din nou “căpitan”. Asta într-un text de șapte versete.

Ce fel de filozofie au aplicat traducătorii și revizorii de a ieșit un asemenea balagan lexical?

Mai observ în treacăt că discursul “teleologic” pe care îl văd în prefețele bibliilor sinodale nu se validează când ne uităm la fapte. Din discursul oficial, traducătorii din vechime, din sec. 16, trudeau din răsputeri animați de gândul că strădaniile lor (=“biruința scrisului în limba română”) vor duce peste un secol și mai bine la făurirea monumentului de la 1688.

Doar că nu în toate cazurile elementele bune dintr-o traducere sunt preluate în alta. Un exemplu este chiar traducerea uniformă a termenului de care ziceam. Apoi, însuși faptul că prefața Bibliei de la 1688 nu zice nimic despre isprava confraților transilvăneni arată că perspectiva istorică din prefețele Bibliilor sinodale este incorectă. Puțini traducători au lucrat conștienți că fac parte dintr-un lanț de transmitere a limbii române. Nu mulți dintre ei au lucrat cu sentimentul că preiau și dau mai departe o tradiție pre-existentă.

Dositei, în prefața Bibliei 1688, îl așază pe Șerban Cantacuzino în proximitatea lui Ioan Gură de Aur (“creștinat-au sfîntul Zlataust pre rumâni”), fiindcă probabil nu-l citise cu suficientă atenție pe Origen (via Eusebiu al Cezareei) ori știa că sciții lui Origen erau pe alte coclauri decât cele dobrogene (care oricum nu erau populate cu “rumâni”). Mai este pomenit, ca precedent, Ptolemeu, Împăratul Eghipetului.

Bon, și precedentul din țara vecină, care era chiar sub nas? De ce Dositei (sau Stolnicul presupus a fi scris prefața) nu suflă un cuvințel ca să spună că monumentul de limbă prefațat are la temelie un text românesc mai vechi, posleduit după caz?


O expresie din predoslovia la 2 Tesaloniceni, din Noul Testament de la Alba Iulia, mi-a dat mult de furcă acum câțiva ani.

Acum, dând în Fapte 22:1 peste prepoziția “de cătră”, mi-a picat fisa că secvența “rumperea de cătră împărățiia rimlianilor” are înțelesul de “răzvrătirea / rebeliunea față de Imperiul Roman”.

Autorul predosloviei (care pare să fi fost implicat și în traducere) folosește prepoziția “de cătră” pentru a introduce un complement circumstanțial de relație, cam în maniera pe care o găsim exemplificată în primul verset din discursul lui Pavel.

Citisem eu, nu-i vorbă, Gramatica lui Frâncu, dar cum te luminează lectura textelor vechi nu te luminează nimic.


Mi-a picat astăzi sub ochi un verset ciudat din Biblia de la București: cel referitor la martorii rânduiți de Dumnezeu să-l vadă pe Isus după înviere.

În mod neașteptat, traducătorii bucureșteni au ales verbul a hirotonisi, care în mod obișnuit este rezervat consacrării în ierarhia preoțească.

Am fost curios dacă această ocurență este inventariată de DLR. Intuiția mi-a spus că lexicul biblic de la 1688 încă n-a fost cuprins integral în acest dicționar (presupus-a-fi-și-tezaur).

M-am uitat să văd ce avem în NT de la Alba Iulia și, surpriză, aici avem termenul „rânduiți”: „mărturisitorilor carii-s dentâiu rânduiți de la Dumnezău.”

Ce o fi fost în mintea bucureștenilor de au evitat traducerea bălgrădeană în partea a doua (Fapte, Epistole, Apocalipsa)?

Și, mai ales, de ce au folosit un termen care, dacă mi se permite calamburul, fusese deja „hirotonit” și pus să facă o slujbă specializată?

Poate pentru că pe „hirotonisi” (ori pe fârtatul lui de neam grec – cheirotoneo) nu-l simțeau ca fiind chiar atât de specializat pe cât îl simțim noi?

Misterii peste misterii și nimic decât misterii în acest continent neexplorat care este tradiția biblică românească.


În numărul 816 al revistei Dilema veche, la p. 22, disponibil joi la chioșcurile de ziare, puteți citi un material despre subiectul „frații lui Iisus”.

Mai jos paragraful de început.

***

Problema „fraților lui Iisus” este discutată concis în orice comentariu exegetic de referință la Evanghelii, dar a fost analizată in extenso și în monografii erudite, care prezintă atît dosarul biblic, cît și ramificațiile dogmatice ale acestuia. Ipotezele cu privire la „frații lui Iisus”, conturate încă din perioada patristică, rediscutate apoi cu multă patimă în timpul Reformei, au ajuns să-și pună amprenta inclusiv asupra felului în care este tradusă Scriptura în limba română. De pildă, începând cu ediția din 1968, Biblia sinodală conține în Matei 12:46 o notă de subsol potrivit căreia prin „frații Domnului” trebuie înțeles „rude apropiate, îndeosebi veri”. Din același motiv, textul din Matei 13:55-56, în toate edițiile sinodale, glosează între paranteze termenii „frați” și „surori” prin veri, respectiv verișoare. Aceste informații paratextuale au la bază ipoteza propusă de Sf. Ieronim, cărturarul apusean recunoscut ca „doctor al Bisericii” prin decretul papal din 20 septembrie 1295.


În cap. 27 din Fapte, în relatarea despre naufragiul lui Pavel, găsim o referire la Sirtis (Syrtis), golf de pe coasta libiană care le punea mari probleme navigatorilor din cauza nisipurilor mișcătoare.

Acest element geografic nu a fost întotdeauna cunoscut de traducători, prin urmare textele vechi românești sunt uneori vagi, iar alteori incorecte.

Autorul cărții Fapte spune că, de teama unui posibil naufragiu, corbăierii au coborât pânzele și s-au lăsat duși de vânt μὴ εἰς τὴν Σύρτιν ἐκπέσωσιν.

În NT 1648 găsim o echivalare explicativă: să nu cază în vrun loc cu năroiu (unde prin “năroiu” ar trebui înțeles nisipuri).

În Bibl. 1688 găsim ceva încă și mai straniu: „să nu cază în sorbu”. Termenul “sorb” e definit în DLR ca “vârtej de apă”.

Nici la Micu (1795) situația nu e mai limpede: „să nu cază în sirt” (cu glosă: „vâltore”).

Mirarea mare e că în DLR nu găsim că prima ocurență a lui sorb este la 1688, în Fapte 27:17 și că termenul este folosit drept corespondent pentru Syrtis etc.

Sunt malițios acum, dar am impresia că Biblia de la București, ridicată în slăvi ca monument de limbă literară, încă nu a ajuns să fie citită integral nici de filologii noștri, necum de intelectualii din alte domenii.

Altminteri e greu de explicat faptul că începi să citești în Biblia 1688, dai peste un cuvânt necunoscut, vrei să vezi sensul lui, te duci la DLR (nu la DEX-ul bicisnic, ci DLR!) și nu găsești acolo atestarea cea mai timpurie (dacă asta de la 1688 e prima).

Și acum, altă întrebare: ce o fi fost în mintea traducătorilor bucureșteni de au echivalat termenul Syrtis cu sorb?


În pregătirea unei conferințe pe care trebuie să o țin luna asta la Beijing, la Universitatea Minzu, m-am aplecat din nou asupra unor traduceri vechi ale Scripturii în limba română.

Mi se confirmă iar și iar că editorul sau traducătorul de texte vechi trebuie să cunoască din scoarță în scoarță materialul pe care îl editează / traduce.

Văd în transcrierea Evangheliei după Ioan o eroare de împărțire care își are cauza în insuficienta cunoaștere a conținutului pericopei transcrise.

Secvența „Și tremișii era de la farisei și întrebară etc.” constituie începutul unui enunț nou. Din neatenție, editorul textului l-a pus după „Isaia proroc”.

« Pagina anterioarăPagina următoare »