Epoca întunecării hermeneutice. Cum l-a răstălmăcit Catherine Nixey pe Augustin

Reiau pe blog un pasaj dintr-un amplu articol pe care l-am publicat pe Convergențe. Găsiți tot articolul AICI.

***

Maniera deficitară în care se folosește Catherine Nixey de sursele primare poate fi ilustrată foarte bine dacă luăm în discuție trei scrisori ale lui Augustin din care citează ori la care face trimitere autoarea. Am în vedere Epistolele cu nr. 93, 104 și 133. Destinatarii celor trei scrisori sunt diferiți (Vincentius, Nectarius și Flavius Marcellinus). Primul este episcop donatist, al doilea este un păgân din Calama, iar al treilea este tribun creștin, prieten și coreligionar al lui Augustin.

În cele ce urmează voi demonstra că Nixey practică o hermeneutică abuzivă, decontextualizând sau deformând complet sensul celor spuse de episcopul cetății Hippo Regius. Pe alocuri, acolo unde analiza o cere, am inclus și citate din textul englezesc al cărții. Pentru a mă asigura că îl citesc bine pe Augustin, am făcut apel în câteva rânduri la textul latinesc al epistolelor sale.

Înainte de a intra efectiv în analiza minuțioasă a celor trei documente primare, îl previn pe cititor că nimic nu poate înlocui experiența citirii textului scrisorilor propriu-zise. Augustin este un autor sofisticat, a cărui gândire complexă riscă să fie deformată, dacă este tratată reducționist. Textul de mai jos trebuie considerat ușa de acces către cele trei documente, nu poarta de ieșire din ele.

Epistola 133

Voi începe cu analiza modului în care este folosită de autoare Epistola 133. La p. 165 Nixey scrie: „La fel cum Augustin îndemna (advocated) ca ereticii să fie bătuți cu nuiaua grijii părintești, Vasile [cel Mare, n.n.] îndemna la (advocated) eliminarea unor însemnate părți din canonul literaturii greco-romane clasice, pentru a garanta mântuirea sufletului”.

Ideea apare sugerată în altă formă și la p. 236: „Pedepsele aplicate creștinilor care păcătuiau grav, chiar în epoca lui Augustin, variau de la confiscarea proprietății la izgonirea din biserică, bătaie și biciuirea cu vergi (s.n.). Era mai bine, afirma Augustin, «să iubești cu asprime, decât să amăgești cu blândețe». Oare păstorul nu aduce înapoi la turmă oaia cea pierdută cu toiagul?” Pentru această secțiune, autoarea face trimitere la Epistola 93 (II.4 și II.5)

Afirmația că Augustin recomanda bătaia cu nuiele pentru eretici este falsă. Deși informația de la p. 165 nu este atribuită, o simplă căutare în corpusul epistolar augustinian indică faptul că expresiile folosite de Nixey – „beating with rods” (bătaia cu nuiele) și „fatherly care” (grija părintească”) apar în textul englezesc al scrisorii 133, publicate în colecția Nicene and Post Nicene Fathers.

Fragmentul care a indus-o în eroare pe Nixey este cel în care Augustin îl îndeamnă pe destinatar, tribunul Flavius Marcellinus, să dea dovadă de reținere față de criminalii (din gruparea circumcellionilor) care îl omorâseră pe prezbiterul Restitutus și îl mutilaseră grav pe un altul, numit Innocentius. Acestuia din urmă agresorii îi scoseseră un ochi și îi tăiaseră un deget:

Do not lose now that fatherly care which you maintained when prosecuting the examination, in doing which you extracted the confession of such horrid crimes, not by stretching them on the rack, not by furrowing their flesh with iron claws, not by scorching them with flames, but by beating them with rods,—a mode of correction used by school-masters, and by parents themselves in chastising children, and often also by bishops in the sentences awarded by them. (NPNF, vol. 1, p. 470-471, subl.n.)

„Nu-ți abandona grija părintească de care te-ai slujit în timpul anchetei (inquisitio), când ai obținut mărturisirea atâtor crime nu întinzându-i pe masa de tortură (eculeus), nu brăzdându-le trupul cu gheare de metal, nici arzându-i cu flacăra, ci prin bătaia cu varga, un mijloc de constrângere întrebuințat de magiștrii care predau artele liberale, de părinții înșiși și adesea chiar de episcopii care trebuie să judece pricini.”

În antichitate, potrivit legii romane, magistrații foloseau în mod curent tortura pentru a afla adevărul, prin urmare și Flavius Marcellinus avea dreptul să uzeze de ea în cursul anchetei. Despre bătaia cu nuiele știm din diverse surse ceea ce ne confirmă și Augustin, anume că era întrebuințată pe scară largă, la școală, în familie sau chiar în cadrul litigiilor arbitrate de episcop. (În Țările Române boierii români au recurs la această formă de pedeapsă până în a doua jumătate a sec. XIX). Pusă alături de tortură, bătaia cu nuiele era mai puțin drastică, fiindcă nu-l incapacita definitiv pe cel supus pedepsei. Acesta este și motivul pentru care Augustin cere ca pedepsirea celor vinovați să fie făcută cu măsură.

Fiindcă Flavius Marcellinus este creștin, Augustin îi aduce aminte în repetate rânduri de exigența milei, având în vedere cele spuse de Apostol: „blândețea (mansuetudo) voastră să fie cunoscută de toți oamenii” (Fil. 4:5). Episcopul mai adaugă: de vreme ce în anchetă nu ai folosit un torționar, acum, când vinovăția a fost stabilită, de ce ai vrea să-i încredințezi călăului pe cei vinovați, în vederea execuției? Către finalul epistolei, Augustin îl roagă pe tribun să nu păteze suferința martirică a celor doi clerici (Restitutus și Innocentius) printr-o pedeapsă radicală. Așadar, Augustin cere nu pedeapsa capitală, care ar fi pe măsura crimei, ci una care să reflecte că Flavius Marcellinus este creștin. De altfel, episcopul de Hippo i-a trimis și proconsulului Apringius, fratele lui Marcellinus, o scrisoare similară (nr. 134), în care cerea îmblânzirea pedepsei pentru cei vinovați. Augustin se teme că cei dovediți de crimă (quorum homicidum patefactum est) ar putea fi pedepsiți și, folosind un procedeu retoric ingenios, formulează cererea din două unghiuri diferite: te rog în calitate de creștin și te îndemn în calitate de episcop (et Christianus iudicem rogo et Christianum episcopus moneo). În subtext Augustin spune de fapt: „Îți fac rugămintea în calitate de creștin, dar nu uita că și tu ești creștin și că trebuie să iei seama la ceea ce spun în calitate de episcop.”

Într-o perioadă când tortura era de rigueur în anchetele judiciare, Augustin face demersuri pentru aplicarea unei pedepse blânde pentru niște criminali cu sânge rece (agresorii îi scoseseră lui Innocentius ochiul cu degetele!) și se folosește de autoritatea sa episcopală pentru a cere clemență în numele celor vinovați.

 

Se non è vero, è ben trovato. Cum să-l răstălmăcești pe Libanius când traduci Catherine Nixey

Avea dreptate Roland Kany în recenzia din Frankfurter Allgemeine Zeitung (AICI). Oriunde ai deschide cartea lui Catherine Nixey, dai peste probleme. Fie peste falsuri grosolane, fie peste interpretări tendențioase, fie peste traduceri greșite.

Mi-a picat astăzi sub ochi un pasaj în care Libanius, un retor păgân foarte critic față de creștini, îi scrie împăratului Theodosius, în termeni hiperbolici, despre excesele la care se dedau călugării puși pe distrugeri.

Citisem Cuvântarea 30 a lui Libanius cu o lună în urmă și când am dat de „butoaiele cu vin” din textul românesc am făcut ochii mari. „Parcă nu-mi amintesc așa ceva”, mi-am zis.

În versiunea românească a „Epocii”, textul lui Libanius este supus unui nou proces de hiperbolizare. Traducătorul n-a vrut, pesemne, să rateze ocazia de a mai trage o pleasnă tagmei călugărești.

Să vedem ce spune textul românesc, apoi cel englezesc, apoi cel grec.

Am pus semnul (!) acolo unde traducerea românească o ia pe ulei în raport cu originalul grec.

(p. 131 Nixey, română) „Călugării sunt „niște brute alcoolice, un trib înveșmântat în țoale lugubre care «se îndoapă mai rău ca elefanții și care, prin nesfârșitele (!) butoaie de vin (!) pe care le sorb, îi fac de rușine (!) pe cheflii (!) ce beau cot la cot (!) cu lăutarii (!)»”

Conform convențiilor retorice practicate în antichitate, se poate recurge la hiperbolă și exagerare, dacă există un sâmbure de adevăr în afirmația făcută. Adică trebuie să fi existat și călugări care trăgeau la măsea și mâncau mai mult decât s-ar fi cuvenit, dar orice cititor ar fi recunoscut în declarația lui Libanius o exagerare voită.

Ce spune Catherine Nixey în engleză despre călugări este că „they were no better than drunken thugs, a black-robed tribe ‘who eat more than elephants and, by the quantities of drink they consume, weary those that accompany their drinking with the singing of hymns’”.

Și acum o traducere din grecește:

„Acești inși îmbrăcați în negru, care mănâncă mai mult decât elefanții, care prin mulțimea paharelor [de vin] le dau bătăi de cap/le fac viață grea celor care însoțesc băutul cu cântece, și care ascund acestea [=excesele] cu ajutorul palorii căpătate prin înșelăciune…”

Nicăieri Libanius nu pomenește de „butoaie de vin”. Asta este exagerarea traducătorului.

Termenul ἔκπωμα înseamnă „cupă”, nu „butoi”.

Expresia πόνον παρέχω (τινί) nu înseamnă „a face de rușine”, (ca și când călugării criticați de Libanius s-ar lua la întrecere cu alți cheflii și i-ar băga sub masă), ci „a da bătăi de cap”, „a face necazuri” sau chiar „a fi o pacoste (pentru cineva)”.

Nici pomeneală de cheflii în textul grec sau în cel englezesc.

Secvența „beau cot la cot” este o supralicitare a sensului participiului παραπέμπουσι „care însoțesc”. În greacă ideea e că „însoțesc cu cântece/imnuri”. Nu e limpede la ce se referă Libanius. Să fie vorba de faptul că în timp ce călugării beau și mănâncă sunt alții care cântă? Ce fel de cântece cântă? Religioase? Ne-ar trebui mai mult context pentru asta.

Nici „lăutarii” nu apar în textul grec. Grecescul ᾆσμα nu trimite la instrument cu coarde (și lăutar), ci la cântec sau odă lirică.

Mai jos textul grec:

οἱ δὲ μελανειμονοῦντες οὗτοι καὶ πλείω μὲν τῶν ἐλεφάντων ἐσθίοντες, πόνον δὲ παρέχοντες τῷ πλήθει τῶν ἐκπωμάτων τοῖς δι’ ᾀσμάτων αὐτοῖς παραπέμπουσι τὸ ποτόν, συγκρύπτοντες δὲ ταῦτα ὠχρότητι τῇ διὰ τέχνης αὐτοῖς πεπορισμένῃ μένοντος

 

De la „nu doară” (Cornilescu 1920), la „nu doar” (Cornilescu 1924 etc.). O greșeală moștenită vreme de aproape un secol

Update: Meditând „în background” la subiectul acestei postări, mi-am adus aminte de alte pasaje care m-au intrigat profund în trecut: Deuteronom 7:7 („Nu doar pentru că întreceți la număr…”) și Galateni 1:7 („Nu doar că este o altă Evanghelie…”). Pe ambele le-aș fi socotit, la prima vedere, greșeli de traducere. Când însă iei la puricat versiunile biblice mai vechi, descoperi cu surprindere că acel „doar” trebuie să fi fost, pentru Cornilescu, echivalentul lui „doară” (vezi ediția Biblia 1874).

Așadar, în Deut. 7:7 sensul avut în vedere de Cornilescu era: „Nu doară pentru că întreceți la număr…”. Noi, în limbaj modern, am zice „Nu pentru că ați întrece la număr…”.

În toate cele trei pasaje (Deuteronom, Galateni, 2 Corinteni), acel „doar” din versiunea Cornilescu clasică ar trebui eliminat, fiindcă el îl va duce în eroare pe cititorul care nu are informațiile de context.

***

Deși lucrez de mai bine de patru ani cu un text „cornilescian” nou (la EDCR mă refer), recitesc uneori din versiunea Cornilescu „clasică”.

Astăzi, în timp ce parcurgeam 2 Corinteni, mi-a atras atenția versetul din finalul capitolului 1 al acestei epistole:

„Nu doar că am avea stăpânire peste credința voastră, dar vrem să lucrăm și noi împreună la bucuria voastră, căci stați tari în credință.”

Chiar și fără să faci exegeză aprofundată la acest pasaj, versetul sună ciudat. În versiunea curentă, Pavel dă impresia că spune „avem stăpânire peste credința voastră, la care trebuie adăugat faptul că vrem să lucram etc.”. Știind însă că în primul capitol Pavel vrea să lege rănile sufletești ale destinatarilor (nu să toarne sare!), mi-am zis să arunc o privire în NT Cornilescu 1920. Nu-mi venea la socoteală, vezi bine, ca traducătorul să fi făcut o asemenea gafă.

În textul din ediția princeps văd că e tradus bine: „Nu doară că am avea stăpânire peste credința voastră”. Folosirea lui „doară” în prima versiune dă textului o altă coloratură. Între „doar” și „doară” e o diferență capitală. Noi folosim astăzi secvența „nu doar că” pentru a institui o premisă pe care o socotim validă și care e urmată de alte afirmații.

Potrivit acestei înțelegeri, Pavel afirmă că „are stăpânire” peste credința corintenilor. Or, premisa aceasta este greșită. Apostolul spune taman pe dos! Că nu face pe șeful în relația cu membrii bisericii din Corint.

Și acum, întrebarea care mă frământă: Cum s-a ajuns de la „nu doară că” la „nu doar că”?

Să fie aici mâna lui Cornilescu? Sau poate a celor care au tipărit textul? Ediția din 1924 a fost tipărită în Germania. Știm că unele erori s-a strecurat (rânduri tipărite greșit) care au fost corectate în edițiile ulterioare.

În orice caz, pentru ca această eroare să fie corectată, voi propune Societății Biblice Britanice / Societății Biblice Interconfesionale eliminarea lui „doar”, fiindcă termenul, judecat după exigențele moderne, nu are ce căuta acolo.

Sensul corect al textului este următorul:

„Nu că am avea stăpânire peste credința voastră, dar vrem să lucrăm și noi împreună la bucuria voastră, căci stați tari în credință.”

 

O traducere care nu prea iese la socoteală. Demontarea unor dezinformări pe marginea noii „Traduceri literale” (Stephanus, 2017). Partea întâi.

Aflu ieri de la un student că a apărut o nouă traducere a Bibliei, făcută de prof. univ. dr. Ion Socoteanu, eminent specialist în chirurgie cardiovasculară. Fiindcă de vreo 15 ani mă ocup asiduu de studierea traducerilor biblice românești, m-am umplut instant de mirare când am auzit de această versiune, apărută spontan, precum Atena din capul lui Zeus, în spațiul evanghelic românesc.

Traducătorul, precum vedeți din înregistrarea de mai jos, a fost invitat recent la emisiunea „Știrea cea bună”, moderată de Cornel Dărvășan, care lucrează pentru canalul A7Tv.

Din felul în care este prezentată această versiune, s-ar putea crede că ea este o ediție complet nouă, tradusă de la zero.

„Această Biblie este rezultatul unei munci titanice, de peste 20 de ani, a profesorului Ion Socoteanu”, anunță cu satisfacție moderatorul (minutul 17.30), iar invitatul tace aprobator și aprobă tacit.

Ca mai întotdeauna, când e vorba de traducerea Bibliei, lucrurile sunt mai complicate, după cum voi încerca să arăt mai jos, descâlcind astfel niște ițe care de multă vreme erau foarte încurcate.

Mai întâi, precizez de la bun început că versiunea apărută în 2017 este o republicare, cu intervenții minimale, a ediției GBV (București 2001). Mai jos un citat din prefață. E important să avem datele esențiale din capul locului, fiindcă vom reveni la această chestiune într-o postare viitoare.

Să purcedem acum la analiza principalelor idei prezentate în emisiune.

Cornel Dărvășan îl invită pe traducător să spună cum a apărut ideea noii versiuni.

Prof. Socoteanu începe prin a spune că, atunci când a început să citească literatură religioasă în alte limbi, a observat că citatele biblice nu se potriveau întotdeauna cu ce știa el din versiunea Cornilescu și că astfel a început să-și pună întrebarea „cine are dreptate”.

„Când am privit mai cu atenție, am văzut că traducerea noastră era o traducere literară, adică să sune bine, nu să respecte textul, adică o traducere literală”.

Deosebirile, adaugă reputatul cardiolog, nu erau dintre cele periferice sau lipsite de importanță.

Moderatorul îl invită să dea exemple.

Dr. Socoteanu se oprește, între altele, la 2 Corinteni 5:10, pasaj care în Cornilescu clasic zice așa:

„Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.”

Profesorul de cardiologie găsește în acest verset două pietre de poticnire.

Primo, n-ar fi potrivită introducerea termenului „răsplată”; secundo, nu merge să zici „răsplată pentru rău”.

Când aud de astfel de obiecții, îmi vine să mă apuc și eu de cardiologie, fiindcă îmi dau seama că îmi pierd vremea cu activitățile mele biblico-filologice.

„Nu este permis pentru Cuvântul lui Dumnezeu să-ți adaugi idei” (22.10), mai zice traducătorul.

Să vedem acum analiza versetului din 2 Cor. 5:10.

În Biblia GBV 2001 (care este mama versiunii Stephanus 2017) găsim următoarea soluție:

„Pentru că noi toți trebuie să fim arătați înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească cele făcute în trup, potrivit cu cele ce a făcut, fie bine, fie rău.”

Problemele cu această versiune pretins literală sunt mai multe. Le iau pe rând.

• Secvența „să fim arătați” este neromânească. Nimeni nu vorbește așa, când zice că trebuie să apară la tribunal. Nu spun că „trebuie să fiu arătat astăzi la secția de poliție”, ci „trebuie să mă prezint la secția de poliție”. Nu se câștigă nicio iotă de literalism cu asemenea formulări de lemn.
• Secvența „să primească cele făcute în trup” (ἵνα κομίσηται τὰ διὰ τοῦ σώματος) nu e suficient de literală, dacă tot ne-am amorezat lulea de literalism. Prof. Socoteanu spune că nu este permisă schimbarea unei iote din textul biblic, dar își permite să introducă în Biblie termenul „făcute”, care nu apare în textul grec! Dacă obiectăm că D. Cornilescu a introdus „răsplată”, atunci putem să obiectăm și că se introduce termenul „făcute”, nu?
• Traducerea GBV-Socoteanu zice „în trup”, dar textul grec zice „prin trup” (διὰ τοῦ σώματος). Avem, desigur, la subsolul traducerii, varianta „prin trup”. Dar de ce ea nu apare în susul paginii? Oare nu cumva fiindcă „traducerea trebuie să sune bine”? Paradoxal, deși traducătorul reproșează versiunii cornilesciene preocuparea pentru naturalețe, acest criteriu nu este considerat tocmai de lepădat nici de traducătorul care se vrea (dar nu este!) literalist.

Și acum să propun o traducere cu adevărat literală, adică cea pe care ar fi trebuit să o producă prof. Socoteanu, dacă ar fi fost consecvent cu sine însuși:

Căci noi toți trebuie să ne arătăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să primească fiecare cele prin trup spre ce a făcut, fie bine, fie rău.

Cum vi se pare? Așa-i că v-ar plăcea o traducere literală pe acest calapod?

Revenind la text, subliniez cât se poate de apăsat că este perfect legitim să introduci termenul „răsplată” într-un text eliptic, care vorbește despre judecată. Asta nu înseamnă că adaugi la Cuvântul Domnului, ci că articulezi ideea care este implicită în text.

La judecată NU primești fapta comisă, ci răsplata pentru ea! Atât felul în care este folosit verbul komizo în textele clasice, cât și logica textului cer întregirea gândului paulin cu termenul „răsplată”, care aparține de drept contextului. Îl simți acolo, dacă ai simțurile hermeneutice suficient de dezvoltate.

Iar ideea că termenul „răsplată” este exclusiv pozitiv nu putea să se ivească decât în mintea cuiva care nu este suficient de atent la nuanțele limbii pe care o vorbește. De bună seamă, nu e suficient să te naști într-o limbă. Trebuie și să ai urechi să o auzi.

În română avem zicala foarte expresivă „după faptă și răsplată”, în care termenul „răsplată” funcționează cu ambele înțelesuri (recompensă sau pedeapsă). Am citit cu toții Povestea babei și a moșneagului, care ilustrează perfect ce înseamnă „după faptă și răsplată”. De altfel, parcurgerea cuvântului-titlu „răsplată” din Dicționarul-tezaur al limbii române va risipi orice îndoieli ar putea să mai aibă cineva cu privire la termen.

Pesemne că și Cornel Dărvășan e bântuit de niște îndoieli, căci ia taurul de coarne:

„Domnule profesor, v-ați apucat de studiat ebraică și greacă”? (22:40)

Răspunsul prof. Socoteanu este năucitor. Cu bold am marcat secțiunile care m-au lăsat cu gura căscată.

„M-am apucat, dar nu asta este esențialul! Sigur, a vorbi despre traducerea Bibliei… aceasta presupune cunoașterea limbilor originale. Nu asta este esența pentru traducerea Bibliei. Pentru traducerea Bibliei esența este accesul la manuscrise. La inventarierea manuscriselor. Aceasta a fost prima problemă. Apoi…, nu atât cunoașterea, pentru că este vorba de limbi nevorbite, limbi clasice, ci de gramatica lor. Astăzi există un Institutul internațional de studiu al manuscriselor sacre, unde totul se face computerizat. A gândi în secolul XXI că trebuie să știi limba ebraică și greacă veche, ca să faci o traducere, este anacronic. Aceasta era, să zicem, o necesitate pentru a doua jumătate a sec. XIX. De atunci nu mai era asta problema. Problemele erau de cu totul alt ordin: cum să accesezi manuscrise, câte manuscrise sunt…”

„Și dvs. cum ați procedat?”, întreabă moderatorul.

„Pentru mine a fost importantă existența acestui institut care poate fi accesat și prin metode de actualitate, prin metode moderne…”

(Adică nu tu greacă, nu tu ebraică, fiindcă avem un Institut internațional. Care o fi acela, stau și mă întreb. O fi INTF, cel din Münster, unde am lucrat și eu o vară, digitizând și indexând manuscrise bizantine? Misterul persistă, fiindcă moderatorul nu cere detalii.)

„Și ați luat de la sursă manuscrise…”

„Sigur…! Pentru că pentru oricine vrea să traducă, primul lucru este să ai aceste manuscrise. Apoi să ai cunoștințe de limbă, apoi de gramatică veche, nu doar de limbă, pentru că nu e limbă vorbită. Deci din punct de vedere tehnic sunt cu totul altele problemele necesare pentru a aborda o traducere…”

Carevasăzică, sunt un anacronic de secol XIX, rătăcit în modernitatea secolului XXI.

Eu, cu gândirea mea revolută, credeam că pentru a te apuca de o traducere trebuie să cunoști cât mai bine limba veche în care s-a scris textul.

Dar prof. Socoteanu îmi spune că nu limba contează, ci manuscrisele!

Și manuscrisele acelea, întreb eu, în ce limbă le citești?

Cum poți să citești manuscrise grecești vechi, dacă nu cunoști limba respectivă? Papirusurile, de pildă, necesită nu doar o bună cunoaștere a limbii grecești, ci și cunoștințe avansate de codicologie.

Profit de ocazie să întreb: Câte manuscrise grecești a ținut în mână și studiat prof. Socoteanu? În ce fel le-a luat „de la sursă”? Și de ce îi trebuie lui manuscrise, dacă astăzi există ediții critice făcute de specialiști care nu se ocupă de cardiologie de luni până vineri și de colaționarea manuscriselor în week-end?

De ce îi zăpăcim și intoxicăm cu falsuri pe cititorii care nu sunt în stare să deosebească dreapta de stânga, atunci când vine vorba de traducerea Bibliei și manuscrise?

(Va urma)

 

Păcatele DEX-ului. Despre „pronie”

Spuneam într-o postare recentă că DEX-ul are mari lacune, mai ales în zona limbajului biblico-teologic. Paradoxal, deși traducerile Bibliei au contribuit la formarea limbii literare, vocabularul din această zonă abia dacă se regăsește în Dicționarul nostru explicativ.

Cum spuneam deja într-un schimb de comentarii cu filologul Octavian Gordon, dacă luăm, pentru comparație, OED-ul mic (în două volume), vom găsi în el definiții foarte bune, cu etimologii de bun-simț filologic, care în comprimă în câteva rânduri istoria îndelungată a unui cuvânt.

M-am uitat recent la felul în care este definit în DEX termenul „pronie”.

PRÓNIE s. f. (Înv. și pop.) Dumnezeire; Dumnezeu; Providență. – Din ngr. prónia.

Sunt mai multe probleme cu această definiție.

În primul rând, ar trebui dat ca etimon gr. πρόνοια „grijă”, „precauție”, „purtare de grijă”, „îngrijire care precedă realizarea unei acțiuni”.

Eu unul aș da neapărat în DEX prima atestare a termenului sau o atestare timpurie, care să ilustreze folosirea lui. De genul: părinte, a ta pronie otcîrmuiește (1688). Citatul provine, desigur, din Biblia de la București (Înțelepciunea lui Solomon 14:3).

A doua problemă cu DEX-ul nostru este că „pronie” nu e totuna cu „Dumnezeu” în accepțiunea inițială a termenului. De fapt, nu este sinonim nici în textele de mai târziu, dacă păstrăm proprietatea termenilor.

Întâlnim, de exemplu, secvența pronia lui Dumnezău (1688), în 3 Macabei 5:30 (Biblia de la București).

Din chiar acest exemplu rezultă că în limba română „pronie” este ceva distinct de „Dumnezeu”.

Abia mai târziu, prin extensie, ca urmare a asocierii cu „Dumnezeu”, termenul capătă sensul de „Dumnezeire”. Aș da în DEX, pentru această categorie de sens, un exemplu din sec. 19, ca să vadă omul cum funcționează limba în practică.

Să vedem acum de câtă „pronie” dă dovadă OED-ul mic în definirea termenului (folosit, surprise, surprise!, și în engleză, măcar că aceștia au și „providence”).

pronoia

noun

• 1 Philosophy and Theology. Foresight; providence, divine will.
• 2 Medieval History. In the Byzantine Empire: a type of land grant similar to a fief, entailing an obligation of service (typically military) by the recipient.

noun

• Belief (especially when viewed as irrational) in the good will of others or the pervasiveness of serendipity.

Origin

Late 19th century. From ancient Greek πρόνοια foresight, providence, in medieval Greek also denoting a type of land grant from πρόνοος (contracted πρόνους) careful, prudent + -ία<br>1980s. From pro- + -noia. Compare earlier pronoia.

Noi, rumâni creștinați de însuși Sf. Andrei (la câteva decenii după șederea lui Ovidiu printre „românii” din Tomis), nu reușim să trecem cu etimologia „proniei” dincolo de neogreacă, deși e limpede că avem în limba română ocurențe ale termenului preluate direct din greaca veche.

Una peste alta, n-am priceput de ce „pronie” e „învechit” și „popular”. Că e specializat, admit. Dar de ce o fi „învechit”? Termeni ca „mamă” și „tată” nu sunt învechiți? Cine decide când s-a „învechit” un cuvânt?

Ce reproșez, așadar, DEX-ului? Miopia culturală și istorică, faptul că nu-ți dă oleacă de perspectivă asupra istoriei unui cuvânt. Nu trebuie să umpli trei pagini cu exemple, ca în DLR. Poți da câteva atestări din secole diferite și l-ai luminat pe om. Dacă vrea să aprofundeze, îl trimiți la DLR (sau la OED-ul mare).

 

Năzbâtii și confuzii în dicționarele explicative românești: „evanghelist”

Se sparie (și se smintește) gândul de conținutul unor definiții din DEX-urile valahe.

Intrigat fiind de felul în care folosesc jurnaliștii noștri termenul „evanghelist” (ce înțelegeți din sintagma „preot evanghelist”, când cel vizat este un cleric luteran?), am aruncat o privire pe dexonline.ro.

Acolo, năzbâtii peste năzbâtii. Nu știu pe care dintre amicii mei filologi am să-i supăr cu aceste critici, dar devoir oblige.

Am subliniat cu roșu părțile problematice, care trădează înțelegerea precară pe care o au autorii definițiilor.

Cea mai năstrușnică mi se pare definiția din DEX 2009, în care găsim următoarea precizare: „activitatea sa fiind asociată funcției sacerdotale”. Mărturisesc că nu pricep ce a avut în minte „autorul popular”. Adică Marcu, cel căruia i se atribuie prin tradiție a doua evanghelie din canon (prima în ordinea scrierii), ar fi fost un soi de sacerdot? Ce fel de sacerdot? Creștin? Pe ce se bazează această înțelegere?

Să spui că evangheliștii au „consemnat Evanghelia lui Hristos” e cam puțin. Evangheliștii nu au prezentat în scris doar mesajul („Evanghelia lui Hristos”), ci și faptele Lui.

Definiția din DEX 1998 mă lasă în ceață cu „paternitatea evangheliei”. Ce sens are aici „evanghelie”? „Mesaj oral proclamat de Isus”? „Scriere privind viața și învățătura lui Isus”? Dacă e „scriere”, de ce substantivul e articulat?

Din NODEX 2002 reiese că am avea o singură Evanghelie, scrisă de patru inși. Cam cum ai zice: autorii DOOM-ului. Or, dacă scriem Evanghelie cu majusculă și o articulăm, ea nu poate fi decât „mesajul lui Isus”. Scrierile celor patru autori sunt „evanghelii”. Paternitatea Evangheliei îi revine lui Isus. Cei patru autori nu pot fi puși în legătură cu Evanghelia, ci cu „evangheliile” (canonice).

Nici autorii din 1955-57 nu se arată mai breji, căci ei vorbesc de „autorii evangheliei”. Iarăși: care „evanghelie”?

Pun aici punct observațiilor mele sumare, nu fără a adăuga ceva: mi se întărește tot mai mult impresia că lexicul biblico-teologic din DEX-urile noastre, în loc să te lumineze, te cufundă și mai mult în eroare.

Ce e de făcut?

Înțeleg (și nu prea) că lexicografii au chiulit de la cursurile de cateheză creștină. Dar de ce nu întreabă specialiști de la cele vreo 25 de facultăți de teologie din țară?

 

S-a născut Hristos pe 25 decembrie? Pledoarie pentru bun simț și luciditate

Citesc AICI un material năucitor, probă definitivă că astăzi, cu un gram de suficiență, două grame de Wikipedia și vreo două site-uri de internet poți demonstra orice pe lumea asta. Redau mai jos un scurt citat din materialul a cărui valoarea științifică este invers proporțională cu certitudinea pe care o afișează autorul.

Printre multe păreri aiuritoare despre Crăciun, am găsit una zis „ştiinţifică”. Anume că Hristos nu s-a născut pe 25 decembrie ci, undeva, prin iunie. Premisa greşită de la care pleacă această părere este că, la Bethleem, în momentul Naşterii Pruncului, pe câmp se aflau păstori, de unde presupunerea că era vară şi nu iarnă. Şi totuşi, conform calculelor calendaristice, Hristos s-a născut fix pe 25 decembrie.

Părintele Eugen Tănăsescu, altminteri minte lucidă, se apucă să ne demonstreze, dintr-un condei, că Hristos s-a născut taman pe 25 decembrie.

Pe Zaharia îl ridică la rang de mare preot și în introduce în Sfânta Sfintelor de Yom Kippur (!), sărbătoare care, ne zice sfinția sa, trebuie să fi avut loc pe 25 septembrie anul zero (!).

Pe 25 septembrie Zaharia primește vestea zămislirii lui Ioan (viitorul Botezător). Cum 25 septembrie era zi de post, Zaharia și soția nu puteau avea relații maritale, așa că zămislirea lui Ioan trebuie să fi avut loc un pic mai devreme, adică pe 23 septembrie (dată care coincide în mod fericit cu ce găsim în calendarul ortodox!).

Fiindcă Ioan era mai mare cu șase luni decât Isus (asta ne spune evanghelistul Luca), rezultă că, de vreme ce Ioan Botezătorul a fost zămislit pe 23 septembrie în anul zero (!), Isus a fost zămislit pe 25 martie anul 1 (!). Așadar, Isus s-ar fi născut pe 25 decembrie anul 1. Asta în condițiile în care știm din surse destul de sigure că Irod cel Mare trebuie să fi murit în anul 4 î.Hr.! Deci toate socotelile splendide ale părintelui Tănăsescu sunt date peste cap de informații istorice serioase, în cazul în care sfinția sa va catadicsi să se împiedice în ele.

Prin urmare, chestiunea nu e deloc atât de simplă cum o prezintă părintele Tănăsescu.

Și apoi, după toate probabilitățile, la început nu a fost Crăciunul, ci Epifania!

Nu am pretenția că inventez roata, așa că îl voi trimite din capul locului pe cititor la o lucrare clasică de istorie, cea a lui Philip Schaff. Nu am la îndemână enciclopediile de istorie a creștinismului timpuriu, ca să verific niște amănunte la firul ierbii, așa că voi schița doar câteva repere, suficient cât să reiasă că „it’s complicated!”

Cea mai timpurie referire la ziua de naștere a Domnului se întâlnește la Clement Alexandrinul (Stromate I.21.146).

Interesant, scriitorul alexandrin afirmă că în vremea lui „există unii care au stabilit nu doar anul nașterii Domnului, ci și ziua; și spun că a avut loc în al douăzeci și optulea an al lui Augustus (=3.î.Hr.), în a douăzeci și cincea zi a lunii Pachon”.

Probabil sunteți tentați să presupuneți că luna Pachon e luna decembrie. În fapt, 25 Pachon ar corespunde cu 20 mai, în termeni moderni.

Mai trebuie spus că aceasta nu este singura posibilitate enunțată de Clement. Potrivit altor socoteli pe care le pomenește autorul în aceeași lucrare, Hristos s-ar fi născut pe data de 24 sau 25 Pharmuti, adică 19 sau 20 aprilie.

Ca să complicăm lucrurile și mai mult, să mai luăm în considerare un alt aspect. În vremea lui Clement, mișcarea gnostică întemeiată de Basilide ținea o sărbătoare în amintirea botezului lui Isus. Are cineva vreo bănuială cu privire la data acestei sărbători? Clement pomenește de 11 a lunii Tubi, ceea ce ar corespunde cu 6 ianuarie, data Epifaniei, numită la români Bobotează.

Așadar, în Alexandria secolului al II-lea, nici pomeneală de 25 decembrie ca zi de sărbătoare a nașterii Domnului!

Și acum mai multe despre Epifanie, într-un citat de la P. Schaff:

„Sărbătoarea Epifaniei s-a răspândit dinspre Răsărit spre Apus, în vreme ce sărbătoarea Crăciunului a făcut drumul invers. O găsim mai întâi la Roma, în vremea episcopului Liberius, care pe 25 decembrie, 360, o consacra pe Marcella, sora Sf. Ambrozie, ca mireasă a lui Hristos, adresându-i se cu aceste cuvinte: «Vezi ce mulțime s-a adunat la sărbătoarea nașterii mirelui tău (Vides quantus ad natalem Sponsi tui populus convenerit)». Pasajul sugerează că sărbătoarea era deja în uz, fiind cunoscută oamenilor.

Crăciunul a fost introdus în Antiohia pe la 380; în Alexandria, unde Epifania era sărbătorită ca naștere a lui Hristos, a pătruns abia în 430. Hrisostom, care a ținut o omilie de Crăciun în Antiohia pe 25 decembrie 386, o numește sărbătoarea fundamentală, rădăcina din care cresc celelalte sărbători creștine.”

Dacă informațiile pe care le am eu sunt corecte, la Roma sărbătorirea Crăciunului pe 25 decembrie a început oficial de prin 330, răspândindu-se treptat în tot Apusul.

În secolul următor, Augustin a influențat decisiv procesul de corelare a celor două date: 25 decembrie și 6 ianuarie. Prima s-a impus ca dată a Crăciunului, în vreme ce a doua a fost rezervată vizitei magilor.

Cu un secol înainte de Augustin, pe vremea istoricului Eusebiu, se credea că între nașterea lui Isus și vizita magilor au trecut doi ani (cf. Matei 2:16). Augustin a scurtat radical perioada, spunând că între naștere și venirea magilor au trecut doar treisprezece zile.

Iată doar câteva date brute despre evoluția celor două sărbători, suficient cât să ne dăm seama ce deosebiri au existat în creștinism de la o regiune la alta și de la o epocă la alta. Din acest motiv ar trebui să fim modești și să spunem (1) că nu putem ști cu certitudine când s-a născut Hristos și (2) că datele din calendarele bisericești sunt târzii și convenționale. Creștinii din primul secol nu și-au pus problema identificării precise a zilei și a lunii. De altfel, chiar și anul nașterii se poate stabili doar în mod probabil, nu ca o certitudine.

În orice caz, nu e cam straniu că un protestant trebuie să-l „racordeze” pe părintele Tănăsescu la tradițiile secolelor II-V și să-i pună în vedere că, pusă alături bogăția datelor din perioada patristică timpurie, insistența sa pe 25 decembrie ca dată certă a Nașterii Mântuitorului este cam fixistă, obtuză și provincială?

 

Tehnica traducerii la români. Din gama „așa nu”

Am pe agenda de lectură lucrarea lui Roland Clark despre activismul legionar în România interbelică și, parcurgând mulțimea de citate inserate de autor, m-am întrebat cum va fi procedat traducătorul pentru a le reconstitui pe toate în românește, din sursele primare.

Am presupus că ele vor fi fost luate în urma unei documentări la bibliotecă. Știu din experiența la autobiografia lui C.S. Lewis (Surprins de Bucurie) la ce cazne se supune traducătorul care vrea să dea citatele în traduceri consacrate.

În timp ce parcurgeam cartea, mi-a atras atenția un citat din Argetoianu, ale cărui memorii le-am frecventat în ultima vreme. Citatul, așa cum îl dă traducătorul, mi s-a părut cam șters prin comparație cu stilul inconfundabil al memorialistului.

Să vedem cum sună paragraful din ediția românească a cărții lui Clark:

Se spunea că grupuri de studenți se răspîndeau prin sate, îi ajutau pe furiș pe țărani la treburile lor, reparau drumuri și poduri, săpau canale în zonele cu apă multă și făceau fîntîni în cele secetoase, apoi plecau, anunțînd că în zilele ce vor urma „Cel care trebuie să vină va veni în sat”. Într-adevăr, „Căpitanul” venea: pe un cal alb, însoțit de cîțiva băietani, obișnuia să poposească în centrul satului, să se dea jos de pe cal, să sărute pământul și apoi să plece fără un cuvînt. Oamenii se uitau cu ochii cît cepele, dădeau din cap și șopteau: „Ăsta era Sfîntul?”. Cîțiva agenți legionari se răspîndeau apoi prin satele „vizitate” și, ascunzîndu-și adevărata identitate cu tot felul de pretexte, încheiau acțiunea cuceririi sufletelor.

Să vedem acum „the real Argetoianu”.

Precum se vede, traducătorul a apelat la soluția comodă, cea a retroversiunii și a sfârșit prin a rescrie textul unui memorialist consacrat!

Morala?

Ntz!

 

De la „corn” la „trâmbiță”. Pătimirile Fericitului Teodoret al Cirului pe pământ românesc

Ca suntem ființe supuse greșelii e de domeniul evidenței și nu necesită multe argumente. Numai că unele greșeli, anume cele care trădează iresponsabilitate și neglijență, trebuie amendate.

Bunăoară, citesc astăzi din Tâlcuirea la epistolele Sfântului Apostol Pavel, de Teodoret al Cirului (Traducere din limba greacă veche de Iulia Cărare și Mircea Ștefan, Iași, Doxologia, 2015). Mă interesează cum a fost interpretat, în perioada patristică, pasajul din 2 Tes. 2:3.

Mi-am făcut obiceiul de a citi traducerile românești cu greaca alături, fiindcă din partea traducătorilor români te poți aștepta la tot soiul de năzbâtii. Sunt pățit în fel și chip, așa că aplic deviza „să crezi și să cercetezi”. 🙂

Astăzi citesc una ca asta.

„Căci prin a patra fiară și Presfântul Daniel a arătat Imperiul Roman. Pe de o parte, a înălțat trâmbița, stârnind război cu sfinții. Pe de altă parte, el este cel despre care a spus Sfântul Apostol proorocirile.”

Să vedem cum spune la grecie.

Διὰ γὰρ τοῦ τετάρτου θηρίου καὶ ὁ θειότατος Δανιὴλ τὴν ῾Ρωμαϊκὴν ᾐνίξατο βασιλείαν. ᾿Εν δὲ τούτῳ τὸ μικρὸν κέρας ἐβλάστησε τὸ ποιοῦν πόλεμον μετὰ τῶν ἁγίων. Αὐτὸς δὲ οὗτός ἐστι, περὶ οὗ τὰ προῤῥηθέντα εἶπεν ὁ θεῖος ᾿Απόστολος.

Cine a citit cartea Daniel măcar o dată, știe că în viziunile acestuia apar „coarne” (care simbolizează împărății), nu trâmbițe!

Traducătorii noștri nu doar că au preschimbat „cornul” în „trâmbiță”, dar au și omis adjectivul „mic” din sintagma „cornul cel mic” (τὸ μικρὸν κέρας).

În al doilea rând, nu știu dacă e foarte potrivit să traduci „ἐβλάστησε” cu „a înălța”. În Septuaginta verbul care descrie acțiunea cornului mic este ἀνεφύη (în Theodotion: ἀνέβη), adică „a crescut”.

Mai jos fragmentul din Daniel 7:8 la care face Teodoret referire, înlocuind ἀνεφύη („a crescut”) cu ἐβλάστησε („a odrăslit”)

ἰδοὺ ἄλλο ἓν κέρας ἀνεφύη ἀνὰ μέσον αὐτῶν μικρὸν ἐν τοῖς κέρασιν αὐτοῦ (Dan 7:8)

Nu sunt clasicist ori patrolog, așa că nu am competențe în domeniul traducerii scriitorilor bisericești, dar trag cu ochiul la ce au spus comentatorii patristici. În cazul în care aș fi nevoit la un moment dat să traduc pentru uz propriu fragmentul postat mai sus, aș zice în ciornă ceva de felul următor:

„Căci prin a patra fiară și dumnezeiescul Daniel a arătat Împărăția Romană. În acesta, cornul cel mic a odrăslit și a făcut război cu sfinții. El însă este acesta despre care a spus dumnezeiescul apostol cele mai dinainte spuse/profețite.

Morala: dacă te apuci să traduci scriitori bisericești, trebuie să îndeplinești două condiții:

(1) să mănânci greacă/latină la micul dejun, la prânz și la cină.

(2) să mănânci Scriptură la micul dejun, la prânz și la cină.

Vă urez poftă bună! 🙂

 

Ce năzbâtie arhitecturală au făcut penticostalii brazilieni

De la un student brazilian pe care l-am întâlnit la Link House, casa în care locuiesc la Cambridge, aflu ce năzbâtie au făcut recent penticostalii brazilieni.

De fapt, nici nu știu sigur dacă ar trebui să-i numesc penticostali, fiindcă în Brazilia termenul acoperă o realitate fără echivalent în România sau în alte țări foste comuniste.

Episcopul miliardar Edir Macedo, fondatorul Bisericii Universale, de factură penticostală, a trântit recent la São Paulo un ditamai templu, în valoare de 300 de milioane de dolari, cu zece mii de locuri, o măgăoaie arhitecturală care i-ar fi făcut pe Solomon și pe Irod să pălească de invidie.

După ce am citit un articol în New York Times pe acest subiect mă întreb dacă fondatorii acestei mișcări au trecut vreodată de primele cinci cărți ale Bibliei.

Pentru a da un plus de „autenticitate” acestei clădiri, liderul mișcării a dispus placarea la exterior a clădirii cu piatră comandată din Israel. De altfel, templul este decorat cu numeroase menore, iar în apropierea lui se află o grădină de măslini, importați ei tot din Țara Sfântă, pe post de „Grădină-Ghetsimani-pe-pământ-brazilian”.

“The monumental temple will be a powerful symbol both of Brazil as the epicenter of global Pentecostalism and of the Universal Church as the leading congregation challenging the Catholic Church in Brazil,” spune un analist citat de NYT.

Eu aș spune că în esență e vorba de un kitsch megaloman, izvorât probabil dintr-o criză de legitimitate istorică și teologică, maimuțărirea unei instituției veterotestamentare care nu mai are nicio însemnătate pentru cel care îl urmează pe Hristos. Noul Templu este Hristos însuși, iar credincioșii sunt chemați să fie pietre vii.

Mă întreb dacă simbolul creștin prin excelență, crucea care evocă, în manieră prescurtată, dar foarte grăitoare, istoria mântuirii răscumpărării realizate de Dumnezeu în Hristos este prezentă în această clădire.

Auzind cuvântul „cruce”, unii cititori ai blogului vor sări ca arși să-mi dea la cap cu versetul despre „închinarea în Duh și în adevăr”. Numai că, citit în context, acest verset critica voalat nu afișarea unui simbol creștin într-o biserică, ci pretenția femeii din Samaria (și a altora care gândesc ca ea) că pentru închinare e nevoie de un templu făcut de mâini omenești.

Un articol în NYT AICI. Un alt articol pe această temă în FORBES.

P.S. Se va obiecta că penticostalii din Brazilia nu sunt „penticostali adevărați” (ca cei din România) și că nu trebuie numiți astfel. Bun, dar atunci să nu ne lăudăm nici noi cu cei 600.000 de milioane de penticostali din toată lumea, atunci când ne umflăm mușchii numerici. Fiindcă între cei 600.000 de milioane intră și verișorii vitregi brazilieni.

 

A existat prostituție sacră în Corintul primului secol creștin?

Unul dintre poncifele pe care le întâlnesc constant în referatele sau materialele referitoare la Corint spune așa: pe vremea apostolului Pavel desfrâul la Corint era la culme nu doar în sens metaforic, ci la propriu, fiindcă pe acrocorint exista un templu dedicat Afroditei în care slujeau o mie de prostituate sacre. (Am mai scris cândva pe acest subiect AICI).

Chiar și surse „spălățele” (The Zondervan Encyclopedia of the Bible, ed. rev. 2009) dau această informație.

In Roman times the city was notorious as a place of wealth and indulgence. “To live as a Corinthian” meant to live in luxury and immorality. As a seaport it was a meeting place of all nationalities and it offered all of the attendant vices. The temple of Aphrodite on Acrocorinth was unique in Greece. Its priestesses were more than a thousand hierodouloi, “sacred slaves,” who engaged in prostitution.

 Când te duci pe urmele cercetătorilor, vezi că informația despre cele 1000 de „sclave sacre” e destul de șubredă. Hans Conzelmann a disecat chestiunea într-un articol fundamental care mi-a picat recent în mână.

Hans Conzelmann, “Korinth und die Mädchen der Aphrodite,” Nachrichten von der Akademie der Wissenschaften in Göttingen 8 (1967–68), p. 247–261.

Mai jos concluziile.

1. Termenul-cheie hierodoulos trebuie folosit cu mari precauții în argumentații.

2. Afirmația lui Strabon despre templul Afroditei din Corint se referă în mod expres la trecutul îndepărtat și exclude prostituția de la templul din vremea sa.

3. În imaginea lui Strabon despre Corintul vechi sunt în mod evident amestecate mai multe surse: amintiri precum cele transmise de Pindar, cunoștințele lui Strabon despre Asia Mică, lecturile sale.

4. Nu există dovezi [despre prostituția sacră] în afara celei date de Strabon.

Fetele ospitaliere din Corint erau slujitoare voluntare ale Afroditei. Dar slujba lor era profană, ca în oricare alt oraș grec. Bordelul dedicat Afroditei, care nu se potrivește cu stilul religiei grecești, nu a existat niciodată.

 Autorul a reluat pe scurt ideea în comentariul său la 1 Corinteni.

The fable is based on Strabo, Geog. 8.378: the temple of Aphrodite, he says, was so rich that it had more than a thousand ἱεροδούλους ἑταίρας, “prostitutes in the temple service.” Strabo, however, is not speaking of the present, but of the city’s ancient golden period. As far as the present is concerned, he knows only of a “little temple” of the goddess on Acro-corinth. Pausanias knows nothing at all of the mater. As for the other passage which are used as evidence (esp. Pind., fr. 107; along with further information in Athen., Deipnosoph. 13.573f.), not a single one of them speaks of sacred prostitution, but only of the participation of the Corinthian courtesans in the service of their patron. Incidentally, Strabo’s assertion is not even true of the ancient Corinth. Reminiscences like the one that originated with Pindar have been mixed up in his mind with his own knowledge of the temple cities of Asia Minor (esp. Comana in Pontus).

 Concluzie: prostituția și imoralitatea din Corint trebuie să fi fost de același fel cu cea din Roma, Atena, Efes sau Alexandria. Natura umană e destul de previzibilă în acest sens, iar marile orașe (oricare ar fi ele) favorizează în egală măsură desfrâul.

 

„Imponderabilități” evanghelice. De ce avem muzică bună pe versuri neroade?

Disclaimer.  Am stat pe gânduri întrebându-mă dacă e oportun să încep anul cu o interogație atât de negativistă și am ajuns la concluzia că e bine să scăpăm de la critici în prima parte a anului, ca să ne îndulcim în partea a doua. Medicamentul amar la început, ca să fie desertul cu atât mai dulce.

Nu știu pe cine am să supăr cu această postare (sper că în niciun caz pe coriștii din videoclip), dar cred că merită efortul. Nu scriu fiindcă mi-am propus să fiu scroafa snoabă cocoțată în copac, ci fiindcă sunt de părere că unele riscuri merită asumate. Poate că cititorii îmi vor da dreptate. Unii imediat, iar alții peste câțiva ani sau, cine știe, cu limbă de moarte.

Dacă autorul (necunoscut) al versurilor cântării Imponderabilitate mai este în viață, îl asigur că apreciez dorința lui de a-și pune energia creatoare în slujba lui Dumnezeu și a semenilor. Totodată, în lumina experienței mele de mânuitor al limbii române, îl rog stăruitor să revină asupra urgent textului, cerând ajutorul unui poet consacrat.

Subiectul postării de față este compoziția Imponderabilitate, pe care o ascultam vrăjit în vremea copilăriei mele botoșănene. Acum versurile mi se arată așa cum sunt: inacceptabile sub raport poetic și incorecte din punct de vedere biblic.

Cred că Imponderabilitate se voia un soi de Creația lui Haydn pe limba evanghelicului mediu binevoitor. De fapt, stau și mă întreb dacă imponderabila compoziție la care mă opresc acum, la mai bine de douăzeci de ani de la acele audiții, a depășit granițele confesionale penticostale și dacă e cântată în celelalte confesiuni evanghelice.

Principale păcate ale textului sunt următoarele două: (1) grava inadecvare stilistică și (2) duiumul de nonsensuri.

Redau versurile din primul minut al compoziției:

Imponderabilitate / Era stare de neant / Un colos de-aglomerate / Un noian interesant.

Fluvii de incandescență / Agregați fără lianți / Nicio interdependență / În ținutul penetrant.

Mă întreb cum poți să păstrezi o mină serioasă cântând despre „noianul interesant” din „ținutul penetrant”.

Am obiecții nu doar la gama de neologisme (imponderabilitate, aglomerate, incandescență, agregați, lianți, interdependență, penetrant, energii nucleare) care aruncă în aer poezia și pe care mă aștept să-i întâlnesc mai curând în manualul de utilizare a reactoarelor atomice de la Cernavodă, ci și la combinațiile de tip „stare de neant”, „noian interesant”, „agregați fără lianți” și „ținut penetrant”. „Starea de neant” mă duce cu gândul la construcții searbăd-administrative de tipul „stare de urgență”, „stare de necesitate” etc., „noianul interesant” este plat și absolut neinteresant, paradoxalii „agregați fără lianți” trădează o crasă lipsă de sensibilitate poetică, iar „ținutul penetrant” se dovedește, la o inspecție semantică mai temeinică, absolut impenetrabil.

Versurile citate sfârșesc într-o contradicție ireconciliabilă, fiindcă nu putem avea în același tablou atât „neantul”, cât și „colosul”, „noianul” și „agregații”. Ori e neant, ori e noian.

Mai trebuie spus că imaginea „neantului” este orice, numai biblică nu. Cine are dubii, să citească atent Geneza 1 (în ebraică) și se va lămuri.

Mă opresc aici cu analiza, ca să nu consum într-o singură postare toată rezerva de sodă caustică pe un an întreg. Cert este că, dacă vrem ceva poetic despre creație, să-l citim mai bine pe Eminescu (mijind desigur ochii, din respect pentru geniul său poetic, la abaterile de la dogma creștină din versurile binecunoscute).

Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri,
Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,
La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…
Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.

P.S. Imponderabilitatea foarte căutată, foarte gustată și foarte la modă în vremea vechiului regim ar trebui lăsată să moară de moarte bună și îngropată cu maximă discreție în cavoul istoriei evanghelice apuse. La vremuri noi „cântați Domnului o cântare nouă”. Pe cât posibil, fără imponderabilități!

 

The “festival of the Sabbath” or the “festival of the Weeks”?

My limited experience as a translator has taught me that one should acquaint oneself with a book before attempting to give an accurate translation of it.

The lack of familiarity with the content of the material can lead to errors.

Today I was skimming through the French translation of the commentary on Isaiah written by Theodoret of Cyrus.

It seems to me that by the festival τῶν ἑβδομάδων Theodoret means “the festival of the weeks”, not the Sabbath, as J.N. Guinot understands the text. It would make more sense to take τὴν τοῦ πάσχα, τὴν τῶν ἑβδομάδων, τὴν τῶν σκηνῶν as referring to the three big “pilgrimage festivals”: Pesach (Passover), Shavuot (Weeks), and Sukkot (Tents or Booths).

Below you can read the French translation and the Greek text.

(Τὰς νεομηνίας ὑμῶν) καὶ τὰ σάββατα καὶ ἡμέραν μεγάλ(ην οὐκ) ἀνέχομαι, (νηστείαν καὶ ἀργίαν) 14καὶ τὰς ἑορτὰς ὑμῶν μισεῖ ἡ ψυχή μου. ᾿Ιδοὺ καὶ τὰς πολυθρυλήτους |98 a| (ἐξέβαλεν) ἑορτάς· τὴν τοῦ πάσχα, τὴν τῶν ἑβδομάδων, τὴν τῶν σκηνῶν καὶ πρὸς τούτοις (τὴν τῶν) σα(λπίγ)γων, τὴν τοῦ ἱλασμοῦ. ῾Ημέραν γὰρ μεγάλην τὰς μεγάλας ἑορτὰς ὀνομάζει, νηστείαν δὲ τὴν τ(οῦ ἱ)λα(σμοῦ) ἡμέραν. Καὶ καθολικῶς πᾶσαν ἑορτὴν καὶ πᾶν σάββατον μεμισηκέναι  φησίν. Καὶ τὴν αἰτίαν διδάσκει·

 

„Fecioară” sau „tânără” (Is. 7:14). Despre somnul traducătorului

Am verificat astăzi Istoria bisericească a lui Eusebiu, în traducerea făcută de T. Bodogae (PSB, vol. 13, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987, p. 199).

Mă interesa pasajul pe care Eusebiu îl citează din Irineu, cu privire la Isaia 7:14.

Irineu critică faptul că unii traducători ai Bibliei folosesc termenul neanis (femeie tânără) în locul termenului parthenos (din LXX și Matei), dar traducătorul român va fi tras un puișor de somn în timp ce lucra la acest pasaj, fiindcă îl citești în română și te întrebi nedumerit de ce se scandalizează Irineu (și Eusebiu) și unde este problema.

Ca să aibă noimă, textul lui Irineu (păstrat de Eusebiu) ar trebui să sune astfel. Termenii cu roșu sunt obiectul discordiei.

„Iată apoi ce spune textual despre traducerea Celor șaptezeci și despre inspirația Scripturilor: «Dumnezeu S-a făcut așadar om și astfel Domnul însuși ne-a mântuit, dîndu-ne semnul fecioarei (parthenou, n.m.), dar nu așa cum zic cei care și azi îndrăznesc să tălmăcească cuvîntul Scripturii ʽIată, femeia tânără (neanis, n.m.) va lua în pântece și va naște fiuʼ în felul în care au făcut-o Teodotion din Efes și Achila din Pont, prozeliți iudei și unul și celălalt, în urma cărora ebioniții spun că Hristos S-a născut din Iosif»”

Mai jos textul grec.

καὶ περὶ τῆς κατὰ τοὺς ἑβδομήκοντα ἑρμηνείας τῶν θεοπνεύστων γραφῶν ἄκουε οἷα κατὰ λέξιν γράφει· «ὁ θεὸς οὖν ἄνθρωπος ἐγένετο καὶ αὐτὸς κύριος ἔσωσεν ἡμᾶς, δοὺς τὸ τῆς παρθένου σημεῖον, ἀλλ’ οὐχ ὡς ἔνιοί φασιν τῶν νῦν τολμώντων μεθερμηνεύειν τὴν γραφήν, «ἰδοὺ ἡ νεᾶνις ἐν γαστρὶ ἕξει καὶ τέξεται υἱόν»· ὡς Θεοδοτίων ἡρμήνευσεν ὁ ᾿Εφέσιος καὶ ᾿Ακύλας ὁ Ποντικός, ἀμφότεροι ᾿Ιουδαῖοι προσήλυτοι, οἷς κατακολουθήσαντες οἱ ᾿Εβιωναῖοι ἐξ ᾿Ιωσὴφ αὐτὸν γεγενῆσθαι φάσκουσιν».

 

Scăpările traducătorului. A cui este frica? A martirilor sau a fiarelor?

O mică schimbare în traducere poate întoarce sensul unui text pe dos.

Colegul meu Ciprian Terinte trudește de zor pe textul Scripturii, diortosind sârguincios traducerea Cornilescu.

Eu recitesc acum scrierile Părinților Apostolici, la care mă întorc cu plăcere ori de câte ori am prilejul.

Astăzi m-am poticnit într-un pasaj din celebra scrisoare a lui Ignațiu către Romani.

În această epistolă, marcată uneori de anacoluturi, probabil din cauza grabei, Ignațiu scrie că vrea ca fiarele să-l devoreze (καταφαγεῖν) iute, nu ca atunci când, temându-se (δειλαινόμενα; despre fiare e vorba) de unii (oameni) nu s-au atins (τινῶν οὐχ ἥψαντο) de ei.

Dumitru Fecioru, altminteri un traducător excepțional, care ne-a dat în românește multe scrieri patristice, zice după cum urmează.

Potrivit acestei traduceri, unii dintre martiri se tem de fiare și nu se ating de ele! Subiectul este prea serios ca să facem alte comentarii pe o notă destinsă.

Iată și textul grec.

 ὀναίμην τῶν θηρίων τῶν ἐμοὶ ἡτοιμασμένων καὶ εὔχομαι σύντομά μοι εὑρεθῆναι ἃ καὶ κολακεύσω συντόμως με καταφαγεῖν οὐχ ὥσπερ τινῶν δειλαινόμενα οὐχ ἥψαντο κἂν αὐτὰ δὲ ἄκοντα μὴ θελήσῃ ἐγὼ προσβιάσομαι (Rom. 5:2)

O traducere corectă în prima ediție Loeb. Traducerea lui Bart Ehrman, în a doua ediție Loeb, este și ea corectă.

 

Does professor Bart Ehrman believe in the ubiquity of the historical Jesus? Or perhaps teleportation?

I have been browsing recently through Bart Ehrman’s book about Peter, Paul, and Mary Magdalene:The Followers of Jesus in History and Legend only to discover with great dismay and some amazement that Jesus’s anointing by Mary, as narrated in Mark 14, took place in Galilee.

I seem to cherish different recollections from my Sunday school lessons, namely that the anointing narrated by Mark took place in Bethany, which is a few miles away from Jerusalem. In Mark 14:10, Judas goes to the chief priests in order to betray Jesus. Soon after, the disciples make the preparations for the Passover. Everything in the context suggests that Jesus is “hovering” around Jerusalem.

Well, professor Ehrman tries to dissipate some of the confusion about the various Mary’s in the NT, but manages to introduce some confusion about the location where unctio Bethaniae took place.

Here is the passage which made me rub my eyes in disbelief.

I am inclined to think that Bart Ehrman secretly believes in the ubiquity of the historical Jesus. Or otherwise thinks that Jesus could teleport himself (and his disciples) from Galilee to Jerusalem in a matter of seconds.

 

Lavinia Betea „crede și nu cercetează”. Note de subsol la articolul din „Adevărul”, despre penticostali.

Citesc cu mare interes (și nedumerire) articolul scris de Lavinia Betea (în Adevărul) despre penticostalii români.

Rămân cu impresii amestecate.

E bine că mai risipește ceva din ignoranța românului tipic față de fenomenul religios penticostal (românul tipic fiind cam străin chiar și în raport cu propria lui tradiție teologică).

E rău că sunt puse în circulație și informații eronate.

Autoarei (Lavinia Betea politologul?) i-aș recomanda să creadă mai puțin și să cerceteze mai mult.

De pildă, informațiile despre începuturile penticostalismului american sunt cam amețite. Sublinierile îmi aparțin.

Aşa cum arată însă istoria acestei biserici, geneza ei se plasează sub semnul trebuinţei de miracol. În preajma anului nou 1906, un grup de studenţi  la un colegiu biblic metodist a decis să-şi petreacă vacanţa creştineşte, într-un campus din Asuza Street (California). După ore prelungite de rugăciuni, cântări şi meditaţie au început „să vorbească în limbi”. Au considerat că repetau miracolul trăit de primii  apostoli creştini. Atunci, la 50 de zile după Învierea lui Hristos şi la 10 zile după Înălţarea lui, Biblia scrie că „Iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa”. În ziua cincizecimii (Rusaliile), Duhul Sfânt pogorâse asupra apostolilor lui Hristos făcându-i să vorbească în limbi necunoscute de aceştia înainte.

Pedanteria filologică oblige: se scrie Azusa, nu Asuza. Enfin, passons!

Nu știu cine i-a dat informațiile (poate chiar pastorul Ghiocel Moț), dar e clar că cele două etape distincte (1901 Topeka, respectiv 1906 Azusa Street) sunt bulibășite. Școala biblică a lui Parham, din Kansasul (Topeka) anului 1900, a devenit un campus (!) pe Asuza (!) Street, hăt în California, tocmai în 1906!

(Mă rog, dacă ați citit Vrăjitorul din Oz vă mai aduceți probabil aminte că statul Kansas are o strașnică reputație când vine vorba de clădiri care sunt luate pe sus și aruncate – e drept, după răstimpuri mai scurte – pe cine știe ce coclauri.)

Am dat cândva un interviu despre penticostalismul românesc (vezi AICI). Reiau aici câteva fragmente relevante care „dezamețesc” informațiile din articolul Laviniei Betea.

Parham s-a întors la Topeka şi, la mijlocul lunii octombrie 1900, a închiriat „Stone’s Folly”, un conac cu cincisprezece camere, la marginea oraşului Topeka. Acolo a început o şcoală de studiu biblic cu 34 de studenţi. Principalele accente ale teologiei lui Parham erau, pe atunci, trăirea prin credinţă şi botezul Duhului, în vederea evanghelizării lumii. În decembrie, Parham şi studenţii au început să studieze în amănunt tema „botezului cu Duhul Sfânt”. Parham povesteşte că le-a dat studenţilor ca temă de studiu să afle ce spune Biblia despre botezul cu Duhul Sfânt şi dovada primirii lui, după care a plecat în Kansas City timp de trei zile. La întoarcere, în dimineaţa zilei de 31 decembrie, studenţii i-au raportat în unanimitate că semnul botezului cu Duhul este vorbirea în limbi. În seara aceleiaşi zile, mai spune el, studenta Agnes N. Ozman (devenită, prin căsătorie, La Berge) i-a cerut să se roage pentru ea, ca să primească Duhul Sfânt, în vederea misiunii într-o altă ţară. Deşi Parham a ezitat, în final şi-a pus mâinile peste ea şi s-a rugat, iar studenta a început să vorbească în limbi.

Agnes Ozman prezintă o versiune a evenimentului care conţine două discrepanţe în raport cu aceea a lui Parham. Potrivit studentei, experienţa glosolalică a avut loc în seara zilei de 1 ianuarie 1901, nu în ajun de An Nou. În plus, Ozman susţine că n-a existat un consens prealabil între studenţi cu privire la semnul iniţial al botezului. Ea însăşi a fost surprinsă de manifestare şi a început un studiu detaliat cu privire la această experienţă. În orice caz, evenimentele de la şcoala lui Parham sunt considerate începutul penticostalismului clasic, iar el este considerat fondator, însă nu în sensul că scrierile lui ar fi fost canonizate sau studiate şi considerate normative de către penticostali, ci în sensul că la Topeka a fost articulată prima dată una dintre învăţăturile de bază ale penticostalismului. Lui Parham i se recunoaşte şi influenţa teologică directă asupra predicatorului de culoare Joseph Seymour, fondatorul mişcării de pe Strada Azusa nr. 312, din Los Angeles, a cărei apariţie, în aprilie 1906, a propulsat penticostalismul pe prima pagină a ziarelor locale şi apoi în lumea întreagă.

Cred ortodocșii în „nașterea din nou obținută prin spovedanie”?

Pastorul Ghiocel Moț este citat cu o declarație foarte interesantă:

„Culoarul pe care mergem este unul evanghelic şi fundamentalist. Evanghelic, pentru că noi credem că numai prin Hristos se obţine mântuirea. Iar fundamentalist, prin ideea de pocăinţă. Numai prin pocăinţă şi credinţă se produce naşterea din nou. În Biserica Ortodoxă se consideră că naşterea din nou se obţine prin spovedanie. Aici este obligatoriu să te pocăieşti, altfel Cuvântul Sfânt şi Duhul Sfânt nu produc naşterea din nou”.

E prima oară când aud ideea extrem de originală conform căreia în Biserica Ortodoxă nașterea din nou se obține prin spovedanie. Teologii ortodocși vor face praf astfel de declarații (la pachet cu cei care le susțin). Pentru ortodocși, sădirea vieții creștine începe cu botezul, care e echivalentul nașterii din nou. În ortodoxie spovedania este considerată o taină care, ca toate tainele, transmite har credinciosului, dar nu constituie „naștere din nou”.

Nu pricep nici logica acestui paragraf. Poate mă ajută cineva.

Pe când Biserica Ortodoxă vorbeşte şi de alte cărţi de rugăciune, penticostalii consideră Scriptura încheiată prin cele 66 de cărţi. În acest sens s-a preluat conceptul Sola Scriptura (Numai Scriptura) de la reformatorii Calvin şi Luther.

 

Bart Ehrman misquoting Pseudo-Apollodorus’s Bibliotheca

I am about to finish Bart Ehrman’s book Did Jesus Exist?: The Historical Argument for Jesus of Nazareth and I think he does a good job refuting the silly claims of the mythicists (most of them pseudo-scholars anyway) who deny that there ever existed a person called Jesus of Nazareth.

As to Ehrman’s views about who Jesus really was, I don’t find them persuasive. But perhaps they are coherent for somebody who discounts the miraculous and thinks that the resurrection never happened.

These general impressions aside, I was somewhat surprised to discover that Ehrman not only misquotes Jesus, but also Pseudo-Apollodorus. I suspect that the following fragment in Ehrman’s book is ultimately based on an excerpt from Bibliotheca.

And so in Ehrman’s version of the legend, Zeus supplants not only the poor husband, but also poor baby Heracles. Ah, those spiteful gods who like to have their fingers in every pie!

***

᾿Αλκμήνη δὲ δύο ἐγέννησε παῖδας, Διὶ μὲν ῾Ηρακλέα, μιᾷ νυκτὶ πρεσβύτερον, ᾿Αμφιτρύωνι δὲ ᾿Ιφικλέα. τοῦ δὲ παιδὸς ὄντος ὀκταμηνιαίου δύο δράκοντας ὑπερμεγέθεις ῞Ηρα ἐπὶ τὴν εὐνὴν ἔπεμψε, διαφθαρῆναι τὸ βρέφος θέλουσα.

And Alcmena bore two sons, to wit, Hercules, whom she had by Zeus and who was the elder by one night, and Iphicles, whom she had by Amphitryon. When the child was eight months old, Hera desired the destruction of the babe and sent two huge serpents to the bed.

Apollodorus, vol. 1: Library and Epitome (English), S. J. G. Frazer, Ed., 1921, p. 175 (Medford, MA: Perseus Digital Library).

Bibliotheca (sub nomine Apollodori), ed. R. Wagner, Apollodori bibliotheca. Pediasimi libellus de duodecim Herculis laboribus, Leipzig, Teubner, 1894, 1‒169.

 

Traducătorii trădători sau de ce e periculos să traduci din germană prin intermediar englez!

Zilele trecute am pus mâna pe Parabolele lui Iisus, de Joachim Jeremias, doar ca să mă conving încă o dată (a câta oară?) despre caracterul găunos al traducerilor făcute după traduceri!

Despre scandalul imens al traducerilor de la Editura Herald (care ne dă Sulurile de la Marea Moartă, Cartea lui Enoh și Zoharul traduse din engleză) s-a mai scris prin blogosferă. Cazul e clasic, iar rău-făcătorii de traduceri impostoare sunt impenitenți și surzi la argumente.

Iată însă că și alte edituri se fac vinovate de acest păcat.

Sus-pomenita lucrare a lui Jeremias, deși a fost scrisă în germană, a fost tradusă în engleză de trei cărturari, P.S. Calinic Dumitriu, pr. prof. dr. Vasile Mihoc și dr. Ștefan Matei, fiind publicată de Editura Anastasia.

Că părintele profesor Vasile Mihoc a acceptat să traducă din engleză secțiuni dintr-o carte scrisă inițial în germană e de natură să mă minuneze, dat fiind că, din câte știu eu, părintele vorbește germană și ar fi putut traduce direct din original. Pe ceilalți nu-i cunosc, deci nu mă pronunț.

În paragraful de mai jos, problema este redarea conjuncției μήποτε, dintr-un verset foarte dificil: Marcu 4:12. Chestiunea e complicată și de faptul că Marcu citează din VT (Is. 6:10), dar nu din ebraică, și nici din greacă, ci din targumul la această scriere profetică.

Să vedem originalul german…

…apoi cum a fost tradus el în engleză…

Finally, so far as the μήποτε-clause of Mark 4.12 (μήποτε ἐπιστρέψωσιν ϰαὶ ἀφεθῇ αὐτοῖς) is concerned, the μήποτε, like the Aramaic dil^ema underlying it, is ambiguous; both words can mean (1) ‘in order that not’, and (2) ‘lest perhaps’, while dil^ema in addition can mean (3) ‘unless’. The μήποτε from the LXX of Isa. 6.10, as a rendering of the Hebrew pen, is better understood in the first sense (‘in order that not’); the meaning of the dil^ema of the Targum on Isa. 6.10b is different. In whatever way the Targumist himself may have understood it, rabbinical exegesis took it to mean ‘unless’, as may be gathered from the fact that it regarded the conclusion of Isa. 6.10 absolutely as a promise that God would forgive his people if they repented. This contemporary interpretation of Isa. 6.10b as a promise of forgiveness must also be presupposed for Mark 4.12b, since the wording of the end of Mark 4.12, as we saw on p. 15, shows a detailed agreement with the Targum translation of Isa. 6.10b. The μήποτε of Mark 4.12 is therefore a rendering of the Targumic dil^ema, and must be rendered ‘unless’. Hence we must translate Mark 4.11 f.: ‘To you has God given the secret of the Kingdom of God; but to those who are without everything is obscure, in order that they (as it is written) may „see and yet not see, may hear and yet not understand, unless they turn and God will forgive them”.’

…iar la final ce-au făcut traducătorii români.

Ei bine, paragraful citat românesc reușește performanța de a întruni 12 greșeli (de traducere, de redactare, de culegere și tehnoredactare). În mod surprinzător, nici măcar textul biblic din Marcu 4:11 nu este tradus cum trebuie! Dacă mai pun la socoteală și că traducerea lui μήποτε (es sei denn, daß = unless) prin „dacă nu” nu este cea mai bună, ajungem fatalmente la 13.

Mă întreb cam câte sute de greșeli ar ieși la iveală dacă ne-am apuca să verificăm traducerea de-a fir a păr cu cele două texte (german și englez) în față?

Am subliniat cu roșu cuvintele problematice și le-am adnotat.

În sfârșit, în ce privește clauza[1] introdusă prin μήποτε din Mc. 4, 12, μήποτε ἐπιστρέψωσιν καὶἀφεθῇ[2] αὐτοῖς, ca și aramaicul dil^ema, care stă la baza sa, este ambiguu[3]; amândouă cuvintele pot să însemne: (1) „pentru ca să nu” și (2) „poate ca nu cumva”, în timp ce dilema[4] mai poate semnifica (3) „afară dacă”. μήποτε din Septuaginta din Is. 6, 10 ca redare a ebraicului pän,[5] este înțeles mai bine în primul sens („pentru ca să nu”); sensul lui dil^ema din Targumul la Is. 6, 10b este diferit. Oricum l-ar fi înțeles targumistul, exegeza rabinică l-a luat în sensul de „dacă nu”[6], așa cum se poate deduce din faptul că această exegeză a considerat concluzia din Is. 6, 10 în mod absolut ca o promisiune că Dumnezeu îl va ierta pe poporul Său dacă acesta se va pocăi.
Această interpretare contemporană a lui Is. 6, 10b ca o promisiune a iertării trebuie presupusă, de asemenea, și pentru Mc. 4, 12b, deoarece exprimarea de la sfârșitul versetului Mc. 4,12, așa cum s-a văzut la p. 15,[7] evidențiază un acord până la amănunte cu traducerea targumică a lui Is. 6, 10b. Acel μήποτε din Mc. 4, 12 este, deci, o redare a targumicului dil^ema și trebuie redat prin „dacă nu”. De aici, rezultă că Mc. 4, 11 ss. trebuie tradus astfel: „Vouă vă este dat să cunoașteți[8] tainele[9] Împărăției[10] lui Dumnezeu; dar pentru noi,[11] cei de afară, totul este obscur,[12] pentru ca ei (precum este scris), uitându-se, să nu vadă și, auzind, să nu înțeleagă, dacă nu se vor întoarce și Dumnezeu îi va ierta pe ei”.

---

[1] Englezescul clause (germ. Satz) nu se poate traduce prin clauză! E vorba de propoziție!

[2] Problemă de tehnoredactare. Uitându-mă prin carte aș spune că sunt cam multe.

[3] Cine este ambiguu? Autorii au „mâncat” conjuncția-cheie. În engleză se spune clar că „the μήποτε … is ambiguous” (germ. „so ist sowohl μήποτε … doppeldeutig”).

[4] Cea nouă sau cea veche? 🙂

[5] Traducătorii englezi au păstrat transliterarea germană! Nu cred că e o idee prea strălucită, mai ales că cititorul s-ar putea să nu știe că e vorba de פֶּן.

[6] Traducătorii români sunt inconsecvenți. Originalul german conține de 3 ori aceeași sintagmă (es sei denn, daß), tradusă în engleză în mod consecvent prin „unless”. Nu și în românește.

[7] Asta e cea mai tare greșeală. Noi suntem la p. 14 în ediția românească, iar versiunea ne trimite la ceea ce „s-a văzut” (!) la p. 15, la care încă n-am ajuns. În ediția engleză, paragraful analizat e la p. 17, deci se înțelege că suntem trimiși cu 2 pagini mai la vale.

[8] Nici textul grec, nici cel german, nici cel englez nu conțin acest verb. Dacă „taina” e Hristos, atunci nu avem nevoie de verb. Evanghelistul spune că nouă ni s-a dat „taina”, adică Hristos!

[9] Nu e plural, ci singular! Matei este cel care folosește pluralul. „Taina” nu e totuna cu „tainele”. De respectat disctinția!

[10] Gottesherrschaft nu e totuna cu Reich Gottes! În fine, să zicem că nuanța e greu de prins.

[11] Pentru noi? Care noi? Cei din afară? Doamne ferește!

[12] Germ. rätselvoll e tradus prin obscure în engleză, de unde și obscur în românește. Mă declar nemulțumit. Poate tainic.

 

Botezul ca „naștere din nou” la Iustin Martirul. Iarăși despre condiționări teologice.

Iustin Martirul are o teologie foarte interesantă despre botez. Interesantă, fiindcă are nițel alte accente decât teologia ortodoxă de azi.

Apologetul vorbește despre o anaghenesis („naștere din nou”, „renaștere”) care se produce prin botez.

Apoi [catehumenii] sunt duși de noi acolo unde este apă și sunt născuți din nou, prin nașterea din nou, prin care și noi înșine am fost născuți din nou.

Ἔπειτα ἄγονται ὑφʼ ἡμῶν ἔνθα ὕδωρ ἐστί, καὶ τρόπον ἀναγεννήσεως, ὃν καὶ ἡμεῖς αὐτοὶ ἀνεγεννήθημεν, ἀναγεννῶνται·

Demn de remarcat, versetul din Ioan 3:3 este parafrazat astfel:

Căci și Hristos a spus: „Dacă nu vă renașteți / nașteți din nou, nu veți intra în împărăția cerurilor”.

Καὶ γὰρ ὁ Χριστὸς εἶπεν· Ἂν μὴ ἀναγεννηθῆτε, οὐ μὴ εἰσέλθητε εἰς τὴν βασιλείαν τῶν οὐρανῶν

Ei, și acum vine partea în care teologia baptismală a lui Iustin nu mai cadrează cu practica actuală a Bisericilor ortodoxe.

Iustin spune că prima noastră naștere (ghenesis) se produce fără voia noastră. Pentru ca să nu mai rămânem, din necesitate, copii ai neștiinței, ci ai alegerii și cunoașterii, este rostit numele lui Dumnezeu peste cel care alege să se nască din nou (i.e. să se boteze) și care s-a pocăit (în prealabil) de păcate.

Mă intrigă nițeluș termenii „cel care duce” [pe altul la botez].

Hm… Oare în perioada respectivă botezul era administrat exclusiv de prezbiteri? De ce Iustin nu scrie clar acest lucru? Ai impresia că „cel care îl conduce la botez” ar putea fi un „laic”.

În fine, iată mai jos textul relevant.

ὅπως μὴ ἀνάγκης τέκνα μηδὲ ἀγνοίας μένωμεν, ἀλλὰ προαιρέσεως καὶ ἐπιστήμης, ἀφέσεώς τε ἁμαρτιῶν ὑπὲρ ὧν προημάρτομεν τύχωμεν, ἐν τῷ ὕδατι ἐπονομάζεται τῷ ἑλομένῳ ἀναγεννηθῆναι καὶ μετανοήσαντι ἐπὶ τοῖς ἡμαρτημένοις τὸ τοῦ πατρὸς τῶν ὅλων καὶ δεσπότου θεοῦ ὄνομα, αὐτὸ τοῦτο μόνον ἐπιλέγοντος τοῦ τὸν λουσόμενον ἄγοντος ἐπὶ τὸ λουτρόν.

Un nume invocat deasupra apei?

În traducerea românească din PSB avem și o condiționare teologică.

Traducătorul spune că „se invocă asupra apei… numele Părintelui tuturor etc.”

Am avea, cu alte cuvinte, la Iustin, un soi de „sfințire a apei”. Dar textul grecesc spune altceva.

Eu unul înțeleg că numele se invocă în apă (ἐν τῷ ὕδατι) pentru cel care alege (τῷ ἑλομένῳ)  să se nască din nou (ἀναγεννηθῆναι) și care s-a pocăit (μετανοήσαντι, acțiunea aoristului exprimă aici o anterioritate în raport cu verbul principal).

Traducerea din SC redă textul în spiritul analizei de mai sus.

În final, ne putem întreba: în ce fel mai corespunde botezul copiilor exigențelor enunțate de Iustin? Ce mai rămâne din „alegere” și „cunoaștere”, din „dorința de a fi născut din nou” și din „pocăință”?