Eroarea cea de toate zilele



Aflu ieri de la un student că a apărut o nouă traducere a Bibliei, făcută de prof. univ. dr. Ion Socoteanu, eminent specialist în chirurgie cardiovasculară. Fiindcă de vreo 15 ani mă ocup asiduu de studierea traducerilor biblice românești, m-am umplut instant de mirare când am auzit de această versiune, apărută spontan, precum Atena din capul lui Zeus, în spațiul evanghelic românesc.

Traducătorul, precum vedeți din înregistrarea de mai jos, a fost invitat recent la emisiunea „Știrea cea bună”, moderată de Cornel Dărvășan, care lucrează pentru canalul A7Tv.

Din felul în care este prezentată această versiune, s-ar putea crede că ea este o ediție complet nouă, tradusă de la zero.

„Această Biblie este rezultatul unei munci titanice, de peste 20 de ani, a profesorului Ion Socoteanu”, anunță cu satisfacție moderatorul (minutul 17.30), iar invitatul tace aprobator și aprobă tacit.

Ca mai întotdeauna, când e vorba de traducerea Bibliei, lucrurile sunt mai complicate, după cum voi încerca să arăt mai jos, descâlcind astfel niște ițe care de multă vreme erau foarte încurcate.

Mai întâi, precizez de la bun început că versiunea apărută în 2017 este o republicare, cu intervenții minimale, a ediției GBV (București 2001). Mai jos un citat din prefață. E important să avem datele esențiale din capul locului, fiindcă vom reveni la această chestiune într-o postare viitoare.

Să purcedem acum la analiza principalelor idei prezentate în emisiune.

Cornel Dărvășan îl invită pe traducător să spună cum a apărut ideea noii versiuni.

Prof. Socoteanu începe prin a spune că, atunci când a început să citească literatură religioasă în alte limbi, a observat că citatele biblice nu se potriveau întotdeauna cu ce știa el din versiunea Cornilescu și că astfel a început să-și pună întrebarea „cine are dreptate”.

„Când am privit mai cu atenție, am văzut că traducerea noastră era o traducere literară, adică să sune bine, nu să respecte textul, adică o traducere literală”.

Deosebirile, adaugă reputatul cardiolog, nu erau dintre cele periferice sau lipsite de importanță.

Moderatorul îl invită să dea exemple.

Dr. Socoteanu se oprește, între altele, la 2 Corinteni 5:10, pasaj care în Cornilescu clasic zice așa:

„Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.”

Profesorul de cardiologie găsește în acest verset două pietre de poticnire.

Primo, n-ar fi potrivită introducerea termenului „răsplată”; secundo, nu merge să zici „răsplată pentru rău”.

Când aud de astfel de obiecții, îmi vine să mă apuc și eu de cardiologie, fiindcă îmi dau seama că îmi pierd vremea cu activitățile mele biblico-filologice.

„Nu este permis pentru Cuvântul lui Dumnezeu să-ți adaugi idei” (22.10), mai zice traducătorul.

Să vedem acum analiza versetului din 2 Cor. 5:10.

În Biblia GBV 2001 (care este mama versiunii Stephanus 2017) găsim următoarea soluție:

„Pentru că noi toți trebuie să fim arătați înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească cele făcute în trup, potrivit cu cele ce a făcut, fie bine, fie rău.”

Problemele cu această versiune pretins literală sunt mai multe. Le iau pe rând.

  • Secvența „să fim arătați” este neromânească. Nimeni nu vorbește așa, când zice că trebuie să apară la tribunal. Nu spun că „trebuie să fiu arătat astăzi la secția de poliție”, ci „trebuie să mă prezint la secția de poliție”. Nu se câștigă nicio iotă de literalism cu asemenea formulări de lemn.
  • Secvența „să primească cele făcute în trup” (ἵνα κομίσηται τὰ διὰ τοῦ σώματος) nu e suficient de literală, dacă tot ne-am amorezat lulea de literalism. Prof. Socoteanu spune că nu este permisă schimbarea unei iote din textul biblic, dar își permite să introducă în Biblie termenul „făcute”, care nu apare în textul grec! Dacă obiectăm că D. Cornilescu a introdus „răsplată”, atunci putem să obiectăm și că se introduce termenul „făcute”, nu?
  • Traducerea GBV-Socoteanu zice „în trup”, dar textul grec zice „prin trup” (διὰ τοῦ σώματος). Avem, desigur, la subsolul traducerii, varianta „prin trup”. Dar de ce ea nu apare în susul paginii? Oare nu cumva fiindcă „traducerea trebuie să sune bine”? Paradoxal, deși traducătorul reproșează versiunii cornilesciene preocuparea pentru naturalețe, acest criteriu nu este considerat tocmai de lepădat nici de traducătorul care se vrea (dar nu este!) literalist.

Și acum să propun o traducere cu adevărat literală, adică cea pe care ar fi trebuit să o producă prof. Socoteanu, dacă ar fi fost consecvent cu sine însuși:

Căci noi toți trebuie să ne arătăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să primească fiecare cele prin trup spre ce a făcut, fie bine, fie rău.

Cum vi se pare? Așa-i că v-ar plăcea o traducere literală pe acest calapod?

Revenind la text, subliniez cât se poate de apăsat că este perfect legitim să introduci termenul „răsplată” într-un text eliptic, care vorbește despre judecată. Asta nu înseamnă că adaugi la Cuvântul Domnului, ci că articulezi ideea care este implicită în text.

La judecată NU primești fapta comisă, ci răsplata pentru ea! Atât felul în care este folosit verbul komizo în textele clasice, cât și logica textului cer întregirea gândului paulin cu termenul „răsplată”, care aparține de drept contextului. Îl simți acolo, dacă ai simțurile hermeneutice suficient de dezvoltate.

Iar ideea că termenul „răsplată” este exclusiv pozitiv nu putea să se ivească decât în mintea cuiva care nu este suficient de atent la nuanțele limbii pe care o vorbește. De bună seamă, nu e suficient să te naști într-o limbă. Trebuie și să ai urechi să o auzi.

În română avem zicala foarte expresivă „după faptă și răsplată”, în care termenul „răsplată” funcționează cu ambele înțelesuri (recompensă sau pedeapsă). Am citit cu toții Povestea babei și a moșneagului, care ilustrează perfect ce înseamnă „după faptă și răsplată”. De altfel, parcurgerea cuvântului-titlu „răsplată” din Dicționarul-tezaur al limbii române va risipi orice îndoieli ar putea să mai aibă cineva cu privire la termen.

Pesemne că și Cornel Dărvășan e bântuit de niște îndoieli, căci ia taurul de coarne:

„Domnule profesor, v-ați apucat de studiat ebraică și greacă”? (22:40)

Răspunsul prof. Socoteanu este năucitor. Cu bold am marcat secțiunile care m-au lăsat cu gura căscată.

„M-am apucat, dar nu asta este esențialul! Sigur, a vorbi despre traducerea Bibliei… aceasta presupune cunoașterea limbilor originale. Nu asta este esența pentru traducerea Bibliei. Pentru traducerea Bibliei esența este accesul la manuscrise. La inventarierea manuscriselor. Aceasta a fost prima problemă. Apoi…, nu atât cunoașterea, pentru că este vorba de limbi nevorbite, limbi clasice, ci de gramatica lor. Astăzi există un Institutul internațional de studiu al manuscriselor sacre, unde totul se face computerizat. A gândi în secolul XXI că trebuie să știi limba ebraică și greacă veche, ca să faci o traducere, este anacronic. Aceasta era, să zicem, o necesitate pentru a doua jumătate a sec. XIX. De atunci nu mai era asta problema. Problemele erau de cu totul alt ordin: cum să accesezi manuscrise, câte manuscrise sunt…”

„Și dvs. cum ați procedat?”, întreabă moderatorul.

„Pentru mine a fost importantă existența acestui institut care poate fi accesat și prin metode de actualitate, prin metode moderne…”

(Adică nu tu greacă, nu tu ebraică, fiindcă avem un Institut internațional. Care o fi acela, stau și mă întreb. O fi INTF, cel din Münster, unde am lucrat și eu o vară, digitizând și indexând manuscrise bizantine? Misterul persistă, fiindcă moderatorul nu cere detalii.)

„Și ați luat de la sursă manuscrise…”

„Sigur…! Pentru că pentru oricine vrea să traducă, primul lucru este să ai aceste manuscrise. Apoi să ai cunoștințe de limbă, apoi de gramatică veche, nu doar de limbă, pentru că nu e limbă vorbită. Deci din punct de vedere tehnic sunt cu totul altele problemele necesare pentru a aborda o traducere…”

Carevasăzică, sunt un anacronic de secol XIX, rătăcit în modernitatea secolului XXI.

Eu, cu gândirea mea revolută, credeam că pentru a te apuca de o traducere trebuie să cunoști cât mai bine limba veche în care s-a scris textul.

Dar prof. Socoteanu îmi spune că nu limba contează, ci manuscrisele!

Și manuscrisele acelea, întreb eu, în ce limbă le citești?

Cum poți să citești manuscrise grecești vechi, dacă nu cunoști limba respectivă? Papirusurile, de pildă, necesită nu doar o bună cunoaștere a limbii grecești, ci și cunoștințe avansate de codicologie.

Profit de ocazie să întreb: Câte manuscrise grecești a ținut în mână și studiat prof. Socoteanu? În ce fel le-a luat „de la sursă”? Și de ce îi trebuie lui manuscrise, dacă astăzi există ediții critice făcute de specialiști care nu se ocupă de cardiologie de luni până vineri și de colaționarea manuscriselor în week-end?

De ce îi zăpăcim și intoxicăm cu falsuri pe cititorii care nu sunt în stare să deosebească dreapta de stânga, atunci când vine vorba de traducerea Bibliei și manuscrise?

(Va urma)

Reclame

Spuneam într-o postare recentă că DEX-ul are mari lacune, mai ales în zona limbajului biblico-teologic. Paradoxal, deși traducerile Bibliei au contribuit la formarea limbii literare, vocabularul din această zonă abia dacă se regăsește în Dicționarul nostru explicativ.

Cum spuneam deja într-un schimb de comentarii cu filologul Octavian Gordon, dacă luăm, pentru comparație, OED-ul mic (în două volume), vom găsi în el definiții foarte bune, cu etimologii de bun-simț filologic, care în comprimă în câteva rânduri istoria îndelungată a unui cuvânt.

M-am uitat recent la felul în care este definit în DEX termenul „pronie”.

PRÓNIE s. f. (Înv. și pop.) Dumnezeire; Dumnezeu; Providență. – Din ngr. prónia.

Sunt mai multe probleme cu această definiție.

În primul rând, ar trebui dat ca etimon gr. πρόνοια „grijă”, „precauție”, „purtare de grijă”, „îngrijire care precedă realizarea unei acțiuni”.

Eu unul aș da neapărat în DEX prima atestare a termenului sau o atestare timpurie, care să ilustreze folosirea lui. De genul: părinte, a ta pronie otcîrmuiește (1688). Citatul provine, desigur, din Biblia de la București (Înțelepciunea lui Solomon 14:3).

A doua problemă cu DEX-ul nostru este că „pronie” nu e totuna cu „Dumnezeu” în accepțiunea inițială a termenului. De fapt, nu este sinonim nici în textele de mai târziu, dacă păstrăm proprietatea termenilor.

Întâlnim, de exemplu, secvența pronia lui Dumnezău (1688), în 3 Macabei 5:30 (Biblia de la București).

Din chiar acest exemplu rezultă că în limba română „pronie” este ceva distinct de „Dumnezeu”.

Abia mai târziu, prin extensie, ca urmare a asocierii cu „Dumnezeu”, termenul capătă sensul de „Dumnezeire”. Aș da în DEX, pentru această categorie de sens, un exemplu din sec. 19, ca să vadă omul cum funcționează limba în practică.

Să vedem acum de câtă „pronie” dă dovadă OED-ul mic în definirea termenului (folosit, surprise, surprise!, și în engleză, măcar că aceștia au și „providence”).

pronoia

noun

  • 1 Philosophy and Theology. Foresight; providence, divine will.
  • 2 Medieval History. In the Byzantine Empire: a type of land grant similar to a fief, entailing an obligation of service (typically military) by the recipient.

noun

  • Belief (especially when viewed as irrational) in the good will of others or the pervasiveness of serendipity.

Origin

Late 19th century. From ancient Greek πρόνοια foresight, providence, in medieval Greek also denoting a type of land grant from πρόνοος (contracted πρόνους) careful, prudent + -ία<br>1980s. From pro- + -noia. Compare earlier pronoia.

Noi, rumâni creștinați de însuși Sf. Andrei (la câteva decenii după șederea lui Ovidiu printre „românii” din Tomis), nu reușim să trecem cu etimologia „proniei” dincolo de neogreacă, deși e limpede că avem în limba română ocurențe ale termenului preluate direct din greaca veche.

Una peste alta, n-am priceput de ce „pronie” e „învechit” și „popular”. Că e specializat, admit. Dar de ce o fi „învechit”? Termeni ca „mamă” și „tată” nu sunt învechiți? Cine decide când s-a „învechit” un cuvânt?

Ce reproșez, așadar, DEX-ului? Miopia culturală și istorică, faptul că nu-ți dă oleacă de perspectivă asupra istoriei unui cuvânt. Nu trebuie să umpli trei pagini cu exemple, ca în DLR. Poți da câteva atestări din secole diferite și l-ai luminat pe om. Dacă vrea să aprofundeze, îl trimiți la DLR (sau la OED-ul mare).


DEX

Se sparie (și se smintește) gândul de conținutul unor definiții din DEX-urile valahe.

Intrigat fiind de felul în care folosesc jurnaliștii noștri termenul „evanghelist” (ce înțelegeți din sintagma „preot evanghelist”, când cel vizat este un cleric luteran?), am aruncat o privire pe dexonline.ro.

Acolo, năzbâtii peste năzbâtii. Nu știu pe care dintre amicii mei filologi am să-i supăr cu aceste critici, dar devoir oblige.

Am subliniat cu roșu părțile problematice, care trădează înțelegerea precară pe care o au autorii definițiilor.

Cea mai năstrușnică mi se pare definiția din DEX 2009, în care găsim următoarea precizare: „activitatea sa fiind asociată funcției sacerdotale”. Mărturisesc că nu pricep ce a avut în minte „autorul popular”. Adică Marcu, cel căruia i se atribuie prin tradiție a doua evanghelie din canon (prima în ordinea scrierii), ar fi fost un soi de sacerdot? Ce fel de sacerdot? Creștin? Pe ce se bazează această înțelegere?

Să spui că evangheliștii au „consemnat Evanghelia lui Hristos” e cam puțin. Evangheliștii nu au prezentat în scris doar mesajul („Evanghelia lui Hristos”), ci și faptele Lui.

Definiția din DEX 1998 mă lasă în ceață cu „paternitatea evangheliei”. Ce sens are aici „evanghelie”? „Mesaj oral proclamat de Isus”? „Scriere privind viața și învățătura lui Isus”? Dacă e „scriere”, de ce substantivul e articulat?

Din NODEX 2002 reiese că am avea o singură Evanghelie, scrisă de patru inși. Cam cum ai zice: autorii DOOM-ului. Or, dacă scriem Evanghelie cu majusculă și o articulăm, ea nu poate fi decât „mesajul lui Isus”. Scrierile celor patru autori sunt „evanghelii”. Paternitatea Evangheliei îi revine lui Isus. Cei patru autori nu pot fi puși în legătură cu Evanghelia, ci cu „evangheliile” (canonice).

Nici autorii din 1955-57 nu se arată mai breji, căci ei vorbesc de „autorii evangheliei”. Iarăși: care „evanghelie”?

Pun aici punct observațiilor mele sumare, nu fără a adăuga ceva: mi se întărește tot mai mult impresia că lexicul biblico-teologic din DEX-urile noastre, în loc să te lumineze, te cufundă și mai mult în eroare.

Ce e de făcut?

Înțeleg (și nu prea) că lexicografii au chiulit de la cursurile de cateheză creștină. Dar de ce nu întreabă specialiști de la cele vreo 25 de facultăți de teologie din țară?


Citesc AICI un material năucitor, probă definitivă că astăzi, cu un gram de suficiență, două grame de Wikipedia și vreo două site-uri de internet poți demonstra orice pe lumea asta. Redau mai jos un scurt citat din materialul a cărui valoarea științifică este invers proporțională cu certitudinea pe care o afișează autorul.

Printre multe păreri aiuritoare despre Crăciun, am găsit una zis „ştiinţifică”. Anume că Hristos nu s-a născut pe 25 decembrie ci, undeva, prin iunie. Premisa greşită de la care pleacă această părere este că, la Bethleem, în momentul Naşterii Pruncului, pe câmp se aflau păstori, de unde presupunerea că era vară şi nu iarnă. Şi totuşi, conform calculelor calendaristice, Hristos s-a născut fix pe 25 decembrie.

Părintele Eugen Tănăsescu, altminteri minte lucidă, se apucă să ne demonstreze, dintr-un condei, că Hristos s-a născut taman pe 25 decembrie.

Pe Zaharia îl ridică la rang de mare preot și în introduce în Sfânta Sfintelor de Yom Kippur (!), sărbătoare care, ne zice sfinția sa, trebuie să fi avut loc pe 25 septembrie anul zero (!).

Pe 25 septembrie Zaharia primește vestea zămislirii lui Ioan (viitorul Botezător). Cum 25 septembrie era zi de post, Zaharia și soția nu puteau avea relații maritale, așa că zămislirea lui Ioan trebuie să fi avut loc un pic mai devreme, adică pe 23 septembrie (dată care coincide în mod fericit cu ce găsim în calendarul ortodox!).

Fiindcă Ioan era mai mare cu șase luni decât Isus (asta ne spune evanghelistul Luca), rezultă că, de vreme ce Ioan Botezătorul a fost zămislit pe 23 septembrie în anul zero (!), Isus a fost zămislit pe 25 martie anul 1 (!). Așadar, Isus s-ar fi născut pe 25 decembrie anul 1. Asta în condițiile în care știm din surse destul de sigure că Irod cel Mare trebuie să fi murit în anul 4 î.Hr.! Deci toate socotelile splendide ale părintelui Tănăsescu sunt date peste cap de informații istorice serioase, în cazul în care sfinția sa va catadicsi să se împiedice în ele.

Prin urmare, chestiunea nu e deloc atât de simplă cum o prezintă părintele Tănăsescu.

Și apoi, după toate probabilitățile, la început nu a fost Crăciunul, ci Epifania!

Nu am pretenția că inventez roata, așa că îl voi trimite din capul locului pe cititor la o lucrare clasică de istorie, cea a lui Philip Schaff. Nu am la îndemână enciclopediile de istorie a creștinismului timpuriu, ca să verific niște amănunte la firul ierbii, așa că voi schița doar câteva repere, suficient cât să reiasă că „it’s complicated!”

Cea mai timpurie referire la ziua de naștere a Domnului se întâlnește la Clement Alexandrinul (Stromate I.21.146).

Interesant, scriitorul alexandrin afirmă că în vremea lui „există unii care au stabilit nu doar anul nașterii Domnului, ci și ziua; și spun că a avut loc în al douăzeci și optulea an al lui Augustus (=3.î.Hr.), în a douăzeci și cincea zi a lunii Pachon”.

Probabil sunteți tentați să presupuneți că luna Pachon e luna decembrie. În fapt, 25 Pachon ar corespunde cu 20 mai, în termeni moderni.

Mai trebuie spus că aceasta nu este singura posibilitate enunțată de Clement. Potrivit altor socoteli pe care le pomenește autorul în aceeași lucrare, Hristos s-ar fi născut pe data de 24 sau 25 Pharmuti, adică 19 sau 20 aprilie.

Ca să complicăm lucrurile și mai mult, să mai luăm în considerare un alt aspect. În vremea lui Clement, mișcarea gnostică întemeiată de Basilide ținea o sărbătoare în amintirea botezului lui Isus. Are cineva vreo bănuială cu privire la data acestei sărbători? Clement pomenește de 11 a lunii Tubi, ceea ce ar corespunde cu 6 ianuarie, data Epifaniei, numită la români Bobotează.

Așadar, în Alexandria secolului al II-lea, nici pomeneală de 25 decembrie ca zi de sărbătoare a nașterii Domnului!

Și acum mai multe despre Epifanie, într-un citat de la P. Schaff:

„Sărbătoarea Epifaniei s-a răspândit dinspre Răsărit spre Apus, în vreme ce sărbătoarea Crăciunului a făcut drumul invers. O găsim mai întâi la Roma, în vremea episcopului Liberius, care pe 25 decembrie, 360, o consacra pe Marcella, sora Sf. Ambrozie, ca mireasă a lui Hristos, adresându-i se cu aceste cuvinte: «Vezi ce mulțime s-a adunat la sărbătoarea nașterii mirelui tău (Vides quantus ad natalem Sponsi tui populus convenerit)». Pasajul sugerează că sărbătoarea era deja în uz, fiind cunoscută oamenilor.

Crăciunul a fost introdus în Antiohia pe la 380; în Alexandria, unde Epifania era sărbătorită ca naștere a lui Hristos, a pătruns abia în 430. Hrisostom, care a ținut o omilie de Crăciun în Antiohia pe 25 decembrie 386, o numește sărbătoarea fundamentală, rădăcina din care cresc celelalte sărbători creștine.”

Dacă informațiile pe care le am eu sunt corecte, la Roma sărbătorirea Crăciunului pe 25 decembrie a început oficial de prin 330, răspândindu-se treptat în tot Apusul.

În secolul următor, Augustin a influențat decisiv procesul de corelare a celor două date: 25 decembrie și 6 ianuarie. Prima s-a impus ca dată a Crăciunului, în vreme ce a doua a fost rezervată vizitei magilor.

Cu un secol înainte de Augustin, pe vremea istoricului Eusebiu, se credea că între nașterea lui Isus și vizita magilor au trecut doi ani (cf. Matei 2:16). Augustin a scurtat radical perioada, spunând că între naștere și venirea magilor au trecut doar treisprezece zile.

Iată doar câteva date brute despre evoluția celor două sărbători, suficient cât să ne dăm seama ce deosebiri au existat în creștinism de la o regiune la alta și de la o epocă la alta. Din acest motiv ar trebui să fim modești și să spunem (1) că nu putem ști cu certitudine când s-a născut Hristos și (2) că datele din calendarele bisericești sunt târzii și convenționale. Creștinii din primul secol nu și-au pus problema identificării precise a zilei și a lunii. De altfel, chiar și anul nașterii se poate stabili doar în mod probabil, nu ca o certitudine.

În orice caz, nu e cam straniu că un protestant trebuie să-l „racordeze” pe părintele Tănăsescu la tradițiile secolelor II-V și să-i pună în vedere că, pusă alături bogăția datelor din perioada patristică timpurie, insistența sa pe 25 decembrie ca dată certă a Nașterii Mântuitorului este cam fixistă, obtuză și provincială?


Am pe agenda de lectură lucrarea lui Roland Clark despre activismul legionar în România interbelică și, parcurgând mulțimea de citate inserate de autor, m-am întrebat cum va fi procedat traducătorul pentru a le reconstitui pe toate în românește, din sursele primare.

Am presupus că ele vor fi fost luate în urma unei documentări la bibliotecă. Știu din experiența la autobiografia lui C.S. Lewis (Surprins de Bucurie) la ce cazne se supune traducătorul care vrea să dea citatele în traduceri consacrate.

În timp ce parcurgeam cartea, mi-a atras atenția un citat din Argetoianu, ale cărui memorii le-am frecventat în ultima vreme. Citatul, așa cum îl dă traducătorul, mi s-a părut cam șters prin comparație cu stilul inconfundabil al memorialistului.

Să vedem cum sună paragraful din ediția românească a cărții lui Clark:

Se spunea că grupuri de studenți se răspîndeau prin sate, îi ajutau pe furiș pe țărani la treburile lor, reparau drumuri și poduri, săpau canale în zonele cu apă multă și făceau fîntîni în cele secetoase, apoi plecau, anunțînd că în zilele ce vor urma „Cel care trebuie să vină va veni în sat”. Într-adevăr, „Căpitanul” venea: pe un cal alb, însoțit de cîțiva băietani, obișnuia să poposească în centrul satului, să se dea jos de pe cal, să sărute pământul și apoi să plece fără un cuvînt. Oamenii se uitau cu ochii cît cepele, dădeau din cap și șopteau: „Ăsta era Sfîntul?”. Cîțiva agenți legionari se răspîndeau apoi prin satele „vizitate” și, ascunzîndu-și adevărata identitate cu tot felul de pretexte, încheiau acțiunea cuceririi sufletelor.

Să vedem acum „the real Argetoianu”.

Capture

Precum se vede, traducătorul a apelat la soluția comodă, cea a retroversiunii și a sfârșit prin a rescrie textul unui memorialist consacrat!

Morala?

Ntz!


Ca suntem ființe supuse greșelii e de domeniul evidenței și nu necesită multe argumente. Numai că unele greșeli, anume cele care trădează iresponsabilitate și neglijență, trebuie amendate.

Bunăoară, citesc astăzi din Tâlcuirea la epistolele Sfântului Apostol Pavel, de Teodoret al Cirului (Traducere din limba greacă veche de Iulia Cărare și Mircea Ștefan, Iași, Doxologia, 2015). Mă interesează cum a fost interpretat, în perioada patristică, pasajul din 2 Tes. 2:3.

Mi-am făcut obiceiul de a citi traducerile românești cu greaca alături, fiindcă din partea traducătorilor români te poți aștepta la tot soiul de năzbâtii. Sunt pățit în fel și chip, așa că aplic deviza „să crezi și să cercetezi”. 🙂

Astăzi citesc una ca asta.

„Căci prin a patra fiară și Presfântul Daniel a arătat Imperiul Roman. Pe de o parte, a înălțat trâmbița, stârnind război cu sfinții. Pe de altă parte, el este cel despre care a spus Sfântul Apostol proorocirile.”

Să vedem cum spune la grecie.

Διὰ γὰρ τοῦ τετάρτου θηρίου καὶ ὁ θειότατος Δανιὴλ τὴν ῾Ρωμαϊκὴν ᾐνίξατο βασιλείαν. ᾿Εν δὲ τούτῳ τὸ μικρὸν κέρας ἐβλάστησε τὸ ποιοῦν πόλεμον μετὰ τῶν ἁγίων. Αὐτὸς δὲ οὗτός ἐστι, περὶ οὗ τὰ προῤῥηθέντα εἶπεν ὁ θεῖος ᾿Απόστολος.

Cine a citit cartea Daniel măcar o dată, știe că în viziunile acestuia apar „coarne” (care simbolizează împărății), nu trâmbițe!

Traducătorii noștri nu doar că au preschimbat „cornul” în „trâmbiță”, dar au și omis adjectivul „mic” din sintagma „cornul cel mic” (τὸ μικρὸν κέρας).

În al doilea rând, nu știu dacă e foarte potrivit să traduci „ἐβλάστησε” cu „a înălța”. În Septuaginta verbul care descrie acțiunea cornului mic este ἀνεφύη (în Theodotion: ἀνέβη), adică „a crescut”.

Mai jos fragmentul din Daniel 7:8 la care face Teodoret referire, înlocuind ἀνεφύη („a crescut”) cu ἐβλάστησε („a odrăslit”)

ἰδοὺ ἄλλο ἓν κέρας ἀνεφύη ἀνὰ μέσον αὐτῶν μικρὸν ἐν τοῖς κέρασιν αὐτοῦ (Dan 7:8)

Nu sunt clasicist ori patrolog, așa că nu am competențe în domeniul traducerii scriitorilor bisericești, dar trag cu ochiul la ce au spus comentatorii patristici. În cazul în care aș fi nevoit la un moment dat să traduc pentru uz propriu fragmentul postat mai sus, aș zice în ciornă ceva de felul următor:

„Căci prin a patra fiară și dumnezeiescul Daniel a arătat Împărăția Romană. În acesta, cornul cel mic a odrăslit și a făcut război cu sfinții. El însă este acesta despre care a spus dumnezeiescul apostol cele mai dinainte spuse/profețite.

Morala: dacă te apuci să traduci scriitori bisericești, trebuie să îndeplinești două condiții:

(1) să mănânci greacă/latină la micul dejun, la prânz și la cină.

(2) să mănânci Scriptură la micul dejun, la prânz și la cină.

Vă urez poftă bună! 🙂


De la un student brazilian pe care l-am întâlnit la Link House, casa în care locuiesc la Cambridge, aflu ce năzbâtie au făcut recent penticostalii brazilieni.

De fapt, nici nu știu sigur dacă ar trebui să-i numesc penticostali, fiindcă în Brazilia termenul acoperă o realitate fără echivalent în România sau în alte țări foste comuniste.

Episcopul miliardar Edir Macedo, fondatorul Bisericii Universale, de factură penticostală, a trântit recent la São Paulo un ditamai templu, în valoare de 300 de milioane de dolari, cu zece mii de locuri, o măgăoaie arhitecturală care i-ar fi făcut pe Solomon și pe Irod să pălească de invidie.

După ce am citit un articol în New York Times pe acest subiect mă întreb dacă fondatorii acestei mișcări au trecut vreodată de primele cinci cărți ale Bibliei.

Pentru a da un plus de „autenticitate” acestei clădiri, liderul mișcării a dispus placarea la exterior a clădirii cu piatră comandată din Israel. De altfel, templul este decorat cu numeroase menore, iar în apropierea lui se află o grădină de măslini, importați ei tot din Țara Sfântă, pe post de „Grădină-Ghetsimani-pe-pământ-brazilian”.

“The monumental temple will be a powerful symbol both of Brazil as the epicenter of global Pentecostalism and of the Universal Church as the leading congregation challenging the Catholic Church in Brazil,” spune un analist citat de NYT.

Eu aș spune că în esență e vorba de un kitsch megaloman, izvorât probabil dintr-o criză de legitimitate istorică și teologică, maimuțărirea unei instituției veterotestamentare care nu mai are nicio însemnătate pentru cel care îl urmează pe Hristos. Noul Templu este Hristos însuși, iar credincioșii sunt chemați să fie pietre vii.

Mă întreb dacă simbolul creștin prin excelență, crucea care evocă, în manieră prescurtată, dar foarte grăitoare, istoria mântuirii răscumpărării realizate de Dumnezeu în Hristos este prezentă în această clădire.

Auzind cuvântul „cruce”, unii cititori ai blogului vor sări ca arși să-mi dea la cap cu versetul despre „închinarea în Duh și în adevăr”. Numai că, citit în context, acest verset critica voalat nu afișarea unui simbol creștin într-o biserică, ci pretenția femeii din Samaria (și a altora care gândesc ca ea) că pentru închinare e nevoie de un templu făcut de mâini omenești.

Un articol în NYT AICI. Un alt articol pe această temă în FORBES.

P.S. Se va obiecta că penticostalii din Brazilia nu sunt „penticostali adevărați” (ca cei din România) și că nu trebuie numiți astfel. Bun, dar atunci să nu ne lăudăm nici noi cu cei 600.000 de milioane de penticostali din toată lumea, atunci când ne umflăm mușchii numerici. Fiindcă între cei 600.000 de milioane intră și verișorii vitregi brazilieni.

Pagina următoare »