Eterna şi fascinanta Românikă



Un documentar fascinant despre o problemă peste care s-a pus praful unui secol de istorie.

Un documentar despre țesătura groasă de minciuni în care partea rusă încearcă să învăluie problema, sub motiv că ea ar fi de natură eminamente istorică și că ar trebui rezolvată de o comisie româno-rusă. Abordarea e veche de când lumea: „Dacă vrei să îngropi ceva, formează o comisie”. Partea rusă a comisiei pare legată de mâini și de picioare. Ba dă boala în membrii ei, ba nu au acces la fonduri secretizate, ba nu știu ce s-a făcut cu cele 92 de tone (!) de aur românesc, pe care îl consideră dispărut.

Din păcate, documentarul scoate la iveală și lipsa de prevedere a autorităților române, care au trimis la Moscova un al doilea transport după apariția veștilor privind situația politică volatilă din Rusia țaristă.

Mi se pare stupefiant că autoritățile române nu s-au grăbit să întocmească un raport cu situația exactă a diferențelor dintre ceea ce s-a trimis în Rusia și ceea ce a fost restituit în două etape (1935, 1956). În rândul istoricilor intervievați domnește o oarecare resemnare. Toți știm, în străfundul inimii, că, dacă ursul rusesc pune labele pe ceva, nimeni nu-l mai poate face să renunțe la pradă.

Din acest motiv, autoritățile române dau din când în când impresia că se ocupă de problema Tezaurului, dar în fapt nu se prea dau de ceasul morții, fiindcă și în acest caz relația cu Rusia este dominată de o componentă pragmatică.

În orice caz, eu unul am rămas cu impresia distinctă că autoritățile române nu au făcut, la nivel istoric, tot ceea ce trebuia făcut pentru a documenta problema. Dacă se dorea, am fi avut o comisie română care să studieze exhaustiv situația Tezaurului și care să publice un Raport Final adoptat în parlamentul României.

Probabil o asemenea abordare ar fi fost socotită prea agresivă de către Rusia. Deci, în bună tradiție locală, „capul ce se pleacă sabia nu-l taie” (dar nici tezaurul nu-l vede).


Săptămâna aceasta am primit vestea că DEX-ul 2016 a inclus în definiția termenului „penticostal” schimbarea care le-a fost propusă cu mai mulți ani în urmă.

Încă din 2011 am publicat pe blogul personal câteva materiale în care arătam cât de înapoiate și jignitoare sunt anumite definiții din dicționarele explicative românești. Vezi AICI, AICI și AICI.

Tot atunci anunțam că voi sesiza conducerea Cultului Creștin Penticostal asupra acestei stări de fapt, ceea ce am și făcut. Cu acea ocazie mi s-a încredința sarcina de a propune o definiție care să fie transmisă Institutului de Lingvistică.

Scrisoarea oficială a fost transmisă Academiei la începutul lui 2012 și n-am mai auzit nimic despre această chestiune până prin vara lui 2014, când conducerea Institutului de Lingvistică a răspuns printr-o scurtă adresă, anunțând că va schimba definiția termenului „penticostal” în ediția a III-a a DEX-ului.

Avem deci un Dicționar Explicativ revizuit. Ceea ce nu înseamnă că am scăpat de toate problemele cu terminologia de factură religioasă.

Mai jos definiția cu pricina în noua ei formă.

penticostal

P.S. Mulțumesc amicului Cristi Sava pentru fotografia trimisă.


DEX

Se sparie (și se smintește) gândul de conținutul unor definiții din DEX-urile valahe.

Intrigat fiind de felul în care folosesc jurnaliștii noștri termenul „evanghelist” (ce înțelegeți din sintagma „preot evanghelist”, când cel vizat este un cleric luteran?), am aruncat o privire pe dexonline.ro.

Acolo, năzbâtii peste năzbâtii. Nu știu pe care dintre amicii mei filologi am să-i supăr cu aceste critici, dar devoir oblige.

Am subliniat cu roșu părțile problematice, care trădează înțelegerea precară pe care o au autorii definițiilor.

Cea mai năstrușnică mi se pare definiția din DEX 2009, în care găsim următoarea precizare: „activitatea sa fiind asociată funcției sacerdotale”. Mărturisesc că nu pricep ce a avut în minte „autorul popular”. Adică Marcu, cel căruia i se atribuie prin tradiție a doua evanghelie din canon (prima în ordinea scrierii), ar fi fost un soi de sacerdot? Ce fel de sacerdot? Creștin? Pe ce se bazează această înțelegere?

Să spui că evangheliștii au „consemnat Evanghelia lui Hristos” e cam puțin. Evangheliștii nu au prezentat în scris doar mesajul („Evanghelia lui Hristos”), ci și faptele Lui.

Definiția din DEX 1998 mă lasă în ceață cu „paternitatea evangheliei”. Ce sens are aici „evanghelie”? „Mesaj oral proclamat de Isus”? „Scriere privind viața și învățătura lui Isus”? Dacă e „scriere”, de ce substantivul e articulat?

Din NODEX 2002 reiese că am avea o singură Evanghelie, scrisă de patru inși. Cam cum ai zice: autorii DOOM-ului. Or, dacă scriem Evanghelie cu majusculă și o articulăm, ea nu poate fi decât „mesajul lui Isus”. Scrierile celor patru autori sunt „evanghelii”. Paternitatea Evangheliei îi revine lui Isus. Cei patru autori nu pot fi puși în legătură cu Evanghelia, ci cu „evangheliile” (canonice).

Nici autorii din 1955-57 nu se arată mai breji, căci ei vorbesc de „autorii evangheliei”. Iarăși: care „evanghelie”?

Pun aici punct observațiilor mele sumare, nu fără a adăuga ceva: mi se întărește tot mai mult impresia că lexicul biblico-teologic din DEX-urile noastre, în loc să te lumineze, te cufundă și mai mult în eroare.

Ce e de făcut?

Înțeleg (și nu prea) că lexicografii au chiulit de la cursurile de cateheză creștină. Dar de ce nu întreabă specialiști de la cele vreo 25 de facultăți de teologie din țară?


Citesc AICI un material năucitor, probă definitivă că astăzi, cu un gram de suficiență, două grame de Wikipedia și vreo două site-uri de internet poți demonstra orice pe lumea asta. Redau mai jos un scurt citat din materialul a cărui valoarea științifică este invers proporțională cu certitudinea pe care o afișează autorul.

Printre multe păreri aiuritoare despre Crăciun, am găsit una zis „ştiinţifică”. Anume că Hristos nu s-a născut pe 25 decembrie ci, undeva, prin iunie. Premisa greşită de la care pleacă această părere este că, la Bethleem, în momentul Naşterii Pruncului, pe câmp se aflau păstori, de unde presupunerea că era vară şi nu iarnă. Şi totuşi, conform calculelor calendaristice, Hristos s-a născut fix pe 25 decembrie.

Părintele Eugen Tănăsescu, altminteri minte lucidă, se apucă să ne demonstreze, dintr-un condei, că Hristos s-a născut taman pe 25 decembrie.

Pe Zaharia îl ridică la rang de mare preot și în introduce în Sfânta Sfintelor de Yom Kippur (!), sărbătoare care, ne zice sfinția sa, trebuie să fi avut loc pe 25 septembrie anul zero (!).

Pe 25 septembrie Zaharia primește vestea zămislirii lui Ioan (viitorul Botezător). Cum 25 septembrie era zi de post, Zaharia și soția nu puteau avea relații maritale, așa că zămislirea lui Ioan trebuie să fi avut loc un pic mai devreme, adică pe 23 septembrie (dată care coincide în mod fericit cu ce găsim în calendarul ortodox!).

Fiindcă Ioan era mai mare cu șase luni decât Isus (asta ne spune evanghelistul Luca), rezultă că, de vreme ce Ioan Botezătorul a fost zămislit pe 23 septembrie în anul zero (!), Isus a fost zămislit pe 25 martie anul 1 (!). Așadar, Isus s-ar fi născut pe 25 decembrie anul 1. Asta în condițiile în care știm din surse destul de sigure că Irod cel Mare trebuie să fi murit în anul 4 î.Hr.! Deci toate socotelile splendide ale părintelui Tănăsescu sunt date peste cap de informații istorice serioase, în cazul în care sfinția sa va catadicsi să se împiedice în ele.

Prin urmare, chestiunea nu e deloc atât de simplă cum o prezintă părintele Tănăsescu.

Și apoi, după toate probabilitățile, la început nu a fost Crăciunul, ci Epifania!

Nu am pretenția că inventez roata, așa că îl voi trimite din capul locului pe cititor la o lucrare clasică de istorie, cea a lui Philip Schaff. Nu am la îndemână enciclopediile de istorie a creștinismului timpuriu, ca să verific niște amănunte la firul ierbii, așa că voi schița doar câteva repere, suficient cât să reiasă că „it’s complicated!”

Cea mai timpurie referire la ziua de naștere a Domnului se întâlnește la Clement Alexandrinul (Stromate I.21.146).

Interesant, scriitorul alexandrin afirmă că în vremea lui „există unii care au stabilit nu doar anul nașterii Domnului, ci și ziua; și spun că a avut loc în al douăzeci și optulea an al lui Augustus (=3.î.Hr.), în a douăzeci și cincea zi a lunii Pachon”.

Probabil sunteți tentați să presupuneți că luna Pachon e luna decembrie. În fapt, 25 Pachon ar corespunde cu 20 mai, în termeni moderni.

Mai trebuie spus că aceasta nu este singura posibilitate enunțată de Clement. Potrivit altor socoteli pe care le pomenește autorul în aceeași lucrare, Hristos s-ar fi născut pe data de 24 sau 25 Pharmuti, adică 19 sau 20 aprilie.

Ca să complicăm lucrurile și mai mult, să mai luăm în considerare un alt aspect. În vremea lui Clement, mișcarea gnostică întemeiată de Basilide ținea o sărbătoare în amintirea botezului lui Isus. Are cineva vreo bănuială cu privire la data acestei sărbători? Clement pomenește de 11 a lunii Tubi, ceea ce ar corespunde cu 6 ianuarie, data Epifaniei, numită la români Bobotează.

Așadar, în Alexandria secolului al II-lea, nici pomeneală de 25 decembrie ca zi de sărbătoare a nașterii Domnului!

Și acum mai multe despre Epifanie, într-un citat de la P. Schaff:

„Sărbătoarea Epifaniei s-a răspândit dinspre Răsărit spre Apus, în vreme ce sărbătoarea Crăciunului a făcut drumul invers. O găsim mai întâi la Roma, în vremea episcopului Liberius, care pe 25 decembrie, 360, o consacra pe Marcella, sora Sf. Ambrozie, ca mireasă a lui Hristos, adresându-i se cu aceste cuvinte: «Vezi ce mulțime s-a adunat la sărbătoarea nașterii mirelui tău (Vides quantus ad natalem Sponsi tui populus convenerit)». Pasajul sugerează că sărbătoarea era deja în uz, fiind cunoscută oamenilor.

Crăciunul a fost introdus în Antiohia pe la 380; în Alexandria, unde Epifania era sărbătorită ca naștere a lui Hristos, a pătruns abia în 430. Hrisostom, care a ținut o omilie de Crăciun în Antiohia pe 25 decembrie 386, o numește sărbătoarea fundamentală, rădăcina din care cresc celelalte sărbători creștine.”

Dacă informațiile pe care le am eu sunt corecte, la Roma sărbătorirea Crăciunului pe 25 decembrie a început oficial de prin 330, răspândindu-se treptat în tot Apusul.

În secolul următor, Augustin a influențat decisiv procesul de corelare a celor două date: 25 decembrie și 6 ianuarie. Prima s-a impus ca dată a Crăciunului, în vreme ce a doua a fost rezervată vizitei magilor.

Cu un secol înainte de Augustin, pe vremea istoricului Eusebiu, se credea că între nașterea lui Isus și vizita magilor au trecut doi ani (cf. Matei 2:16). Augustin a scurtat radical perioada, spunând că între naștere și venirea magilor au trecut doar treisprezece zile.

Iată doar câteva date brute despre evoluția celor două sărbători, suficient cât să ne dăm seama ce deosebiri au existat în creștinism de la o regiune la alta și de la o epocă la alta. Din acest motiv ar trebui să fim modești și să spunem (1) că nu putem ști cu certitudine când s-a născut Hristos și (2) că datele din calendarele bisericești sunt târzii și convenționale. Creștinii din primul secol nu și-au pus problema identificării precise a zilei și a lunii. De altfel, chiar și anul nașterii se poate stabili doar în mod probabil, nu ca o certitudine.

În orice caz, nu e cam straniu că un protestant trebuie să-l „racordeze” pe părintele Tănăsescu la tradițiile secolelor II-V și să-i pună în vedere că, pusă alături bogăția datelor din perioada patristică timpurie, insistența sa pe 25 decembrie ca dată certă a Nașterii Mântuitorului este cam fixistă, obtuză și provincială?


„Mica ciupeală” pare a fi un sport larg răspândit în România, căci nu mă așteptam să întâlnesc astăzi la controlorii de tren de pe linia Iași-București aceleași apucături care prosperau pe linia Botoșani-București acum vreo 15 ani, în vremea „tinereții” mele.

Nu știu de ce (poate fiindcă am călătorit mai rar cu trenul în ultima vreme), înclinam să cred că năravurile ceferiste s-au mai reformat și că instituția nașului, după lungi și aprige războaie, a căzut în cele din urmă la pace cu integritatea și cinstea.

Aș! Călătoria de astăzi mi-a dovedit încă o dată (de parcă mai era nevoie!) ce viguros continuă să crească buruiana corupției pe terasamentul căilor noastre ferate.

Dialog pe care îl redau mai jos a avut loc către sfârșitul lungii mele călătorii din capitala Moldovei.

‒ Veniți de la Iași?, întreabă „nașul” cu o deferență care parcă nu-i stă în fire.

‒ Da. De ce?, răspund eu cu un aer ingenuu. (Știu prea bine de ce mă întreabă, dar vreau să văd nițel psihologia minciunii pe viu.)

‒ Aveți cumva bilet întreg? Vă mai trebuie?

‒ Dar de ce mă întrebați?, insist eu la fel de naiv.

‒ Cineva are nevoie de un bilet…

‒ Cum adică „are nevoie de un bilet”? Treaba asta nu prea e legală, nu?… Și nici morală…

Interlocutorul se uită la mine cam descumpănit. Nu știe exact din ce galaxie am venit. Cum adică? Pun la îndoială probitatea lui? Nu sunt „om de bine”, „băiat de comitet”, „om de omenie”?

‒ Dumneavoastră, care trebuie să respectați legea, tocmai dvs. mă îndemnați la din astea?, nu-l slăbesc eu.

Văzând că nu și-a găsit mușteriul, bate în retragere, dar mai am timp să strig după el:

‒ Noi răcnim pe stradă în București „corupția ucide”, iar dvs. ce faceți aici?

‒ Asta nu e corupție, protestează ultragiat „nașul”.

‒ Dar ce e? pufnesc eu, înainte ca interlocutorul să se facă mic de tot și să dispară pe culoar.

***

Reflecție suplimentară: Parlamentul României, instituție dominată în prezent de solide cârdășii întru infracțiune și fărădelege, va avea o alcătuire decentă numai atunci când în România înnoirea morală va fi suficient de amplă ca să cuprindă societatea până la firul ierbii, când, de pildă, instituția „nașului” va dispărea, fiind înlocuită de instituția „controlorului”. Căci clica de corupți care a ajuns să ne reprezinte transpune și amplifică, la nivel înalt, ceea ce la omul de rând e apetența pentru mezelicuri (deconturi false pentru sume de 150-200 de lei). N-am niciun dubiu că „nașul” nostru, dedulcit la mica ciupeală, ar trece fără niciun fel de rezerve la șpaga de milioane de dolari, dacă i s-a oferi ocazia sau dacă ar fi „la butoane”.

Unde mai pui că „nașul” este și el produsul unei societăți care are nevoie de el, care îl folosește și susține. O mie de „nași” români transferați la Deutsche Bahn s-ar vedea nevoiți să devină controlori cinstiți fiindcă nu s-ar găsi cine să-i mituiască. În condițiile date, se pare că ei împlinesc o „nevoie” a societății românești: nevoia de a trage un mic profit printr-un vicleșug „nevinovat”.

Să nu ne iluzionăm deci că vom vedea prea curând un Parlament reformat, cu principii, etică, valori. Parlamentul e oglinda noastră ca țară. Or, țara noastră e sub blestemul corupției și nu dă semne că e în curs de înzdrăvenire.


Am trăit astăzi un prag istoric pentru România: fostul președinte Ion Iliescu a fost chemat la Parchetul ICCJ pentru a fi anunțat că este pus sub urmărire penală în dosarul primei mineriade.

E de presupus că firele investigării acțiunii de reprimare a manifestanților din Piața Universității vor duce la multe alte personaje sinistre ale istoriei noastre post-decembriste.

Redeschiderea dosarului Mineriadei din 1990 este un semn clar că justiția română a găsit în sfârșit resursele necesare pentru a soluționa o anchetă care a fost blocată, din motive politice, un sfert de veac.

Este important să știm în detaliu care a fost mecanismul luării deciziei care i-a adus pe mineri în capitală. „Vizita” acestora s-a soldat cu cel puțin 4 morți, arestarea ilegală și agresarea a peste 1000 de persoane, vandalizarea sediilor partidelor politice și a Universității, terorizarea capitalei și zdrobirea societății civile care se înfiripa în zorii „originalei democrații” clocite de Ion Iliescu & co.

Constat că, deși mineriada a fost cel mai traumatic eveniment al istoriei post-decembriste, istoria începe să fie uitată. Oana Zamfir, jurnalistă la Digi24, l-a întrebat recent pe Marian Munteanu (pe care bătaia minerilor l-a lăsat inconștient) dacă a fost în Piața Universității. Pentru această monumentală nerozie, duduia a fost „retrasă” imediat „de pe sticlă”. Dacă jurnaliști (a căror meserie este să informeze) întreabă asemenea năzbâtii, ce-o fi în mintea omului de rând?

Pentru cei care au uitat istoria criminală scrisă de Ion Iliescu, un documentar despre acele zile.


Am văzut ieri pe site-ul Tribunalului București că pe data de 22 septembrie s-a decis încheierea litigiului deschis de SER (reprezentată de avocatul Daniel Cuculea) împotriva Societății Biblice Britanice (și a altor entități).

Se încheie astfel un capitol extrem de rușinos pentru istoria spațiului neoprotestant românesc.

Faptul că o organizație care se numește pe sine „evanghelică” ajunge să târască în tribunal organizație cu istoria și prestigiul Societății Biblice Britanice nu poate să ne facă cinste.

Fiindcă studiez de peste un deceniu istoria Bibliei Cornilescu, voi afirma sus și tare un adevăr care se va impune oricărui cititor atent și imparțial al celor peste 550 de scrisori și documente păstrate în arhiva Societății Biblice Britanice: relația strânsă dintre traducătorul român și organizația care i-a adoptat traducerea este de așa natură, încât nicio altă entitate juridică nu poate pretinde dreptul de a tipări Biblia 1924 (sau edițiile ulterioare), necum să mai și acționeze SBB în tribunal, pentru a revendica în mod fraudulos acest drept.

Fiindcă în spațiul evanghelic s-au lățit binișor zvonuri năstrușnice cu privire la copyrightul pentru Biblia Cornilescu, anume că după Revoluție Soc. Biblică Britanică ar fi fost pe punctul de a ceda Bisericii Ortodoxe această versiune (BOR urmând să suprime Biblia Cornilescu și să-i sugrume astfel spiritual pe neoprotestanți), mai am un scurt comentariu: Soc. Biblică Britanică nu are în istoria ei niciun caz de înstrăinare a vreunei versiuni din patrimoniul pe care îl deține. O asemenea mișcare ar fi atât de neroadă, încât mă mir că cineva a putut imagina o astfel de (im)posibilitate.

Societatea Biblică Britanică permite tipărirea Bibliei Cornilescu de către o societatea biblică națională alcătuită din reprezentanți ai confesiunilor creștine din țara respectivă. Această societate este SBIR.

Mai jos imaginea de pe site-ul Tribunalului București.

Capture

Pagina următoare »