Eterna şi fascinanta Românikă



Am luptat zece ani cu indolența instituțională românească.

Am trecut în următoarea etapă. Alți zece ani la capătul cărora cred că vom vedea digitalizate manuscrisele grecești ale Noului Testament din muzeele românești.

16 octombrie 2019. Trimit către Muzeul Olteniei o cerere de informații privind consiliul de administrație, consiliul științific și proiectele de cooperare cu organizații neguvernamentale.

5 noiembrie 2019. Depun la Ministerul Culturii o cerere prin care cer sprijin instituțional pentru a rezolva blocajele întâlnite.

20 noiembrie 2019. Depun la Avocatul Poporului o petiție în care semnalez refuzul Muzeului Olteniei de a răspunde la solicitarea trimisă în 16 octombrie 2019.

Mai jos un fragment din această petiție.

Stimată Doamnă Renate Weber,

De peste zece ani fac eforturi pentru a ajuta Muzeul Olteniei din Craiova să digitalizeze Tetraevanghelul grecesc aflat în colecția acestui muzeu. Potrivit Legii nr. 311, un muzeu poate colabora „cu organizații neguvernamentale, în vederea dezvoltării, protejării, conservării, restaurării, cercetării și punerii în valoare a patrimoniului muzeal, în interes științific sau cultural-turistic”.

Pe data de 16 oct. a.c. am trimis Muzeului Olteniei din Craiova (vedeți Anexa) o cerere de informații, în baza Legea nr. 544 privind liberul acces la informațiile de interes public, solicitând detalii privind componența consiliului de administrație al Muzeului Olteniei. Potrivit Legii muzeelor nr. 311/2003, art. 27, în alin. 1, „în cadrul muzeelor și al colecțiilor publice de drept public sunt organizate și funcționează consilii de administrație, ca organe deliberative de conducere”.

În aceeași cerere solicitam informații privind consiliul științific al Muzeului Olteniei. Potrivit art. 28, alin. 1 din Legea nr. 311/2003, „în cadrul muzeelor și al colecțiilor publice de drept public pot funcționa consilii științifice, ca organe de specialitate alcătuite din specialiști de profil, cu rol consultativ în domeniul cercetării științifice, organizării sau structurării serviciilor, colecțiilor muzeale și activităților culturale.”

Deși au trecut treizeci de zile de la depunerea cererii, Muzeul Olteniei (Str. Popa Șapcă, nr. 8, Craiova) nu a dat curs solicitării pe care am făcut-o.

Prin prezenta vă cer sprijinul în relația cu instituția sus-menționată.

Anexez acestei cereri emailul trimis către Muzeul Olteniei pe 16 octombrie 2019.

(Urmează etapa „contencios administrativ”. Am o infinită răbdare…)


Pagina de început a Evangheliei după Luca din Tetraevanghelul aflat în colecția Muzeului Olteniei

De astăzi încep să curgă cele 30 de zile în care ar trebui să primesc răspuns la următoarea cerere de informații.

Voi trimite cereri către toate instituțiile de profil care de zece ani neglijează importante elemente de patrimoniu cultural, încălcând Legea muzeelor.

Prezicerea mea este că în următorii cinci ani vom avea deja digitalizate principalele manuscrise grecești ale NT.

Voi merge până la acțiuni în instanță și voi cere explicații pentru dezinteresul cronic manifestat de importante instituții de cultură din România.

Am avut răbdare zece ani. Vremea petițiilor a cam trecut. Urmează acțiuni legale. Cei vizați de aceste acțiuni vor trebui să dea răspunsuri la o întrebare elementară: ce au făcut pentru conservarea digitală a manuscriselor pe care le au în colecții?

Mai jos puteți citi mesajul trimis astăzi către Muzeul Olteniei.

***

Stimate Domnule Director,

Mă văd nevoit să vă scriu din nou în legătură cu Tetraevanghelul bizantin aflat în proprietatea Muzeului Olteniei.

Potrivit Legii muzeelor nr. 311/2003, art. 27, alin. 1, „în cadrul muzeelor și al colecțiilor publice de drept public sunt organizate și funcționează consilii de administrație, ca organe deliberative de conducere” (subl. mea).

Întrucât în ultimii zece ani solicitările mele privind digitalizarea și punerea în valoare a Tetraevanghelului deținut de Muzeul Olteniei s-au lovit de o inexplicabilă rezistență, intenționez să mă adresez membrilor Consiliului de administrație al Muzeului pe care îl conduceți.

Prin prezenta, solicit informații privind „componența, atribuțiile, organizarea și funcționarea consiliului de administrație” (art. 27, alin. 2), întrucât doresc să mă asigur că membrii lui primesc informațiile necesare privind organizațiile non-guvernamentale de prestigiu care au ca principal scop conservarea digitală pro bono a manuscriselor.

În al doilea rând, solicit informații privind consiliul științific al Muzeului Olteniei. Potrivit art. 28, alin. 1 din legea mai sus-pomenită, „în cadrul muzeelor și al colecțiilor publice de drept public pot funcționa consilii științifice, ca organe de specialitate alcătuite din specialiști de profil, cu rol consultativ în domeniul cercetării științifice, organizării sau structurării serviciilor, colecțiilor muzeale și activităților culturale.”

În al treilea rând, solicit informații despre cooperarea Muzeului Olteniei „cu organizații neguvernamentale, în vederea dezvoltării, protejării, conservării, restaurării, cercetării și punerii în valoare a patrimoniului muzeal, în interes științific sau cultural-turistic” (art. 12 din Legea muzeelor). Ce proiecte de cooperare a inițiat Muzeul Olteniei în vederea cercetării și punerii în valoare (inclusiv prin digitalizare) a Tetraevanghelului bizantin.

Vă reamintesc că în perioada 2009-2019 am pus la dispoziția Muzeului Olteniei informații despre posibile parteneriate cu organizații non-guvernamentale, dar mesajele trimise conducerii au fost ignorate.

Consider că această situație este inacceptabilă și intenționez să trimit sesizări pe acest subiect către Ministerul Culturii, Avocatul Poporului și Consiliul Județean Dolj.

Deoarece în trecut unele cereri pe care le-am trimis către Muzeul Olteniei au rămas fără răspuns, mă voi adresa instanței de contencios administrativ, în cazul în care prezenta cerere nu va fi soluționată în termenul legal de treizeci de zile.

Cu mulțumiri,

Conf. univ. dr. Emanuel Conțac


Un amic mi-a semnalat recent existența unui articol despre penticostalism pe Realitatea.net. Vezi AICI. (Materialul e vechi, din 2018, dar apare prioritar în căutările cu secvența „penticostalism România”.)

De regulă, jurnaliștii români sunt de o solidă și hotărâtă ignoranță când vine vorba de spațiul religios, prin urmare nu am avut mari speranțe când am deschis link-ul și am citit primele rânduri. Numai că ceea ce am descoperit, continuând să citesc, mi-a depășit cu mult, în sens negativ, slabele așteptări pe care le aveam.

După două-trei paragrafe am avut senzația că textul e un soi de compilație din diverse surse. Când întâlnești unele cuvinte scrise cu â, iar altele cu î, e limpede că ceva e dubios în redactarea lui.

Stilistica textului era iarăși stranie. Ce jurnalist de bun simț scrie „un loc unde penticostalismul a prins repede rădăcini în Europa, în mijlocul unui popor plictisit de un luteranism arid…”? Ca să faci aceste afirmații trebuie să scrii de pe o poziție ideologică („angajată”).

În fine, când ajung la observația malițioasă că „uleiul cu care se face ungerea de către pastor sau de către proorocul înzestrat cu „darul vindecării” este ulei alimentar obișnuit – Muntenia, Floriol” îmi pică fisa: am mai citit undeva așa ceva. Ori în cărțile de „sectologie” ale diaconului Petre David, ori pe vreun site care „combate sectele”. I-am și împărtășit unui coleg intuiția că materialul va fi fost luat de pe „Odaia de sus”, site întreținut de Bogdan Mateciuc.

La o simplă verificare intuiția s-a dovedit a fi corectă. Vedeți AICI site-ul sursă.

În cazul în care Cultul Penticostal are un birou de presă, acesta ar trebui să trimită o sesizare către Trustul Realitatea, indicând faptul că materialul dat publicității este plagiat și că el este menit să defăimeze. Este jalnic că jurnaliștii români ajung să recurgă la plagiaturi ieftine pentru a difuza non-subiecte.

Din păcate, plagiatul, impostura, amatorismul, prostia, indolența, incompetența etc. etc. etc. sufocă toate domeniile în România. Tragedia de la Caracal este cel mai grăitor exemplu în acest sens.


La români, situațiile când un personaj sus-pus le dă cu flit muritorilor de rând nu sunt deloc puține. Am văzut cam ce înseamnă un personaj care dă cu flit peste voturile a 3,51 milioane de alegători români.

Vedem în fiecare zi și ce înseamnă când un guvern condus de un personaj țâfnos și incompetent dă cu flit mesajelor venite de la 12 ambasadori profund îngrijorați de legislația care distruge sistemul judiciar și care ajunge să-i favorizeze pe subiecții unor importante dosare de corupție.

De curând am descoperit că în 1926 inclusiv Regina Maria a dat cu flit petiției venite din partea unei delegații de baptiști americani care doreau să o informeze pe regină în legătură cu abuzurile sistematice la care erau supuși coreligionarii lor din România.

Glorioasele decenii interbelice, prezentate în istoriografia noastră ca un soi de epocă a marilor noastre realizări, paradisul din care am căzut direct în iadul comunist, au fost de fapt o perioadă caracterizată de probleme majore în toate domeniile, inclusiv în domeniul libertății religioase.

În 1926, baptiștii, cu toată șicanele de care aveau parte, erau cel puțin avantajați de faptul că aveau în SUA un sprijin important. Acest scut, deși fragil, a contat în câteva momente, detensionând uneori situația confesională încordată, dar n-a putut împiedica interzicerea lor în 1940, în timpul demenței legionare.

Mai jos articolul din New York Times, 9 noiembrie 1926, p. 12

În același număr se făcea referire la alte demersuri făcute de baptiștii americani pentru a domoli persecuția minorităților religioase din țara noastră.

 


Am citit cu interes materialele din presă privitoare la cazul din satul Baranca, județul Botoșani. Ancheta judiciară este încă în curs, prin urmare trebuie să așteptăm verdictul autorităților.

Între timp, n-ar fi rău să citim următoarea anchetă jurnalistică, publicată pe Dela0.ro (AICI).

Reiau mai jos câteva fragmente.

Pe filmarea video se vede într-adevăr cum elevul Bereza iese alergând din școală, urmat de alți trei colegi. Toți sunt însă extrem de agitați, în niciun caz nu se joacă, iar pe elevul agresat haina stă de parcă părăsise școala în goană, fără să mai stea să-și tragă și mânecile.

Pe măsură ce personajele ajung în cadru apropiat, capul elevului Bereza se întoarce pentru mai puțin de jumătate de secundă spre obiectivul camerei. Acum, în această fracțiune, se vede dincolo de dubiu un șiroi de sânge în dreptul urechii sale stângi.

Unul dintre colegii care îl însoțesc, cel cu haina cu mâneci galbene, arată – imediat după această secvență – cu degetul spre urechea stângă a elevului Bereza. Apoi își pune mâinile în cap cu disperare, ca înaintea unui dezastru în desfășurare.

Ceilalți doi băieți par să încerce să-l oprească pe băiatul agresat, din a cărui ureche curge sânge. Se întâmplă la secunda opt din filmare, moment în care ies alergând din clădire și alți copii.

La secunda 19 băiatul cu haină albastru cu galben se întoarce în școală și îi spune preotului că lui Bereza îi curge sânge din ureche. Răspunsul preotului: Lasă că-i trece. (n.r. – secvența a fost confirmată pentru Dela0.ro de către părinții copilului)

La secunda 33 un băiat ieșit din clădire îi face semn unei alte colege, explicându-i prin semne ce s-a întâmplat: puștiul duce mâna la ureche. Apoi, din incinta școlii iese chiar preotul-profesor Mancaș, care se urcă în mașină și pleacă netulburat.

În a doua parte a filmării, elevul Bereza trece prin dreptul unui sătean, cu care pare să schimbe câteva vorbe în timp ce merge. Este urmat în fugă de alți doi copii, unul dintre ei fiind cel cu haina cu mâneci galbene. La poartă mai iese cineva care se uită după copii, de parcă ar fi aflat ceva grav.

Bărbatul cu duba albă din imagini este cel care-i va duce pe copii acasă, fapt confirmat de persoanele implicate.

Unul dintre studenții mei scrie o teză de licență despre complicata istorie dintre penticostalii români și autoritățile statului, în perioada interbelică și perioada comunistă. În perioada interbelică, persecuția a fost sistematică, venind dintr-o dublă direcție: Biserica Ortodoxă Română, prin unii dintre slujitorii ei, și autoritățile seculare. Istoria pe care o cunosc mă face să cred că anchetarea cazului de la Baranca nu se va realiza fără încercări de a deturna atenția de la fondul problemei la chestiuni secundare.

Pomeneam ieri de episcopul Grigorie Comșa. Astăzi puteți citi un fragment din expunerea de motive făcută de Alexandru Lapedatu în 1928, cu prilejul adoptării Legii cultelor. Prezentată ca generoasă, legea conținea prevederi restrictive care îi tratau pe credincioși ca pe un soi de bun care aparține în mod fundamental confesiunii „native”. În viziunea autorilor legii, identitatea confesională este nu o chestiune de spirit și conștiință, ci de formalități legale.

La momentul expunerii de motive, penticostalii români erau prezenți pe scena confesională de vreo șase ani (dacă socotim 1922 ca an în care se deschide prima biserică penticostală). Ministrul Cultelor de atunci preciza că ei rămân în afara cadrului legal. Între timp, după nouă decenii, lucrurile s-au mai schimbat, în sensul că penticostalii nu mai sunt „cu desăvârșire interziși”, ci interziși numai la răstimpuri, anume atunci când se întâmplă ca palma vreunui funcționar religios să-l lipească pe vreunul dintre ei cu capul de bancă.


În interviul pe care l-a acordat postului de televiziune a7tv, prof. Ion Socoteanu insistă pe „intenția de a reproduce cât mai exact” sensul originalului biblic (25:11).

Întrebat cât a durat munca de traducere, invitatul răspunde: „Mai mult de 25 de ani” (25:31). A început în 1990. Pe atunci era conștient că munca aceasta putea să rămână „un simplu manuscris, ceva de birou”, dar a intensificat ritmul de lucru, atunci când s-a ivit posibilitatea tipăririi textului.

Cornel Dărvășan face observația că oamenii așteptau o traducere nouă a Bibliei și îl întreabă pe invitat dacă a colaborat cu instituții precum Societatea Biblică Interconfesională sau dacă a mers „pe linie proprie”.

Fără să clipească, traducătorul nostru declară că „am mers în general pe linie proprie”, iar apoi precizează: „Am studiat toate variantele de text care există, întâi în limbile de circulație (!) și, bineînțeles, ce apăruse sau apărea în limba română. Întotdeauna o traducere presupune să te racordezi la ceea ce există” (min. 26).

În acest punct, prof. Socoteanu face referire la un topos împământenit în mintea evanghelicului mediu binevoitor: „De altfel, Cornilescu a făcut el însuși o traducere literală. El și-a dat seama de nevoia unei traduceri literale, dar [aceasta] a apărut într-un tiraj foarte mic și nu s-a mai reprodus apoi” (min. 26:50).

Afirmațiile din minutul 26 sunt problematice de la un capăt la altul. Să le luăm pe rând.

(1) Ideea că un traducător lucrează de unul singur toată Biblia, „pe linie proprie”, mai bine de 25 de ani, e complet anacronică. Numai specialiștii de top își pot permite acest lux. Dar trebuie să te cheme Robert Alter, dacă vrei să faci de unul singur traducerea VT din ebraică. În secolul XXI, căruia pesemne vrea să-i aparțină și profesorul Socoteanu, nimeni nu mai face revizuirea „pe linie proprie” a întregii Biblii, căci primejdia de a aluneca de la „linia proprie” și de a cădea „într-o dungă” nu e niciodată departe.

(2) De ce traducătorul care s-a trudit un sfert de veac nu s-a gândit totuși să verifice calitatea eforturilor sale prin colaborarea cu o societate biblică? Ar fi fost de bun simț ca moderatorul să pună această întrebare cât se poate de firească. Presa scrie în ultimele săptămâni despre „medici” care s-au format „pe linie proprie” (vezi cazul impostorului Matteo Politi) și care au ajuns să mutileze oameni. Dacă admitem că un om poate fi desfigurat de un amator plin de bune intenții, dar fără o pregătire adecvată, să nu admitem oare că și un text (în speță, Scriptura) poate fi ciopârțit de cineva care nu are competențe certe pentru a traduce textul respectiv?

(3) Când spune că a studiat variantele de text care există, mai întâi cele în limbile de circulație (probabil engleză, franceză, germană) și apoi cele românești, medicul Socoteanu se deconspiră cu gura lui, fiindcă recunoaște implicit că nu a început cu textul ebraic (VT) sau grec (NT), așa cum ar fi normal în orice proiect care urmărește transpunerea textului sacru într-o limbă modernă.

Or, să-mi fie îngăduit să o spun cât se poate de apăsat: „metoda comparatistă” folosită de invitat este complet neprofesionistă. Te chemi traducător cu acte în regulă atunci când, zăvorât în chilie cu Biblia ebraică / NT grec și cu instrumentele de lucru (lexicoane, gramatici, comentarii), întorci textul-sursă pe toate părțile, până când îi pătrunzi toate tainele și toate ascunzișurile. Îl mesteci și-l rumegi până îți pătrunde în măduva oaselor, în fiecare celulă și în fiecare mitocondrie din corp. Abia apoi îl poți transpune într-o formă adecvată pentru categoria de cititori pe care o țintești.

(4) Afirmația că Dumitru Cornilescu a dorit să facă o traducere literală fiindcă și-ar fi dat seama de necesitatea ei este un fals grosolan! Am scris în numeroase rânduri despre acest subiect. Dacă faceți o căutare cu secvența „Cornilescu 1931” în fereastra de „Caută” a blogului, veți găsi diverse postări care tranșează această legendă urbană.

Cornilescu s-a oferit să revizuiască o Biblie a Societății Biblice Britanice (ediția 1911) și așa a ieșit Biblia 1931. Cornilescu nu a intenționat nicio clipă să-i ofere prof. Socoteanu justificarea ideologică pentru un experiment traductologic întins pe un sfert de veac.

Din corespondența păstrată în arhiva SBB de la Cambridge știm următoarele: Dumitru Cornilescu a aflat că SBB urma să tipărească un text vechi, pentru acei evanghelici care se încăpățânau să rămână fideli unei versiuni anterioare, și a cerut permisiunea de a face o actualizare a textului.

Contrar celor afirmate de prof. Socoteanu, Biblia Cornilescu 1931 nu a avut menirea de a satisface presupusa nevoie a lui Cornilescu de a avea o „traducere literală”. Traducătorul era foarte mulțumit de propria sa versiune și foarte nemulțumit că ea nu fusese acceptată de toți cititorii. Faptul că Biblia 1931 nu a mai fost tipărită se explică tocmai prin numărul redus de cititori care își mai doreau un asemenea text în anii ’30. Dacă Dumitru Cornilescu ar fi simțit realmente nevoia ca românii să aibă o versiune literală, și-ar fi folosit influența pentru a convinge SBB să mențină în circulație acest text.

Cine e interesat de istoria activității de traductor a lui Cornilescu poate răsfoi volumul de scrisori publicat la Editura Logos.

(Va urma)


Aflu ieri de la un student că a apărut o nouă traducere a Bibliei, făcută de prof. univ. dr. Ion Socoteanu, eminent specialist în chirurgie cardiovasculară. Fiindcă de vreo 15 ani mă ocup asiduu de studierea traducerilor biblice românești, m-am umplut instant de mirare când am auzit de această versiune, apărută spontan, precum Atena din capul lui Zeus, în spațiul evanghelic românesc.

Traducătorul, precum vedeți din înregistrarea de mai jos, a fost invitat recent la emisiunea „Știrea cea bună”, moderată de Cornel Dărvășan, care lucrează pentru canalul A7Tv.

Din felul în care este prezentată această versiune, s-ar putea crede că ea este o ediție complet nouă, tradusă de la zero.

„Această Biblie este rezultatul unei munci titanice, de peste 20 de ani, a profesorului Ion Socoteanu”, anunță cu satisfacție moderatorul (minutul 17.30), iar invitatul tace aprobator și aprobă tacit.

Ca mai întotdeauna, când e vorba de traducerea Bibliei, lucrurile sunt mai complicate, după cum voi încerca să arăt mai jos, descâlcind astfel niște ițe care de multă vreme erau foarte încurcate.

Mai întâi, precizez de la bun început că versiunea apărută în 2017 este o republicare, cu intervenții minimale, a ediției GBV (București 2001). Mai jos un citat din prefață. E important să avem datele esențiale din capul locului, fiindcă vom reveni la această chestiune într-o postare viitoare.

Să purcedem acum la analiza principalelor idei prezentate în emisiune.

Cornel Dărvășan îl invită pe traducător să spună cum a apărut ideea noii versiuni.

Prof. Socoteanu începe prin a spune că, atunci când a început să citească literatură religioasă în alte limbi, a observat că citatele biblice nu se potriveau întotdeauna cu ce știa el din versiunea Cornilescu și că astfel a început să-și pună întrebarea „cine are dreptate”.

„Când am privit mai cu atenție, am văzut că traducerea noastră era o traducere literară, adică să sune bine, nu să respecte textul, adică o traducere literală”.

Deosebirile, adaugă reputatul cardiolog, nu erau dintre cele periferice sau lipsite de importanță.

Moderatorul îl invită să dea exemple.

Dr. Socoteanu se oprește, între altele, la 2 Corinteni 5:10, pasaj care în Cornilescu clasic zice așa:

„Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.”

Profesorul de cardiologie găsește în acest verset două pietre de poticnire.

Primo, n-ar fi potrivită introducerea termenului „răsplată”; secundo, nu merge să zici „răsplată pentru rău”.

Când aud de astfel de obiecții, îmi vine să mă apuc și eu de cardiologie, fiindcă îmi dau seama că îmi pierd vremea cu activitățile mele biblico-filologice.

„Nu este permis pentru Cuvântul lui Dumnezeu să-ți adaugi idei” (22.10), mai zice traducătorul.

Să vedem acum analiza versetului din 2 Cor. 5:10.

În Biblia GBV 2001 (care este mama versiunii Stephanus 2017) găsim următoarea soluție:

„Pentru că noi toți trebuie să fim arătați înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească cele făcute în trup, potrivit cu cele ce a făcut, fie bine, fie rău.”

Problemele cu această versiune pretins literală sunt mai multe. Le iau pe rând.

  • Secvența „să fim arătați” este neromânească. Nimeni nu vorbește așa, când zice că trebuie să apară la tribunal. Nu spun că „trebuie să fiu arătat astăzi la secția de poliție”, ci „trebuie să mă prezint la secția de poliție”. Nu se câștigă nicio iotă de literalism cu asemenea formulări de lemn.
  • Secvența „să primească cele făcute în trup” (ἵνα κομίσηται τὰ διὰ τοῦ σώματος) nu e suficient de literală, dacă tot ne-am amorezat lulea de literalism. Prof. Socoteanu spune că nu este permisă schimbarea unei iote din textul biblic, dar își permite să introducă în Biblie termenul „făcute”, care nu apare în textul grec! Dacă obiectăm că D. Cornilescu a introdus „răsplată”, atunci putem să obiectăm și că se introduce termenul „făcute”, nu?
  • Traducerea GBV-Socoteanu zice „în trup”, dar textul grec zice „prin trup” (διὰ τοῦ σώματος). Avem, desigur, la subsolul traducerii, varianta „prin trup”. Dar de ce ea nu apare în susul paginii? Oare nu cumva fiindcă „traducerea trebuie să sune bine”? Paradoxal, deși traducătorul reproșează versiunii cornilesciene preocuparea pentru naturalețe, acest criteriu nu este considerat tocmai de lepădat nici de traducătorul care se vrea (dar nu este!) literalist.

Și acum să propun o traducere cu adevărat literală, adică cea pe care ar fi trebuit să o producă prof. Socoteanu, dacă ar fi fost consecvent cu sine însuși:

Căci noi toți trebuie să ne arătăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să primească fiecare cele prin trup spre ce a făcut, fie bine, fie rău.

Cum vi se pare? Așa-i că v-ar plăcea o traducere literală pe acest calapod?

Revenind la text, subliniez cât se poate de apăsat că este perfect legitim să introduci termenul „răsplată” într-un text eliptic, care vorbește despre judecată. Asta nu înseamnă că adaugi la Cuvântul Domnului, ci că articulezi ideea care este implicită în text.

La judecată NU primești fapta comisă, ci răsplata pentru ea! Atât felul în care este folosit verbul komizo în textele clasice, cât și logica textului cer întregirea gândului paulin cu termenul „răsplată”, care aparține de drept contextului. Îl simți acolo, dacă ai simțurile hermeneutice suficient de dezvoltate.

Iar ideea că termenul „răsplată” este exclusiv pozitiv nu putea să se ivească decât în mintea cuiva care nu este suficient de atent la nuanțele limbii pe care o vorbește. De bună seamă, nu e suficient să te naști într-o limbă. Trebuie și să ai urechi să o auzi.

În română avem zicala foarte expresivă „după faptă și răsplată”, în care termenul „răsplată” funcționează cu ambele înțelesuri (recompensă sau pedeapsă). Am citit cu toții Povestea babei și a moșneagului, care ilustrează perfect ce înseamnă „după faptă și răsplată”. De altfel, parcurgerea cuvântului-titlu „răsplată” din Dicționarul-tezaur al limbii române va risipi orice îndoieli ar putea să mai aibă cineva cu privire la termen.

Pesemne că și Cornel Dărvășan e bântuit de niște îndoieli, căci ia taurul de coarne:

„Domnule profesor, v-ați apucat de studiat ebraică și greacă”? (22:40)

Răspunsul prof. Socoteanu este năucitor. Cu bold am marcat secțiunile care m-au lăsat cu gura căscată.

„M-am apucat, dar nu asta este esențialul! Sigur, a vorbi despre traducerea Bibliei… aceasta presupune cunoașterea limbilor originale. Nu asta este esența pentru traducerea Bibliei. Pentru traducerea Bibliei esența este accesul la manuscrise. La inventarierea manuscriselor. Aceasta a fost prima problemă. Apoi…, nu atât cunoașterea, pentru că este vorba de limbi nevorbite, limbi clasice, ci de gramatica lor. Astăzi există un Institutul internațional de studiu al manuscriselor sacre, unde totul se face computerizat. A gândi în secolul XXI că trebuie să știi limba ebraică și greacă veche, ca să faci o traducere, este anacronic. Aceasta era, să zicem, o necesitate pentru a doua jumătate a sec. XIX. De atunci nu mai era asta problema. Problemele erau de cu totul alt ordin: cum să accesezi manuscrise, câte manuscrise sunt…”

„Și dvs. cum ați procedat?”, întreabă moderatorul.

„Pentru mine a fost importantă existența acestui institut care poate fi accesat și prin metode de actualitate, prin metode moderne…”

(Adică nu tu greacă, nu tu ebraică, fiindcă avem un Institut internațional. Care o fi acela, stau și mă întreb. O fi INTF, cel din Münster, unde am lucrat și eu o vară, digitizând și indexând manuscrise bizantine? Misterul persistă, fiindcă moderatorul nu cere detalii.)

„Și ați luat de la sursă manuscrise…”

„Sigur…! Pentru că pentru oricine vrea să traducă, primul lucru este să ai aceste manuscrise. Apoi să ai cunoștințe de limbă, apoi de gramatică veche, nu doar de limbă, pentru că nu e limbă vorbită. Deci din punct de vedere tehnic sunt cu totul altele problemele necesare pentru a aborda o traducere…”

Carevasăzică, sunt un anacronic de secol XIX, rătăcit în modernitatea secolului XXI.

Eu, cu gândirea mea revolută, credeam că pentru a te apuca de o traducere trebuie să cunoști cât mai bine limba veche în care s-a scris textul.

Dar prof. Socoteanu îmi spune că nu limba contează, ci manuscrisele!

Și manuscrisele acelea, întreb eu, în ce limbă le citești?

Cum poți să citești manuscrise grecești vechi, dacă nu cunoști limba respectivă? Papirusurile, de pildă, necesită nu doar o bună cunoaștere a limbii grecești, ci și cunoștințe avansate de codicologie.

Profit de ocazie să întreb: Câte manuscrise grecești a ținut în mână și studiat prof. Socoteanu? În ce fel le-a luat „de la sursă”? Și de ce îi trebuie lui manuscrise, dacă astăzi există ediții critice făcute de specialiști care nu se ocupă de cardiologie de luni până vineri și de colaționarea manuscriselor în week-end?

De ce îi zăpăcim și intoxicăm cu falsuri pe cititorii care nu sunt în stare să deosebească dreapta de stânga, atunci când vine vorba de traducerea Bibliei și manuscrise?

(Va urma)

Pagina următoare »