Jurnale



Palatul Culturii, Iași

Am prins astăzi ultima zi a conferinței de filologie biblică de la Iași. Am picat „din cer” taman când îmi venea rândul să vorbesc. Ca și în alte dăți, a trebuit să moderez o sesiune de referate, așa că mi-a revenit plăcuta sarcină de a mă modera tocmai pe mine.

Anul acesta, în premieră, conferința a avut loc în sălile Muzeului Mitropolitan, care se află la subsolul Catedralei Mitropolitane. Deși am fost cam la fiecare ediție a simpozionului „Explorări în tradiția biblică românească” în ultimii șapte ani, nu am reușit să vizitez mai deloc Iașiul. Așa se face că abia acum, dată fiind noua „locație”, am reușit să arunc o privire fugară în catedrală (faimoasă mai cu seamă pentru moaștele Sf. Paraschiva, care atrage sute de mii de vizitatori anual).

La simpozion am avut bucuria de a mă reîntâlni nu doar cu filologii ieșeni pe care i-am avut colegi la proiectul MLD (ediția Bibliei de la București), ci și pe dl. Marian Ciucă, excelent clasicist, traducător al lui Augustin în limba română. Anul acesta invitatul de onoare a fost profesorul Martin Meiser, membru al colectivului de specialiști evanghelici (i.e. luterani) care au realizat traducerea Septuagintei în limba germană. Am ratat prelegerea prof. Meiser, însă din fericire am găsit versiunea ei scrisă, tradusă în română, în mapa conferinței.

Cum în ultimii ani mă „roade” Coresi, am vorbit la acest simpozion despre Tâlcul evangheliilor și despre toposurile teologice reformate pe care le conține această carte. Cu privire la Tâlc au circulat și circulă tot soiul de opinii, unele dintre ele complet lipsite de acoperire. Panaitescu, de pildă, îmbină afirmațiile judicioase cu părerile eronate: „Atunci când se ridică împotriva cultului sfinților, împotriva mănăstirilor, scriitorul are un caracter mai vădit calvin. Cu toate acestea, nici această carte nu este o carte de învățătură a bisericii calvine. Autorul recunoaște că trebuie să postim, pe când întreaga Reformă a renunțat și a denunțat posturile”.

Contrar celor afirmate de Panaitescu, dacă te duci la Calvin, ca să iau doar un singur exemplu, găsești o justificare foarte amănunțită a postului. Dau mai jos un citat ilustrativ.

„Un post sfânt și legitim are în vedere trei scopuri. Îl folosim fie pentru a mortifica și supune trupul, ca să nu-i împlinim poftele, sau ca să ne pregătim mai bine pentru rugăciune și meditație sfântă; sau ca să dovedim că ne-am smerit înaintea lui Dumnezeu, când trebuie să ne mărturisim vinovăția înaintea lui. Primul scop nu se aplică adesea în postul public, fiindcă nu toți au aceeași constituție fizică, nici aceeași stare de sănătate și de aceea este mai aplicabil în postul individual. Al doilea scop este comun ambelor forme, fiindcă această pregătire pentru rugăciune se aplică atât întregii Biserici, cât și membrilor individuali. Același lucru se poate spune despre al treilea scop. Căci uneori se întâmplă că Dumnezeu lovește un popor cu război sau molimă sau altă calamitate. În această pedeapsă colectivă, se cuvine ca întregul popor să-și recunoască și să-și mărturisească vina”. (Calvin, IV, xii, 15)

Mă întreb cum o fi ajung Panaitescu la concluzia că Reforma a denunțat postul, fiindcă această practică este argumentată pe multe pagini de către autorii din „canonul protestant”.

Să mai spun că și prezența în Cazania I a unor referințe la câțiva autori patristici i-a făcut pe unii cercetători să tragă concluzii eronate. Iau doar două exemple:

  • P. Panaitescu: „Autorul citează în mai multe locuri pe părinții bisericii ortodoxe, nerecunoscuți de Reformă: „Vasile, Grigorii, Athanasie, Zlataust, Chiril” (Începuturile, p. 154).
  • M. Păcurariu: „Cazania I – un amestec curios de învățături ortodoxe și protestante. De pildă, se combătea cultul sfinților și al icoanelor, apar atacuri la adresa ierarhiei superioare; se întâlnesc învățături calvine, dar și citate din Sfinții Părinți răsăriteni”

Faptul că în Cazania I se întâlnesc citate din Părinți Răsăriteni nu trebuie înțeles ca rezultat al unui compromis între calvinism și ortodoxie (cum greșit a presupus Panaitescu). Despre Calvin știm că îl citea și cita intens pe Ioan Hrisostomul. În scrierile sale se întâlnesc citate din autori precum Irineu, Origen și Chiril al Alexandriei. Sunt citați, de asemenea, Vasile cel Mare și Grigore de Nazianz. De asemenea, Calvin recunoștea importanța primelor patru sinoade ecumenice, considerând că în această etapă învățătura creștină încă nu ajunsese să se degradeze prin apariția unor adaosuri nebiblice.

Așadar, departe de a fi un „amestec curios de învățături ortodoxe și protestante”, Cazania I este consonantă cu teologia lui Calvin și a altor teologi ai Reformei. Deși puțin cunoscută, inclusiv de specialiști, lucrarea are o notă polemică inconfundabilă. Există în ea pasaje care sunt de ajuns să facă părul măciucă până și protestantului bine temperat, necum unui cititor din tradiția ortodoxă. Prin urmare, cu adevărat curios în legătură cu Tâlcul evangheliilor nu este presupusul amestec de ortodoxie și calvinism, ci faptul că această lucrare a fost tipărită de Coresi, care era diacon ortodox.

După ultima sesiune de comunicări a urmat o masă rotundă prezidată de prof. Eugen Munteanu, care ne-a invitat să evaluăm status quaestionis în materie de filologie și biblistică românească. S-au spus multe lucruri care ar merita comentate, dar nu-mi ajunge timpul să le reiau aici. Când se va publica transcrierea înregistrării sper să o pot relua și eu pe blog.

Cum spuneam mai sus, nu știu foarte multe despre istoria clădirilor din capitala Moldovei. Singurul lăcaș de cult pe care l-aș fi recunoscut după înfățișare este Biserica Trei Ierarhi, pe care am văzut-o în clasa a șasea sau a șaptea, în timpul unei excursii organizate cu școala. Mi-a rămas atunci în minte un detaliu esențial: candelabrele din biserică sunt decorate cu ouă de struț. Din acest motiv am vrut să revăd acum candelabrele care au stârnit atâta mirare în mintea mea de acum circa 25 de ani. Fiindcă biserica era închisă la ceasul amiezii, m-am limitat să văd exteriorul, decorat în chip foarte minuțios cu arabescuri care pentru ochiul meu nepriceput par mai mult de inspirație arabă decât pur bizantină. Ca să zic drept, această notă „geometrică”, la care se adaugă arcada oarbă din registrul de sus al zidului, mi se pare mult mai inspirată decât pictura decolorată pe care o vezi pe zidurile unor biserici.

Mai după amiază, când mă îndreptam spre hotel, mi-am zis să mă mai abat un pic din drum, doar-doar oi reuși să văd candelabrele cu ouă de struț. Nici acum n-am avut prea mult noroc, fiindcă în biserică era slujbă. Îmi spun în gând: „Hai să văd ce înțelege o minte protestantă dintr-o slujbă ortodoxă”. Zis și făcut. Intru tiptil în biserică și mă postez în spate, lângă ușă. Îmi propun să urmăresc cu atenție textul biblic citit, imnele care se cântă, o eventuală predică.

Se citește taman din profetul meu preferat, Isaia. Recunosc fără dificultate pasajul din Isaia 60, în care Dumnezeu îi promite lui Israel că îi va dărui bogăția neamurilor, pe care o vor aduce caravanele de cămile din Madian și Seba. Textul e într-o română mai veche, dar curge binișor. Redescopăr cu această ocazie imaginea Ierusalimului cu porți deschise zi și noapte. Versetul, după cum știm, are ecou în Apocalipsa, în pasajul care descrie Ierusalimul ceresc.

Nu-mi trebuie mult timp să-mi dau seama că participanții la slujbă se împart în două categorii: nucleul „dur” de femei din partea stângă, vreo douăzeci la număr, așezate pe genunchi sau prosternate cu fața la pământ, în manieră aproape islamică, și vizitatorii care intră și ies într-un du-te-vino continuu, care nu stau în biserică mai mult de 5 minute. Enoriașii de ocazie intră, merg în partea dreaptă, unde pare să fie o icoană (sau o raclă cu moaște?), fac o plecăciune, sărută obiectul respectiv, pe care nu-l pot vedea din locul în care m-am pus, zăbovesc un pic în centrul bisericii, pe sub schele, eventual merg la celelalte icoane și apoi se retrag cu o reverență în direcția altarului. Mă întreb cât de mult din mesajul rostit ajunge la publicul care se perindă prin biserică. Se pare că viața religioasă a acestor vizitatori se desfășoară pe altă axă. Important pare să fie nu mesajul, ci o anumită ritualistică, dublată de „contactul” fizic cu sacrul (așa cum este înțeles el spațiul răsăritean).

Lectura textului isaianic s-a încheiat. Se cântă imne într-un tempo foarte lent care mă împiedică să urmăresc înlănțuirea ideilor poetice. Trec minute în șir, ascult cu atenția încordată ca să prind firul, dar sensul nu se leagă. Ar trebui să am textul în față ca să pot urmări ce se spune. La un moment dat se cântă ceva despre împăratul Constantin, numit „întocmai cu apostolii” și invocat ca mijlocitor în rugăciune. Aici deja mă blochez cu totul. Nu reușesc deloc să-l suprapun pe „Constantin cel istoric” peste figura sublimă pe care o proiectează imnul. După o bucată de timp, imnul se reia, dar nici acum nu reușesc să-i prind bine mesajul.

Curios, atunci când se spune rugăciunea „Tatăl nostru”, congregația nu participă. Se roagă doar preoții care la un moment dat au ieșit din altar cădelnițând după o coregrafie bine exersată. Nu știu de ce am avut impresia că în ritul răsăritean rugăciunea „Tatăl nostru” se rostește cu toți enoriașii. Observ, cu acest prilej, că lipsește dimensiunea „responsorială” pe care mi-o imaginam eu. Din ce știu eu, toate bisericile istorice (catolică, luterană, reformată, anglicană etc.) dau congregației posibilitatea să recite în cor diverse fragmente din textul liturghiei (Tatăl nostru, Crezul).

Alte imne care se cântă readuc în memoria enoriașilor evenimentul pascal. Se insistă apăsat pe „paștile” care au avut loc. Forma de plural („paști”, în diferite sintagme pe care nu le mai pot reda din memorie) mă intrigă. Mintea mea de protestant începe să caute febril explicații pentru trecerea de la singularul biblic (pesah, pascha) la pluralul „paști”. Dacă aș fi patriarhul Bisericii Ortodoxe, îmi spun în sinea mea, aș revizui textul și aș pune singularul, în conformitate cu uzul biblic.

Mai observ în treacăt că, deși la nivel de mesaj imnele sunt sărbătorești (textul vorbește despre învierea lui Hristos), din punct de vedere muzical ele sunt foarte sumbre, grave, întunecate. Nu există nicio notă de jubilație. Un străin care aude doar muzica, dar nu pricepe textul, își poate lesne închipui că e vorba de un prohod. Mă frapează în mod deosebit un fragment în care vocile baritonale ale „cantorilor” ating note tot mai grave, deși la nivel ideatic avem un crescendo. Cum zic, dacă voi ajunge vreodată patriarh, am să reformez și dimensiunea muzicală a slujbei.

Predica pe care am așteptat-o n-a mai venit. Ori poate n-am așteptat eu suficient de mult. Statul în picioare în poziție fixă nu e foarte confortabil, așa că după o vreme m-am dat bătut. Deloc surprinzător, protestantul din mine a rămas din acest mic experiment hermeneutic cu mesajul biblic rostit în timpul slujbei: cu frumosul pasaj din profetul Isaia (imaginea Israelului restaurat prin harul lui Dumnezeul), cu  rugăciunea Tatăl nostru și cu citatele și aluziile la diverse pasaje biblice, atât din VT, cât și din NT.


Luther m-a cam pus pe drumuri anul acesta. N-am apucat să-mi trag bine sufletul după conferința de la Arad despre Reformă, că am și luat calea Wittenbergului, unde are loc a șaptea conferință RefoRC (vezi AICI programul).

Fiindcă la Wittenberg prețul cazării s-a dovedit cam piperat pentru „renumerația mică după buget” a universitarului român, am recurs la o variantă de cazare mai economică: o cameră (prin Airbnb) la Dessau. Familia la care stau are peste 150 de recomandări foarte bune și, într-adevăr, s-a dovedit o alegere inspirată. Cu 22 € / noapte nu găsești nimic în cetatea lui Luther, mai ales acum, când orașul duduie de turiști. Casa gazdei este spațioasă, etajul superior fiindu-mi rezervat mie. În vecinătatea living-ului în care scriu această postare se află o pendulă uriașă (cât mine de înaltă, nu exagerez!) care bate suav jumătățile de oră. (Am să o întreb mâine pe doamna Baschwitz cât de vechi e ceasul ei de perete).

Când am ales cazare la Dessau, nu știam că orașul a jucat un rol important în istoria mișcării Bauhaus. A fost deci o surpriză foarte plăcută să descopăr că aici au lucrat reprezentanți de seamă ai acestui curent.

Să mai spun că, până să ajung la gazdă, am avut parte de o experiență foarte plăcută. Deși aveam bilet pentru un tren regional, nu pentru InterCity-ul Berlin-München în care m-am suit (în urma îndrumărilor primite de la biroul de turism, trebuie să precizez), doamna controlor a fost foarte amabilă și mi-a dat voie să-mi continuu călătoria fără să mă arestuiască ori să mă amendeze. Am întrebat-o cât m-ar fi costat biletul la IC și astfel am aflat că diferența (față de ce am plătit eu) era de 2 euro. Nu știu de ce, mă bântuie insistent presupunerea că în România controlorul mi-ar fi făcut un tărăboi enorm și m-ar fi dat jos din tren (exceptând probabil cazul în care aș fi dat de înțeles că „facem să fie bine”, că „doar oameni suntem”). Ei bine, descopăr că amestecul de corectitudine teutonă și de etică protestantă nu a dus, în cazul meu, la o decizie drastică, ci la una de bun simț: fiindcă am putut dovedi că nu sunt de rea credință, am primit clemență. Prin contrast, funcționărimea noastră valahă, când nu se dă huța în elasticul balansoar etic care face totul posibil, are un soi rigid-absurd de a aplica legile care te aduce la apoplexie. (Nu mă stârniți, că am un sac de povești absurde cu funcționărimea care populează diversele instituții ale statului).

Fiindcă am ajuns relativ devreme la destinație, am avut timp să iau la picior parcul orașului și principalele obiective „Bauhaus”. Mai jos câteva fotografii făcute în timpul plimbării. Vremea a fost răcoroasă, numai bună pentru o preumblare de vreo 12 km (totalul distanței parcurse astăzi, după cum mă informează un app deștept din telefon).

Să precizez că stilul Bauhaus nu m-a cucerit. Mă tem că rămân medieval în materie de preferințe arhitectonice. Casele maeștrilor din Dessau arată cenușii, betonate, cubist-minimaliste, pătrățoase, ostile. Ori  n-am eu gust, ori „capodoperele” astea chiar arată ca niște buncăre pentru supraviețuitorii războaielor atomice.

Mai jos galeria foto. Într-una dintre fotografii mă pregătesc să pășesc într-o altă dimensiune. 😊


Roland Clark, Sfîntă tinerețe legionară. Activismul fascist în România interbelică, trad. de Marius-Adrian Hazaparu Iași, Polirom, 2015, 288 p.

coperta1

Cartea Sfântă tinerețe legionară face radiografia unei Românii bolnave din tălpi până în creștet: un stat a cărui fibră este profund viciată de corupție, convingeri politice trăite la intensitatea care îndeobște este specifică religiei (legionarii au transformat conceptul de „națiune” în idol și l-au pus în locul pe care, de drept, numai Dumnezeu îl poate ocupa), justiție care achită asasini, guverne autoritare care snopesc în bătaie protestatari, partide ale căror ciomăgari-activiști se altoiesc reciproc în campanie, alfabetizare precară, educație restrânsă la o elită, studenți care sparg capete „comme pour se divertir”, lipsa unei clase de mijloc care să dea stabilitate societății, valuri ideologice care mătură țara de-a lungul și de-a latul, erezii străvechi reciclate pentru uzul românilor neduși la biserică („VT n-are nimic de-a face cu creștinismul” spunea N. Paulescu, în asentimentul multor contemporani), un rege afemeiat, cu mâinile pătate de sânge și aflat la discreția metresei sale, o minoritate etnică al cărei statut civil precar o face să devină suprareprezentată în anumite profesii (drept, medicină).

Procesul care s-a sfârșit cu achitarea glorioasă a lui Zelea Codreanu, după asasinarea prefectului de Iași, este un amestec neverosimil de „Django Unchained” și „Inglorious Basterds”, cu precizarea că protagonistul (mai mult „villain” decât „erou”) este aclamat de susținătorii săi cu devoțiune religioasă.

Personajele din interbelic sunt totodată caricaturale și sinistre. Atmosfera din carte și din epocă e bufă și tragică, în proporții variabile. Măștile au, aproape fără excepție, o seriozitate comică.

Nu știu cum a ajuns Codreanu să dea formației sale numele de „Legiune”. În două evanghelii (Marcu și Luca) acest termen trimite la miile de duhuri pe care Isus Hristos le scoate dintr-un om și cărora le îngăduie să intre într-o turmă de porci. Singura ocurență conotată pozitiv se găsește în Matei 26 (legiuni de îngeri), în contextul arestării lui Isus în Ghetsimani. Dacă ar fi citit acest pasaj, Codreanu ar fi trebuit să înțeleagă un adevăr teologic simplu: violența lui Petru (fragment de comédie noire, căci fapta de vitejie a apostolului se rezumă la tăierea unei urechi) nu este după voia și planul lui Dumnezeu. Cum oare va fi ajuns Codreanu să creadă că ce nu i-a fost îngăduit lui Petru (cu sabia), îi va fi îngăduit lui, Căpitanului, (cu revolverul)?

După aproape un secol de la aceste scene de „vodevil negru”, România a făcut niscaiva progrese. Nu mai facem justiție manu propria, cu pistolul, partidele nu se mai ciomăgesc între ele la propriu, reglările de conturi politice nu se mai pun în act prin recursul la teroare și asasinat. E drept, procesul Ceaușeștilor s-a încheiat printr-o crimă judiciară, iar capetele sparte de mineri la începutul anilor ‘90 ne arată cât de aproape este de noi acea Schwärmerei care era frecventă în interbelic.

Una peste alta, citind cartea lui Roland Clark, veți înțelege de ce atâtea reacții urzicate și ulcerate la noua lege antilegionară.


Au trecut mai bine de două săptămâni fără să fi scris pe blog. Ceva e în neregulă. Să fie canicula de vină sau altceva? 🙂

Din ultima săptămâna a lui iulie mă aflu la Sibiu pentru un curs de germană. Printre picături apuc să vizitez orașul și împrejurimile și fac fotografii din belșug. Cele mai multe pot fi găsite pe FB, fiindcă spațiul de stocare de pe blog este limitat.

Sâmbătă am făcut o excursie la Cisnădioara și Rășinari. La Michelsburg (cum îi spune pe nemțește Cisnădioarei) se află o frumoasă basilică în stil romanic, datând dinainte de 1200. Mă întreb dacă avem așa ceva păstrat în zona Moldovei. Nu am în minte absolut nimic pentru această provincie.

Cetatea Cisnădioarei e situată pe un deal destul de abrupt care acum e acoperit de pădure. Pe vremuri coastele trebuie să fi fost golașe, pentru a oferi o bună vizibilitate celor aflați în cetate.

Biserica nu a fost folosită multă vreme. Acum servește ca „locație” culturală. Când am ajuns, înăuntru se juca o piesă de teatru. Actorii păreau de strânsură, jocul actoricesc — cam slăbuț, iar piesa — o încropeală tezistă foarte engagée. În monologul său scâlciat, unul dintre actori se întreba dacă „ai putea să iubești o singură femeie?”. Din sărutul în care s-au angajat la un moment dat două dintre „actrițe” am dedus că probabil întrebarea nu le era adresată lor. Deh, omul post-modern (pe care ideologiile stângiste se străduiesc zglobiu şi iresponsabil să-l desființeze) are atâtea dubii și interogații, încât nici nu mai știe dacă așteaptă vreun răspuns.

Bon, deplin edificat în ce privește direcțiile ultrarevoluționare ale teatrului pus în scenă sub acoperișul bisericii romanice de la Cisnădioara, am coborât în sat, să vizitez biserica săsească. Repertoriul evenimentelor culturale de aici este unul pentru „retrograzi”, fiindcă în fiecare duminică, la 17.00, au loc concerte ținute de formații cu nume flagrant „contrarevoluționare” precum „Fonte di gioia” sau „Quartetto Brassovia”.

08

De la Cisnădioara am mers la Rășinari, localitate asociată cu trei mari nume de personalități transilvănene. Să le luăm pe rând. Primul este Andrei Șaguna, sfântul căruia nu-i pot „ierta” lipsa de scrupule de care a dat dovadă când a tipărit Biblia lui Micu (via „Biblia sanktpetersburgheză”) fără să spună o vorbuliță despre el, în prefața ediției sibiene. Nu știu în ce galerie îi pune Dumnezeu pe astfel de inși și mă întreb de ce sunt în sinaxare atâția politicieni unși cu toate alifiile (Constantin cel Mare, Chiril al Alexandriei, Ambrozie al Milanului, Ștefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu) și niciun gentleman!

Șaguna este înmormântat la Rășinari, într-un cavou zugrăvit în culori neobișnuit de vii. Ca într-un film absurd, lângă gardul cimitirului din vecinătatea cavoului l-am zărit pe neobositul-întru-ateism Remus Cernea, purtător al unui tricou pe care scria cu litere de-o șchioapă „God is an astronaut”. Confrații lui Cernea discută despre înălțimile Golan și Fâșia Gaza. Cred că se pune la cale soarta conflictului dintre israelieni și palestinieni. În atmosfera patriarhală a Rășinarilor, Cernea, cu al său tricou de prost-gust, pare el însuși un mic „astronaut” cultural, un mic „omuleț verde” venit de pe o altă planetă, dacă nu a maimuțelor, cel puțin a delfinilor ridicați la rangul de „persoane”.

Tot la Rășinari se găsește casa în care a copilărit Emil Cioran. Bustul-kitsch (vopsit într-o nuanță de bronz care stă mai bine pe fața unui actor de la Teatrul Masca decât pe statuia unui scriitor de calibrul lui) e deja cârn. Cred că acum câțiva ani, când am trecut prin Rășinari, bustul era întreg. Pișicherii care au tăiat nasul statuii ar face un imens serviciu bunului gust dacă ar ciopârți statuia cu totul. La fel trebuie procedat cu bustul sclipicios al lui Goga, aflat lângă liceul care îi poartă numele.

De la casa lui Cioran am urcat către Biserica Veche, a cărei superbă pictură exterioară am contemplat-o îndelung. Voi spune mai multe în paragrafele următoare. De la Biserica Veche m-am abătut pe la fosta casă a lui Octavian Goga. Pe poartă e afișat un anunț țâfnos prin care vizitatorul este somat să nu insiste: casa lui Goga nu se poate vizita. Nu sunt fascinat de opera lui Goga în așa măsură, încât să țin morțiș să văd încăperile în care și-a petrecut autorul o parte din viață. Mi-a fost suficient să văd casa din stradă.

Dar să revin la pictura murală de la Biserica Veche. Deși degradate în mare măsură, imaginile sunt suficient de grăitoare. Mi-a atras atenția îndeosebi „rota fortunae”, roata vieții a cărei învârtire îl ridică și prăbușește pe om. Cei care ați citit celebrul poem medieval despre „Fortuna”, din colecția Carmina Burana” (prelucrată și de Carl Orff) știți la ce mă refer. Cu deosebirea fundamentală că în pictura de la Rășinari tema măririi și căderii este reinterpretată în cheie biblică. Deasupra întregului proces se află voia suverană a lui Dumnezeu, a cărui iconomie se realizează prin intermediul îngerilor.

Fiindcă n-am putut descifra decât o bucățică din textul care însoțește pictura, l-am rugat pe tânărul filolog ieșean Iosif Camară să-mi dea o mână de ajutor. Îi mulțumesc cu acest prilej pentru ajutorul prompt pe care mi l-a dat în transcrierea textului. Citez mai jos comentariul pe care mi l-a transmis.

Textul: în titlu se vorbește despre „viaţa omului”. Ora 7: „Aş vrea ca să trăiesc”. Ora 10: „Aş vrea ca să mă înalţ”. La ora 12 textul nu e lizibil. Ora 14: „Din slavă am căzut şi m-am înşălat”. Ora 15: „O, lume înşălătoare, cum mă amăgişi”. Textul de la ora 6 este ilizibil. Cele două fragmente biblice din partea superioară: Ora 11, Marcu 8:34: „Cine vrea să vie după Mine, să să l(e)pede de sine şi să-şi ia crucea sa şi să vie după Mine”. Ora 14, Marcu 8:35: „Cine va vrea să-şi mântuiască sufletul său, pierde-l-va pre dânsul; iară cine îşi va pierde suflet (…) pentru Mine şi pentru Evanghelie, afla-l-va pre dânsul”. Citatele sunt similare textului din Biblia de la 1688 (semnificativ diferită de NTB), dar probabil coincidenţele se explică prin sursă. Despre Roata Lumii am găsit un articolaş în „Revista istorică română”, vol. 4, 1934, p. 297-300 (accesibil pe dacoromanica), de unde am aflat că reprezentarea apare şi în iconografia bizantină, chiar în Athos, iar la noi se găsesc manuscrise care cuprind indicaţii pentru zugrăvirea acestei scene.

P.S. Pe când încercam să mă dumiresc asupra semnificației picturii, am dat, plin de nădejde (care mi-a fost iute și definitiv zdruncinată), peste un „reportaj” din România liberă (AICI). Vă las plăcerea de a descoperi cum poți scrie un articol fără să spui nimic „la subiect”! Pentru o astfel de performanță trebuie să fii ori jurnalist, ori politician!


Astăzi am revenit în Belgia, la Leuven, pentru o conferință despre Reformă. De data aceasta călătoria a fost mai lungă, fiindcă nu am venit via Bruxelles, ci via Charleroi, care se află la cam 1h40m de Leuven. Că Charleroi ar avea vreo legătură cu Bruxelles e o păcăleală practicată fără jenă de companiile aeriene, o găselniță nerușinată similară celei de tipul „Paris-Beauvais.”

Complicațiile călătoriei de la Charleroi la Leuven m-au făcut să scap astăzi trenul către Bruxelles care mi-ar fi dat posibilitatea să prind concertul cu muzică de Orlandus Lassus (Lagrime di San Pietro), organizat astăzi la St. Michael Church (cu Capella Nova și Het Danshuis), ca parte a conferinței la care particip.

Aș fi avut două minute să prind trenul, dacă n-aș fi insistat (față de mine însumi) să cer informații asiguratoare de la un ghișeu (singurul deschis la ora respectivă). Atât că la ghișeu cerea informații interminabile un individ care, vrând pesemne să pună la cale o călătorie cu Orient-Expressul, voia detalii despre fiecare stație pe unde ar fi urmat să treacă.

Colac peste pupăză, un adolescent de culoare a cerut la un moment dat voie să intre în față pentru că pierdea trenul (același pe care l-am pierdut eu fiindcă l-am lăsat să treacă înaintea mea!).

Politețea exemplară a funcționarului de la ghișeu nu a diminuat cu nimic mica mea revoltă interioară în fața descoperirii că mult visatul concert s-a dus pe apa sâmbetei. În locul „Lagrimelor” Sf. Petru au fost, de data asta, „lagrimele” mele personale.

În așteptarea următorului tren (programat peste vreo 30’) M-am repliat pe o bancă din gară, am scos „kinzălul” și am început să rumeg „mocnit” din Letopisețul lui Ioan Neculce, în care am găsit pagini absolut delicioase, mostre de hâtrie moldovenească și de umor fin cum pare-mi că nu se află în Istoria Țării Românești a lui Constantin Cantacuzino.

Neculce cunoaște la detaliu multe chestiuni despre care scrie. Uneori nu se dă în lături să vehiculeze cancanuri și bârfe pentru a-și pipera narațiunea. Când am să termin cartea sper să pot transcrie pe blog citate. Ar fi păcat ca alți cititori să nu ia contact, fie și prin intermediar, cu farmecul de povestitor al lui cronicarului moldovean.

Nu mai pun la socoteală că o lectură de felul acesta este de rigueur pentru un filolog. Astăzi, de pildă, am găsit verbul „a îndrepta” folosit cu sens „judiciar”, ca la Apostolul Pavel. S-a întâmplat să fie folosit tocmai în legătură cu execuția mârșavă care a curmat firul vieții lui Miron Costin. Am să revin, sper, cu detalii.

Mâine va fi o zi încărcată, cu sesiuni peste sesiuni și lucrări peste lucrări. Sper să mă pot întâlni într-o pauză și cu profesorul Patrick Nullens, rectorul ETF, care și-a exprimat dorința să stăm la voroavă ca la un ceas, după ora amiezii.

P.S. Fotografii nu voi posta, fiindcă n-am vrut să mai car o tăgârță după mine (aparatul de fotografiat). Am aflat abia în aeroport că Ryanair îți dă voie să ai două bagaje de mână și că aș fi putut să-mi iau și camera foto.

P.P.S. Mi-ar fi plăcut să am timpul și energia necesare să relatez în detaliu convorbirea pe care am avut-o astăzi cu șoferul de taxi care m-a dus la aeroport. În general fac figură de ursuz pierdut în gânduri, fapt care nu prea le dă ghes oamenilor să lege discuții. Dar șoferul cu pricina, ortodox (mai degrabă nepracticant și cam anticlerical), părea interesat de fenomenul religios și m-a întrebat ce Institut e cel la care lucrez. Nu auzise de alți penticostali decât recent botezatul Cristian David , nutrea o mare simpatie față de papa Francisc (e de mirare?) și avea un dinte împotriva preoților ortodocși fiindcă se căsătoresc! Am încercat să-l conving că Inchiziția n-a omorât mai mulți oameni decât nu știu care ciumă, dar nu cred că l-am clintit din convingeri, fiindcă „văzuse la televizor un documentar”. Ei, cu documentarele nu te pui! La un moment dat m-a întrebat dacă Isus a existat. Cred că avea dubii. Era însă destul de sigur că ceva-ceva din Codul lui DaVinci e adevărat. Numai că nu putea spune ce anume. Ceva cu Templierii sau cu Constantin.


Péter Várdy, Imre Tóth, În viaţă sunt lucruri care nu se fac. Şi care totuşi se fac…, Bucureşti, Humanitas, 2014, 345 p.

 

978-973-50-4605-7

Am terminat nu demult o carte-document care mi-a deschis ochii asupra unei Românii dintr-o altă epocă. O Românie din care n-a mai rămas decât memoria unor personaje ce depănă în mod lucid și dureros amintiri despre odiosul, cumplitul secol XX, dominat de cele două rele ireductibile care au desfigurat istoria recentă a Europei.

Imre Tóth, născut Imre Róth, evreu maghiar originar din Satu Mare, a cunoscut bine ambele blesteme și le face portretul pe îndelete în interviurile acordate lui Peter Vardy, interviuri din care s-a născut remarcabila carte publicată anul trecut de Humanitas în traducerea Gabrielei Maaz.

Nu știam că în Satu Mare, locul nașterii lui Imre Tóth, a existat o comunitate evreiască atât de mare. De fapt, orașul a fost unul multicultural, cu precizarea că cele trei comunități (română, maghiară, evreiască) trăiau izolate aproape etanș.

Tóth mărturisește din capul locului că a resimțit multă vreme evreitatea drept une maladie honteuse pe care a încercat să o ascundă în mod tenace. În tinerețe a fost atras de „idealurile” comuniste și a devenit un susținător ardent al acestora. Procesul ieșirii sale din mlaștina minciunii instituționalizate, deși anevoios, a avut totuși loc. Căci trebuie subliniat foarte apăsat: mulți dintre foștii săi tovarăși au rămas înnămoliți în înșelăciune și în mistificări până în ceasul morții.

Nu pot face aici o prezentare detaliată a cărții. Din sumedenia de detalii fascinante cuprinse în dialogul dintre Peter Vardy și Imre Tóth voi selecta doar câteva.

Mă întreb cum este să fii în pielea cuiva căruia colegii de școală îi repetă obsesiv și isteric că este străin? „«Jidanii în Palestina!» urlau colegii mei din Garda de Fier, ca o haită de câini. Aveau voci puternice, pline, baritonale, splendid știau să urle. […] Acest talmeș-balmeș mi se părea pur și simplu caraghios […] Mi se părea caraghios din partea copiilor ultranaționaliști macedoneni ‒ acești oameni, însă coloniști, veniți nu demult din Balcani ca să se îmbogățească, se considerau băștinași cărora li se cuvenea totul în Satu Mare, și socoteau că din moși-strămoși totul este al lor, iar pe mine mă priveau ca pe un vagabond care nu avea dreptul la nimic, nici măcar să existe” (p. 43).

Despre ororile Gărzii de Fier și despre cum se făcea „dreptate” în minunatul interbelic vă puteți face o idee cu ajutorul următoarelor pasaje:

„Garda de Fier a omorât în Maramureș un evreu proprietar de păduri, drept exemplu. A fost proces la Cluj. Cei trei criminali au apărut îmbrăcați în costum popular complet, iar publicul îi saluta în urale. Au fost declarați nevinovați, iar judecătorii au semnat adeziunea la Garda de Fier pe loc.” (p. 63)

„A mai existat în Maramureș un sat celebru, Borșa. Celebru pentru că era locuit aproape numai de „pioși” ‒ evrei hasidici ‒ care creaseră un fel de sectă mistică. […] Nu erau oameni umili, serviabili, ci dintr-o bucată, siguri pe ei. Asta i-a înnebunit pe cei din Garda de Fier. Ce? Pădurari evrei? Tăietori de lemne? Așa ceva nu există! De neacceptat! Au incendiat Borșa, satul lor, care, fiind tot numai case de lemn, a ars zile în șir. Asta a fost pe la sfârșitul anilor ’20, începutul anilor ’30, nu mai știu sigur. Dar mi-aduc bine aminte groaza, șoaptele: „Borșa arde încă”, murmurau. (p. 63-64).

Sar peste zecile de pagini în care Tóth analizează cu mare finețe resorturile care l-au făcut să devină comunist ca să ajung la prima lui „convertire”, prima falie adâncă în eșafodajul minciunii instituționalizate practicat de regimul comunist.

Rolul providențial în crearea acestei falii l-a jucat profesorul Samu Borbély, descendent al unei vechi familii de unitarieni din Ardeal. Matematician strălucit și antinazist declarat, a refuzat să ocupe catedra care i se oferise la Berlin în 1940. Devenise celebru pentru rezolvarea unei ecuații diferențiale care a făcut posibilă construirea unor avioane ale căror aripi să nu se rupă la atingerea vitezelor supersonice.

În 1946, evreii au cerut universității să nu țină cursuri pe ziua de 5 mai, pentru a marca fatidica zi în care, în 1944, a început închiderea în ghetou a evreilor. Deși nu era vorba de o comemorare oficială, partidul comunist i-a „trasat sarcină” lui Tóth, bun prieten cu Borbély, să-l „prelucreze” pe acesta din urmă și să-l convingă să-și țină cursul, „să nu cedeze șantajului evreilor”, căci, nu-i așa, „poporul trebuia să fie conștient că partidul îl apără de șantajul moral al evreilor”. La toate tiradele înflăcărate ale lui Tóth (cum că evreii nu trebuie lăsați să facă mare caz de deportarea lor) „Samu răspundea invariabil doar așa: «Ei drăcie! Nu mai spune! Serios? Cine ar fi crezut!” Până pe 5 mai, Borbély și-a ținut în suspans prietenul, cu răspunsuri în doi peri de felul acesta. Partidul era pe jar, căci nu se putea anticipa ce va face în cele din urmă genialul profesor.

În ziua mult așteptată, la avizier era pus un anunț: „5 mai, în această zi rușinoasă pentru omenire, Institutul de Matematică nu ține cursuri. 5 mai 1946, ora 7.55. Prof. Dr. Ing. Samuel von Borbély” (p. 170).

„Da, acesta a fost răspunsul Prof. Dr. Ing. Samuel von Borbély la prelucrarea mea de două săptămâni. […] E ceea ce se numește o palmă. Și n-am primit-o de la un evreu, ci de la un ungur distins și exemplar, nu-i așa? În alcătuirea conștiinței mele evreiești acest mic episod a fost decisiv” (p. 171).

A doua „convertire” a lui Tóth a avut loc în 1969, când a ajuns la Frankfurt, ca angajat al universității. În lumea pestriță a acelui oraș, a întâlnit o evreică originară din Salonta care supraviețuise Auschwitzului și care devenise cetățean israelian. Doamna cu pricina, care avea ca „specialitate” obținerea despăgubirilor pentru supraviețuitorii Holocaustului, l-a luat pe Tóth la poliție, ca să-i aranjeze prelungirea vizei. A urmat o scenă suprarealistă. Ajunsă la biroul de petiții, întreprinzătoarea intermediară începe să răcnească la funcționari: „«Tu mi-ai omorât mama!»… și altele de felul acesta. A fost cumplit de penibil, odios, își ridica tot timpul mâneca bluzei și își arăta brațul: «Privește-l Uită-te aici, am fost la Auschwitz!» Și nemții aceia erau intimidați. În afară de asta, nu numai că-i șantaja, dar îi și mituia, înțelegi? Toți erau la mâna ei. Îi înjura, șantaja și mituia. Le-a dat o sută de mărci. A fost cumplită! Cumplită, vulgară și șantajistă. Tot ea voia să-mi aranjeze despăgubirea de război. Comisionul ei era de 15%. Femeia imediat mi-a și socotit pe o hârtie cât îmi revine mie. Avea crize de euforie: și ăsta a murit, și pe ăsta l-au omorât! Ce sumă mare! Și a socotit că ar fi trebuit să primesc 150-200 000 de mărci. Pur și simplu se tăvălea de fericire: atâția bani! Și toți pentru mine!” (p. 173).

Dezgustat de întâlnirea cu „impresara” de despăgubiri, Tóth s-a exprimat față de Siegrid, o colegă nemțoaică, cu aceste cuvinte: „Am o reclamație de făcut: tipii ăștia de la Auschwitz nu și-au făcut treaba suficient de bine lăsând astfel de gunoaie în viață. Un defect de funcționare!” (p. 173). Siegried s-a schimbat pe dată la față și nu i-a spus decât atât: „Herr Tóth, ich verstehe ihren Sinn für Humor. Es gibt aber Dinge, worüber es keine Witze gibt”. Scurt spus: există lucruri cu care nu se glumește!

„Am primit deci cea de-a doua palmă. Și nici pe asta n-am primit-o de la un evreu, ci de la o tânără nemțoaică. M-a dărâmat. De atunci am renunțat definitiv la tonul acesta arogant și în esență mincinos. […] A fost lung drumul care m-a dus către mine.” (p. 174).

Pun aici punct însemnărilor mele. Cred că fragmentele de mai sus sunt suficiente pentru a-i convinge pe eventualii curioși că e nevoie de stomac tare pentru a parcurge cartea lui Tóth.


Abdelwahab Meddeb, The Malady of Islam, trad. din franceză de Pierre Joris și Ann Reid, New York, Basic Books, 2003.

meddeb

Pe Abdelwahab Meddeb obișnuiam să-l ascult la France Culture, până la moartea lui, survenită în noiembrie 2014. De la microfonul emisiunii „Culture d’Islam” tuna și fulgera (cu multă erudiție, dar și cu eleganță) împotriva islamului fundamentalist, ai cărui promotori, ne spunea vorbitorul, caută să tragă pe linie moartă, ori chiar să anihileze în mod violent, moștenirea culturală a islamului din alte epoci.

A durat o vreme până când am realizat că Meddeb, excelent cunoscător al literaturii arabe și al celei franceze, scrisese el însuși un raft de cărți despre islam. Dată fiind ușurința cu care se mișca pe un teritoriu imens (filozofie, istorie, istoria artei, civilizație și limbă arabă), ar fi trebuit să presupun de la bun început că ocupa un post la o universitate din Franța.

Una dintre numeroasele lui cărți, La Maladie de l’Islam (2002), reprezintă o interogație lucidă asupra islamului politic, animat de ambiții politice enorme și otrăvit de uriașe resentimente față de Occident. Am frunzărit de curând, în fugă, versiunea în engleză a cărții, pe care o socotesc o lectură importantă pentru oricine dorește să înțeleagă geneza islamului fundamentalist a cărui spectru bântuie astăzi o bună parte a lumii musulmane.

Ținta predilectă a criticilor lui Meddeb este wahhabismul, ideologie islamică fondată de Mohamed Ibn ’Abd Al-Wahhab (1703-1792), a cărui cea mai cunoscută carte este Kitab at-Tawhid („Cartea unicității lui Dumnezeu”). În adoptarea de către tribul Saud a ideologiei elaborate de Al-Wahhab, autorul cărții vede sursa evoluției Arabiei Saudite din următoarele două secole. Interesant este că această evoluție n-a scăpat atenției unui personaj eminamente postreligios, marchizul de Sade, care în plină epocă iluministă nota că în Arabia a apărut un lider religios care încearcă purificarea religiei lui Mahomet.

Aflu cu surprindere că în islam a existat o vreme un soi de „cult al sfinților”, tolerat de gânditorii islamici precum Ibn Hanbal (780–855 d.Hr.). După reforma wahhabită, mausoleurile „sfinților” islamici au fost distruse sistematic, singurul mormânt rămas neatins în urma epurării fiind cel al lui Mohamed. Astfel de practici „purificatoare” continuă și în Statul Islamic. Cei care au urmărit știrile de anul trecut au auzit probabil de dinamitarea „Moscheii Profetului Yunus (Iona)”, petrecută pe 24 iulie 2014.

Meddeb îi reproșează lui Ibn ’Abd Al-Wahhab că, deși pretinde că a fost urmașul fidel al unor maeștri precum Ibn Hanbal sau Ibn Taymiyya, a modificat substanțial gândirea acestora eliminând moștenirea lor sufistă.

Chiar dacă pentru profani islamul pare un bloc monolit, care poate fi descris cu ajutorul unor afirmații simpliste de tipul „toți musulmanii sunt (potențiali) teroriști”, în interiorul lui se duc lupte ideologice acerbe. Fondatorul wahabbismului a avut el însuși parte de contestări virulente din sânul islamului. Le găsiți descrise la paginile 56-57.

De altfel, wahabbismul nu a „prins rădăcini” la momentul apariției sale. Trupele viceregelui Egiptului, Mohammed Ali (1769-1848) au dus o campanie violentă împotriva noii mișcări. Procesul de purificare a islamului din Arabia a început în secolul XX, prin crearea, în 1932, a statului saudit care a adoptat wahhabismul ca ideologie oficială, exportând-o apoi prin mijloace agresive în toată lumea, cu ajutorul veniturilor uriașe asigurate de exploatarea zăcămintelor petrolifere.

Dar m-am întins prea mult cu „chițăielile” despre „Maladia islamului”. Nu mi-am propus să fac aici o recenzie a cărții, ci să atrag atenția asupra unei lecturi care ar putea fi utilă celor interesați de înțelegerea islamului transformat în ideologie politică.

Precizez că nu-mi pot da seama dacă Meddeb scrie ca musulman „angajat”. A crescut într-o familie de musulmani practicanți, dar pare să se fi distanțat mult în raport cu practica religioasă a familiei sale.

Pagina următoare »