Epoca întunecării hermeneutice. Cum l-a răstălmăcit Catherine Nixey pe Augustin

Reiau pe blog un pasaj dintr-un amplu articol pe care l-am publicat pe Convergențe. Găsiți tot articolul AICI.

***

Maniera deficitară în care se folosește Catherine Nixey de sursele primare poate fi ilustrată foarte bine dacă luăm în discuție trei scrisori ale lui Augustin din care citează ori la care face trimitere autoarea. Am în vedere Epistolele cu nr. 93, 104 și 133. Destinatarii celor trei scrisori sunt diferiți (Vincentius, Nectarius și Flavius Marcellinus). Primul este episcop donatist, al doilea este un păgân din Calama, iar al treilea este tribun creștin, prieten și coreligionar al lui Augustin.

În cele ce urmează voi demonstra că Nixey practică o hermeneutică abuzivă, decontextualizând sau deformând complet sensul celor spuse de episcopul cetății Hippo Regius. Pe alocuri, acolo unde analiza o cere, am inclus și citate din textul englezesc al cărții. Pentru a mă asigura că îl citesc bine pe Augustin, am făcut apel în câteva rânduri la textul latinesc al epistolelor sale.

Înainte de a intra efectiv în analiza minuțioasă a celor trei documente primare, îl previn pe cititor că nimic nu poate înlocui experiența citirii textului scrisorilor propriu-zise. Augustin este un autor sofisticat, a cărui gândire complexă riscă să fie deformată, dacă este tratată reducționist. Textul de mai jos trebuie considerat ușa de acces către cele trei documente, nu poarta de ieșire din ele.

Epistola 133

Voi începe cu analiza modului în care este folosită de autoare Epistola 133. La p. 165 Nixey scrie: „La fel cum Augustin îndemna (advocated) ca ereticii să fie bătuți cu nuiaua grijii părintești, Vasile [cel Mare, n.n.] îndemna la (advocated) eliminarea unor însemnate părți din canonul literaturii greco-romane clasice, pentru a garanta mântuirea sufletului”.

Ideea apare sugerată în altă formă și la p. 236: „Pedepsele aplicate creștinilor care păcătuiau grav, chiar în epoca lui Augustin, variau de la confiscarea proprietății la izgonirea din biserică, bătaie și biciuirea cu vergi (s.n.). Era mai bine, afirma Augustin, «să iubești cu asprime, decât să amăgești cu blândețe». Oare păstorul nu aduce înapoi la turmă oaia cea pierdută cu toiagul?” Pentru această secțiune, autoarea face trimitere la Epistola 93 (II.4 și II.5)

Afirmația că Augustin recomanda bătaia cu nuiele pentru eretici este falsă. Deși informația de la p. 165 nu este atribuită, o simplă căutare în corpusul epistolar augustinian indică faptul că expresiile folosite de Nixey – „beating with rods” (bătaia cu nuiele) și „fatherly care” (grija părintească”) apar în textul englezesc al scrisorii 133, publicate în colecția Nicene and Post Nicene Fathers.

Fragmentul care a indus-o în eroare pe Nixey este cel în care Augustin îl îndeamnă pe destinatar, tribunul Flavius Marcellinus, să dea dovadă de reținere față de criminalii (din gruparea circumcellionilor) care îl omorâseră pe prezbiterul Restitutus și îl mutilaseră grav pe un altul, numit Innocentius. Acestuia din urmă agresorii îi scoseseră un ochi și îi tăiaseră un deget:

Do not lose now that fatherly care which you maintained when prosecuting the examination, in doing which you extracted the confession of such horrid crimes, not by stretching them on the rack, not by furrowing their flesh with iron claws, not by scorching them with flames, but by beating them with rods,—a mode of correction used by school-masters, and by parents themselves in chastising children, and often also by bishops in the sentences awarded by them. (NPNF, vol. 1, p. 470-471, subl.n.)

„Nu-ți abandona grija părintească de care te-ai slujit în timpul anchetei (inquisitio), când ai obținut mărturisirea atâtor crime nu întinzându-i pe masa de tortură (eculeus), nu brăzdându-le trupul cu gheare de metal, nici arzându-i cu flacăra, ci prin bătaia cu varga, un mijloc de constrângere întrebuințat de magiștrii care predau artele liberale, de părinții înșiși și adesea chiar de episcopii care trebuie să judece pricini.”

În antichitate, potrivit legii romane, magistrații foloseau în mod curent tortura pentru a afla adevărul, prin urmare și Flavius Marcellinus avea dreptul să uzeze de ea în cursul anchetei. Despre bătaia cu nuiele știm din diverse surse ceea ce ne confirmă și Augustin, anume că era întrebuințată pe scară largă, la școală, în familie sau chiar în cadrul litigiilor arbitrate de episcop. (În Țările Române boierii români au recurs la această formă de pedeapsă până în a doua jumătate a sec. XIX). Pusă alături de tortură, bătaia cu nuiele era mai puțin drastică, fiindcă nu-l incapacita definitiv pe cel supus pedepsei. Acesta este și motivul pentru care Augustin cere ca pedepsirea celor vinovați să fie făcută cu măsură.

Fiindcă Flavius Marcellinus este creștin, Augustin îi aduce aminte în repetate rânduri de exigența milei, având în vedere cele spuse de Apostol: „blândețea (mansuetudo) voastră să fie cunoscută de toți oamenii” (Fil. 4:5). Episcopul mai adaugă: de vreme ce în anchetă nu ai folosit un torționar, acum, când vinovăția a fost stabilită, de ce ai vrea să-i încredințezi călăului pe cei vinovați, în vederea execuției? Către finalul epistolei, Augustin îl roagă pe tribun să nu păteze suferința martirică a celor doi clerici (Restitutus și Innocentius) printr-o pedeapsă radicală. Așadar, Augustin cere nu pedeapsa capitală, care ar fi pe măsura crimei, ci una care să reflecte că Flavius Marcellinus este creștin. De altfel, episcopul de Hippo i-a trimis și proconsulului Apringius, fratele lui Marcellinus, o scrisoare similară (nr. 134), în care cerea îmblânzirea pedepsei pentru cei vinovați. Augustin se teme că cei dovediți de crimă (quorum homicidum patefactum est) ar putea fi pedepsiți și, folosind un procedeu retoric ingenios, formulează cererea din două unghiuri diferite: te rog în calitate de creștin și te îndemn în calitate de episcop (et Christianus iudicem rogo et Christianum episcopus moneo). În subtext Augustin spune de fapt: „Îți fac rugămintea în calitate de creștin, dar nu uita că și tu ești creștin și că trebuie să iei seama la ceea ce spun în calitate de episcop.”

Într-o perioadă când tortura era de rigueur în anchetele judiciare, Augustin face demersuri pentru aplicarea unei pedepse blânde pentru niște criminali cu sânge rece (agresorii îi scoseseră lui Innocentius ochiul cu degetele!) și se folosește de autoritatea sa episcopală pentru a cere clemență în numele celor vinovați.

 

Jurnal chinezesc (1)

Primele două zile ale vizitei în China s-au încheiat cu bine. Evenimentul la care particip, organizat sub egida Academy of Religion (Minzu University of China), a demonstrat că ce spunea Kipling despre Vest și Est (“never the twain shall meet”) nu se verifică, dacă vorbim de traducători ai Bibliei ori de consultanți în domeniul traducerilor.

Conferința noastră a adus împreună oameni din zone diferite, din Europa (Grecia, Olanda, România, Marea Britanie), Asia (Malaezia, Indonezia, China) și Statele Unite.

Călătoria mea nu a fost lipsită de peripeții. La sosire, chinezii m-au amprentat de vreo două ori. Dacă punem la socoteală și amprentarea de la ambasada londoneză, putem zice că mi-au luat semnalmentele pentru trei vieți.

Motiv decorativ dintr-un costum popular expus la Muzeul Etnografic al Universității Minzu

Când am ieșit la Sosiri în aeroport, am intrat nițel în panică, fiindcă șoferul care trebuia să mă preia încă nu sosise. Am dat rotocoale prin zonă, asediat de taximetriștii chinezi în ale căror oferte insistente recunoșteam solide apucături bucureștene. De sunat nu puteam să-l sun pe șofer, iar conexiunea de internet nu o puteam activa fiindcă mi se cerea să folosesc pentru validare un cod primit prin SMS. Iar de SMS nici nu putea fi vorbă, fiindcă uitasem să-mi activez roamingul.

În final m-am dus la un agent de pază și i-am spus că ar trebui să fiu preluat de cineva, dar că respectivul nu a venit. I-am arătat numărul de telefon și agentul s-a oferit să sune de pe telefonul lui. Am răsuflat ușurat când mi s-a spus că șoferul vine în zece minute.

Despre întâlnirea cu cercetătorii și studenții chinezi voi povesti într-o altă postare. Zăbovesc deocamdată asupra aspectelor din registrul minor. La restaurantul hotelului unde sunt cazat există tacâmuri europene, deci nu m-am lovit de dificultăți speciale. Dar la prânz și la cină mi-a devenit limpede că sunt în alt spațiu cultural decât cel în care m-am format. Neobișnuit cu bețele chinezești, m-am pomenit în situația de a duce o luptă feroce împotriva atracției gravitaționale pe care – le-am spus râzând colegilor – mi-aș fi dorit din răsputeri ca Newton să nu o fi descoperit. Din păcate, a descoperit-o și i-a permis să saboteze tot ceea ce încercam să prind între neîndemânaticele mele instrumente.

Abia a doua zi am aflat că nu trebuie să mă simt jenat de nepriceperea mea. Nixon, zic gurile rele, ar fi practicat două săptămâni în avans mâncatul cu bețe înainte de a face prima lui vizită în China.

Pe aici localurile sunt dotate cu mese rotunde prevăzute cu un blat de sticlă care se rotește și pe care sunt aduse, ca într-un ospăț al lui Babette, tot soiul de bunătăți, în principal dintre cele care întrec ori desfid imaginația europeană. Când blatul de sticlă este ticsit cu mâncăruri pe care nici cu gândul nu le poți gândi, comesenii încep să rotească lent blatul. Dacă ai norocul ca prin față să-ți treacă bucate de o anumită densitate, poți spera să apuci ceva. Dacă e vorba de legume alunecoase ori mărunte, atunci nu prea ai șanse în fața gravitație. M-am minunat iar și iar, ca un copil, de îndemânarea colegilor asiatici. Aceștia tolerau cu amabilitate pornirile mele barbare, mai cu seamă când un anume fel de mâncare nu se lăsa convins să trecă din platoul comun în farfuria personală decât în urma unor împunsături ferme. În final una dintre gazde, vădit sensibilizată de nevoințele mele eroice, mi-a dat de înțeles că aș putea folosi lingura de supă și pentru celelalte mâncăruri.

Două specialități s-au dovedit cu totul remarcabile: rața de Pekin și viermii de mătase. Ca să nu încalc legea ospitalității și ca să dau curs principiului “Să mâncați tot ce vi se pune dinainte”, n-am stat prea mult pe gânduri când J. ne-a invitat să încercăm larvele rumenite și crocante care păreau atât de vii în farfurie. Și nu, n-am avut reacția pe care a avut-o Simba când Timon și Pumbaa l-au introdus în tainele bucătăriei lor.

Pentru cei care poate își imaginează că fabulez, în maniera călătorilor din alte vremuri.

 

Ordonanța de salvare a penalilor, în moarte clinică

Putem răsufla ușurați, fie și numai pentru o scurtă vreme: ordonanță de urgență pentru salvarea penalilor (îndeosebi a Marelui Penal, Liviu Dragnea) nu a mai fost dată. Viorica Dăncilă și-a dat seama la vreme că Păpușarul-Șef o pune să scoată castane din foc în folosul lui. Oricât ar fi de incompetentă dna premier, are suficientă materie cenușie ca să priceapă că nu trebuie să-și riște libertatea pentru a salva un dublu condamnat penal.

Instinctul politic al lui Tăriceanu trebuie să-i fi semnalat că ordonanța va fi piatra de moară care îi va îngropa cariera politică (adio prezidențiale, cu această ghiulea prinsă de picior), iar Tudorel Toader este prea șarpe ca să nu știe că semnătura ministrului Justiției pe un asemenea act guvernamental este proba definitivă a abjecției. Ordonanța penalilor ar fi devenit semnul de înfierare pe care l-ar fi purtat permanent pe frunte, în bruma de carieră academică ce i-a mai rămas (căci de carieră politică nu mai poate fi vorba).

Iohannis, cu stilul lui caracteristic, a tras sforile necesare din interior, fără mult tapaj. Dar îmi pot imagina că în spatele ușilor închise i-a pus în vedere doamnei Dăncilă că se joacă cu focul și că afacerea va ieși prost pentru toți cei implicați în ea.

Partea bună este că, după acest eșec răsunător, pe Liviu Dragnea îl strânge tot mai mult pielea de sagri. Aura de invincibilitate a baronului PSD începe să fileze. Jilțul i se clatină și nu va mai dura mult până îl vom vedea scos pe făraș și trimis acolo unde îi este locul.

Filmul dramatic al ultimelor zile este refăcut de Dan Tapalagă AICI.

Câteva citate relevante:

 

• Ședința de guvern se încheie fără adoptarea OUG-ului pe amnistie și grațiere. Jurnalistul Dan Turturică scrie pe Digi24: ”Se încheie o săptămână de foc, în care am trecut milimetric pe lângă o catastrofă: o nouă ordonanță de urgență în favoarea unui batalion de penali, poate chiar mai toxică decât cea din ianuarie 2017. Astăzi, nu mai există niciun dubiu că Liviu Dragnea a încercat din toate puterile să-i convingă pe Tăriceanu, Toader și Dăncilă să îl susțină în acest demers, dar a eșuat. Nu este clar cine a fost personajul determinant care a zădărnicit planurile șefului PSD, dacă doar Tăriceanu a rezistat presiunilor, din calcule de supraviețuire politică, sau dacă până și ministrul Justiției și premierul și-au regăsit o brumă de rațiune și au înțeles ce riscă dacă își pun semnătura pe o decizie cu implicații devastatoare pentru România.”
• De notat că în tot acest timp, Antena3 a negat că s-ar pregăti un OUG, acuzând presa care a avertizat asupra acestui risc major de manipulare, deși tot la Antena 3, Bogdan Chireac, unul dintre jurnaliști invitați în mod frecvent, a anunțat că Dăncilă va propune amnistia și grațierea în discuțiile  cu Iohannis.
• Sebastian Lăzăroiu, fost consilier la Cotroceni în mandatul lui Traian Băsescu și un bun cunoscător al funcționării mecanismelor de putere, scrie într-o analiză publicată pe Facebook că ”Povestea cu OUG pe amnistie și grațiere n-a fost un fake news. Chiar ne-a trecut glonțul pe la ureche, pentru că daddy, furios și neputincios după sentință, era gata să scoată artileria din dotare.”  Lăzăroiu propune și o explicație a eșecului lui Dragnea: ”Oare toate astea s-au întâmplat pentru că Viorica are conștiință, Tăriceanu e un bun liberal și Tudorel realizează că-și face pulbere reputația? Puțin probabil să fie doar asta. Da, pesemne că Tudorel a fost afectat de opinia Comisiei de la Venetia (din care face parte), de hula propriilor studenți, înțelege că a mers prea departe și riscă disprețul întregii bresle pe viață. Poate că Viorica s-a speriat de dosarul de la DIICOT, poate că Tăriceanu e cu gândul numai la prezidențialele de anul viitor. Dar cred că mai sunt și alte rotițe invizibile care s-au învârtit în perioada asta, clintind ușurel piesele pe tabla de șah. Că Iohannis știa de toate rotițele astea, fără să le fi pus el însuși în mișcare, n-am nicio îndoială. Că nu se bate în piept cu jocurile subterane care au zădărnicit ordonanța? Nici voi n-ați face altfel în locul lui.”

 

 

Jurnal ieșean. O conferință biblico-filologică și un experiment hermeneutic pe tărâm răsăritean

Palatul Culturii, Iași

Am prins astăzi ultima zi a conferinței de filologie biblică de la Iași. Am picat „din cer” taman când îmi venea rândul să vorbesc. Ca și în alte dăți, a trebuit să moderez o sesiune de referate, așa că mi-a revenit plăcuta sarcină de a mă modera tocmai pe mine.

Anul acesta, în premieră, conferința a avut loc în sălile Muzeului Mitropolitan, care se află la subsolul Catedralei Mitropolitane. Deși am fost cam la fiecare ediție a simpozionului „Explorări în tradiția biblică românească” în ultimii șapte ani, nu am reușit să vizitez mai deloc Iașiul. Așa se face că abia acum, dată fiind noua „locație”, am reușit să arunc o privire fugară în catedrală (faimoasă mai cu seamă pentru moaștele Sf. Paraschiva, care atrage sute de mii de vizitatori anual).

La simpozion am avut bucuria de a mă reîntâlni nu doar cu filologii ieșeni pe care i-am avut colegi la proiectul MLD (ediția Bibliei de la București), ci și pe dl. Marian Ciucă, excelent clasicist, traducător al lui Augustin în limba română. Anul acesta invitatul de onoare a fost profesorul Martin Meiser, membru al colectivului de specialiști evanghelici (i.e. luterani) care au realizat traducerea Septuagintei în limba germană. Am ratat prelegerea prof. Meiser, însă din fericire am găsit versiunea ei scrisă, tradusă în română, în mapa conferinței.

Cum în ultimii ani mă „roade” Coresi, am vorbit la acest simpozion despre Tâlcul evangheliilor și despre toposurile teologice reformate pe care le conține această carte. Cu privire la Tâlc au circulat și circulă tot soiul de opinii, unele dintre ele complet lipsite de acoperire. Panaitescu, de pildă, îmbină afirmațiile judicioase cu părerile eronate: „Atunci când se ridică împotriva cultului sfinților, împotriva mănăstirilor, scriitorul are un caracter mai vădit calvin. Cu toate acestea, nici această carte nu este o carte de învățătură a bisericii calvine. Autorul recunoaște că trebuie să postim, pe când întreaga Reformă a renunțat și a denunțat posturile”.

Contrar celor afirmate de Panaitescu, dacă te duci la Calvin, ca să iau doar un singur exemplu, găsești o justificare foarte amănunțită a postului. Dau mai jos un citat ilustrativ.

„Un post sfânt și legitim are în vedere trei scopuri. Îl folosim fie pentru a mortifica și supune trupul, ca să nu-i împlinim poftele, sau ca să ne pregătim mai bine pentru rugăciune și meditație sfântă; sau ca să dovedim că ne-am smerit înaintea lui Dumnezeu, când trebuie să ne mărturisim vinovăția înaintea lui. Primul scop nu se aplică adesea în postul public, fiindcă nu toți au aceeași constituție fizică, nici aceeași stare de sănătate și de aceea este mai aplicabil în postul individual. Al doilea scop este comun ambelor forme, fiindcă această pregătire pentru rugăciune se aplică atât întregii Biserici, cât și membrilor individuali. Același lucru se poate spune despre al treilea scop. Căci uneori se întâmplă că Dumnezeu lovește un popor cu război sau molimă sau altă calamitate. În această pedeapsă colectivă, se cuvine ca întregul popor să-și recunoască și să-și mărturisească vina”. (Calvin, IV, xii, 15)

Mă întreb cum o fi ajung Panaitescu la concluzia că Reforma a denunțat postul, fiindcă această practică este argumentată pe multe pagini de către autorii din „canonul protestant”.

Să mai spun că și prezența în Cazania I a unor referințe la câțiva autori patristici i-a făcut pe unii cercetători să tragă concluzii eronate. Iau doar două exemple:

• P. Panaitescu: „Autorul citează în mai multe locuri pe părinții bisericii ortodoxe, nerecunoscuți de Reformă: „Vasile, Grigorii, Athanasie, Zlataust, Chiril” (Începuturile, p. 154).
• M. Păcurariu: „Cazania I – un amestec curios de învățături ortodoxe și protestante. De pildă, se combătea cultul sfinților și al icoanelor, apar atacuri la adresa ierarhiei superioare; se întâlnesc învățături calvine, dar și citate din Sfinții Părinți răsăriteni”

Faptul că în Cazania I se întâlnesc citate din Părinți Răsăriteni nu trebuie înțeles ca rezultat al unui compromis între calvinism și ortodoxie (cum greșit a presupus Panaitescu). Despre Calvin știm că îl citea și cita intens pe Ioan Hrisostomul. În scrierile sale se întâlnesc citate din autori precum Irineu, Origen și Chiril al Alexandriei. Sunt citați, de asemenea, Vasile cel Mare și Grigore de Nazianz. De asemenea, Calvin recunoștea importanța primelor patru sinoade ecumenice, considerând că în această etapă învățătura creștină încă nu ajunsese să se degradeze prin apariția unor adaosuri nebiblice.

Așadar, departe de a fi un „amestec curios de învățături ortodoxe și protestante”, Cazania I este consonantă cu teologia lui Calvin și a altor teologi ai Reformei. Deși puțin cunoscută, inclusiv de specialiști, lucrarea are o notă polemică inconfundabilă. Există în ea pasaje care sunt de ajuns să facă părul măciucă până și protestantului bine temperat, necum unui cititor din tradiția ortodoxă. Prin urmare, cu adevărat curios în legătură cu Tâlcul evangheliilor nu este presupusul amestec de ortodoxie și calvinism, ci faptul că această lucrare a fost tipărită de Coresi, care era diacon ortodox.

După ultima sesiune de comunicări a urmat o masă rotundă prezidată de prof. Eugen Munteanu, care ne-a invitat să evaluăm status quaestionis în materie de filologie și biblistică românească. S-au spus multe lucruri care ar merita comentate, dar nu-mi ajunge timpul să le reiau aici. Când se va publica transcrierea înregistrării sper să o pot relua și eu pe blog.

Cum spuneam mai sus, nu știu foarte multe despre istoria clădirilor din capitala Moldovei. Singurul lăcaș de cult pe care l-aș fi recunoscut după înfățișare este Biserica Trei Ierarhi, pe care am văzut-o în clasa a șasea sau a șaptea, în timpul unei excursii organizate cu școala. Mi-a rămas atunci în minte un detaliu esențial: candelabrele din biserică sunt decorate cu ouă de struț. Din acest motiv am vrut să revăd acum candelabrele care au stârnit atâta mirare în mintea mea de acum circa 25 de ani. Fiindcă biserica era închisă la ceasul amiezii, m-am limitat să văd exteriorul, decorat în chip foarte minuțios cu arabescuri care pentru ochiul meu nepriceput par mai mult de inspirație arabă decât pur bizantină. Ca să zic drept, această notă „geometrică”, la care se adaugă arcada oarbă din registrul de sus al zidului, mi se pare mult mai inspirată decât pictura decolorată pe care o vezi pe zidurile unor biserici.

Mai după amiază, când mă îndreptam spre hotel, mi-am zis să mă mai abat un pic din drum, doar-doar oi reuși să văd candelabrele cu ouă de struț. Nici acum n-am avut prea mult noroc, fiindcă în biserică era slujbă. Îmi spun în gând: „Hai să văd ce înțelege o minte protestantă dintr-o slujbă ortodoxă”. Zis și făcut. Intru tiptil în biserică și mă postez în spate, lângă ușă. Îmi propun să urmăresc cu atenție textul biblic citit, imnele care se cântă, o eventuală predică.

Se citește taman din profetul meu preferat, Isaia. Recunosc fără dificultate pasajul din Isaia 60, în care Dumnezeu îi promite lui Israel că îi va dărui bogăția neamurilor, pe care o vor aduce caravanele de cămile din Madian și Seba. Textul e într-o română mai veche, dar curge binișor. Redescopăr cu această ocazie imaginea Ierusalimului cu porți deschise zi și noapte. Versetul, după cum știm, are ecou în Apocalipsa, în pasajul care descrie Ierusalimul ceresc.

Nu-mi trebuie mult timp să-mi dau seama că participanții la slujbă se împart în două categorii: nucleul „dur” de femei din partea stângă, vreo douăzeci la număr, așezate pe genunchi sau prosternate cu fața la pământ, în manieră aproape islamică, și vizitatorii care intră și ies într-un du-te-vino continuu, care nu stau în biserică mai mult de 5 minute. Enoriașii de ocazie intră, merg în partea dreaptă, unde pare să fie o icoană (sau o raclă cu moaște?), fac o plecăciune, sărută obiectul respectiv, pe care nu-l pot vedea din locul în care m-am pus, zăbovesc un pic în centrul bisericii, pe sub schele, eventual merg la celelalte icoane și apoi se retrag cu o reverență în direcția altarului. Mă întreb cât de mult din mesajul rostit ajunge la publicul care se perindă prin biserică. Se pare că viața religioasă a acestor vizitatori se desfășoară pe altă axă. Important pare să fie nu mesajul, ci o anumită ritualistică, dublată de „contactul” fizic cu sacrul (așa cum este înțeles el spațiul răsăritean).

Lectura textului isaianic s-a încheiat. Se cântă imne într-un tempo foarte lent care mă împiedică să urmăresc înlănțuirea ideilor poetice. Trec minute în șir, ascult cu atenția încordată ca să prind firul, dar sensul nu se leagă. Ar trebui să am textul în față ca să pot urmări ce se spune. La un moment dat se cântă ceva despre împăratul Constantin, numit „întocmai cu apostolii” și invocat ca mijlocitor în rugăciune. Aici deja mă blochez cu totul. Nu reușesc deloc să-l suprapun pe „Constantin cel istoric” peste figura sublimă pe care o proiectează imnul. După o bucată de timp, imnul se reia, dar nici acum nu reușesc să-i prind bine mesajul.

Curios, atunci când se spune rugăciunea „Tatăl nostru”, congregația nu participă. Se roagă doar preoții care la un moment dat au ieșit din altar cădelnițând după o coregrafie bine exersată. Nu știu de ce am avut impresia că în ritul răsăritean rugăciunea „Tatăl nostru” se rostește cu toți enoriașii. Observ, cu acest prilej, că lipsește dimensiunea „responsorială” pe care mi-o imaginam eu. Din ce știu eu, toate bisericile istorice (catolică, luterană, reformată, anglicană etc.) dau congregației posibilitatea să recite în cor diverse fragmente din textul liturghiei (Tatăl nostru, Crezul).

Alte imne care se cântă readuc în memoria enoriașilor evenimentul pascal. Se insistă apăsat pe „paștile” care au avut loc. Forma de plural („paști”, în diferite sintagme pe care nu le mai pot reda din memorie) mă intrigă. Mintea mea de protestant începe să caute febril explicații pentru trecerea de la singularul biblic (pesah, pascha) la pluralul „paști”. Dacă aș fi patriarhul Bisericii Ortodoxe, îmi spun în sinea mea, aș revizui textul și aș pune singularul, în conformitate cu uzul biblic.

Mai observ în treacăt că, deși la nivel de mesaj imnele sunt sărbătorești (textul vorbește despre învierea lui Hristos), din punct de vedere muzical ele sunt foarte sumbre, grave, întunecate. Nu există nicio notă de jubilație. Un străin care aude doar muzica, dar nu pricepe textul, își poate lesne închipui că e vorba de un prohod. Mă frapează în mod deosebit un fragment în care vocile baritonale ale „cantorilor” ating note tot mai grave, deși la nivel ideatic avem un crescendo. Cum zic, dacă voi ajunge vreodată patriarh, am să reformez și dimensiunea muzicală a slujbei.

Predica pe care am așteptat-o n-a mai venit. Ori poate n-am așteptat eu suficient de mult. Statul în picioare în poziție fixă nu e foarte confortabil, așa că după o vreme m-am dat bătut. Deloc surprinzător, protestantul din mine a rămas din acest mic experiment hermeneutic cu mesajul biblic rostit în timpul slujbei: cu frumosul pasaj din profetul Isaia (imaginea Israelului restaurat prin harul lui Dumnezeul), cu  rugăciunea Tatăl nostru și cu citatele și aluziile la diverse pasaje biblice, atât din VT, cât și din NT.

 

Jurnal de Germania. În orașul „Bauhaus”

Luther m-a cam pus pe drumuri anul acesta. N-am apucat să-mi trag bine sufletul după conferința de la Arad despre Reformă, că am și luat calea Wittenbergului, unde are loc a șaptea conferință RefoRC (vezi AICI programul).

Fiindcă la Wittenberg prețul cazării s-a dovedit cam piperat pentru „renumerația mică după buget” a universitarului român, am recurs la o variantă de cazare mai economică: o cameră (prin Airbnb) la Dessau. Familia la care stau are peste 150 de recomandări foarte bune și, într-adevăr, s-a dovedit o alegere inspirată. Cu 22 € / noapte nu găsești nimic în cetatea lui Luther, mai ales acum, când orașul duduie de turiști. Casa gazdei este spațioasă, etajul superior fiindu-mi rezervat mie. În vecinătatea living-ului în care scriu această postare se află o pendulă uriașă (cât mine de înaltă, nu exagerez!) care bate suav jumătățile de oră. (Am să o întreb mâine pe doamna Baschwitz cât de vechi e ceasul ei de perete).

Când am ales cazare la Dessau, nu știam că orașul a jucat un rol important în istoria mișcării Bauhaus. A fost deci o surpriză foarte plăcută să descopăr că aici au lucrat reprezentanți de seamă ai acestui curent.

Să mai spun că, până să ajung la gazdă, am avut parte de o experiență foarte plăcută. Deși aveam bilet pentru un tren regional, nu pentru InterCity-ul Berlin-München în care m-am suit (în urma îndrumărilor primite de la biroul de turism, trebuie să precizez), doamna controlor a fost foarte amabilă și mi-a dat voie să-mi continuu călătoria fără să mă arestuiască ori să mă amendeze. Am întrebat-o cât m-ar fi costat biletul la IC și astfel am aflat că diferența (față de ce am plătit eu) era de 2 euro. Nu știu de ce, mă bântuie insistent presupunerea că în România controlorul mi-ar fi făcut un tărăboi enorm și m-ar fi dat jos din tren (exceptând probabil cazul în care aș fi dat de înțeles că „facem să fie bine”, că „doar oameni suntem”). Ei bine, descopăr că amestecul de corectitudine teutonă și de etică protestantă nu a dus, în cazul meu, la o decizie drastică, ci la una de bun simț: fiindcă am putut dovedi că nu sunt de rea credință, am primit clemență. Prin contrast, funcționărimea noastră valahă, când nu se dă huța în elasticul balansoar etic care face totul posibil, are un soi rigid-absurd de a aplica legile care te aduce la apoplexie. (Nu mă stârniți, că am un sac de povești absurde cu funcționărimea care populează diversele instituții ale statului).

Fiindcă am ajuns relativ devreme la destinație, am avut timp să iau la picior parcul orașului și principalele obiective „Bauhaus”. Mai jos câteva fotografii făcute în timpul plimbării. Vremea a fost răcoroasă, numai bună pentru o preumblare de vreo 12 km (totalul distanței parcurse astăzi, după cum mă informează un app deștept din telefon).

Să precizez că stilul Bauhaus nu m-a cucerit. Mă tem că rămân medieval în materie de preferințe arhitectonice. Casele maeștrilor din Dessau arată cenușii, betonate, cubist-minimaliste, pătrățoase, ostile. Ori  n-am eu gust, ori „capodoperele” astea chiar arată ca niște buncăre pentru supraviețuitorii războaielor atomice.

Mai jos galeria foto. Într-una dintre fotografii mă pregătesc să pășesc într-o altă dimensiune. 😊

 

Însemnările unui cobai bibliofil (6). „Sfîntă tinerețe legionară”

Roland Clark, Sfîntă tinerețe legionară. Activismul fascist în România interbelică, trad. de Marius-Adrian Hazaparu Iași, Polirom, 2015, 288 p.

Cartea Sfântă tinerețe legionară face radiografia unei Românii bolnave din tălpi până în creștet: un stat a cărui fibră este profund viciată de corupție, convingeri politice trăite la intensitatea care îndeobște este specifică religiei (legionarii au transformat conceptul de „națiune” în idol și l-au pus în locul pe care, de drept, numai Dumnezeu îl poate ocupa), justiție care achită asasini, guverne autoritare care snopesc în bătaie protestatari, partide ale căror ciomăgari-activiști se altoiesc reciproc în campanie, alfabetizare precară, educație restrânsă la o elită, studenți care sparg capete „comme pour se divertir”, lipsa unei clase de mijloc care să dea stabilitate societății, valuri ideologice care mătură țara de-a lungul și de-a latul, erezii străvechi reciclate pentru uzul românilor neduși la biserică („VT n-are nimic de-a face cu creștinismul” spunea N. Paulescu, în asentimentul multor contemporani), un rege afemeiat, cu mâinile pătate de sânge și aflat la discreția metresei sale, o minoritate etnică al cărei statut civil precar o face să devină suprareprezentată în anumite profesii (drept, medicină).

Procesul care s-a sfârșit cu achitarea glorioasă a lui Zelea Codreanu, după asasinarea prefectului de Iași, este un amestec neverosimil de „Django Unchained” și „Inglorious Basterds”, cu precizarea că protagonistul (mai mult „villain” decât „erou”) este aclamat de susținătorii săi cu devoțiune religioasă.

Personajele din interbelic sunt totodată caricaturale și sinistre. Atmosfera din carte și din epocă e bufă și tragică, în proporții variabile. Măștile au, aproape fără excepție, o seriozitate comică.

Nu știu cum a ajuns Codreanu să dea formației sale numele de „Legiune”. În două evanghelii (Marcu și Luca) acest termen trimite la miile de duhuri pe care Isus Hristos le scoate dintr-un om și cărora le îngăduie să intre într-o turmă de porci. Singura ocurență conotată pozitiv se găsește în Matei 26 (legiuni de îngeri), în contextul arestării lui Isus în Ghetsimani. Dacă ar fi citit acest pasaj, Codreanu ar fi trebuit să înțeleagă un adevăr teologic simplu: violența lui Petru (fragment de comédie noire, căci fapta de vitejie a apostolului se rezumă la tăierea unei urechi) nu este după voia și planul lui Dumnezeu. Cum oare va fi ajuns Codreanu să creadă că ce nu i-a fost îngăduit lui Petru (cu sabia), îi va fi îngăduit lui, Căpitanului, (cu revolverul)?

După aproape un secol de la aceste scene de „vodevil negru”, România a făcut niscaiva progrese. Nu mai facem justiție manu propria, cu pistolul, partidele nu se mai ciomăgesc între ele la propriu, reglările de conturi politice nu se mai pun în act prin recursul la teroare și asasinat. E drept, procesul Ceaușeștilor s-a încheiat printr-o crimă judiciară, iar capetele sparte de mineri la începutul anilor ‘90 ne arată cât de aproape este de noi acea Schwärmerei care era frecventă în interbelic.

Una peste alta, citind cartea lui Roland Clark, veți înțelege de ce atâtea reacții urzicate și ulcerate la noua lege antilegionară.

 

Jurnal de Sibiu. Cisnădioara și Rășinari

Au trecut mai bine de două săptămâni fără să fi scris pe blog. Ceva e în neregulă. Să fie canicula de vină sau altceva? 🙂

Din ultima săptămâna a lui iulie mă aflu la Sibiu pentru un curs de germană. Printre picături apuc să vizitez orașul și împrejurimile și fac fotografii din belșug. Cele mai multe pot fi găsite pe FB, fiindcă spațiul de stocare de pe blog este limitat.

Sâmbătă am făcut o excursie la Cisnădioara și Rășinari. La Michelsburg (cum îi spune pe nemțește Cisnădioarei) se află o frumoasă basilică în stil romanic, datând dinainte de 1200. Mă întreb dacă avem așa ceva păstrat în zona Moldovei. Nu am în minte absolut nimic pentru această provincie.

Cetatea Cisnădioarei e situată pe un deal destul de abrupt care acum e acoperit de pădure. Pe vremuri coastele trebuie să fi fost golașe, pentru a oferi o bună vizibilitate celor aflați în cetate.

Biserica nu a fost folosită multă vreme. Acum servește ca „locație” culturală. Când am ajuns, înăuntru se juca o piesă de teatru. Actorii păreau de strânsură, jocul actoricesc — cam slăbuț, iar piesa — o încropeală tezistă foarte engagée. În monologul său scâlciat, unul dintre actori se întreba dacă „ai putea să iubești o singură femeie?”. Din sărutul în care s-au angajat la un moment dat două dintre „actrițe” am dedus că probabil întrebarea nu le era adresată lor. Deh, omul post-modern (pe care ideologiile stângiste se străduiesc zglobiu şi iresponsabil să-l desființeze) are atâtea dubii și interogații, încât nici nu mai știe dacă așteaptă vreun răspuns.

Bon, deplin edificat în ce privește direcțiile ultrarevoluționare ale teatrului pus în scenă sub acoperișul bisericii romanice de la Cisnădioara, am coborât în sat, să vizitez biserica săsească. Repertoriul evenimentelor culturale de aici este unul pentru „retrograzi”, fiindcă în fiecare duminică, la 17.00, au loc concerte ținute de formații cu nume flagrant „contrarevoluționare” precum „Fonte di gioia” sau „Quartetto Brassovia”.

De la Cisnădioara am mers la Rășinari, localitate asociată cu trei mari nume de personalități transilvănene. Să le luăm pe rând. Primul este Andrei Șaguna, sfântul căruia nu-i pot „ierta” lipsa de scrupule de care a dat dovadă când a tipărit Biblia lui Micu (via „Biblia sanktpetersburgheză”) fără să spună o vorbuliță despre el, în prefața ediției sibiene. Nu știu în ce galerie îi pune Dumnezeu pe astfel de inși și mă întreb de ce sunt în sinaxare atâția politicieni unși cu toate alifiile (Constantin cel Mare, Chiril al Alexandriei, Ambrozie al Milanului, Ștefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu) și niciun gentleman!

Șaguna este înmormântat la Rășinari, într-un cavou zugrăvit în culori neobișnuit de vii. Ca într-un film absurd, lângă gardul cimitirului din vecinătatea cavoului l-am zărit pe neobositul-întru-ateism Remus Cernea, purtător al unui tricou pe care scria cu litere de-o șchioapă „God is an astronaut”. Confrații lui Cernea discută despre înălțimile Golan și Fâșia Gaza. Cred că se pune la cale soarta conflictului dintre israelieni și palestinieni. În atmosfera patriarhală a Rășinarilor, Cernea, cu al său tricou de prost-gust, pare el însuși un mic „astronaut” cultural, un mic „omuleț verde” venit de pe o altă planetă, dacă nu a maimuțelor, cel puțin a delfinilor ridicați la rangul de „persoane”.

Tot la Rășinari se găsește casa în care a copilărit Emil Cioran. Bustul-kitsch (vopsit într-o nuanță de bronz care stă mai bine pe fața unui actor de la Teatrul Masca decât pe statuia unui scriitor de calibrul lui) e deja cârn. Cred că acum câțiva ani, când am trecut prin Rășinari, bustul era întreg. Pișicherii care au tăiat nasul statuii ar face un imens serviciu bunului gust dacă ar ciopârți statuia cu totul. La fel trebuie procedat cu bustul sclipicios al lui Goga, aflat lângă liceul care îi poartă numele.

De la casa lui Cioran am urcat către Biserica Veche, a cărei superbă pictură exterioară am contemplat-o îndelung. Voi spune mai multe în paragrafele următoare. De la Biserica Veche m-am abătut pe la fosta casă a lui Octavian Goga. Pe poartă e afișat un anunț țâfnos prin care vizitatorul este somat să nu insiste: casa lui Goga nu se poate vizita. Nu sunt fascinat de opera lui Goga în așa măsură, încât să țin morțiș să văd încăperile în care și-a petrecut autorul o parte din viață. Mi-a fost suficient să văd casa din stradă.

Dar să revin la pictura murală de la Biserica Veche. Deși degradate în mare măsură, imaginile sunt suficient de grăitoare. Mi-a atras atenția îndeosebi „rota fortunae”, roata vieții a cărei învârtire îl ridică și prăbușește pe om. Cei care ați citit celebrul poem medieval despre „Fortuna”, din colecția Carmina Burana” (prelucrată și de Carl Orff) știți la ce mă refer. Cu deosebirea fundamentală că în pictura de la Rășinari tema măririi și căderii este reinterpretată în cheie biblică. Deasupra întregului proces se află voia suverană a lui Dumnezeu, a cărui iconomie se realizează prin intermediul îngerilor.

Fiindcă n-am putut descifra decât o bucățică din textul care însoțește pictura, l-am rugat pe tânărul filolog ieșean Iosif Camară să-mi dea o mână de ajutor. Îi mulțumesc cu acest prilej pentru ajutorul prompt pe care mi l-a dat în transcrierea textului. Citez mai jos comentariul pe care mi l-a transmis.

Textul: în titlu se vorbește despre „viaţa omului”. Ora 7: „Aş vrea ca să trăiesc”. Ora 10: „Aş vrea ca să mă înalţ”. La ora 12 textul nu e lizibil. Ora 14: „Din slavă am căzut şi m-am înşălat”. Ora 15: „O, lume înşălătoare, cum mă amăgişi”. Textul de la ora 6 este ilizibil. Cele două fragmente biblice din partea superioară: Ora 11, Marcu 8:34: „Cine vrea să vie după Mine, să să l(e)pede de sine şi să-şi ia crucea sa şi să vie după Mine”. Ora 14, Marcu 8:35: „Cine va vrea să-şi mântuiască sufletul său, pierde-l-va pre dânsul; iară cine îşi va pierde suflet (…) pentru Mine şi pentru Evanghelie, afla-l-va pre dânsul”. Citatele sunt similare textului din Biblia de la 1688 (semnificativ diferită de NTB), dar probabil coincidenţele se explică prin sursă. Despre Roata Lumii am găsit un articolaş în „Revista istorică română”, vol. 4, 1934, p. 297-300 (accesibil pe dacoromanica), de unde am aflat că reprezentarea apare şi în iconografia bizantină, chiar în Athos, iar la noi se găsesc manuscrise care cuprind indicaţii pentru zugrăvirea acestei scene.

P.S. Pe când încercam să mă dumiresc asupra semnificației picturii, am dat, plin de nădejde (care mi-a fost iute și definitiv zdruncinată), peste un „reportaj” din România liberă (AICI). Vă las plăcerea de a descoperi cum poți scrie un articol fără să spui nimic „la subiect”! Pentru o astfel de performanță trebuie să fii ori jurnalist, ori politician!

 

Jurnal de Flandra (4)

Astăzi am revenit în Belgia, la Leuven, pentru o conferință despre Reformă. De data aceasta călătoria a fost mai lungă, fiindcă nu am venit via Bruxelles, ci via Charleroi, care se află la cam 1h40m de Leuven. Că Charleroi ar avea vreo legătură cu Bruxelles e o păcăleală practicată fără jenă de companiile aeriene, o găselniță nerușinată similară celei de tipul „Paris-Beauvais.”

Complicațiile călătoriei de la Charleroi la Leuven m-au făcut să scap astăzi trenul către Bruxelles care mi-ar fi dat posibilitatea să prind concertul cu muzică de Orlandus Lassus (Lagrime di San Pietro), organizat astăzi la St. Michael Church (cu Capella Nova și Het Danshuis), ca parte a conferinței la care particip.

Aș fi avut două minute să prind trenul, dacă n-aș fi insistat (față de mine însumi) să cer informații asiguratoare de la un ghișeu (singurul deschis la ora respectivă). Atât că la ghișeu cerea informații interminabile un individ care, vrând pesemne să pună la cale o călătorie cu Orient-Expressul, voia detalii despre fiecare stație pe unde ar fi urmat să treacă.

Colac peste pupăză, un adolescent de culoare a cerut la un moment dat voie să intre în față pentru că pierdea trenul (același pe care l-am pierdut eu fiindcă l-am lăsat să treacă înaintea mea!).

Politețea exemplară a funcționarului de la ghișeu nu a diminuat cu nimic mica mea revoltă interioară în fața descoperirii că mult visatul concert s-a dus pe apa sâmbetei. În locul „Lagrimelor” Sf. Petru au fost, de data asta, „lagrimele” mele personale.

În așteptarea următorului tren (programat peste vreo 30’) M-am repliat pe o bancă din gară, am scos „kinzălul” și am început să rumeg „mocnit” din Letopisețul lui Ioan Neculce, în care am găsit pagini absolut delicioase, mostre de hâtrie moldovenească și de umor fin cum pare-mi că nu se află în Istoria Țării Românești a lui Constantin Cantacuzino.

Neculce cunoaște la detaliu multe chestiuni despre care scrie. Uneori nu se dă în lături să vehiculeze cancanuri și bârfe pentru a-și pipera narațiunea. Când am să termin cartea sper să pot transcrie pe blog citate. Ar fi păcat ca alți cititori să nu ia contact, fie și prin intermediar, cu farmecul de povestitor al lui cronicarului moldovean.

Nu mai pun la socoteală că o lectură de felul acesta este de rigueur pentru un filolog. Astăzi, de pildă, am găsit verbul „a îndrepta” folosit cu sens „judiciar”, ca la Apostolul Pavel. S-a întâmplat să fie folosit tocmai în legătură cu execuția mârșavă care a curmat firul vieții lui Miron Costin. Am să revin, sper, cu detalii.

Mâine va fi o zi încărcată, cu sesiuni peste sesiuni și lucrări peste lucrări. Sper să mă pot întâlni într-o pauză și cu profesorul Patrick Nullens, rectorul ETF, care și-a exprimat dorința să stăm la voroavă ca la un ceas, după ora amiezii.

P.S. Fotografii nu voi posta, fiindcă n-am vrut să mai car o tăgârță după mine (aparatul de fotografiat). Am aflat abia în aeroport că Ryanair îți dă voie să ai două bagaje de mână și că aș fi putut să-mi iau și camera foto.

P.P.S. Mi-ar fi plăcut să am timpul și energia necesare să relatez în detaliu convorbirea pe care am avut-o astăzi cu șoferul de taxi care m-a dus la aeroport. În general fac figură de ursuz pierdut în gânduri, fapt care nu prea le dă ghes oamenilor să lege discuții. Dar șoferul cu pricina, ortodox (mai degrabă nepracticant și cam anticlerical), părea interesat de fenomenul religios și m-a întrebat ce Institut e cel la care lucrez. Nu auzise de alți penticostali decât recent botezatul Cristian David , nutrea o mare simpatie față de papa Francisc (e de mirare?) și avea un dinte împotriva preoților ortodocși fiindcă se căsătoresc! Am încercat să-l conving că Inchiziția n-a omorât mai mulți oameni decât nu știu care ciumă, dar nu cred că l-am clintit din convingeri, fiindcă „văzuse la televizor un documentar”. Ei, cu documentarele nu te pui! La un moment dat m-a întrebat dacă Isus a existat. Cred că avea dubii. Era însă destul de sigur că ceva-ceva din Codul lui DaVinci e adevărat. Numai că nu putea spune ce anume. Ceva cu Templierii sau cu Constantin.

 

Însemnările unui cobai bibliofil (5). Imre Tóth și „convertirile” sale

Péter Várdy, Imre Tóth, În viaţă sunt lucruri care nu se fac. Şi care totuşi se fac…, Bucureşti, Humanitas, 2014, 345 p.

 

Am terminat nu demult o carte-document care mi-a deschis ochii asupra unei Românii dintr-o altă epocă. O Românie din care n-a mai rămas decât memoria unor personaje ce depănă în mod lucid și dureros amintiri despre odiosul, cumplitul secol XX, dominat de cele două rele ireductibile care au desfigurat istoria recentă a Europei.

Imre Tóth, născut Imre Róth, evreu maghiar originar din Satu Mare, a cunoscut bine ambele blesteme și le face portretul pe îndelete în interviurile acordate lui Peter Vardy, interviuri din care s-a născut remarcabila carte publicată anul trecut de Humanitas în traducerea Gabrielei Maaz.

Nu știam că în Satu Mare, locul nașterii lui Imre Tóth, a existat o comunitate evreiască atât de mare. De fapt, orașul a fost unul multicultural, cu precizarea că cele trei comunități (română, maghiară, evreiască) trăiau izolate aproape etanș.

Tóth mărturisește din capul locului că a resimțit multă vreme evreitatea drept une maladie honteuse pe care a încercat să o ascundă în mod tenace. În tinerețe a fost atras de „idealurile” comuniste și a devenit un susținător ardent al acestora. Procesul ieșirii sale din mlaștina minciunii instituționalizate, deși anevoios, a avut totuși loc. Căci trebuie subliniat foarte apăsat: mulți dintre foștii săi tovarăși au rămas înnămoliți în înșelăciune și în mistificări până în ceasul morții.

Nu pot face aici o prezentare detaliată a cărții. Din sumedenia de detalii fascinante cuprinse în dialogul dintre Peter Vardy și Imre Tóth voi selecta doar câteva.

Mă întreb cum este să fii în pielea cuiva căruia colegii de școală îi repetă obsesiv și isteric că este străin? „«Jidanii în Palestina!» urlau colegii mei din Garda de Fier, ca o haită de câini. Aveau voci puternice, pline, baritonale, splendid știau să urle. […] Acest talmeș-balmeș mi se părea pur și simplu caraghios […] Mi se părea caraghios din partea copiilor ultranaționaliști macedoneni ‒ acești oameni, însă coloniști, veniți nu demult din Balcani ca să se îmbogățească, se considerau băștinași cărora li se cuvenea totul în Satu Mare, și socoteau că din moși-strămoși totul este al lor, iar pe mine mă priveau ca pe un vagabond care nu avea dreptul la nimic, nici măcar să existe” (p. 43).

Despre ororile Gărzii de Fier și despre cum se făcea „dreptate” în minunatul interbelic vă puteți face o idee cu ajutorul următoarelor pasaje:

„Garda de Fier a omorât în Maramureș un evreu proprietar de păduri, drept exemplu. A fost proces la Cluj. Cei trei criminali au apărut îmbrăcați în costum popular complet, iar publicul îi saluta în urale. Au fost declarați nevinovați, iar judecătorii au semnat adeziunea la Garda de Fier pe loc.” (p. 63)

„A mai existat în Maramureș un sat celebru, Borșa. Celebru pentru că era locuit aproape numai de „pioși” ‒ evrei hasidici ‒ care creaseră un fel de sectă mistică. […] Nu erau oameni umili, serviabili, ci dintr-o bucată, siguri pe ei. Asta i-a înnebunit pe cei din Garda de Fier. Ce? Pădurari evrei? Tăietori de lemne? Așa ceva nu există! De neacceptat! Au incendiat Borșa, satul lor, care, fiind tot numai case de lemn, a ars zile în șir. Asta a fost pe la sfârșitul anilor ’20, începutul anilor ’30, nu mai știu sigur. Dar mi-aduc bine aminte groaza, șoaptele: „Borșa arde încă”, murmurau. (p. 63-64).

Sar peste zecile de pagini în care Tóth analizează cu mare finețe resorturile care l-au făcut să devină comunist ca să ajung la prima lui „convertire”, prima falie adâncă în eșafodajul minciunii instituționalizate practicat de regimul comunist.

Rolul providențial în crearea acestei falii l-a jucat profesorul Samu Borbély, descendent al unei vechi familii de unitarieni din Ardeal. Matematician strălucit și antinazist declarat, a refuzat să ocupe catedra care i se oferise la Berlin în 1940. Devenise celebru pentru rezolvarea unei ecuații diferențiale care a făcut posibilă construirea unor avioane ale căror aripi să nu se rupă la atingerea vitezelor supersonice.

În 1946, evreii au cerut universității să nu țină cursuri pe ziua de 5 mai, pentru a marca fatidica zi în care, în 1944, a început închiderea în ghetou a evreilor. Deși nu era vorba de o comemorare oficială, partidul comunist i-a „trasat sarcină” lui Tóth, bun prieten cu Borbély, să-l „prelucreze” pe acesta din urmă și să-l convingă să-și țină cursul, „să nu cedeze șantajului evreilor”, căci, nu-i așa, „poporul trebuia să fie conștient că partidul îl apără de șantajul moral al evreilor”. La toate tiradele înflăcărate ale lui Tóth (cum că evreii nu trebuie lăsați să facă mare caz de deportarea lor) „Samu răspundea invariabil doar așa: «Ei drăcie! Nu mai spune! Serios? Cine ar fi crezut!” Până pe 5 mai, Borbély și-a ținut în suspans prietenul, cu răspunsuri în doi peri de felul acesta. Partidul era pe jar, căci nu se putea anticipa ce va face în cele din urmă genialul profesor.

În ziua mult așteptată, la avizier era pus un anunț: „5 mai, în această zi rușinoasă pentru omenire, Institutul de Matematică nu ține cursuri. 5 mai 1946, ora 7.55. Prof. Dr. Ing. Samuel von Borbély” (p. 170).

„Da, acesta a fost răspunsul Prof. Dr. Ing. Samuel von Borbély la prelucrarea mea de două săptămâni. […] E ceea ce se numește o palmă. Și n-am primit-o de la un evreu, ci de la un ungur distins și exemplar, nu-i așa? În alcătuirea conștiinței mele evreiești acest mic episod a fost decisiv” (p. 171).

A doua „convertire” a lui Tóth a avut loc în 1969, când a ajuns la Frankfurt, ca angajat al universității. În lumea pestriță a acelui oraș, a întâlnit o evreică originară din Salonta care supraviețuise Auschwitzului și care devenise cetățean israelian. Doamna cu pricina, care avea ca „specialitate” obținerea despăgubirilor pentru supraviețuitorii Holocaustului, l-a luat pe Tóth la poliție, ca să-i aranjeze prelungirea vizei. A urmat o scenă suprarealistă. Ajunsă la biroul de petiții, întreprinzătoarea intermediară începe să răcnească la funcționari: „«Tu mi-ai omorât mama!»… și altele de felul acesta. A fost cumplit de penibil, odios, își ridica tot timpul mâneca bluzei și își arăta brațul: «Privește-l Uită-te aici, am fost la Auschwitz!» Și nemții aceia erau intimidați. În afară de asta, nu numai că-i șantaja, dar îi și mituia, înțelegi? Toți erau la mâna ei. Îi înjura, șantaja și mituia. Le-a dat o sută de mărci. A fost cumplită! Cumplită, vulgară și șantajistă. Tot ea voia să-mi aranjeze despăgubirea de război. Comisionul ei era de 15%. Femeia imediat mi-a și socotit pe o hârtie cât îmi revine mie. Avea crize de euforie: și ăsta a murit, și pe ăsta l-au omorât! Ce sumă mare! Și a socotit că ar fi trebuit să primesc 150-200 000 de mărci. Pur și simplu se tăvălea de fericire: atâția bani! Și toți pentru mine!” (p. 173).

Dezgustat de întâlnirea cu „impresara” de despăgubiri, Tóth s-a exprimat față de Siegrid, o colegă nemțoaică, cu aceste cuvinte: „Am o reclamație de făcut: tipii ăștia de la Auschwitz nu și-au făcut treaba suficient de bine lăsând astfel de gunoaie în viață. Un defect de funcționare!” (p. 173). Siegried s-a schimbat pe dată la față și nu i-a spus decât atât: „Herr Tóth, ich verstehe ihren Sinn für Humor. Es gibt aber Dinge, worüber es keine Witze gibt”. Scurt spus: există lucruri cu care nu se glumește!

„Am primit deci cea de-a doua palmă. Și nici pe asta n-am primit-o de la un evreu, ci de la o tânără nemțoaică. M-a dărâmat. De atunci am renunțat definitiv la tonul acesta arogant și în esență mincinos. […] A fost lung drumul care m-a dus către mine.” (p. 174).

Pun aici punct însemnărilor mele. Cred că fragmentele de mai sus sunt suficiente pentru a-i convinge pe eventualii curioși că e nevoie de stomac tare pentru a parcurge cartea lui Tóth.

 

Însemnările unui cobai bibliofil (4) „Maladia islamului”

Abdelwahab Meddeb, The Malady of Islam, trad. din franceză de Pierre Joris și Ann Reid, New York, Basic Books, 2003.

Pe Abdelwahab Meddeb obișnuiam să-l ascult la France Culture, până la moartea lui, survenită în noiembrie 2014. De la microfonul emisiunii „Culture d’Islam” tuna și fulgera (cu multă erudiție, dar și cu eleganță) împotriva islamului fundamentalist, ai cărui promotori, ne spunea vorbitorul, caută să tragă pe linie moartă, ori chiar să anihileze în mod violent, moștenirea culturală a islamului din alte epoci.

A durat o vreme până când am realizat că Meddeb, excelent cunoscător al literaturii arabe și al celei franceze, scrisese el însuși un raft de cărți despre islam. Dată fiind ușurința cu care se mișca pe un teritoriu imens (filozofie, istorie, istoria artei, civilizație și limbă arabă), ar fi trebuit să presupun de la bun început că ocupa un post la o universitate din Franța.

Una dintre numeroasele lui cărți, La Maladie de l’Islam (2002), reprezintă o interogație lucidă asupra islamului politic, animat de ambiții politice enorme și otrăvit de uriașe resentimente față de Occident. Am frunzărit de curând, în fugă, versiunea în engleză a cărții, pe care o socotesc o lectură importantă pentru oricine dorește să înțeleagă geneza islamului fundamentalist a cărui spectru bântuie astăzi o bună parte a lumii musulmane.

Ținta predilectă a criticilor lui Meddeb este wahhabismul, ideologie islamică fondată de Mohamed Ibn ’Abd Al-Wahhab (1703-1792), a cărui cea mai cunoscută carte este Kitab at-Tawhid („Cartea unicității lui Dumnezeu”). În adoptarea de către tribul Saud a ideologiei elaborate de Al-Wahhab, autorul cărții vede sursa evoluției Arabiei Saudite din următoarele două secole. Interesant este că această evoluție n-a scăpat atenției unui personaj eminamente postreligios, marchizul de Sade, care în plină epocă iluministă nota că în Arabia a apărut un lider religios care încearcă purificarea religiei lui Mahomet.

Aflu cu surprindere că în islam a existat o vreme un soi de „cult al sfinților”, tolerat de gânditorii islamici precum Ibn Hanbal (780–855 d.Hr.). După reforma wahhabită, mausoleurile „sfinților” islamici au fost distruse sistematic, singurul mormânt rămas neatins în urma epurării fiind cel al lui Mohamed. Astfel de practici „purificatoare” continuă și în Statul Islamic. Cei care au urmărit știrile de anul trecut au auzit probabil de dinamitarea „Moscheii Profetului Yunus (Iona)”, petrecută pe 24 iulie 2014.

Meddeb îi reproșează lui Ibn ’Abd Al-Wahhab că, deși pretinde că a fost urmașul fidel al unor maeștri precum Ibn Hanbal sau Ibn Taymiyya, a modificat substanțial gândirea acestora eliminând moștenirea lor sufistă.

Chiar dacă pentru profani islamul pare un bloc monolit, care poate fi descris cu ajutorul unor afirmații simpliste de tipul „toți musulmanii sunt (potențiali) teroriști”, în interiorul lui se duc lupte ideologice acerbe. Fondatorul wahabbismului a avut el însuși parte de contestări virulente din sânul islamului. Le găsiți descrise la paginile 56-57.

De altfel, wahabbismul nu a „prins rădăcini” la momentul apariției sale. Trupele viceregelui Egiptului, Mohammed Ali (1769-1848) au dus o campanie violentă împotriva noii mișcări. Procesul de purificare a islamului din Arabia a început în secolul XX, prin crearea, în 1932, a statului saudit care a adoptat wahhabismul ca ideologie oficială, exportând-o apoi prin mijloace agresive în toată lumea, cu ajutorul veniturilor uriașe asigurate de exploatarea zăcămintelor petrolifere.

Dar m-am întins prea mult cu „chițăielile” despre „Maladia islamului”. Nu mi-am propus să fac aici o recenzie a cărții, ci să atrag atenția asupra unei lecturi care ar putea fi utilă celor interesați de înțelegerea islamului transformat în ideologie politică.

Precizez că nu-mi pot da seama dacă Meddeb scrie ca musulman „angajat”. A crescut într-o familie de musulmani practicanți, dar pare să se fi distanțat mult în raport cu practica religioasă a familiei sale.

 

Însemnările unui cobai bibliofil (3). Constantin Brâncoveanu în documente de epocă

Constantin Brâncoveanu în cronici de epocă. Antologie, studiu introductiv şi cronologie de Răzvan Voncu. Postfață de Ionuț Vulpescu, București, Editura Litera, 2014, p. 368, ISBN: 978-606-741-122-5.

Citesc (tot pe apucate) dintr-un volum întocmit de Răzvan Voncu, despre domnitorul Constantin Brâncoveanu. Editorul a reunit în aceeași lucrare mai multe documente importante: cronica lui Radu Greceanu, Anonimul brâncovenesc, fragmente din Letopisețul cantacuzinesc și pagini din Ion Neculce (Letopisețul țării Moldovei).

O astfel de antologie era foarte necesară, însă ar fi fost binevenite mai multe note care să explice expresiile obscure ori care să ne lămurească asupra localităților în care „se petrece acțiunea”. Știe careva pe unde se află Odriiu, Cerneți, Petrovarodin? Dacă eu, care nu sunt cu totul străin de istoria veche, am dificultăți să urmăresc textul, ce face un cititor nedeprins cu arcanele istoriografiei premoderne? Și apoi, cele câteva cuvinte grecești scrise cu alfabet grec sunt măcelărite fiindcă nu s-a găsit un clasicist care să arunce o privire pe varianta tehnoredactată. Pentru grecismele păstrate ca atare ar fi fost necesare explicații mai amănunțite. De pildă, după nominalizarea lui Antim ca „vlădică” (mitropolit) a fost trimis un mesager la „Patrierșiia Țarigradului, ca după orânduiala bisericească să-i trimiță edosis (sic!) și metathesis” (p. 183). Termenii ecdosis (forma corectă) și metathesis nu sunt explicați. Informația din glosar cum că „edosis” ar însemna „știre, noutate” mi se pare alăturea cu drumul. „Metathesis” mi-e clar ce înseamnă: mutarea dintr-un post arhieresc în altul (necanonică, între noi fie vorba!). Dar ekdosis nu-mi dau seama ce o fi. Probabil eliberarea din funcția anterioară deținută de Antim.

Înțeleg, din studiul introductiv, că există numeroase scrisori care s-au păstrat sub numele lui Brâncoveanu, dar că există îndoieli cu privire la paternitatea lor. Ar fi fost minunat dacă acelea ar fi fost aduse la cunoștința publicului într-o ediție aniversară.

Asupra cauzelor morții lui Șerban Cantacuzino încă nu sunt deplin lămurit. N-am ajuns încă la textele scrise de del Chiaro, Radu Popescu ori Dimitrie Cantemir, ca să văd cam ce zvonuri circulau în epocă. În orice caz, Voncu afirmă despre Brâncoveanu că „a jucat foarte convingător comedia refuzului domniei, în împrejurările tulburi ale morții subite a predecesorului, Șerban Cantacuzino (1678-1688).”

Mi-au reținut atenția câteva citate biblice folosite de Radu Greceanu și mă întreb: o fi folosit Biblia de la București sau le-a tradus din slavonește ori din altă limbă? E o chestiune care merită aprofundată: în ce măsură a fost folosită Biblia de la București de către contemporani? Îmi vine să spun că „în foarte mică măsură”, dar mă tem că afirmația trebuie demonstrată cu o salbă de citate „în oglindă”.

Știam despre stolnicul Constantin Cantacuzino că în relația cu Brâncoveanu a aplicat zicala „Eu te-am făcut, eu te omor”, dar nu știam că însuși fiul stolnicului, urcat pe tron după moartea lui Brâncoveanu, a ajuns el însuși descăpățânat.

Tot necunoscut îmi era și conflictul dintre Brâncoveanu și Antim Ivireanul, implicat în 1712 într-un complot al Cantacuzinilor. Brâncoveanu l-a iertat pe Antim, dar nu l-a iertat Nicolae Mavrocordat, domnul fanariot, căci acesta a obținut depunerea lui din scaun, caterisirea de către patriarhia ecumenică, și exilul pe viață la Mănăstirea Sf. Ecaterina din Sinai. Atâta doar că Antim n-a mai apucat să citească din Codex Sinaiticus, fiindcă a fost ucis de turci pe drum.

Dar să mă întorc la Brâncoveanu. Mai e o latură a sa pe care nu o cunoșteam: capacitatea de a pune în scenă execuții cu valoare exemplară! Rivalul care umbla să ia tronul lui Brâncoveanu era paharnicul Staico, ale cărui ambiții deșarte sunt zugrăvite de Radu Greceanu cu ajutorul unei aluzii la textul biblic: „[…] ca un om foarte rău și zavistnic ce era, înălțându-să și el cu hirea a apuca domniia, și nu să uita că nu să dau acestea nici celui ce aleargă, ci cui Dumnezeu va” (p. 89). De la o vreme, Staico a dat seme că o lasă mai moale cu urzelile și i-a trimis lui Brâncoveanu scrisori prin care își cerea iertare. Domnitorul, „creștineasca datorie făcându-și, trimisu-i-au carte de iertăciune”, însă paharnicul pare să fi revenit la năravurile lui mai vechi: „păcatul lui la osândă îl trăgea, ca să plinească cuvântul scripturii care zice: ‘că omul nesilnic la inemă cădea-va la rău’ că nu putea a fi altul aseminea lui la răotate” (p. 89).

Susținut de Constantin Cantemir, Staicu s-a dus la Țarigrad cu alți pribegi, cu gând să-l reclame pe Brâncoveanu și să ceară înlăturarea lui. Planul a fost răsturnat de o delegație munteană, care a prezentat un „raport de țară” pozitiv. Anonimul brâncovenesc ne spune că Staicu și ai lui au fost „băgați în fieară și în cătuși și-i puseră într-un car mocănesc și într-acel ceas îi porniră, de-i aduseră în țară, pe cărei i-au descărcat din car la casa iazagiului în București și au poruncit tuturor slujitorilor și toți oamenii târgului să să strângă să-i vază cum îi aduc. Și mult norod de oameni să strânsese cât toate ulițele era împănate dincătro veniia. Și trimise pe gâdea cu un ciomag mare în mână de veniia înaintea lor în chip de postelnic mare, că așa să auziia, precum Staico vrea să fie domn în Țara Rumânească” (p. 270).

Memorabile sunt și paginile în care este descrisă întâlnirea dintre Brâncoveanu și uzurpator. Dar vă las plăcerea să le descoperiți singuri.

Mi-a reținut atenția încă un detaliu interesant: Brâncoveanu a primit la un moment dat pe un Milord englez aflat în drum spre Constantinopol. Ritualul complex prin care a fost primit solul Albionului arată că englezii nu se leapădă de „țeremonii” sofisticate nici când sunt în călătorie.

Cu privire la căderea lui Brâncoveanu ar mai fi ceva de subliniat: obișnuim să spunem că pe domnitorul muntean l-au ucis turcii. Și este adevărat. Așa cum pe Urie hititul l-a ucis sabia amoniților. Dar complotul care l-a adus pe Brâncoveanu la Edicule este lucrătură românească, făcută de „bunii creștini” din anturajul domnitorului. Martirii brâncoveni sunt „de-ai noștri” în sensul că au ajuns la această condiție prin intervenția directă a celor de aceeași credință cu ei! Asta nu se prea spune, ori se uită în mod convenabil!

 

Însemnările unui cobai bibliofil (2). Despre originea pirostriilor nupțiale în tradiția bisericească răsăriteană

Casiday, Augustine; Frederick W. Norris (eds), The Cambridge History of Christianity, vol. 2, Cambridge, Cambridge University Press, 2007.

Citesc pe apucate din volumul al doilea al seriei Cambridge History of Christianity, care acoperă perioada de după Constantin până la anul 600.

Am parcurs capitolul privitor la relațiile dintre creștini și iudei (foarte interesant) și am sărit la cel despre sexualitate, căsătorie și familie (chiar mai interesant decât primul).

Scrie David Hunter că Grigorie de Nazianz pomenește într-o scrisoare (nr. 231) despre cununile nupțiale pe care preoții sunt uneori chemați să le binecuvânteze. Interesant este că Grigorie însuși dezaprobă această practică, ceea ce mă face să mă întreb dacă nu cumva practica este de sorginte păgână. Din păcate nu am la îndemână scrisorile lui Grigorie de Nazianz ca să verific contextul. Presupun că au fost traduse în colecția Sources chrétiennes.

În orice caz, Ioan Hrisostomul propune o interpretare creștină a acestor „cununi” care, ciudat, sunt pomenite ca fiind apanajul (exclusiv al?) mirelui:

Garlands are wont to be worn on the heads of bridegrooms, as a symbol of victory, betokening that they approach the marriage bed unconquered by pleasure. But if captivated by pleasure he has given himself up to harlots, why does he wear the garland, since he has been subdued? (Omilia a IX-a la 1 Timotei).

Mai citesc cu interes că Ioan Hrisostomul și-a revizuit opiniile despre educație de-a lungul vieții. De unde începuse prin tinereți să apere mănăstirile ca locuri ideale pentru educația tinerilor, când s-a mai maturizat și-a dat seama că locul ideal pentru formare morală a tinerilor este familia și că responsabilitatea pentru această misiune le revine părinților creștini.

Văd că tratatul lui (Address on vainglory and how to bring up children) se găsește pe internet. Cred că această scriere este unică în corpusul de texte patristice. Mă întreb dacă e tradus în românește.

Încă o chestiune importantă: Răsăritul și Apusul sunt în ceartă atunci când trebuie să răspundă la următoarea întrebare: este sexualitatea o soluție „de avarie”, menită să asigure supraviețuirea biologică a omului după căderea lui în păcat sau este parte din proiectul lui Dumnezeu pentru om?

Probabil cunoașteți răspunsul: răsăritenii zic că Adam și Eva erau inocenți ca niște copilași în grădina Eden și că probabil ar fi copilărit mult și bine dacă n-ar fi căzut în păcat. Odată cu păcatul li s-au deschis ochii și au început să le sfârâie călcâiele unul după celălalt.

Augustin, în perioada maturității, după ce a început să ia textul Genezei în serios, zice că sexualitatea a fost dată omului spre folosință încă înainte de cădere.

Pe chestiuni de familie și celibat, Augustin mi se pare mult mai nuanțat decât descreieratul de Ieronim, pe care îl stimez ca filolog, dar care mi se pare o catastrofă când vine vorba de „dogmatică”. Dacă Luther se referea la „Ieronim dogmatistul” când spunea că de la el nu prea ai ce învăța, înclin să cred că avea dreptate.

 

Însemnările unui cobai bibliofil (1)

Ideea de a ține un jurnal de „cobai bibliofil” mi-a venit în urma unei discuții pe care am avut-o la târgul de carte Gaudeamus cu Ciprian Terinte, colegul meu de catedră. După ce ne-am învârtit vreo două ore prin târg, oprindu-ne la standurile mai reprezentative și răsfoind ce se putea răsfoi în balamucul din Pavilionul Romexpo, ne-am întâlnit din nou la ieșire. Cu acel prilej Ciprian mi-a pus o întrebare încuietoare. O duduie care făcea sondaje de „sociologie a lecturii” îl întrebase câte cărți a citit în ultima lună. Colegul meu a fost luat prin surprindere și n-a știut ce să răspundă, căci nu-i dăduse prin gând, vezi bine, să-și facă socoteala cărților ronțăite, în speranța că va fi întrebat așa ceva la „Gaudeamus”! Ca să molipsească și pe alții de perplexitatea lui, mi-a pasat și mie chestiunea: „Dar tu câte cărți ai citit în ultima lună?” Nici eu n-am fost mai breaz cu răspunsul, așa că am ridicat din umeri. Oricum, foarte puține, mi-am spus în sinea mea.

Întrebarea a continuat să mă frământe și a devenit aproape o preocupare „științifică”. Mi s-ar părea interesant să aflu cam câte cărți poate citi în medie pe lună și pe an un individ oarecare. Fiindcă „instrumentarul științific” de care dispun nu-mi permite să investighez obiceiurile de lectură ale altor persoane, m-am propus pe mine drept cobai al acestui experiment care este menit să dureze un an calendaristic.

În măsura în care timpul îmi va permite, intenționez să scriu pe scurt despre cărțile care îmi atrag atenția și pe care le citesc. Pe unele sunt sigur că nu voi putea să le duc la bun sfârșit. Sunt, din acest punct de vedere, un rău cititor.

Totuși, micile însemnări făcute pe blog m-ar ajuta, la o adică, să pot face o socoteală sumară, dacă ar trebui să dau răspuns vreunei dudui preocupate de sociologia lecturii.

Vor figura în însemnările mele de cobai cărți mai ales din zona teologică. Trebuie să precizez însă că nu toate cărțile despre care voi scrie sunt recomandări de lectură. Unii cititori mai slabi de vârtute și-au imaginat în trecut că pomenirea pe blog a unei cărți este un soi de cec în alb dat cărții respective și că, de îndată ce ea apare menționată pe blog la mine, trebuie adoptată de cititori drept carte de căpătâi. Dacă n-am spus asta în trecut, spun acum: mă aștept ca cititorii mei să aibă un creier cu care să judece și să știe de la bun început că pe lista mea de lecturi se află cărți din diferite domenii teologice. Nu tot ce zboară se mănâncă și nu orice carte este de îngurgitat pe nemestecate.

Acestea fiind spuse, să vedem prima carte din listă:

McLoughlin, William Gerald, Revivals, Awakenings, and Reform: An Essay on Religion and Social Change in America, 1607-1977, Chicago, University of Chicago Press, 1978, 238 p.

McLoughlin scrie despre patru mari „treziri”: (1) Prima trezire (1730-1760), care îl are în centru, omenește vorbind, pe Jonathan Edwards; (2) A doua trezire (1800-1830), promovată în special de Nathaniel W. Taylor și Charles Grandison Finney; (3) A treia trezire (1890-1920), care coincide cu activitățile masive de evanghelizare desfășurate de Billy Sunday; (4) a patra trezire (1960-1990?), al cărei promotor ar fi Billy Graham.

Prima impresie: istoria religioasă a Americii este un labirint în care e greu să te descurci fără lecturi sistematice. Cartea lui McLoughlin abia îmi deschide ochii asupra imensității acestui labirint.

Mă intrigă faptul că atitudinea lui Edwards și a altor calviniști este paradoxală: se crede în predestinarea, dar se predică de parcă oamenilor le stă în putere să-și subordoneze voința Tatălui lor din cer.

Trebuie subliniat că Prima Trezire, posibilă în bună măsură grație activității predicatorilor itineranți, a fost alimentată de vizitatori britanici. Cel mai celebru este, fără îndoială, George Whitefield, ordinat în Biserica Angliei. La douăzeci și trei de ani era deja un predicator celebru. Și Whitefield e calvinist, dar crede că oamenii se pot schimba dacă vor cu adevărat. Stilul lui îl face admirat de ascultători foarte diverși (de pildă, Jonathan Edwards și Benjamin Franklin).

Învăț din cartea lui McLoughlin că religiosul atinge inevitabil socialul și politicul. Efervescența religioasă adusă de Prima Trezire i-a făcut pe mulți enoriași să-și repudieze pastorul și să refuze plata taxelor religioase (destinate plătirii ierarhiei bisericești). Naturalmente, mulți guvernanți au fost alarmați și au luată măsuri drastice: „treziții” care au refuzat plata taxelor (în Norwich) au ajuns la închisoare, iar bunurile lor au fost scoase la licitație de către șeriful locului. Îmi imaginez că nu e nici pe departe un caz singular. Așa au început să se audă voci care au cerut „separarea bisericii de stat”. Dumnezeu, au motivat „rebelii”, nu vrea că o religie moartă să fie susținută cu taxele lor.

Să mai spunem că Marea Trezire a adus, inevitabil, o mare fragmentare în peisajul religios. Tot ea a generat primele eforturi de a revoca statutul privilegiat al Bisericilor congregaționale, susținute din taxe religioase. Totuși, a durat destul de mult până când aceste biserici să fie disestablished.

Am citit mai bine de două treimi din cartea lui McLoughlin și ar fi multe de povestit, dar mă opresc aici. Nu promit recenzii ori prezentări exhaustive, ci simple însemnări.

 

Peisaj englez în Suffolk

Câteva fotografii făcute acum două zile, în Suffolk.

Personajul legat a cărui statuie se vede în firida unei biserici este St. Edmund, regele-martir ucis de „liftele” daneze în 869. Sper ca aceste fotografii să fie pe gustul acelor confrați evanghelici care, scăpați cu bine din cruciade, au făcut, mai nou, o pasiune curioasă pentru cultul lui Constantin Brâncoveanu, domnul muntean mazilit (prin intrigile unor boieri români, creștini și ei!), întemnițat la Constantinopol, pentru ceea ce turcii percepuseră a fi un gest de trădare politică, și omorât după ce a refuzat salvarea oferită: lepădarea de credință și convertirea la islam. (Vedeți AICI o dezbatere despre Brâncoveanu).

 

 

Jurnal englez. Înapoi la Cambridge

Astăzi am revenit la Cambridge. Nu pentru o fugă, ci pentru o perioadă mai lungă. În acest răstimp voi finaliza volumul de scrisori Cornilescu. Între timp, prin niște conjuncturi fericite am primit transcrierea unui interviu luat de Iosif Țon lui Cornilescu în Elveția, prin 1970. Textul conține informații noi, extrem de prețioase pentru refacerea istoriei lui Cornilescu. În măsura în care autorul interviului îmi va permite, voi posta pe blog calupuri din acest interviu.

Vremea în Cambridge este potrivită. Nici prea cald, nici prea rece. Vacile de la King’s College își rumegă în tihnă hrana, de parcă nimic nu s-ar fi schimbat din 2012, când le-am văzut ultima oară.

În zona centrală orașul este aglomerat, dar fără acel amestec de grabă nebună, pe care îl vezi în București.

Unele lucruri s-au schimbat. Cei de la King’s s-au zgârcit, în sensul că nu mai poți intra cu cardul de Bibliotecă. Totuși, ni se face o favoare și suntem lăsați să intrăm. Fotografiatul în superbul tavan cu evantaiuri al capelei mă fascinează ca întâia dată.

Mai jos câteva fotografii făcute în cursul zilei de astăzi. Într-una din ele puteți vedea singurul model autentic de turban din marea artă. 🙂

 

Jurnal englez. Pe urmele lui Cornilescu la Bible House, fostul sediu al Societății Biblice Britanice

Astăzi, însoțit de Dana, sora mea cea mai mică, am dat o fugă la Londra pentru a vedea cum arată în prezent fostul sediu al Societății Biblice Britanice, din Queen Victoria Street, nr. 146. După cum spuneam și cu alt prilej, străzile și numerele din orașele britanice nu se schimbă decât în mod excepțional. În anii ’20, când Cornilescu venea la Londra pentru a se întâlni cu Robert Kilgour, editorul Societății, sau pentru a fi intervievat de Comitetul SBB, denumirea străzii era aceeași.

Fostul sediul SBB se află în apropiere de Catedrala St. Paul’s. Am trecut prin zonă cu alte prilejuri, însă n-am bănuit că de la catedrală la fosta Casă a Bibliei este un drum atât de scurt. Cum cobori de la St. Paul’s spre Tamisa, pentru a ajunge la Millenium Bridge, dai de o răscruce: în stânga e Armata Salvării și în dreapta e College of Arms. Dacă o iei în dreapta, ajungi imediat la nr. 146.

Astăzi clădirea adăpostește Biserica Scientologică din Londra. Fațada restaurată a clădirii, foaierul primitor, birourile luxoase și sălile elegant mobilate trădează puterea financiară a acestei mișcări religioase.

Îi spun recepționerului că sunt cercetător și că mă ocup de istoria unei versiuni a Bibliei publicate de SBB în anii ’20. Întreb dacă aș putea vizita clădirea și dacă fotografierea este permisă, fiindcă mi-aș dori să iau niște cadre cu noul look al fostei Bible House. Mi se spune să aștept până coboară un reprezentant al mișcării.

Persoana care ne ia în primire e un yuppy care lucrează în City și care a găsit „iluminare” în mișcarea scientologică. De vreo 13 ani lucrează nu doar în mediul de afaceri londonez, ci și ca voluntar „scientolog”. Îmi spune că și astăzi sosesc la sediul lor scrisori adresate SBB.

Mi se dau asigurări că pot face fotografii la discreție, dar numai în zonele unde nu există „enoriași” (parishioners) care studiază „Scriptura”. Avem să mă lămuresc mai târziu că prin „Scriptură” se înțelege corpusul de scrieri și prelegeri lăsate de Ron Hubbard, întemeietorul mișcării.

Ne întindem la vorbă despre istoria mișcării și despre „teologia” ei. Sora mea ațâță discuția cu întrebări din zone conexe, mai ales fiindcă scientologii au și programe antidrog sau de consiliere privind drepturile omului. Eu mă sustrag din când în când pentru a face fotografiile dorite.

Sora mea observă subversiv că mișcarea se numește „church”, dar că nu pare să aibă o teologie clar definită. „Nu, confirmă ghidul, nu avem formulări dogmatice, de aceea avem vizitatori din toate confesiunile și tradițiile religioase, inclusiv musulmani.”

Ne mai spune că duminica există un serviciu de închinare și că se predică. Au și ministers care pot oficia căsătorii, la cererea enoriașilor.

Fiindcă în diferite încăperi se poate vedea un anumit tip de cruce, îl întrebăm pe ghid ce înțeles are crucea pentru scientologi, în lumina faptului că acest simbol are o semnificație specială în creștinism. Îmi spune că pentru ei crucea nu are conotații creștine (fiindcă a fost utilizată ca simbol și de păgâni). Cele opt vârfuri ale ei simbolizează opt forțe (thrusts) care îi motivează pe oameni în general. Numai știu care sunt. Singurul lesne de reținut e cel reproductiv.

Discuția despre cruce mă duce la constatarea unei ironii cât se poate de amare: o mișcare necreștină are pe frontonul clădirii ditamai crucea, simbol consacrat de creștinism, iar mișcările evanghelice din România refuză cu obstinație afișarea crucii în lăcașele lor de cult, privilegiind în schimb porumbelul, trâmbița, altarul, sfeșnicul cu șapte brațe ori tablele Legii. Cred că nu este mai mult de o săptămână de când, în timpul periplului american, un prieten îmi spunea că un penticostal a încetat să frecventeze biserica în semn de protest față de decizia pastorului de a instala o cruce pe peretele din vecinătatea amvonului. Lesne de înțeles, odată cu plecarea pastorului din acea comunitate, crucea a fost mazilită și acum zace părăsită într-un basement.

Discuțiile cu scientologul se poartă în registrul politeții tipic britanice, așa că nu vrem să ne „luăm de suman” cu el. Cel puțin nu înainte de a ne asigura că știm ce crede. Generos și primitor, gazda ne spune că putem să ne facem și un test de personalitate, ca să aflăm mai multe despre noi înșine. „Asta numai dacă răspunzi sincer la întrebări”, o tachinez pe sora mea, lămurind apoi ghidului rostul maliției mele: „Este absolventă de Drept”.

Urcăm scările până la ultimul etaj și apoi coborâm în „capelă”. La loc de cinste se află portretul întemeietorului. Pe pereți sunt afișate Codul de Onoare și alte informații. Undeva scrie că omul e o ființă esențialmente bună. Și atunci cum de are nevoie de atâtea îmbunătățiri, câte propun scientologii, mă întreb în sinea mea.

Mai am timp pentru câteva fotografii și apoi coborâm la cafenea pentru un ceai și pentru a digera experiența. Cum vine asta: să te declari „biserică” fără credința în Hristos, capul Bisericii, să afișezi o „cruce” despre care spui că nu-i creștină, să spui că omul e bun în esență, dar să-i propui îmbunătățiri pe multiple planuri? Deși scopul Bisericii Scientologice este iluminarea spirituală a omului, nu sunt deloc sigur că am plecat de acolo mai iluminat de cum am intrat. Mă tem că singura iluminare pe care am căpătat-o a fost strict de ordin arhitectural. Cert este că actualii locatari au păstrat în condiții foarte bune clădirea și s-au arătat primitori. Nu sunt sigur că reprezentanții British Petroleum (care au cumpărat clădirea de la SBB) ar fi fost la fel de generoși. Ca să nu mai spun că la serviciul de Evensong, la St. Paul’s, o gardiană cu figură de zbir ne-a luat pe sus fiindcă am îndrăznit să facem fotografii în catedrală. Un fel de „După ce că vizitați catedrala pe gratis, în timpul slujbei, mai aveți și tupeul de a face fotografii”. Deh, și eu care avusesem naivitatea de a crede că o catedrală anglicană musai că este cel puțin la fel de primitoare ca o „biserică” scientologică! 🙂

Mai jos câteva fotografii de la fosta Bible House.

 

Jurnal american (16). Ultima zi la Chicago

Mâine petrec ultima zi pe tărâm american. Se încheie aproape două luni de când am venit „peste baltă” și simt că cele 15 postări din „jurnalul american” surprind prea puțin din bogăția acestei vizite.

Experiența a fost nu doar academică (la Colegiul Wheaton) și bisericească (am participat la serviciile unor biserici cu tradiții diferite), ci și culturală, fiindcă am reușit să vizitez câteva muzee importante din Chicago, splendida Biltmore House, downtown-urile orașelor Atlanta și Seattle, un cochet sătuc de munte din Washington și Parcul Stone Mountain (Georgia).

Rudele și prietenii pe care îi am aici m-au răsfățat în toate privințele, cu o generozitate care m-a copleșit și pentru care le mulțumesc.

Singurul regret care îmi dă târcoale este că nu am reușit să vizitez Biserica Willow Creek. Aș fi vrut să văd cu ochii mei această megainstituție care stârnește atâtea pasiuni (pro și contra). Am deci un motiv suplimentar de a reveni în SUA.

În lunile august și septembrie voi redeschide „jurnalul englez”, fiindcă mă voi afla la Cambridge pentru a finaliza cercetările privitoare la versiunea Cornilescu. Sper ca volumul cu cele peste 550 de scrisori despre Biblia Cornilescu să apară în toamnă. Voi reveni cu amănunte (poate chiar fragmente din carte) în săptămânile următoare.

După cum spuneam cu altă ocazie, anul acesta se împlinesc 90 de ani de la apariția Bibliei Cornilescu în ediție revizuită (publicată de Societatea Biblică Britanică) și vrem să marcăm acest moment printr-o serie de evenimente dedicate lui Cornilescu și versiunii lui. Detalii despre aceste manifestări vor fi publicate pe blog.

P.S. (04 august 2014). Acum, că am plecat din State, mă uit în urmă cu niscaiva nostalgie și îmi vine în minte cântecul următor.

 

Frumusețea unei grădini japoneze

Grădinile japoneze (în forma pe care am întâlnit-o în SUA) au o frumusețea pe care n-am întâlnit-o până acum la niciuna dintre parcurile europene pe care le-am vizitat. Sunt caracterizate de liniște, frumusețe, și echilibru, de o diversitate care nu devine strivitoare. Poate că ce mă atrage la aceste grădini este elementul exotic.

Asociez grădinile japoneze cu vremea copilăriei, vârsta neștiinței, a naivității, a încrederii, vârsta lipsei de scepticism.

De o vreme mă bate gândul să depăn pe blog amintiri din vremea copilăriei. Nu pentru că ar putea interesa pe cineva, ci pentru că simt nevoia să-mi cartografiez propria Atlantidă, să mă scufund în oceanul amintirilor și să aduc la suprafață suveniruri de pe un continent dispărut.

Până voi găsi răgazul pentru a scrie despre copilărie, vă invit la o plimbare printr-o grădină japoneză. Cred că asemenea plimbări sunt prea frumoase ca să nu fie împărtășite.

 

Jurnal american (15). Grădinile domeniului Biltmore

Postez mai jos a doua galerie cu fotografii de la domeniul Biltmore. De data aceasta m-am concentrat pe grădini. Cea italiană (presărată pe margine cu busturi), deși cea mai mică, mi se pare cea mai interesantă.

Nuferii dau o notă specială de frumusețe eleșteului din apropierea castelului.

De notat că în trecut domeniul Biltmore a fost chiar mai mare. După moartea lui G. Vanderbilt, soția sa a vândut guvernului federal mai bine de jumătate din terenul inițial (507 km²).

Într-o viitoare postare voi include câteva fotografii cu subsolul castelului (bucătărie, apartamentele servitorilor, piscină etc.)

 

Jurnal american (14). În vizită la domeniul Biltmore (I)

Ieri ziua mi-a fost ocupată (într-un mod foarte plăcut) de vizita la domeniul Biltmore, situat în apropierea localității Asheville, North Carolina.

Castelul Biltmore (un soi de „Downton Abbey” pe tărâm american) a fost construit de George Washington Vanderbilt II la sfârșitul sec. al XIX-lea. Dacă aș vrea să fiu malițios aș spune că, precum tot ce este frumos în America, castelul este de inspirație europeană. Are saloane somptuoase, grădini imense (în stil englez, francez și italian), o seră cât cea de la Grădina Botanică din București, poteci, păduri, un lac, un râu, o fermă, podgorii și magazine cu produse „de țară”.

George Vanderbilt este nepotul (de fiu al) lui Cornelius Vanderbilt (1794-1877), fondatorul uneia dintre cele mai celebre și bogate familii din America. Cititorii care cunosc mediul universitar american știu că Vanderbilt este și numele unei universități întemeiate de patriarhul familiei, zis și „Commodore”.

Cred că e de prisos să fac aici o descriere a interioarelor castelului ori a grădinilor. Pentru cei care vor ajunge vreodată prin această zonă postez o galerie de imagini edificatoare.