Jurnale



Astăzi am revenit în Belgia, la Leuven, pentru o conferință despre Reformă. De data aceasta călătoria a fost mai lungă, fiindcă nu am venit via Bruxelles, ci via Charleroi, care se află la cam 1h40m de Leuven. Că Charleroi ar avea vreo legătură cu Bruxelles e o păcăleală practicată fără jenă de companiile aeriene, o găselniță nerușinată similară celei de tipul „Paris-Beauvais.”

Complicațiile călătoriei de la Charleroi la Leuven m-au făcut să scap astăzi trenul către Bruxelles care mi-ar fi dat posibilitatea să prind concertul cu muzică de Orlandus Lassus (Lagrime di San Pietro), organizat astăzi la St. Michael Church (cu Capella Nova și Het Danshuis), ca parte a conferinței la care particip.

Aș fi avut două minute să prind trenul, dacă n-aș fi insistat (față de mine însumi) să cer informații asiguratoare de la un ghișeu (singurul deschis la ora respectivă). Atât că la ghișeu cerea informații interminabile un individ care, vrând pesemne să pună la cale o călătorie cu Orient-Expressul, voia detalii despre fiecare stație pe unde ar fi urmat să treacă.

Colac peste pupăză, un adolescent de culoare a cerut la un moment dat voie să intre în față pentru că pierdea trenul (același pe care l-am pierdut eu fiindcă l-am lăsat să treacă înaintea mea!).

Politețea exemplară a funcționarului de la ghișeu nu a diminuat cu nimic mica mea revoltă interioară în fața descoperirii că mult visatul concert s-a dus pe apa sâmbetei. În locul „Lagrimelor” Sf. Petru au fost, de data asta, „lagrimele” mele personale.

În așteptarea următorului tren (programat peste vreo 30’) M-am repliat pe o bancă din gară, am scos „kinzălul” și am început să rumeg „mocnit” din Letopisețul lui Ioan Neculce, în care am găsit pagini absolut delicioase, mostre de hâtrie moldovenească și de umor fin cum pare-mi că nu se află în Istoria Țării Românești a lui Constantin Cantacuzino.

Neculce cunoaște la detaliu multe chestiuni despre care scrie. Uneori nu se dă în lături să vehiculeze cancanuri și bârfe pentru a-și pipera narațiunea. Când am să termin cartea sper să pot transcrie pe blog citate. Ar fi păcat ca alți cititori să nu ia contact, fie și prin intermediar, cu farmecul de povestitor al lui cronicarului moldovean.

Nu mai pun la socoteală că o lectură de felul acesta este de rigueur pentru un filolog. Astăzi, de pildă, am găsit verbul „a îndrepta” folosit cu sens „judiciar”, ca la Apostolul Pavel. S-a întâmplat să fie folosit tocmai în legătură cu execuția mârșavă care a curmat firul vieții lui Miron Costin. Am să revin, sper, cu detalii.

Mâine va fi o zi încărcată, cu sesiuni peste sesiuni și lucrări peste lucrări. Sper să mă pot întâlni într-o pauză și cu profesorul Patrick Nullens, rectorul ETF, care și-a exprimat dorința să stăm la voroavă ca la un ceas, după ora amiezii.

P.S. Fotografii nu voi posta, fiindcă n-am vrut să mai car o tăgârță după mine (aparatul de fotografiat). Am aflat abia în aeroport că Ryanair îți dă voie să ai două bagaje de mână și că aș fi putut să-mi iau și camera foto.

P.P.S. Mi-ar fi plăcut să am timpul și energia necesare să relatez în detaliu convorbirea pe care am avut-o astăzi cu șoferul de taxi care m-a dus la aeroport. În general fac figură de ursuz pierdut în gânduri, fapt care nu prea le dă ghes oamenilor să lege discuții. Dar șoferul cu pricina, ortodox (mai degrabă nepracticant și cam anticlerical), părea interesat de fenomenul religios și m-a întrebat ce Institut e cel la care lucrez. Nu auzise de alți penticostali decât recent botezatul Cristian David , nutrea o mare simpatie față de papa Francisc (e de mirare?) și avea un dinte împotriva preoților ortodocși fiindcă se căsătoresc! Am încercat să-l conving că Inchiziția n-a omorât mai mulți oameni decât nu știu care ciumă, dar nu cred că l-am clintit din convingeri, fiindcă „văzuse la televizor un documentar”. Ei, cu documentarele nu te pui! La un moment dat m-a întrebat dacă Isus a existat. Cred că avea dubii. Era însă destul de sigur că ceva-ceva din Codul lui DaVinci e adevărat. Numai că nu putea spune ce anume. Ceva cu Templierii sau cu Constantin.


Péter Várdy, Imre Tóth, În viaţă sunt lucruri care nu se fac. Şi care totuşi se fac…, Bucureşti, Humanitas, 2014, 345 p.

 

978-973-50-4605-7

Am terminat nu demult o carte-document care mi-a deschis ochii asupra unei Românii dintr-o altă epocă. O Românie din care n-a mai rămas decât memoria unor personaje ce depănă în mod lucid și dureros amintiri despre odiosul, cumplitul secol XX, dominat de cele două rele ireductibile care au desfigurat istoria recentă a Europei.

Imre Tóth, născut Imre Róth, evreu maghiar originar din Satu Mare, a cunoscut bine ambele blesteme și le face portretul pe îndelete în interviurile acordate lui Peter Vardy, interviuri din care s-a născut remarcabila carte publicată anul trecut de Humanitas în traducerea Gabrielei Maaz.

Nu știam că în Satu Mare, locul nașterii lui Imre Tóth, a existat o comunitate evreiască atât de mare. De fapt, orașul a fost unul multicultural, cu precizarea că cele trei comunități (română, maghiară, evreiască) trăiau izolate aproape etanș.

Tóth mărturisește din capul locului că a resimțit multă vreme evreitatea drept une maladie honteuse pe care a încercat să o ascundă în mod tenace. În tinerețe a fost atras de „idealurile” comuniste și a devenit un susținător ardent al acestora. Procesul ieșirii sale din mlaștina minciunii instituționalizate, deși anevoios, a avut totuși loc. Căci trebuie subliniat foarte apăsat: mulți dintre foștii săi tovarăși au rămas înnămoliți în înșelăciune și în mistificări până în ceasul morții.

Nu pot face aici o prezentare detaliată a cărții. Din sumedenia de detalii fascinante cuprinse în dialogul dintre Peter Vardy și Imre Tóth voi selecta doar câteva.

Mă întreb cum este să fii în pielea cuiva căruia colegii de școală îi repetă obsesiv și isteric că este străin? „«Jidanii în Palestina!» urlau colegii mei din Garda de Fier, ca o haită de câini. Aveau voci puternice, pline, baritonale, splendid știau să urle. […] Acest talmeș-balmeș mi se părea pur și simplu caraghios […] Mi se părea caraghios din partea copiilor ultranaționaliști macedoneni ‒ acești oameni, însă coloniști, veniți nu demult din Balcani ca să se îmbogățească, se considerau băștinași cărora li se cuvenea totul în Satu Mare, și socoteau că din moși-strămoși totul este al lor, iar pe mine mă priveau ca pe un vagabond care nu avea dreptul la nimic, nici măcar să existe” (p. 43).

Despre ororile Gărzii de Fier și despre cum se făcea „dreptate” în minunatul interbelic vă puteți face o idee cu ajutorul următoarelor pasaje:

„Garda de Fier a omorât în Maramureș un evreu proprietar de păduri, drept exemplu. A fost proces la Cluj. Cei trei criminali au apărut îmbrăcați în costum popular complet, iar publicul îi saluta în urale. Au fost declarați nevinovați, iar judecătorii au semnat adeziunea la Garda de Fier pe loc.” (p. 63)

„A mai existat în Maramureș un sat celebru, Borșa. Celebru pentru că era locuit aproape numai de „pioși” ‒ evrei hasidici ‒ care creaseră un fel de sectă mistică. […] Nu erau oameni umili, serviabili, ci dintr-o bucată, siguri pe ei. Asta i-a înnebunit pe cei din Garda de Fier. Ce? Pădurari evrei? Tăietori de lemne? Așa ceva nu există! De neacceptat! Au incendiat Borșa, satul lor, care, fiind tot numai case de lemn, a ars zile în șir. Asta a fost pe la sfârșitul anilor ’20, începutul anilor ’30, nu mai știu sigur. Dar mi-aduc bine aminte groaza, șoaptele: „Borșa arde încă”, murmurau. (p. 63-64).

Sar peste zecile de pagini în care Tóth analizează cu mare finețe resorturile care l-au făcut să devină comunist ca să ajung la prima lui „convertire”, prima falie adâncă în eșafodajul minciunii instituționalizate practicat de regimul comunist.

Rolul providențial în crearea acestei falii l-a jucat profesorul Samu Borbély, descendent al unei vechi familii de unitarieni din Ardeal. Matematician strălucit și antinazist declarat, a refuzat să ocupe catedra care i se oferise la Berlin în 1940. Devenise celebru pentru rezolvarea unei ecuații diferențiale care a făcut posibilă construirea unor avioane ale căror aripi să nu se rupă la atingerea vitezelor supersonice.

În 1946, evreii au cerut universității să nu țină cursuri pe ziua de 5 mai, pentru a marca fatidica zi în care, în 1944, a început închiderea în ghetou a evreilor. Deși nu era vorba de o comemorare oficială, partidul comunist i-a „trasat sarcină” lui Tóth, bun prieten cu Borbély, să-l „prelucreze” pe acesta din urmă și să-l convingă să-și țină cursul, „să nu cedeze șantajului evreilor”, căci, nu-i așa, „poporul trebuia să fie conștient că partidul îl apără de șantajul moral al evreilor”. La toate tiradele înflăcărate ale lui Tóth (cum că evreii nu trebuie lăsați să facă mare caz de deportarea lor) „Samu răspundea invariabil doar așa: «Ei drăcie! Nu mai spune! Serios? Cine ar fi crezut!” Până pe 5 mai, Borbély și-a ținut în suspans prietenul, cu răspunsuri în doi peri de felul acesta. Partidul era pe jar, căci nu se putea anticipa ce va face în cele din urmă genialul profesor.

În ziua mult așteptată, la avizier era pus un anunț: „5 mai, în această zi rușinoasă pentru omenire, Institutul de Matematică nu ține cursuri. 5 mai 1946, ora 7.55. Prof. Dr. Ing. Samuel von Borbély” (p. 170).

„Da, acesta a fost răspunsul Prof. Dr. Ing. Samuel von Borbély la prelucrarea mea de două săptămâni. […] E ceea ce se numește o palmă. Și n-am primit-o de la un evreu, ci de la un ungur distins și exemplar, nu-i așa? În alcătuirea conștiinței mele evreiești acest mic episod a fost decisiv” (p. 171).

A doua „convertire” a lui Tóth a avut loc în 1969, când a ajuns la Frankfurt, ca angajat al universității. În lumea pestriță a acelui oraș, a întâlnit o evreică originară din Salonta care supraviețuise Auschwitzului și care devenise cetățean israelian. Doamna cu pricina, care avea ca „specialitate” obținerea despăgubirilor pentru supraviețuitorii Holocaustului, l-a luat pe Tóth la poliție, ca să-i aranjeze prelungirea vizei. A urmat o scenă suprarealistă. Ajunsă la biroul de petiții, întreprinzătoarea intermediară începe să răcnească la funcționari: „«Tu mi-ai omorât mama!»… și altele de felul acesta. A fost cumplit de penibil, odios, își ridica tot timpul mâneca bluzei și își arăta brațul: «Privește-l Uită-te aici, am fost la Auschwitz!» Și nemții aceia erau intimidați. În afară de asta, nu numai că-i șantaja, dar îi și mituia, înțelegi? Toți erau la mâna ei. Îi înjura, șantaja și mituia. Le-a dat o sută de mărci. A fost cumplită! Cumplită, vulgară și șantajistă. Tot ea voia să-mi aranjeze despăgubirea de război. Comisionul ei era de 15%. Femeia imediat mi-a și socotit pe o hârtie cât îmi revine mie. Avea crize de euforie: și ăsta a murit, și pe ăsta l-au omorât! Ce sumă mare! Și a socotit că ar fi trebuit să primesc 150-200 000 de mărci. Pur și simplu se tăvălea de fericire: atâția bani! Și toți pentru mine!” (p. 173).

Dezgustat de întâlnirea cu „impresara” de despăgubiri, Tóth s-a exprimat față de Siegrid, o colegă nemțoaică, cu aceste cuvinte: „Am o reclamație de făcut: tipii ăștia de la Auschwitz nu și-au făcut treaba suficient de bine lăsând astfel de gunoaie în viață. Un defect de funcționare!” (p. 173). Siegried s-a schimbat pe dată la față și nu i-a spus decât atât: „Herr Tóth, ich verstehe ihren Sinn für Humor. Es gibt aber Dinge, worüber es keine Witze gibt”. Scurt spus: există lucruri cu care nu se glumește!

„Am primit deci cea de-a doua palmă. Și nici pe asta n-am primit-o de la un evreu, ci de la o tânără nemțoaică. M-a dărâmat. De atunci am renunțat definitiv la tonul acesta arogant și în esență mincinos. […] A fost lung drumul care m-a dus către mine.” (p. 174).

Pun aici punct însemnărilor mele. Cred că fragmentele de mai sus sunt suficiente pentru a-i convinge pe eventualii curioși că e nevoie de stomac tare pentru a parcurge cartea lui Tóth.


Abdelwahab Meddeb, The Malady of Islam, trad. din franceză de Pierre Joris și Ann Reid, New York, Basic Books, 2003.

meddeb

Pe Abdelwahab Meddeb obișnuiam să-l ascult la France Culture, până la moartea lui, survenită în noiembrie 2014. De la microfonul emisiunii „Culture d’Islam” tuna și fulgera (cu multă erudiție, dar și cu eleganță) împotriva islamului fundamentalist, ai cărui promotori, ne spunea vorbitorul, caută să tragă pe linie moartă, ori chiar să anihileze în mod violent, moștenirea culturală a islamului din alte epoci.

A durat o vreme până când am realizat că Meddeb, excelent cunoscător al literaturii arabe și al celei franceze, scrisese el însuși un raft de cărți despre islam. Dată fiind ușurința cu care se mișca pe un teritoriu imens (filozofie, istorie, istoria artei, civilizație și limbă arabă), ar fi trebuit să presupun de la bun început că ocupa un post la o universitate din Franța.

Una dintre numeroasele lui cărți, La Maladie de l’Islam (2002), reprezintă o interogație lucidă asupra islamului politic, animat de ambiții politice enorme și otrăvit de uriașe resentimente față de Occident. Am frunzărit de curând, în fugă, versiunea în engleză a cărții, pe care o socotesc o lectură importantă pentru oricine dorește să înțeleagă geneza islamului fundamentalist a cărui spectru bântuie astăzi o bună parte a lumii musulmane.

Ținta predilectă a criticilor lui Meddeb este wahhabismul, ideologie islamică fondată de Mohamed Ibn ’Abd Al-Wahhab (1703-1792), a cărui cea mai cunoscută carte este Kitab at-Tawhid („Cartea unicității lui Dumnezeu”). În adoptarea de către tribul Saud a ideologiei elaborate de Al-Wahhab, autorul cărții vede sursa evoluției Arabiei Saudite din următoarele două secole. Interesant este că această evoluție n-a scăpat atenției unui personaj eminamente postreligios, marchizul de Sade, care în plină epocă iluministă nota că în Arabia a apărut un lider religios care încearcă purificarea religiei lui Mahomet.

Aflu cu surprindere că în islam a existat o vreme un soi de „cult al sfinților”, tolerat de gânditorii islamici precum Ibn Hanbal (780–855 d.Hr.). După reforma wahhabită, mausoleurile „sfinților” islamici au fost distruse sistematic, singurul mormânt rămas neatins în urma epurării fiind cel al lui Mohamed. Astfel de practici „purificatoare” continuă și în Statul Islamic. Cei care au urmărit știrile de anul trecut au auzit probabil de dinamitarea „Moscheii Profetului Yunus (Iona)”, petrecută pe 24 iulie 2014.

Meddeb îi reproșează lui Ibn ’Abd Al-Wahhab că, deși pretinde că a fost urmașul fidel al unor maeștri precum Ibn Hanbal sau Ibn Taymiyya, a modificat substanțial gândirea acestora eliminând moștenirea lor sufistă.

Chiar dacă pentru profani islamul pare un bloc monolit, care poate fi descris cu ajutorul unor afirmații simpliste de tipul „toți musulmanii sunt (potențiali) teroriști”, în interiorul lui se duc lupte ideologice acerbe. Fondatorul wahabbismului a avut el însuși parte de contestări virulente din sânul islamului. Le găsiți descrise la paginile 56-57.

De altfel, wahabbismul nu a „prins rădăcini” la momentul apariției sale. Trupele viceregelui Egiptului, Mohammed Ali (1769-1848) au dus o campanie violentă împotriva noii mișcări. Procesul de purificare a islamului din Arabia a început în secolul XX, prin crearea, în 1932, a statului saudit care a adoptat wahhabismul ca ideologie oficială, exportând-o apoi prin mijloace agresive în toată lumea, cu ajutorul veniturilor uriașe asigurate de exploatarea zăcămintelor petrolifere.

Dar m-am întins prea mult cu „chițăielile” despre „Maladia islamului”. Nu mi-am propus să fac aici o recenzie a cărții, ci să atrag atenția asupra unei lecturi care ar putea fi utilă celor interesați de înțelegerea islamului transformat în ideologie politică.

Precizez că nu-mi pot da seama dacă Meddeb scrie ca musulman „angajat”. A crescut într-o familie de musulmani practicanți, dar pare să se fi distanțat mult în raport cu practica religioasă a familiei sale.


Constantin Brâncoveanu în cronici de epocă. Antologie, studiu introductiv şi cronologie de Răzvan Voncu. Postfață de Ionuț Vulpescu, București, Editura Litera, 2014, p. 368, ISBN: 978-606-741-122-5.

brancoveanu__cpr_lt

Citesc (tot pe apucate) dintr-un volum întocmit de Răzvan Voncu, despre domnitorul Constantin Brâncoveanu. Editorul a reunit în aceeași lucrare mai multe documente importante: cronica lui Radu Greceanu, Anonimul brâncovenesc, fragmente din Letopisețul cantacuzinesc și pagini din Ion Neculce (Letopisețul țării Moldovei).

O astfel de antologie era foarte necesară, însă ar fi fost binevenite mai multe note care să explice expresiile obscure ori care să ne lămurească asupra localităților în care „se petrece acțiunea”. Știe careva pe unde se află Odriiu, Cerneți, Petrovarodin? Dacă eu, care nu sunt cu totul străin de istoria veche, am dificultăți să urmăresc textul, ce face un cititor nedeprins cu arcanele istoriografiei premoderne? Și apoi, cele câteva cuvinte grecești scrise cu alfabet grec sunt măcelărite fiindcă nu s-a găsit un clasicist care să arunce o privire pe varianta tehnoredactată. Pentru grecismele păstrate ca atare ar fi fost necesare explicații mai amănunțite. De pildă, după nominalizarea lui Antim ca „vlădică” (mitropolit) a fost trimis un mesager la „Patrierșiia Țarigradului, ca după orânduiala bisericească să-i trimiță edosis (sic!) și metathesis” (p. 183). Termenii ecdosis (forma corectă) și metathesis nu sunt explicați. Informația din glosar cum că „edosis” ar însemna „știre, noutate” mi se pare alăturea cu drumul. „Metathesis” mi-e clar ce înseamnă: mutarea dintr-un post arhieresc în altul (necanonică, între noi fie vorba!). Dar ekdosis nu-mi dau seama ce o fi. Probabil eliberarea din funcția anterioară deținută de Antim.

Înțeleg, din studiul introductiv, că există numeroase scrisori care s-au păstrat sub numele lui Brâncoveanu, dar că există îndoieli cu privire la paternitatea lor. Ar fi fost minunat dacă acelea ar fi fost aduse la cunoștința publicului într-o ediție aniversară.

Asupra cauzelor morții lui Șerban Cantacuzino încă nu sunt deplin lămurit. N-am ajuns încă la textele scrise de del Chiaro, Radu Popescu ori Dimitrie Cantemir, ca să văd cam ce zvonuri circulau în epocă. În orice caz, Voncu afirmă despre Brâncoveanu că „a jucat foarte convingător comedia refuzului domniei, în împrejurările tulburi ale morții subite a predecesorului, Șerban Cantacuzino (1678-1688).”

Mi-au reținut atenția câteva citate biblice folosite de Radu Greceanu și mă întreb: o fi folosit Biblia de la București sau le-a tradus din slavonește ori din altă limbă? E o chestiune care merită aprofundată: în ce măsură a fost folosită Biblia de la București de către contemporani? Îmi vine să spun că „în foarte mică măsură”, dar mă tem că afirmația trebuie demonstrată cu o salbă de citate „în oglindă”.

Știam despre stolnicul Constantin Cantacuzino că în relația cu Brâncoveanu a aplicat zicala „Eu te-am făcut, eu te omor”, dar nu știam că însuși fiul stolnicului, urcat pe tron după moartea lui Brâncoveanu, a ajuns el însuși descăpățânat.

Tot necunoscut îmi era și conflictul dintre Brâncoveanu și Antim Ivireanul, implicat în 1712 într-un complot al Cantacuzinilor. Brâncoveanu l-a iertat pe Antim, dar nu l-a iertat Nicolae Mavrocordat, domnul fanariot, căci acesta a obținut depunerea lui din scaun, caterisirea de către patriarhia ecumenică, și exilul pe viață la Mănăstirea Sf. Ecaterina din Sinai. Atâta doar că Antim n-a mai apucat să citească din Codex Sinaiticus, fiindcă a fost ucis de turci pe drum.

Dar să mă întorc la Brâncoveanu. Mai e o latură a sa pe care nu o cunoșteam: capacitatea de a pune în scenă execuții cu valoare exemplară! Rivalul care umbla să ia tronul lui Brâncoveanu era paharnicul Staico, ale cărui ambiții deșarte sunt zugrăvite de Radu Greceanu cu ajutorul unei aluzii la textul biblic: „[…] ca un om foarte rău și zavistnic ce era, înălțându-să și el cu hirea a apuca domniia, și nu să uita că nu să dau acestea nici celui ce aleargă, ci cui Dumnezeu va” (p. 89). De la o vreme, Staico a dat seme că o lasă mai moale cu urzelile și i-a trimis lui Brâncoveanu scrisori prin care își cerea iertare. Domnitorul, „creștineasca datorie făcându-și, trimisu-i-au carte de iertăciune”, însă paharnicul pare să fi revenit la năravurile lui mai vechi: „păcatul lui la osândă îl trăgea, ca să plinească cuvântul scripturii care zice: ‘că omul nesilnic la inemă cădea-va la rău’ că nu putea a fi altul aseminea lui la răotate” (p. 89).

Susținut de Constantin Cantemir, Staicu s-a dus la Țarigrad cu alți pribegi, cu gând să-l reclame pe Brâncoveanu și să ceară înlăturarea lui. Planul a fost răsturnat de o delegație munteană, care a prezentat un „raport de țară” pozitiv. Anonimul brâncovenesc ne spune că Staicu și ai lui au fost „băgați în fieară și în cătuși și-i puseră într-un car mocănesc și într-acel ceas îi porniră, de-i aduseră în țară, pe cărei i-au descărcat din car la casa iazagiului în București și au poruncit tuturor slujitorilor și toți oamenii târgului să să strângă să-i vază cum îi aduc. Și mult norod de oameni să strânsese cât toate ulițele era împănate dincătro veniia. Și trimise pe gâdea cu un ciomag mare în mână de veniia înaintea lor în chip de postelnic mare, că așa să auziia, precum Staico vrea să fie domn în Țara Rumânească” (p. 270).

Memorabile sunt și paginile în care este descrisă întâlnirea dintre Brâncoveanu și uzurpator. Dar vă las plăcerea să le descoperiți singuri.

Mi-a reținut atenția încă un detaliu interesant: Brâncoveanu a primit la un moment dat pe un Milord englez aflat în drum spre Constantinopol. Ritualul complex prin care a fost primit solul Albionului arată că englezii nu se leapădă de „țeremonii” sofisticate nici când sunt în călătorie.

Cu privire la căderea lui Brâncoveanu ar mai fi ceva de subliniat: obișnuim să spunem că pe domnitorul muntean l-au ucis turcii. Și este adevărat. Așa cum pe Urie hititul l-a ucis sabia amoniților. Dar complotul care l-a adus pe Brâncoveanu la Edicule este lucrătură românească, făcută de „bunii creștini” din anturajul domnitorului. Martirii brâncoveni sunt „de-ai noștri” în sensul că au ajuns la această condiție prin intervenția directă a celor de aceeași credință cu ei! Asta nu se prea spune, ori se uită în mod convenabil!


Casiday, Augustine; Frederick W. Norris (eds), The Cambridge History of Christianity, vol. 2, Cambridge, Cambridge University Press, 2007.

9781107423633

Citesc pe apucate din volumul al doilea al seriei Cambridge History of Christianity, care acoperă perioada de după Constantin până la anul 600.

Am parcurs capitolul privitor la relațiile dintre creștini și iudei (foarte interesant) și am sărit la cel despre sexualitate, căsătorie și familie (chiar mai interesant decât primul).

Scrie David Hunter că Grigorie de Nazianz pomenește într-o scrisoare (nr. 231) despre cununile nupțiale pe care preoții sunt uneori chemați să le binecuvânteze. Interesant este că Grigorie însuși dezaprobă această practică, ceea ce mă face să mă întreb dacă nu cumva practica este de sorginte păgână. Din păcate nu am la îndemână scrisorile lui Grigorie de Nazianz ca să verific contextul. Presupun că au fost traduse în colecția Sources chrétiennes.

În orice caz, Ioan Hrisostomul propune o interpretare creștină a acestor „cununi” care, ciudat, sunt pomenite ca fiind apanajul (exclusiv al?) mirelui:

Garlands are wont to be worn on the heads of bridegrooms, as a symbol of victory, betokening that they approach the marriage bed unconquered by pleasure. But if captivated by pleasure he has given himself up to harlots, why does he wear the garland, since he has been subdued? (Omilia a IX-a la 1 Timotei).

Mai citesc cu interes că Ioan Hrisostomul și-a revizuit opiniile despre educație de-a lungul vieții. De unde începuse prin tinereți să apere mănăstirile ca locuri ideale pentru educația tinerilor, când s-a mai maturizat și-a dat seama că locul ideal pentru formare morală a tinerilor este familia și că responsabilitatea pentru această misiune le revine părinților creștini.

Văd că tratatul lui (Address on vainglory and how to bring up children) se găsește pe internet. Cred că această scriere este unică în corpusul de texte patristice. Mă întreb dacă e tradus în românește.

Încă o chestiune importantă: Răsăritul și Apusul sunt în ceartă atunci când trebuie să răspundă la următoarea întrebare: este sexualitatea o soluție „de avarie”, menită să asigure supraviețuirea biologică a omului după căderea lui în păcat sau este parte din proiectul lui Dumnezeu pentru om?

Probabil cunoașteți răspunsul: răsăritenii zic că Adam și Eva erau inocenți ca niște copilași în grădina Eden și că probabil ar fi copilărit mult și bine dacă n-ar fi căzut în păcat. Odată cu păcatul li s-au deschis ochii și au început să le sfârâie călcâiele unul după celălalt.

Augustin, în perioada maturității, după ce a început să ia textul Genezei în serios, zice că sexualitatea a fost dată omului spre folosință încă înainte de cădere.

Pe chestiuni de familie și celibat, Augustin mi se pare mult mai nuanțat decât descreieratul de Ieronim, pe care îl stimez ca filolog, dar care mi se pare o catastrofă când vine vorba de „dogmatică”. Dacă Luther se referea la „Ieronim dogmatistul” când spunea că de la el nu prea ai ce învăța, înclin să cred că avea dreptate.


Ideea de a ține un jurnal de „cobai bibliofil” mi-a venit în urma unei discuții pe care am avut-o la târgul de carte Gaudeamus cu Ciprian Terinte, colegul meu de catedră. După ce ne-am învârtit vreo două ore prin târg, oprindu-ne la standurile mai reprezentative și răsfoind ce se putea răsfoi în balamucul din Pavilionul Romexpo, ne-am întâlnit din nou la ieșire. Cu acel prilej Ciprian mi-a pus o întrebare încuietoare. O duduie care făcea sondaje de „sociologie a lecturii” îl întrebase câte cărți a citit în ultima lună. Colegul meu a fost luat prin surprindere și n-a știut ce să răspundă, căci nu-i dăduse prin gând, vezi bine, să-și facă socoteala cărților ronțăite, în speranța că va fi întrebat așa ceva la „Gaudeamus”! Ca să molipsească și pe alții de perplexitatea lui, mi-a pasat și mie chestiunea: „Dar tu câte cărți ai citit în ultima lună?” Nici eu n-am fost mai breaz cu răspunsul, așa că am ridicat din umeri. Oricum, foarte puține, mi-am spus în sinea mea.

Întrebarea a continuat să mă frământe și a devenit aproape o preocupare „științifică”. Mi s-ar părea interesant să aflu cam câte cărți poate citi în medie pe lună și pe an un individ oarecare. Fiindcă „instrumentarul științific” de care dispun nu-mi permite să investighez obiceiurile de lectură ale altor persoane, m-am propus pe mine drept cobai al acestui experiment care este menit să dureze un an calendaristic.

În măsura în care timpul îmi va permite, intenționez să scriu pe scurt despre cărțile care îmi atrag atenția și pe care le citesc. Pe unele sunt sigur că nu voi putea să le duc la bun sfârșit. Sunt, din acest punct de vedere, un rău cititor.

Totuși, micile însemnări făcute pe blog m-ar ajuta, la o adică, să pot face o socoteală sumară, dacă ar trebui să dau răspuns vreunei dudui preocupate de sociologia lecturii.

Vor figura în însemnările mele de cobai cărți mai ales din zona teologică. Trebuie să precizez însă că nu toate cărțile despre care voi scrie sunt recomandări de lectură. Unii cititori mai slabi de vârtute și-au imaginat în trecut că pomenirea pe blog a unei cărți este un soi de cec în alb dat cărții respective și că, de îndată ce ea apare menționată pe blog la mine, trebuie adoptată de cititori drept carte de căpătâi. Dacă n-am spus asta în trecut, spun acum: mă aștept ca cititorii mei să aibă un creier cu care să judece și să știe de la bun început că pe lista mea de lecturi se află cărți din diferite domenii teologice. Nu tot ce zboară se mănâncă și nu orice carte este de îngurgitat pe nemestecate.

Acestea fiind spuse, să vedem prima carte din listă:

McLoughlin, William Gerald, Revivals, Awakenings, and Reform: An Essay on Religion and Social Change in America, 1607-1977, Chicago, University of Chicago Press, 1978, 238 p.

McLoughlin scrie despre patru mari „treziri”: (1) Prima trezire (1730-1760), care îl are în centru, omenește vorbind, pe Jonathan Edwards; (2) A doua trezire (1800-1830), promovată în special de Nathaniel W. Taylor și Charles Grandison Finney; (3) A treia trezire (1890-1920), care coincide cu activitățile masive de evanghelizare desfășurate de Billy Sunday; (4) a patra trezire (1960-1990?), al cărei promotor ar fi Billy Graham.

Prima impresie: istoria religioasă a Americii este un labirint în care e greu să te descurci fără lecturi sistematice. Cartea lui McLoughlin abia îmi deschide ochii asupra imensității acestui labirint.

Mă intrigă faptul că atitudinea lui Edwards și a altor calviniști este paradoxală: se crede în predestinarea, dar se predică de parcă oamenilor le stă în putere să-și subordoneze voința Tatălui lor din cer.

Trebuie subliniat că Prima Trezire, posibilă în bună măsură grație activității predicatorilor itineranți, a fost alimentată de vizitatori britanici. Cel mai celebru este, fără îndoială, George Whitefield, ordinat în Biserica Angliei. La douăzeci și trei de ani era deja un predicator celebru. Și Whitefield e calvinist, dar crede că oamenii se pot schimba dacă vor cu adevărat. Stilul lui îl face admirat de ascultători foarte diverși (de pildă, Jonathan Edwards și Benjamin Franklin).

Învăț din cartea lui McLoughlin că religiosul atinge inevitabil socialul și politicul. Efervescența religioasă adusă de Prima Trezire i-a făcut pe mulți enoriași să-și repudieze pastorul și să refuze plata taxelor religioase (destinate plătirii ierarhiei bisericești). Naturalmente, mulți guvernanți au fost alarmați și au luată măsuri drastice: „treziții” care au refuzat plata taxelor (în Norwich) au ajuns la închisoare, iar bunurile lor au fost scoase la licitație de către șeriful locului. Îmi imaginez că nu e nici pe departe un caz singular. Așa au început să se audă voci care au cerut „separarea bisericii de stat”. Dumnezeu, au motivat „rebelii”, nu vrea că o religie moartă să fie susținută cu taxele lor.

Să mai spunem că Marea Trezire a adus, inevitabil, o mare fragmentare în peisajul religios. Tot ea a generat primele eforturi de a revoca statutul privilegiat al Bisericilor congregaționale, susținute din taxe religioase. Totuși, a durat destul de mult până când aceste biserici să fie disestablished.

Am citit mai bine de două treimi din cartea lui McLoughlin și ar fi multe de povestit, dar mă opresc aici. Nu promit recenzii ori prezentări exhaustive, ci simple însemnări.


Câteva fotografii făcute acum două zile, în Suffolk.

Personajul legat a cărui statuie se vede în firida unei biserici este St. Edmund, regele-martir ucis de „liftele” daneze în 869. Sper ca aceste fotografii să fie pe gustul acelor confrați evanghelici care, scăpați cu bine din cruciade, au făcut, mai nou, o pasiune curioasă pentru cultul lui Constantin Brâncoveanu, domnul muntean mazilit (prin intrigile unor boieri români, creștini și ei!), întemnițat la Constantinopol, pentru ceea ce turcii percepuseră a fi un gest de trădare politică, și omorât după ce a refuzat salvarea oferită: lepădarea de credință și convertirea la islam. (Vedeți AICI o dezbatere despre Brâncoveanu).

 

Pagina următoare »

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 2,445 de alți urmăritori