Jurnal de America



Mâine petrec ultima zi pe tărâm american. Se încheie aproape două luni de când am venit „peste baltă” și simt că cele 15 postări din „jurnalul american” surprind prea puțin din bogăția acestei vizite.

Experiența a fost nu doar academică (la Colegiul Wheaton) și bisericească (am participat la serviciile unor biserici cu tradiții diferite), ci și culturală, fiindcă am reușit să vizitez câteva muzee importante din Chicago, splendida Biltmore House, downtown-urile orașelor Atlanta și Seattle, un cochet sătuc de munte din Washington și Parcul Stone Mountain (Georgia).

Rudele și prietenii pe care îi am aici m-au răsfățat în toate privințele, cu o generozitate care m-a copleșit și pentru care le mulțumesc.

Singurul regret care îmi dă târcoale este că nu am reușit să vizitez Biserica Willow Creek. Aș fi vrut să văd cu ochii mei această megainstituție care stârnește atâtea pasiuni (pro și contra). Am deci un motiv suplimentar de a reveni în SUA.

În lunile august și septembrie voi redeschide „jurnalul englez”, fiindcă mă voi afla la Cambridge pentru a finaliza cercetările privitoare la versiunea Cornilescu. Sper ca volumul cu cele peste 550 de scrisori despre Biblia Cornilescu să apară în toamnă. Voi reveni cu amănunte (poate chiar fragmente din carte) în săptămânile următoare.

După cum spuneam cu altă ocazie, anul acesta se împlinesc 90 de ani de la apariția Bibliei Cornilescu în ediție revizuită (publicată de Societatea Biblică Britanică) și vrem să marcăm acest moment printr-o serie de evenimente dedicate lui Cornilescu și versiunii lui. Detalii despre aceste manifestări vor fi publicate pe blog.

P.S. (04 august 2014). Acum, că am plecat din State, mă uit în urmă cu niscaiva nostalgie și îmi vine în minte cântecul următor.


Postez mai jos a doua galerie cu fotografii de la domeniul Biltmore. De data aceasta m-am concentrat pe grădini. Cea italiană (presărată pe margine cu busturi), deși cea mai mică, mi se pare cea mai interesantă.

Nuferii dau o notă specială de frumusețe eleșteului din apropierea castelului.

De notat că în trecut domeniul Biltmore a fost chiar mai mare. După moartea lui G. Vanderbilt, soția sa a vândut guvernului federal mai bine de jumătate din terenul inițial (507 km2).

Într-o viitoare postare voi include câteva fotografii cu subsolul castelului (bucătărie, apartamentele servitorilor, piscină etc.)


Ieri ziua mi-a fost ocupată (într-un mod foarte plăcut) de vizita la domeniul Biltmore, situat în apropierea localității Asheville, North Carolina.

Castelul Biltmore (un soi de „Downton Abbey” pe tărâm american) a fost construit de George Washington Vanderbilt II la sfârșitul sec. al XIX-lea. Dacă aș vrea să fiu malițios aș spune că, precum tot ce este frumos în America, castelul este de inspirație europeană. Are saloane somptuoase, grădini imense (în stil englez, francez și italian), o seră cât cea de la Grădina Botanică din București, poteci, păduri, un lac, un râu, o fermă, podgorii și magazine cu produse „de țară”.

George Vanderbilt este nepotul (de fiu al) lui Cornelius Vanderbilt (1794-1877), fondatorul uneia dintre cele mai celebre și bogate familii din America. Cititorii care cunosc mediul universitar american știu că Vanderbilt este și numele unei universități întemeiate de patriarhul familiei, zis și „Commodore”.

Cred că e de prisos să fac aici o descriere a interioarelor castelului ori a grădinilor. Pentru cei care vor ajunge vreodată prin această zonă postez o galerie de imagini edificatoare.


Între exponatele pe care am ţinut să le văd neapărat în timpul vizitei la AIC se află și Pasărea de aur (Golden Bird) a lui Brâncuși, realizată în 1919/1920.

Precum se vede, soclul conține elementul de bază care compune Coloana infinitului.

O sculptură a lui Brâncuși a fost și subiectul unui litigiu. În 1926 fotograful E. Steichen a cumpărat o Bird in Space de bronz și a adus-o la New York. La vremea respectivă legea americană oferea scutiri de taxe pentru opere de artă, dar lui Steichen i s-a cerut să plătească $200 pe motiv că obiectul adus în bagaj nu este artă. Pasărea lui Brâncuși a fost încadrată la „obiecte domestice sau instrumentar medical”.

Steichen a făcut ce fac toți americanii cu inițiativă: a dat autoritatea vamală în judecată, încercând să demonstreze că obiectul intră în categoria „artă”.

Dialogurile din timpul depozițiilor date de martori sunt delicioase și amintesc de dezbaterea privitoare la ștergarul înfășurat pe capul lui Isus, în White Crucifixion, de Chagall. Este sau nu turban? 🙂

Dar mai întâi să vedem galeria.

Justice Waite to photographer Edward Steichen: What do you call this?

Edward Steichen: I use the same term the sculptor did, oiseau, a bird.

Justice Waite: What makes you call it a bird, does it look like a bird to you?

Edward Steichen: It does not look like a bird but I feel that it is a bird, it is characterized by the artist as a bird.

Waite: Simply because he called it a bird does that make it a bird to you?

Steichen: Yes, your honor.

Waite: If you would see it on the street you never would think of calling it a bird, would you?

[Steichen: Silence]

Young: If you saw it in the forest you would not take a shot at it?

Steichen: No, your honor.

Justice Waite to sculptor Jacob Epstein: Do you consider from the training you have had and based on your experience you had in these different schools and galleries—do you consider that a work of art?

Epstein: I certainly do.

Waite: When you say you consider that a work of art, will you kindly tell me why?

Epstein: Well, it pleases my sense of beauty, gives me a feeling of pleasure. Made by a sculptor, it has to me a great many elements, but consists in itself as a beautiful object. To me it is a work of art.

Waite: So, if we had a brass rail, highly polished, curved in a more or less symmetrical and harmonious circle, it would be a work of art?

Epstein: It might become a work of art.


Astăzi a început cu adevărat vizita mea în America. 🙂

Un bun prieten din Chicago mi-a făcut cadou o ieșire la The Art Institute of Chicago. Mi-ar fi părut nespus de rău să ajung în Chicago și să ratez acest extraordinar muzeu.

Am vrut să ajung la AIC în primul rând pentru Brâncuși (patriotisme oblige!) și pentru Marc Chagall, pictor care mă fascinează și ale cărui rădăcini evreiești sunt evidente în multe dintre lucrările sale de artă.

Muzeul AIC este deschis zilnic, de la 10.30 la 17.00 (joi până la 20.00). Vizitatorii erau destul de mulți încă de la prima oră, după cum se vede în fotografiile de mai jos. Prețul mi s-a părut foarte rezonabil, iar politica de fotografiere este foarte avantajoasă: se pot face fotografii (fără blitz) în toate galeriile permanente. O nouă probă că multe din muzeele românești mai au mult până să intre de-a binelea în civilizație.

Primul sfat pentru cei care vor să viziteze AIC: mergeți „la țintă”, în galeriile care vă interesează prioritar, fiindcă numărul exponatelor este uriaș. Într-o zi nu veți putea vizita decât o fracțiune.

Pe ansamblu, colecțiile de la AIC sunt foarte bune. Secția de presse-papiers, cea de miniaturi și cea de artă modernă sunt excepționale. Se stă mai slăbuț la artă clasică (greacă și romană). În acest domeniul nimic nu poate rivaliza cu Roma, Paris și Londra sau Berlin. De fapt, dacă stau și mă gândesc bine, Luvrul bate tot ce există pe piață. Am văzut totuși și la AIC sculpturi remarcabile. Iar colecția lor de amfore grecești nu este de lepădat.

Dar să nu mă abat de la subiectul postării. Chagall este prezent la AIC cu niște lucrări foarte bune. În primul rând cu cele trei ferestre (America Windows, 1977), un cadou făcut de artist orașului Chicago, în amintirea bicentenarului american.

O altă pictură foarte emoționată este The White Crucifixion, realizată în 1938 și menită să atragă atenția asupra persecuției îndreptate împotriva evreilor în anii ʹ30.

Într-o epocă în care evreitatea lui Isus era contestată sau trecută sub tăcere, Chagall pune în evidență rădăcinile lui Isus în mai multe feluri: coapsele Mântuitorului sunt acoperite cu un șal de rugăciune evreiesc, iar coroana de spini este înlocuită cu un turban* oriental. Să mai observăm că locul îngerilor care îl jelesc în picturile tradiționale este luat de figuri patriarhale îmbrăcate în haine evreiești.

Celelalte laturi ale tabloului zugrăvesc scene care amintesc de pogromurile împotriva evreilor: sate și sinagogi incendiate, încercarea de a salva Torah, oameni care se refugiază din calea prăpădului. La picioarele lui Isus se află menora, semn al iudaismului. Există deci speranță și lumină, chiar dacă Hristosul de pe cruce este părăsit de toți.

Mai jos galeria de imagini.

Cei interesați vor găsi AICI o analiză mai detaliată a picturii lui Chagall: Jeffrey, David Lyle, „THE CHRIST OF MARC CHAGALL”, First Things: A Monthly Journal Of Religion & Public Life, no. 242 (April 2014), pp. 26-30.

*Cititorilor tulburați (sau turbați?) de prezența termenului „turban” le atrag atenția că întrebuințez termenul cu sensul generic de headdress, ca în descrierea de AICI.


Mai mulți prieteni au „conspirat” să-mi înfrumusețeze finalul zilei de vineri, intermediind o invitație la concertul CSO (Chicago Symphony Orchestra) de la Morton Arboretum (parc situat la 15 minute sud de Wheaton) și asigurându-mi transportul de la Wheaton la concert și înapoi la colegiu. Le mulțumesc pentru timpul pe care l-au sacrificat, într-o cultură în care timpul e socotit cel mai prețios „capital”.

Cu acest prilej am avut bucuria de a-i reîntâlni pe soții Mărioara și Dorel Măcelaru, părinții dirijorului, care vor fi alături de Cristian Măcelaru la evenimentele pe care maestrul le are pe agendă în această vară.

Orchestra din Chicago are numeroși fani, de vreme ce la concert au participat vreo 3000 de spectatori, veniți aproape toți cu șezlonguri și scaune de acasă. N-am știut care este obiceiul locului pentru concertele în aer liber, dar în calitate de „guest of the conductor” am primit un loc la secțiunea VIP. Care n-a fost foarte aproape de scenă, fiind plasată sub coroana deasă a unui arțar. Cred că organizatorii au vrut să le pună pe VIP-uri la adăpost de ploaie, în eventualitatea unei schimbări neașteptate a vremii. Una peste alta, dacă în perimetrul respectiv a stat vreun VIP, trebuie să fi venit incognito, fiindcă eu n-am văzut niciunul. 🙂

După cum se poate observa din fotografii, un eveniment muzical în aer liber e mult mai relaxat decât unul într-o sală de concert. Atmosfera este aproape de picnic. Măcălendrii și cintezele pitite prin tufișuri țin vitejește piept orchestrei de pe podium.

La final, desigur, n-am putut rata o fotografie cu dirijorul Cristian Măcelaru, numit recent „conductor-in-residence” al Orchestrei din Philadelphia. Din broșura primită la concert citesc că a dirijat prima oară CSO în 2012, ca înlocuitor al lui Pierre Boulez.

Pe 21 iunie și-a început sezonul de vară cu un concert la Festivalul Caramoor (solist – Joshua Bell). În săptămânile următoare va dirija Orchestra Simfonică Națională Daneză la Carnegie și apoi în Danemarca. În ianuarie și februarie 2015 va concerta în Germania și SUA. Tot în sezonul 2014-2015 figurează concerte cu orchestrele simfonice ale orașelor Toronto, Baltimore, Houston, Saint Louis, Seattle, Detroit, Milwaukee și Indianapolis. Îi urez succes și putere de muncă, fiindcă îmi imaginez că efortul pregătirii acestor evenimente este uriaș.

În programul serii de vineri au figurat trei compoziții:

Hebridele, uvertură-concert de Felix Mendelssohn (10 minute)

Romeo și Julieta, fantezie-uvertură după Shakespeare, de Ceaikovski (21 minute)

Simfonia a 7-a, de Beethoven (35 minute)

Dacă aveți timp, urmăriți Romeo și Julieta de Ceaikovski, în interpretarea LSO, la Proms 2007.

Mai jos câteva fotografii de la eveniment.


photo

Astăzi, după excelenta prezentare a lui Gary Burge pe tema relației dintre israelieni și palestinieni (despre care sper să scriu cândva o postare), am mai lucrat vreo două ore și apoi, când am observat că picotesc, mi-am spus că ar fi oportun să leg cartea de gard și să mă „revergorez” o oră în aer liber, cu ajutorul unei plimbări prin „prerie”.

Illinois Prairie Path nu e o „prerie” adevărată, ci o potecă din piatră fărâmițată care se întinde radial în câteva direcții, de la Wheaton, care e punctul „zero”, înspre Forest Park, Aurora, Geneva sau Elgin, pe o distanță totală de 100 de km.

Întru această aventură la ceas de seară l-am cooptat și pe amicul Soterius Tătaru, care a fost cât se poate de bucuros să scape de chinurile intelectualicești care ne consumă zilnic materia neuronală.

Am gonit vreo 30 de minute înspre răsărit, pe ramura principală, până am ajuns la Lombard, la circa 10 km de Wheaton. Fiindcă soarele se apropia de chindii, am făcut cale întoarsă, opintindu-ne la câte un delușor, fiindcă schimbătoarele bicicletelor noastre nu prea funcționează.

Nu se poate spune ce bucurie pe capul omului să lase turnul de fildeș, savantlâcul, biblioteca, polemicile cu mogulii (mari și mici) din strâmta noastră blogosferă evanghelică, și să-și ia „preria” (ca să nu zic câmpii), pe nesfârșita potecă străjuită de verdeață, care pornește din inima orașului.

„Preria” e puțin frecventată. Când treci prin dreptul localităților mai vezi câte un biciclist, câte un jogger sau câte un localnic care își plimbă jivinuța (the pet). Vântul rece a alungat de mult somnolența. Dintr-o grădină se ridică fum de frunze arse, ca din grădina bunicilor, în anii copilăriei.


„Real Hope in Chicago”, titlul cărții care povestește primii 20 de ani de activitate ai Bisericii Lawndale.

„Real Hope in Chicago”, titlul cărții care povestește primii 20 de ani de activitate ai Bisericii Lawndale.

Wayne Gordon nu e un pastor obișnuit. În America se spune, pe un ton șoptit, că e indicat să-ți vinzi casa când pe strada ta se mută o persoană de culoare, fiindcă valoarea proprietății va scădea considerabil și nu vei mai scoate banii pe care i-ai investit.

Wayne Gordon nu doar că ignoră astfel de sfaturi, ci le demontează în mod sistematic din 1975, când s-a mutat în North Lawndale, una dintre cele mai sărace zone din Chicago. Povestea felului în care și-a început pastorația o găsiți în cartea Real Hope in Chicago. Pentru pastorii care desfășoară activități în zone afectate economic și social, povestea lui Wayne Gordon ar putea fi de ajutor, fiindcă transformările pe care le-a adus în zonă biserica Lawndale sunt uriașe.

Absolvent de Wheaton, a lucrat ca profesor și antrenor de sport și acum păstorește o biserica afro-americană foarte dinamică, în care închinarea este o experiență pe care nu o poți uita prea curând. Se cântă din toți bojocii, ba chiar se holler (cum se spune aici), oamenii se leagănă, țopăie, bat din palme, își încurajează sistematic pastorul cu „amen-uri”. De altfel, vom avea plăcerea să-l ascultăm pe W. Gordon într-una din zilele la Wheaton și anticipez că ne va pune în uimire. Teologii sclivisiți (și sclifosiți) au nu doar de dușuri reci de „realitate”, ci și de interacțiunea cu oameni calzi, ca el.

Pastorul de la Lawndale e din acea rară categorie de oameni care farmecă prin frumusețea lor spirituală și care totodată îți impun un imens respect. W. Gordon nu e de găsit pe bloguri, nu se isterizează la tot ce i se năzărește, nu cheamă la boicot, nu se îndeletnicește cu somații, inchiziții, cruciade, sabotaje ori autodafeuri împotriva fraților de credință. Are treburi mai presante, cu adevărat relevante pentru funcția pe care o ocupă. W Gordon e de găsit între oameni, fiindcă inima lui bate pentru oameni. Biserica lui nu are amvon, fiindcă pastorul preferă să vorbească din mijlocul oamenilor, să fie aproape de ei.

Viziunea și pasiunea lui sunt slujirea comunității. Animat de aceste convingeri, a reușit să deschidă un centru medical, un centru de asistență juridică, un restaurant, un centru cultural pentru tineri, săli de sport și fitness, câteva organizații care se ocupă de refacerea locuințelor afectate de sărăcie etc. Are un doctorat (in ministry), a scrisă cărți, a primit numeroase premii și distincții, dar a rămas neschimbat. E dornic să-i salute personal pe enoriași la final și crede cu tărie în ideea de comunitate. Îi critică pe cei care vin cu mașina la biserică, deși stau la câteva străzi distanță, și declară (pe un ton mucalit) război garajului. „Când trăiești în suburbii parchezi în garaj. Apeși pe buton, se ridică ușa, intri în garaj, închizi ușa și intri în casă. Contactul cu vecinii e minim sau inexistent. Ideea de comunitate a dispărut.”

Cred că înțelege bine cultura afro-americană și pare să fi citit cu atenție autori precum Jawanza Kunjufu, care a atras atenția asupra pericolelor de care sunt pândiți adolescenții de culoare din America (Countering the Conspiracy to Destroy Black Boys).

Câteva fotografii de la serviciul de dimineață.


Sursă foto: Wikipedia

Sursă foto: Wikipedia

Ieri, prin bunăvoința unor prieteni din Chicago, am ajuns în vizită la Muzeul (Field) de Istorie Naturală. O clădire imensă, cu zeci de galerii și diorame în care sunt expuse mii de specimene adunate din întreaga lume, unele vechi de peste un secol.

Mândria expoziției este, desigur, Sue, cel mai complet schelet de T-Rex.

Găsești la Field tot ce vrei în materie de botanică și zoologie, plus o galerie egipteană și una despre structura solului. Ghizii oferă lecții foarte interesante, de istorie sau zoologie.

Ar fi nevoie de câteva zile bune ca să te preumbli în tihnă și să studiezi minunățiile adunate de-a lungul vremii.

Mai jos câteva fotografii.


IMG_1362

La final de slujbă episcopul Stewart și acceptă să facă o fotografie cu noi.

Astăzi este Duminica Treimii în calendarul anglican. Grupul nostru a fost programat să viziteze o biserică anglicană (Church of the Resurrection), aflată la vreo 7 minute de mers cu mașina.

Clădirea este relativ simplă, fără pretenții. În anii ʹ60 în clădire funcționa o fabrică de mase plastice. Nu cu mult timp în urmă a fost reconvertită în biserică. Pe tavan se mai văd conducte și țevi care amintesc de vechea utilizare.

E perioada verii și prezența e cam slabă. În timpul anului participanților de astăzi li se adaugă alte câteva sute de studenți de la Colegiul Wheaton.

Pastorul (episcopul Stewart Ruch III) este o figură carismatică. Predică fără notițe și e foarte energic. Am mai fost în biserici anglicane până acum (mai ales la Cambridge), dar încă n-am văzut niciun cleric să se plimbe așa ca el, dintr-o parte în alta a scenei.

Slujba e o combinație de nou (worship cu baterie și chitară) și vechi (liturghie după tipic, imnuri din repertoriul clasic).

Predica e scurtuță. În schimb se cântă foarte bine. Pianul dă o notă specială slujbei.

Astăzi slujba cuprinde și confirmarea unui grup de credincioși. Încă nu mi-e clar ce rol are confirmarea. Cu această ocazie, episcopul se roagă pentru fiecare credincios în parte și îi îmbrățișează la sfârșit.

Partea cea mai interesantă mi se pare legământul baptismal pe care îl rostesc „candidații pentru confirmare”.

Episcopul: Crezi în Dumnezeu Tatăl?

Oamenii: Cred în Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, făcătorul cerului și al pământului

Episcopul: Crezi în Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu?

Oamenii: Cred în Isus Hristos… (urmează porțiunea din crez despre Isus Hristos)

Episcopul: Crezi în Dumnezeu Duhul Sfânt?

Oamenii: Cred în Duhul Sfânt… (urmează porțiunea din crez despre Duhul Sfânt)

Episcopul: Vei continua în învățătura și părtășia apostolilor, în frângerea pâinii și în rugăciuni?

Oamenii: Da, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Episcopul: Vei continua să te împotrivești răului și, când vei cădea în păcat, te vei pocăi și te vei întoarce la Domnul?

Oamenii: Da, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Episcopul: Vei proclama prin cuvânt și prin exemplu Vestea bună a lui Dumnezeu în Hristos?

Oamenii: Da, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Episcopul: Îi vei căuta și sluji pe Hristos în toate persoanele, iubindu-l pe aproapele tău ca pe tine însuți?

Oamenii: Da, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Episcopul: Vei căuta dreptatea și pacea între toți oamenii și vei respecta demnitatea fiecărei ființe omenești?

Oamenii: Da, cu ajutorul lui Dumnezeu.

P.S. Mai jos o galerie de fotografii din serviciul de astăzi. Nu toate sunt reușite, dar vă ajută să vă faceți o idee.


Nu puteam rata ocazia de a trece pe la Marion Wade Center, bibliotecă sine qua non pentru cercetătorii interesați de „Cei 7 magnifici ai literaturii engleze”: Lewis, Chesterton, Tolkien, MacDonald, Barfield, Sayers, Williams (ordinea exprimă gradul meu de familiarizare cu scrierile lor).

Fiindcă Denise Vasiliu, bursieră în același program, avea astăzi o întâlnire cu Marjorie Mead, directorul adjunct al centrului, am decis să o însoțesc. Am purtat o scurtă corespondență cu dna Mead pe vremea când lucram la traducerea cărții Surprins de Bucurie și am socotit că n-ar fi rău să reînnod relația viva voce.

După cum bănuiam, centrul Wade nu are nicio traducere în limba română a vreunei cărți de C.S. Lewis. Nada! Nici măcar Creștinismul redus la esențe, care a fost publicat de către SMR, cu sediul în Wheaton! Anticipând această realitate, am adus în bagajul de mână șase traduceri publicate de Humanitas, cu intenția de a le dona bibliotecii. S-a potrivit numai bine, fiindcă Denise Vasiliu avea nevoie de aceste lucrări pentru teza ei de doctorat.

M. Mead ne-a primit cu multă amabilitate, invitându-ne să zăbovim la o ceașcă de ceai. Ne-a povestit câte ceva despre centru și publicațiile apărute sub egida lor și s-a arătat interesată să afle mai multe despre felul în care e receptat C.S. Lewis în românește. Am aflat cu această ocazie că Centrul Wade publică VII: An Anglo-American Literary Review, ajuns deja la volumul 30. În numărul primit cadou de la M. Mean se află un articol extrem de interesant: „Early Prose Joy”: C.S. Lewis’s Early Draft of an Autobiographical Manuscript.

Presat de timp, le-am lăsat pe Denise și pe Marjorie Mead să continue discuțiile și am făcut un mic tur al instituției, sub amabila călăuzire a arhivistei, Laura Schmidt. Biblioteca are o colecție serioasă nu doar de surse primare și secundare, ci și de scrisori rămase de la cei 7 autori.

Chiar la intrare e o sală-muzeu în care sunt păstrate fotografii și memorabilia, în special de la Tolkien și Lewis. Într-una dintre fotografii puteți vedea unul dintre dulapurile sale. Legenda spune că e chiar dulapul pe care l-a avut în minte autorul când a scris primul volum din Cronici.

Mai jos o galerie de fotografii care nu necesită multe explicații.


Astăzi m-am îmbisericit de dimineață în „Betania”, comunitate păstorită de Luigi Mițoi. Fiindcă nu apucasem să despachetez valiza și să scot ținuta protocolară (business casual), m-am pitit „printre vase”, interzicându-i cu strășnicie vărului meu să anunțe venirea mea. Nu mi se întâmplă să merg des la biserică în jeanși, așa că am preferat să „fac ascultare” pe o băncuță smerită.

Biserica Betania este spațioasă și bine gândită arhitectural, cu sanctuarul în formă de amfiteatru antic. Frontonul e neoclasic, cu coloane în stil ionic. Undeva sus pe un perete e simbolul penticostal consacrat: porumbelul. De ce nu și o cruce? Va trebui să ne învingem cândva inhibițiile față de acest simbol central al credinței creștine și să-l punem acolo unde trebuie.

Din foia de prezentare văd că există multe departamente și multe activități. Departamentul muzical stă foarte bine. Orchestra bisericii e foarte mare și instrumentiștii par bine pregătiți. Evident, nu voi face niciodată pace cu muzica de fanfară în biserică, dar sunt conștient că o formație muzicală e un excelent mijloc de a-i ține pe tineri aproape de biserică. Și de a le transmite o educație muzicală bună. Aflu cu surprindere că frontul de misiune al bisericii ajunge până în Haiti. Acolo s-a deschis nu de mult o biserică evanghelică de mari dimensiuni în mijlocul unei culturi puternic marcată de practici voodoo.

La final m-am întreținut câteva minute cu pastorul Luigi Mițoi, care m-a invitat să revin, dacă timpul îmi va permite. Deocamdată m-am tocmit la stăpân și nu am aflat încă măsura în care voi dispune de timpul meu.

În partea a doua a zilei am plecat la Wheaton. Orășelul e cochet, curat, liniștit, verde. Am avut o scurtă întâlnire cu membrii echipei de bursieri și cu personalul care se ocupă de noi. Echipa e pestriță. Va trebui să avem grijă ca bursierul rus să nu se ia la bătaie cu cel ucrainean. 🙂

Programul se anunță aglomerat. Micul dejun începe de la 7.30. În prima parte a zilei avem studiu individual. La 12.00 e prânzul. La ora 15.30 are loc o întâlnire de tutorat, urmată de o nouă perioadă de cercetare individuală. La ora 17.00 e cina. După cină avem iarăși timp de lectură.

Ni s-au promis multe experiențe culturale și bisericești. De la Willow Creek la biserici episcopaliene tradiționale. Promit că voi reveni cu fotografii din campus și din vizitele efectuate „la firul ierbii”.


În prima zi, chiar după aterizare, am reușit să vizitez Millenium Park, în care e așezată o ingenioasă sculptură făcută de un artist britanic de origine indiană. Deși artistul și-ar fi dorit să ne sugereze un nor, imaginarul popular a găsit pentru această operă de artă o denumire mai prozaică. Se dovedește că și imaginarul artistic tot prin stomac trece, de vreme ce sculptura e numită invariabil „The Bean” („Fasolea”).

Nu știu exact din ce metal e făcută „The Bean”, dar reflectă foarte bine imaginile zgârie-norilor din jur. Partea concavă de dedesubt creează foarte bine iluzia distanței încât e imposibil să mai spui ce înălțime e de la sol până la suprafața propriu-zisă.

În apropiere se află clădirea Filarmonicii Chicago și câteva muzee. Probabil cel mai important este The Art Institute of Chicago, construit în stil neoclasic, cu o intrare străjuită de doi lei maisivi. Galeria de artă modernă are un design modern care nu îmi spune nimic.

Cred că estetica orașului e întrucâtva diminuată de podurile de metal peste care sunt montate liniile de tren pentru navetiști. Chicago are atât metrou, cât și o rețea destul de bună de trenuri. Turnurile mari te privează de soare. Dacă mai ai și o pasarelă deasupra capului peisajul se cam întunecă. Mi se spune că am nimerit vreme bună și că în zilele ploioase orașul este deprimant. Îi cred pe cuvânt pe amici și nu cer dovezi meteorologice suplimentare.

Mai jos o colecție de fotografii din prima zi.


Sunt de câteva zile la Chicago și încă sunt năucit de intensitatea experiențelor din timpul vizitei. Am vizitat centrul (downtown, pe americănească) încă din prima zi, dar încă nu am digerat bine diversitatea arhitecturală, felul în care se îmbină clasicul și modernul.

Am multe impresii de împărtășit, dar programul a fost prea aglomerat și nu mi-a îngăduit să mă instalez la laptop și să scriu pe îndelete.

Constat deocamdată că religiosul e foarte prezent în spațiul public. Ieri auzeam din difuzoarele unei mașini parcate pe o stradă centrală un mesaj evanghelistic.

Astăzi, o femeie între două vârste, cu broboadă pe cap, umbla ca în transă rostind mesaje greu inteligibile într-un microfon cu difuzor portabil.

IMG_0917

Tot astăzi, zăresc lângă o trecere de pietoni un grup de creștini cu pancarte galbene. La câteva străzi mai jos, niște adepți Hare Krishna țopăiau din răsputeri pe ritmurile unei mantre.

IMG_0929

Am trecut ieri atât pe lângă Biserica Moody, cât și pe lângă Moody Bible Institute, plasat în zona centrală.

IMG_0314

IMG_0317

IMG_0319

O cunoștință care studiază acolo îmi spune că MBI și-a propus să facă educația teologică accesibilă studenților (la nivel de licență) fără niciun cost. Nu știu cum reușesc așa ceva, dar se pare că reușesc. Probabil printr-o campanie masivă de fund-raising.

Bisericile sunt destul de numeroase în Chicago. Am văzut câteva cu o arhitectură extrem de frumoasă. Sunt curios cât de frecventate sunt. Prietenii mă asigură că americanii sunt mai bisericoși decât europenii. Am să mă conving de această realitate în timpul șederii la Wheaton, care începe mâine.

IMG_0300

IMG_1049

Oricum, ciudățeniile nu par să lipsească. În programul unei biserici prezbiteriene din centru văd jazz service with communion. Cum o fi aia?

IMG_1058Deși nu am văzut nicio moschee până în prezent, mi s-a spus că există destul de multe. La un moment dat, în zona în care locuiește Obama am crezut că văd o moschee, dar s-a dovedit a fi o sinagogă. În cazul clădirilor de cult nu poți fi chiar întotdeauna sigur că știi din prima cu cine ai de-a face.

IMG_0262

IMG_0261

Aș mai observa că într-o elegantă suburbie a orașului Chicago și-a construit un templu (unul din cele șapte din întreaga lume) mișcarea Bahá’í, a cărei doctrină e un soi de mumbo-jumbo de idei religioase. Cred că nu sunt singurul care observă că zvastica, luată din hinduism, stă cam nefiresc alături de scutul lui David. Deasupra lor, printr-o tainică iconomie, e așezată crucea.