Jurnal de America



Mâine petrec ultima zi pe tărâm american. Se încheie aproape două luni de când am venit „peste baltă” și simt că cele 15 postări din „jurnalul american” surprind prea puțin din bogăția acestei vizite.

Experiența a fost nu doar academică (la Colegiul Wheaton) și bisericească (am participat la serviciile unor biserici cu tradiții diferite), ci și culturală, fiindcă am reușit să vizitez câteva muzee importante din Chicago, splendida Biltmore House, downtown-urile orașelor Atlanta și Seattle, un cochet sătuc de munte din Washington și Parcul Stone Mountain (Georgia).

Rudele și prietenii pe care îi am aici m-au răsfățat în toate privințele, cu o generozitate care m-a copleșit și pentru care le mulțumesc.

Singurul regret care îmi dă târcoale este că nu am reușit să vizitez Biserica Willow Creek. Aș fi vrut să văd cu ochii mei această megainstituție care stârnește atâtea pasiuni (pro și contra). Am deci un motiv suplimentar de a reveni în SUA.

În lunile august și septembrie voi redeschide „jurnalul englez”, fiindcă mă voi afla la Cambridge pentru a finaliza cercetările privitoare la versiunea Cornilescu. Sper ca volumul cu cele peste 550 de scrisori despre Biblia Cornilescu să apară în toamnă. Voi reveni cu amănunte (poate chiar fragmente din carte) în săptămânile următoare.

După cum spuneam cu altă ocazie, anul acesta se împlinesc 90 de ani de la apariția Bibliei Cornilescu în ediție revizuită (publicată de Societatea Biblică Britanică) și vrem să marcăm acest moment printr-o serie de evenimente dedicate lui Cornilescu și versiunii lui. Detalii despre aceste manifestări vor fi publicate pe blog.

P.S. (04 august 2014). Acum, că am plecat din State, mă uit în urmă cu niscaiva nostalgie și îmi vine în minte cântecul următor.


Postez mai jos a doua galerie cu fotografii de la domeniul Biltmore. De data aceasta m-am concentrat pe grădini. Cea italiană (presărată pe margine cu busturi), deși cea mai mică, mi se pare cea mai interesantă.

Nuferii dau o notă specială de frumusețe eleșteului din apropierea castelului.

De notat că în trecut domeniul Biltmore a fost chiar mai mare. După moartea lui G. Vanderbilt, soția sa a vândut guvernului federal mai bine de jumătate din terenul inițial (507 km2).

Într-o viitoare postare voi include câteva fotografii cu subsolul castelului (bucătărie, apartamentele servitorilor, piscină etc.)


Ieri ziua mi-a fost ocupată (într-un mod foarte plăcut) de vizita la domeniul Biltmore, situat în apropierea localității Asheville, North Carolina.

Castelul Biltmore (un soi de „Downton Abbey” pe tărâm american) a fost construit de George Washington Vanderbilt II la sfârșitul sec. al XIX-lea. Dacă aș vrea să fiu malițios aș spune că, precum tot ce este frumos în America, castelul este de inspirație europeană. Are saloane somptuoase, grădini imense (în stil englez, francez și italian), o seră cât cea de la Grădina Botanică din București, poteci, păduri, un lac, un râu, o fermă, podgorii și magazine cu produse „de țară”.

George Vanderbilt este nepotul (de fiu al) lui Cornelius Vanderbilt (1794-1877), fondatorul uneia dintre cele mai celebre și bogate familii din America. Cititorii care cunosc mediul universitar american știu că Vanderbilt este și numele unei universități întemeiate de patriarhul familiei, zis și „Commodore”.

Cred că e de prisos să fac aici o descriere a interioarelor castelului ori a grădinilor. Pentru cei care vor ajunge vreodată prin această zonă postez o galerie de imagini edificatoare.


far country

În timpul programului de la Wheaton am ascultat nu doar prelegeri pe teme de actualitate, ci și povești de viață tulburătoare. Uneori se întâmplă ca prelegerea pe teme de actualitate și povestea tulburătoare să coincidă. Așa stau lucrurile cu prezentarea de care am avut parte astăzi.

Nimic din înfățișarea vorbitorului nu trădează abisul spiritual din care vine. Christopher Yuan predă cursuri de biblistică la Moody Bible Institute, al cărei absolvent este. În 2007 a încheiat masteratul în exegeză biblică de la Wheaton iar de curând a devenit doctor of ministry (Bethel Seminary).

Vorbitorul s-a născut în SUA, într-o familie de chinezi agnostici, foarte bine plasați social. Tatăl lui este medic și are două doctorate. Fiul și-a dorit să urmeze o carieră similară și a devenit student la stomatologie. Ar fi făcut o carieră de succes în domeniu, dacă viața nu i-ar fi fost acoperită treptat de întunericul a două patimi distrugătoare: homosexualitatea și drogurile.

Deși nereligioși, părinții lui Christopher au fost devastați când în anii facultății fiul lor le-a spus că de la vârsta de nouă ani simte atracție pentru persoanele de același sex. Mama sa și-ar fi dorit mai degrabă să-l știe mort decât client al cluburilor gay. Cuprinsă de depresie, a hotărât să-și pună capăt zilelor, însă planurile i-au fost zădărnicite de întâlnirea cu un personaj providențial. Necunoscutul i-a dat o broșură în care a citit că un homosexual se poate elibera de stilul său de viață păcătos. Evenimentul a fost scânteia care a aprins în viața ei flacăra credinței. Treptat a ajuns să-și dea seama că soarta risipitorului ei fiu nu este jucată definitiv și că și trebuie să lupte pentru a-l întoarce cu fața către Dumnezeu. Plină de încredere, a încercat să ia legătura cu fiul ei, pentru a-i spune că îl iubește și îl așteaptă să revină acasă.

La capătul celălalt al firului a întâmpinat-o imobilismul unei stane de piatră. Fiul ei pur și simplu a refuzat să asculte, căutându-și împlinirea în promiscuitatea care de regulă caracterizează comunitatea gay. Surd la orice rugăminte, s-a afundat mai mult în păcat și a îngăduit în viața sa un nou demon: drogurile. A ajuns nu doar consumator, ci și distribuitor. Cu puțin timp înainte de a-și termina programul de studii stomatologice, a fost arestat și întemnițat. Condamnarea minimă pe care o anticipa era de 10 ani. Sentințele cele mai aspre merg până la condamnare pe viață.

A fost condamnat la doar șase ani, dar între timp a primit o altă sentință, de data aceasta „pe viață”: a fost testat pentru HIV și a fost găsit seropozitiv. Are 44 de ani și o imunitate compromisă, însă medicația pe care o primește îi permite să ducă o viață aproape normală.

În timpul detenției a descoperit că toți prietenii săi refuză să-i răspundă la telefon. Curcubeul nu durează prea mult când se adună nori groși de furtună. Mama lui, bucuroasă că fiul este „in a safe place”, a găsit finalmente o inimă „frăgezită” de șocul detenției și i-a spus că, indiferent ce s-ar întâmpla, îl acceptă ca fiu și că nimic nu va clinti dragostea ei.

La închisoare Christopher a găsit într-un coș de gunoi un Nou Testament publicat de Ghedeoni. A citit Evanghelia după Marcu și l-a întâlnit pe Hristosul cel viu în paginile cărții. Așa a început pelerinajul lui spiritual. A început să studieze ce spune Biblia despre homosexualitate și a devenit convins că vechea lui viață era potrivnică planului lui Dumnezeu. Când a cerut călăuzire de la capelanul închisorii, acesta i-a oferit o carte în care se afirma că relațiile homosexuale sunt acceptabile și că Biblia nu le condamnă. Dar Christopher nu a fost prea convins. A început să studieze mai temeinic problema, fiindcă în închisoare avea timp berechet. Între timp, pedeapsa lui a fost redusă la trei ani și și-a dorit să studieze la un colegiu biblic. Așa a ajuns să se înscrie la Moody pe când era încă în închisoare. Avea nevoie de trei recomandări. Le-a primit de la capelan, de la un gardian și de la un alt deținut. Când s-a „liberat” a și început studiile de teologie. „Imaginați-vă cam ce urma când colegii mă întrebau: Cum ai petrecut vara trecută?”, râde acum Christopher Yuan.

outcover

Între timp și-a spus povestea atât într-o carte scrisă „la patru mâini”, împreună cu mama lui (Out of a Far Country), cât și în numeroase conferințe (în biserica lui Rick Warren sau la Willow Creek) și emisiuni de televiziune. La 44 de ani, C. Yuan nu a depășit sentimentele de atracție față de persoanele de același sex și trăiește în celibat, considerând că „holy sexuality” este imperativul lui Dumnezeu atât pentru persoanele heterosexuale, cât și pentru cele asemenea lui. Pe urmele Sf. Pavel, nu consideră că celibatul e o condiție inferioară mariajului și le cere celor căsătoriților să nu-i compătimească pe necăsătoriți. Consideră că bisericile liberale vin numai cu „harul” (ieftin), dar că o perspectivă cu adevărat echilibrată înseamnă nu doar „har”, ci și „adevăr”.

Autobiografia lui s-a tradus deja în câteva limbi, între care și slovaca. Poate n-ar fi rău ca o editură din România să o evalueze și să o includă în planul editorial. Nouă, celor din programul de la Wheaton, mărturia lui C. Yuan ne-a dat în mod cert food for thought.

Detalii despre autor găsți pe site-ul lui: http://www.christopheryuan.com/main/index.html

Înregistrări (în engleză) ale mărturiei sale găsiți pe youtube.


Între exponatele pe care am ţinut să le văd neapărat în timpul vizitei la AIC se află și Pasărea de aur (Golden Bird) a lui Brâncuși, realizată în 1919/1920.

Precum se vede, soclul conține elementul de bază care compune Coloana infinitului.

O sculptură a lui Brâncuși a fost și subiectul unui litigiu. În 1926 fotograful E. Steichen a cumpărat o Bird in Space de bronz și a adus-o la New York. La vremea respectivă legea americană oferea scutiri de taxe pentru opere de artă, dar lui Steichen i s-a cerut să plătească $200 pe motiv că obiectul adus în bagaj nu este artă. Pasărea lui Brâncuși a fost încadrată la „obiecte domestice sau instrumentar medical”.

Steichen a făcut ce fac toți americanii cu inițiativă: a dat autoritatea vamală în judecată, încercând să demonstreze că obiectul intră în categoria „artă”.

Dialogurile din timpul depozițiilor date de martori sunt delicioase și amintesc de dezbaterea privitoare la ștergarul înfășurat pe capul lui Isus, în White Crucifixion, de Chagall. Este sau nu turban? 🙂

Dar mai întâi să vedem galeria.

Justice Waite to photographer Edward Steichen: What do you call this?

Edward Steichen: I use the same term the sculptor did, oiseau, a bird.

Justice Waite: What makes you call it a bird, does it look like a bird to you?

Edward Steichen: It does not look like a bird but I feel that it is a bird, it is characterized by the artist as a bird.

Waite: Simply because he called it a bird does that make it a bird to you?

Steichen: Yes, your honor.

Waite: If you would see it on the street you never would think of calling it a bird, would you?

[Steichen: Silence]

Young: If you saw it in the forest you would not take a shot at it?

Steichen: No, your honor.

Justice Waite to sculptor Jacob Epstein: Do you consider from the training you have had and based on your experience you had in these different schools and galleries—do you consider that a work of art?

Epstein: I certainly do.

Waite: When you say you consider that a work of art, will you kindly tell me why?

Epstein: Well, it pleases my sense of beauty, gives me a feeling of pleasure. Made by a sculptor, it has to me a great many elements, but consists in itself as a beautiful object. To me it is a work of art.

Waite: So, if we had a brass rail, highly polished, curved in a more or less symmetrical and harmonious circle, it would be a work of art?

Epstein: It might become a work of art.


Astăzi a început cu adevărat vizita mea în America. 🙂

Un bun prieten din Chicago mi-a făcut cadou o ieșire la The Art Institute of Chicago. Mi-ar fi părut nespus de rău să ajung în Chicago și să ratez acest extraordinar muzeu.

Am vrut să ajung la AIC în primul rând pentru Brâncuși (patriotisme oblige!) și pentru Marc Chagall, pictor care mă fascinează și ale cărui rădăcini evreiești sunt evidente în multe dintre lucrările sale de artă.

Muzeul AIC este deschis zilnic, de la 10.30 la 17.00 (joi până la 20.00). Vizitatorii erau destul de mulți încă de la prima oră, după cum se vede în fotografiile de mai jos. Prețul mi s-a părut foarte rezonabil, iar politica de fotografiere este foarte avantajoasă: se pot face fotografii (fără blitz) în toate galeriile permanente. O nouă probă că multe din muzeele românești mai au mult până să intre de-a binelea în civilizație.

Primul sfat pentru cei care vor să viziteze AIC: mergeți „la țintă”, în galeriile care vă interesează prioritar, fiindcă numărul exponatelor este uriaș. Într-o zi nu veți putea vizita decât o fracțiune.

Pe ansamblu, colecțiile de la AIC sunt foarte bune. Secția de presse-papiers, cea de miniaturi și cea de artă modernă sunt excepționale. Se stă mai slăbuț la artă clasică (greacă și romană). În acest domeniul nimic nu poate rivaliza cu Roma, Paris și Londra sau Berlin. De fapt, dacă stau și mă gândesc bine, Luvrul bate tot ce există pe piață. Am văzut totuși și la AIC sculpturi remarcabile. Iar colecția lor de amfore grecești nu este de lepădat.

Dar să nu mă abat de la subiectul postării. Chagall este prezent la AIC cu niște lucrări foarte bune. În primul rând cu cele trei ferestre (America Windows, 1977), un cadou făcut de artist orașului Chicago, în amintirea bicentenarului american.

O altă pictură foarte emoționată este The White Crucifixion, realizată în 1938 și menită să atragă atenția asupra persecuției îndreptate împotriva evreilor în anii ʹ30.

Într-o epocă în care evreitatea lui Isus era contestată sau trecută sub tăcere, Chagall pune în evidență rădăcinile lui Isus în mai multe feluri: coapsele Mântuitorului sunt acoperite cu un șal de rugăciune evreiesc, iar coroana de spini este înlocuită cu un turban* oriental. Să mai observăm că locul îngerilor care îl jelesc în picturile tradiționale este luat de figuri patriarhale îmbrăcate în haine evreiești.

Celelalte laturi ale tabloului zugrăvesc scene care amintesc de pogromurile împotriva evreilor: sate și sinagogi incendiate, încercarea de a salva Torah, oameni care se refugiază din calea prăpădului. La picioarele lui Isus se află menora, semn al iudaismului. Există deci speranță și lumină, chiar dacă Hristosul de pe cruce este părăsit de toți.

Mai jos galeria de imagini.

Cei interesați vor găsi AICI o analiză mai detaliată a picturii lui Chagall: Jeffrey, David Lyle, „THE CHRIST OF MARC CHAGALL”, First Things: A Monthly Journal Of Religion & Public Life, no. 242 (April 2014), pp. 26-30.

*Cititorilor tulburați (sau turbați?) de prezența termenului „turban” le atrag atenția că întrebuințez termenul cu sensul generic de headdress, ca în descrierea de AICI.


Mai mulți prieteni au „conspirat” să-mi înfrumusețeze finalul zilei de vineri, intermediind o invitație la concertul CSO (Chicago Symphony Orchestra) de la Morton Arboretum (parc situat la 15 minute sud de Wheaton) și asigurându-mi transportul de la Wheaton la concert și înapoi la colegiu. Le mulțumesc pentru timpul pe care l-au sacrificat, într-o cultură în care timpul e socotit cel mai prețios „capital”.

Cu acest prilej am avut bucuria de a-i reîntâlni pe soții Mărioara și Dorel Măcelaru, părinții dirijorului, care vor fi alături de Cristian Măcelaru la evenimentele pe care maestrul le are pe agendă în această vară.

Orchestra din Chicago are numeroși fani, de vreme ce la concert au participat vreo 3000 de spectatori, veniți aproape toți cu șezlonguri și scaune de acasă. N-am știut care este obiceiul locului pentru concertele în aer liber, dar în calitate de „guest of the conductor” am primit un loc la secțiunea VIP. Care n-a fost foarte aproape de scenă, fiind plasată sub coroana deasă a unui arțar. Cred că organizatorii au vrut să le pună pe VIP-uri la adăpost de ploaie, în eventualitatea unei schimbări neașteptate a vremii. Una peste alta, dacă în perimetrul respectiv a stat vreun VIP, trebuie să fi venit incognito, fiindcă eu n-am văzut niciunul. 🙂

După cum se poate observa din fotografii, un eveniment muzical în aer liber e mult mai relaxat decât unul într-o sală de concert. Atmosfera este aproape de picnic. Măcălendrii și cintezele pitite prin tufișuri țin vitejește piept orchestrei de pe podium.

La final, desigur, n-am putut rata o fotografie cu dirijorul Cristian Măcelaru, numit recent „conductor-in-residence” al Orchestrei din Philadelphia. Din broșura primită la concert citesc că a dirijat prima oară CSO în 2012, ca înlocuitor al lui Pierre Boulez.

Pe 21 iunie și-a început sezonul de vară cu un concert la Festivalul Caramoor (solist – Joshua Bell). În săptămânile următoare va dirija Orchestra Simfonică Națională Daneză la Carnegie și apoi în Danemarca. În ianuarie și februarie 2015 va concerta în Germania și SUA. Tot în sezonul 2014-2015 figurează concerte cu orchestrele simfonice ale orașelor Toronto, Baltimore, Houston, Saint Louis, Seattle, Detroit, Milwaukee și Indianapolis. Îi urez succes și putere de muncă, fiindcă îmi imaginez că efortul pregătirii acestor evenimente este uriaș.

În programul serii de vineri au figurat trei compoziții:

Hebridele, uvertură-concert de Felix Mendelssohn (10 minute)

Romeo și Julieta, fantezie-uvertură după Shakespeare, de Ceaikovski (21 minute)

Simfonia a 7-a, de Beethoven (35 minute)

Dacă aveți timp, urmăriți Romeo și Julieta de Ceaikovski, în interpretarea LSO, la Proms 2007.

Mai jos câteva fotografii de la eveniment.

Pagina următoare »