Jurnal de Anglia



Câteva fotografii făcute acum două zile, în Suffolk.

Personajul legat a cărui statuie se vede în firida unei biserici este St. Edmund, regele-martir ucis de „liftele” daneze în 869. Sper ca aceste fotografii să fie pe gustul acelor confrați evanghelici care, scăpați cu bine din cruciade, au făcut, mai nou, o pasiune curioasă pentru cultul lui Constantin Brâncoveanu, domnul muntean mazilit (prin intrigile unor boieri români, creștini și ei!), întemnițat la Constantinopol, pentru ceea ce turcii percepuseră a fi un gest de trădare politică, și omorât după ce a refuzat salvarea oferită: lepădarea de credință și convertirea la islam. (Vedeți AICI o dezbatere despre Brâncoveanu).

 


Astăzi am revenit la Cambridge. Nu pentru o fugă, ci pentru o perioadă mai lungă. În acest răstimp voi finaliza volumul de scrisori Cornilescu. Între timp, prin niște conjuncturi fericite am primit transcrierea unui interviu luat de Iosif Țon lui Cornilescu în Elveția, prin 1970. Textul conține informații noi, extrem de prețioase pentru refacerea istoriei lui Cornilescu. În măsura în care autorul interviului îmi va permite, voi posta pe blog calupuri din acest interviu.

Vremea în Cambridge este potrivită. Nici prea cald, nici prea rece. Vacile de la King’s College își rumegă în tihnă hrana, de parcă nimic nu s-ar fi schimbat din 2012, când le-am văzut ultima oară.

În zona centrală orașul este aglomerat, dar fără acel amestec de grabă nebună, pe care îl vezi în București.

Unele lucruri s-au schimbat. Cei de la King’s s-au zgârcit, în sensul că nu mai poți intra cu cardul de Bibliotecă. Totuși, ni se face o favoare și suntem lăsați să intrăm. Fotografiatul în superbul tavan cu evantaiuri al capelei mă fascinează ca întâia dată.

Mai jos câteva fotografii făcute în cursul zilei de astăzi. Într-una din ele puteți vedea singurul model autentic de turban din marea artă. 🙂


Astăzi, însoțit de Dana, sora mea cea mai mică, am dat o fugă la Londra pentru a vedea cum arată în prezent fostul sediu al Societății Biblice Britanice, din Queen Victoria Street, nr. 146. După cum spuneam și cu alt prilej, străzile și numerele din orașele britanice nu se schimbă decât în mod excepțional. În anii ’20, când Cornilescu venea la Londra pentru a se întâlni cu Robert Kilgour, editorul Societății, sau pentru a fi intervievat de Comitetul SBB, denumirea străzii era aceeași.

Fostul sediul SBB se află în apropiere de Catedrala St. Paul’s. Am trecut prin zonă cu alte prilejuri, însă n-am bănuit că de la catedrală la fosta Casă a Bibliei este un drum atât de scurt. Cum cobori de la St. Paul’s spre Tamisa, pentru a ajunge la Millenium Bridge, dai de o răscruce: în stânga e Armata Salvării și în dreapta e College of Arms. Dacă o iei în dreapta, ajungi imediat la nr. 146.

Astăzi clădirea adăpostește Biserica Scientologică din Londra. Fațada restaurată a clădirii, foaierul primitor, birourile luxoase și sălile elegant mobilate trădează puterea financiară a acestei mișcări religioase.

Îi spun recepționerului că sunt cercetător și că mă ocup de istoria unei versiuni a Bibliei publicate de SBB în anii ’20. Întreb dacă aș putea vizita clădirea și dacă fotografierea este permisă, fiindcă mi-aș dori să iau niște cadre cu noul look al fostei Bible House. Mi se spune să aștept până coboară un reprezentant al mișcării.

Persoana care ne ia în primire e un yuppy care lucrează în City și care a găsit „iluminare” în mișcarea scientologică. De vreo 13 ani lucrează nu doar în mediul de afaceri londonez, ci și ca voluntar „scientolog”. Îmi spune că și astăzi sosesc la sediul lor scrisori adresate SBB.

Mi se dau asigurări că pot face fotografii la discreție, dar numai în zonele unde nu există „enoriași” (parishioners) care studiază „Scriptura”. Avem să mă lămuresc mai târziu că prin „Scriptură” se înțelege corpusul de scrieri și prelegeri lăsate de Ron Hubbard, întemeietorul mișcării.

Ne întindem la vorbă despre istoria mișcării și despre „teologia” ei. Sora mea ațâță discuția cu întrebări din zone conexe, mai ales fiindcă scientologii au și programe antidrog sau de consiliere privind drepturile omului. Eu mă sustrag din când în când pentru a face fotografiile dorite.

Sora mea observă subversiv că mișcarea se numește „church”, dar că nu pare să aibă o teologie clar definită. „Nu, confirmă ghidul, nu avem formulări dogmatice, de aceea avem vizitatori din toate confesiunile și tradițiile religioase, inclusiv musulmani.”

Ne mai spune că duminica există un serviciu de închinare și că se predică. Au și ministers care pot oficia căsătorii, la cererea enoriașilor.

Fiindcă în diferite încăperi se poate vedea un anumit tip de cruce, îl întrebăm pe ghid ce înțeles are crucea pentru scientologi, în lumina faptului că acest simbol are o semnificație specială în creștinism. Îmi spune că pentru ei crucea nu are conotații creștine (fiindcă a fost utilizată ca simbol și de păgâni). Cele opt vârfuri ale ei simbolizează opt forțe (thrusts) care îi motivează pe oameni în general. Numai știu care sunt. Singurul lesne de reținut e cel reproductiv.

Discuția despre cruce mă duce la constatarea unei ironii cât se poate de amare: o mișcare necreștină are pe frontonul clădirii ditamai crucea, simbol consacrat de creștinism, iar mișcările evanghelice din România refuză cu obstinație afișarea crucii în lăcașele lor de cult, privilegiind în schimb porumbelul, trâmbița, altarul, sfeșnicul cu șapte brațe ori tablele Legii. Cred că nu este mai mult de o săptămână de când, în timpul periplului american, un prieten îmi spunea că un penticostal a încetat să frecventeze biserica în semn de protest față de decizia pastorului de a instala o cruce pe peretele din vecinătatea amvonului. Lesne de înțeles, odată cu plecarea pastorului din acea comunitate, crucea a fost mazilită și acum zace părăsită într-un basement.

Discuțiile cu scientologul se poartă în registrul politeții tipic britanice, așa că nu vrem să ne „luăm de suman” cu el. Cel puțin nu înainte de a ne asigura că știm ce crede. Generos și primitor, gazda ne spune că putem să ne facem și un test de personalitate, ca să aflăm mai multe despre noi înșine. „Asta numai dacă răspunzi sincer la întrebări”, o tachinez pe sora mea, lămurind apoi ghidului rostul maliției mele: „Este absolventă de Drept”.

Urcăm scările până la ultimul etaj și apoi coborâm în „capelă”. La loc de cinste se află portretul întemeietorului. Pe pereți sunt afișate Codul de Onoare și alte informații. Undeva scrie că omul e o ființă esențialmente bună. Și atunci cum de are nevoie de atâtea îmbunătățiri, câte propun scientologii, mă întreb în sinea mea.

Mai am timp pentru câteva fotografii și apoi coborâm la cafenea pentru un ceai și pentru a digera experiența. Cum vine asta: să te declari „biserică” fără credința în Hristos, capul Bisericii, să afișezi o „cruce” despre care spui că nu-i creștină, să spui că omul e bun în esență, dar să-i propui îmbunătățiri pe multiple planuri? Deși scopul Bisericii Scientologice este iluminarea spirituală a omului, nu sunt deloc sigur că am plecat de acolo mai iluminat de cum am intrat. Mă tem că singura iluminare pe care am căpătat-o a fost strict de ordin arhitectural. Cert este că actualii locatari au păstrat în condiții foarte bune clădirea și s-au arătat primitori. Nu sunt sigur că reprezentanții British Petroleum (care au cumpărat clădirea de la SBB) ar fi fost la fel de generoși. Ca să nu mai spun că la serviciul de Evensong, la St. Paul’s, o gardiană cu figură de zbir ne-a luat pe sus fiindcă am îndrăznit să facem fotografii în catedrală. Un fel de „După ce că vizitați catedrala pe gratis, în timpul slujbei, mai aveți și tupeul de a face fotografii”. Deh, și eu care avusesem naivitatea de a crede că o catedrală anglicană musai că este cel puțin la fel de primitoare ca o „biserică” scientologică! 🙂

Mai jos câteva fotografii de la fosta Bible House.


Zilele trecute am încercat să descopăr vâlceaua în care se aduna John Bunyan să predice, în apropiere de Preston, sătuc cochet din Hertfordshire.

Din imensa Wain Wood a rămas astăzi un petec de pădure străbătut de câteva poteci pentru turiști.

În mod straniu, deși Wain Wood este sub nasul locuitorilor din Preston, nimeni nu pare să știe cum se poate ajunge acolo sau dacă Wain Wood există cu adevărat.

La pub sau în împrejurimi, numele acestui crâmpei de codru este atât de exotic, încât oamenii îți cer să-l reciți pe litere ca să fie siguri că au înțeles despre ce e vorba (Wain, Wane, Wayne?).

O madamă care își scotea calul la soare a ridicat din umeri la solicitarea mea. M-a întrebat ce e de văzut în Wain Wood. I-am spus că mă interesează locul în care se adunau Bunyan și ascultătorii lui (Bunyan’s Dell), dar am avut vaga impresie că nu știe cine a fost Bunyan și de ce s-ar fi adunat lumea să-l asculte. E frustrant să știi despre ce vorbești și să faci figură de nerod în fața cuiva ignorant.

Am plecat din Preston fără să fi descoperit vâlceaua unde se adunau uneori chiar și o mie de oameni pentru a asculta predicile lui Bunyan. Când am ajuns acasă m-am lămurit cu ajutorul internetului asupra traseului care ar trebui urmat. Sper să revin cu altă ocazie.

Mai jos câteva fotografii din tihnitul Preston, pentru ai cărui locuitori Wain Wood, păduricea aflată la câteva sute de metri, e o veritabilă terra incognita.


Update: 21 dec. 2013. Am adăugat câteva fotografii acestei postări, însă vremea s-a închis, prin urmare fotografiile nu reflectă condițiile meteo de ieri. 😦

Am ajuns din nou la Cambridge pentru o scurtă vizită de cercetare. Biblioteca se închide luni, prin urmare timpul meu de lucru este limitat la două zile: vineri și sâmbătă. Duminică sper să pot ajunge la evensong la King’s College Chapel, renumită pentru corul ei și pentru festivalul de Crăciun Nine Lessons and Carols.

ilice IMG_4922

Mă așteptam ca vremea să fie mohorâtă, dar a fost o zi luminoasă, cu un soare primăvăratic pe un cer cristalin. Aer rece și proaspăt, culori pitorești (ruginiul frunzelor uscate pe care vântul încă nu le-a doborât, verdele brazilor și al pinilor, sângeriul bobițelor de ilice), garduri vii, copaci înfășurați în iederă, pajiști de o prospețime ireală pentru acest anotimp, caii „îmbrăcați” în saci, pentru a face față iernii care își arată colții, garduri de lemn, case arătoase, curți bine gospodărite, ghirlande sărbătorești pe porți și pe uși.

Am plecat din pustietatea sinistră a betoanelor bucureștene, din ternul blocurilor comuniste imbecilizante, într-un peisaj care freamătă de viață și de culoare. O salutară gură de oxigen pentru minte, pentru suflet și pentru simțuri. În timp ce îmi târâiam valiza gălăgioasă pe sub platanii care străjuiesc Sidgwick Avenue m-am descoperit cu surprindere învăluit de cântecul păsărilor. A trebuit să vin la Cambridge ca să descopăr câtă nostalgie poate stârni cântecul unei păsări în plin peisaj urban.

Când am intrat pe Grange Road, aproape de Tyndale House, am crezut că nu văd bine: pomi în floare. De la distanță păreau cireși. D., gazda mea, m-a lămurit spunându-mi că sunt arbori care înfloresc numai în această perioadă.

IMG_4931

Astăzi cerul s-a mai întunecat. Nădăjduiesc că soarele va reveni mâine.

IMG_4929

IMG_4939

Biblioteca Universității e destul de populată chiar și în aceste zile dinainte de vacanță. La „Cărți rare” mă așteptau Poliglota complutensiană (6 volume) și Biblia de la Veneția (1518). Plus nesuferitul frig artificial creat de aparatele de „condiționare” a aerului. Pe la ora 16.00 simțeam că degetele îmi amorțesc. Partea bună e că într-un asemenea congelator nu ai cum să te simți somnolent.

IMG_4633


01Ieri, după o scurtă sesiune de studiu la British Library, m-am abătut pe la British Museum. Deși am mai vizitat Londra de câteva ori până acum, nu m-am învrednicit să-l văd decât acum.

02

Unul dintre amicii mei britanici, un pastor metodist, mă invitase să văd expoziția (cu plată) despre Pompeii, dar în final programele noastre de lucru nu s-au suprapus și m-am mulțumit cu galeriile obișnuite. Chiar și așa, experiența s-a dovedit peste așteptări. Sunt atât de multe de văzut, încât o singură vizită (de la ora 14.00, e drept) e insuficientă. Pe la ora 17.00 paznicii din săli au început să gonească fără milă hoardele de turiști care luaseră cu asalt muzeul de la ceasurile dimineții.

03

04

05

Galeriile cele mai populare rămân cele cu basoreliefuri asiriene, respectiv sculpturi grecești (Parthenon, Mausoleul din Halicarnas, Erechteion).

Foarte aproape de intrare e așezată enigmatica „Rozeata”, mai admirată de turiști decât Mona Lisa de la Luvru (și ‒ între noi fie vorba ‒ cam tot atât de frumoasă).

„Rozeata” e imposibil de fotografiat acătări, fiindcă turiștii stau „cioată” în jurul ei mai ceva ca broaștele în jurul lacului.

„Rozeata” e imposibil de fotografiat acătări, fiindcă turiștii stau „cioată” în jurul ei mai ceva ca broaștele în jurul lacului.

Dintre sutele de fotografii pe care le-am făcut în timpul acestei vizite, selectez o serie intitulată „La vânătoare de lei”. Măiestria artiștilor asirieni e uimitoare. Mai trebuie adăugat că pentru un biblist specializat în VT, o vizită la BM e obligatorie. Presupun că unii dintre colegii mei, odată scăpați în muzeu, cu greu s-ar mai da scoși afară.


I cannot claim that I am well-read in theology. I am perhaps too undisciplined and too eclectic in taste and approach. This is why I became so keen on finding out what young scholars from other religious traditions read nowadays in order to define and sharpen their Christian convictions in the midst of so many (heated) debates and not a little animosity, rancour or downright hatred of one’s opponents in today’s effervescent theological arena.

At the VTBS in Oxford I met Hallvard Nordbø Jørgensen, a young Norwegian minister with whom I had many engaging discussions. Because some of the authors he referred to in our conversations were unknown to me, I asked him to compile a list of authors who exerted a formative influence on his thought.

He did just that. For those interested in comparing your reading notes with his, HERE’s the link.

Having perused the list of suggested readings, I begin to suspect that some of the authors he recommends are like strong medication which should be administered only to certain patients who suffer from certain imbalances or disorders. If you experience strong adverse reactions, take smaller doses or discontinue treatment until advised otherwise by your personal physician.

If some patients will experience rashness, urticaria or other forms of visible irritation of the skin, this may be due to an intolerance to theological protein. You are likely to have had a rich low-fat milk diet, therefore transition to more solid, protein-based food should be gradual.

One last piece of advice: keep Hallvardʼs list out of the reach of children.


Today I climbed on top of Carfax Tower and took some pictures of the Oxford skyline. I think the view here is much better than the one from the tower of St. Mary’s.

The weather was not very generous, so I tinkered a little bit with the pictures in a rudimentary picture editing program. I am sure a knowledgeable and creative artist could get more out of these „dreaming spires”.

IMG_91512

IMG_9132

IMG_9160x


IMG_9050IMG_9052

De departe pare un templu grecesc. Seamănă întru câtva cu Biserica greacă din București. A fost construită în perioada „Renașterii grecești” (Greek revival) și are probabil numeroase surate în Anglia. Îmi vine în minte Biserica St. Pancras din Londra, care e în același stil, dar mai mare și mai sofisticată.

Am trecut ieri pe lângă ea, în drum spre centru, dar mă grăbeam și nu am avut timp să mă lămuresc ce e cu strania inscripție de pe fronton: FREVD.

Astăzi, sporovăind la prânz cu unul dintre organizatorii școlii de vară, m-am dumirit. Însă nimic nu m-a putut pregăti pentru ceea ce aveam să văd (foarte îndeaproape) la întoarcere.

De pe o pagină de internet aflu că St. Paul’s a fost prima biserică anglicană construită în Anglia după Reformă. Terminată în 1836, a devenit faimoasă pentru ritul elaborat și pentru procesiuni. Slujbele de duminică seară erau precedate de cozi lungi, formate din studenți dornici să-i audă pe predicatorii vremii respective.

Anii ’60 ai sec. XX au adus schimbări profunde în mentalul religios. Numărul enoriașilor a scăzut atât de mult, încât în 1969 biserica a fost închisă, rămânând pustie până în 1975. S-a încercat transformarea ei în sală de expoziții. Fără mare succes. În final a fost închiriată de o firmă care a transformat-o în Freud’s Arts Cafe.

Clientela nu prea se înghesuie. Când am intrat eu nu era niciun client. Barmanița lustruia pahare, iar undeva, cocoțat pe niște schele, un tânăr întindea un șirag de becuri albe, asemănătoare întru câtva cu cele prinse în „instalațiile” folosite de români pentru împodobirea pomului de Crăciun.

Din boxele așezate pe pervaz, sub vitraliile în stil prerafaelit, răsună o muzică nervoasă, un amestec incert de zgomote produse de sintetizator.

Sfinții multicolori prinși în vitralii par îngândurați de spectacolul care li se oferă. Listele de cocktailuri și băuturi de pe panourile negre contrastează puternic cu citatele și scenele biblice zugrăvite în ferestrele largi.

Pe peretele dinspre altar e zugrăvit Isus în ipostaza Pantocrator, așezat pe scaunul de judecător și înconjurat de îngeri care par gata să dea semnalul pentru Judecata de Apoi. Nu-i pot vedea suficient de bine chipul și nu-mi dau seama ce exprimă. Mână dreaptă ridicată pare să spună „Așteptați!”

Gândindu-mă la istoria locului, mă întreb ce-ar fi spus unul dintre enoriașii trăitori în secolul trecut, dacă printr-o minune, în timp ce aștepta la rând să intre în biserică, ar fi văzut, precum Frodo, în apa turnată de Galadriel, imaginile de coșmar cu decăderea acestei biserici?


While strolling today in the University Parks I discovered that flies do not think it is beneath their dignity to sip a little nectar, when they get a chance. I am not sure what benefit they give to the plant in return.

Here’s a series of pictures taken today. The bumble bees are very skilled at negotiating these prickly flowers.

A better lens would be needed for better quality, but I am no photographer, nor son of a photographer.


Alături de alți 5 participanți la școala de vară, am decis că trebuie neapărat să facem o vizită la Magdalen College. Acest prestigios așezământ educațional are o arhitectură frumoasă, un parc de cerbi unic și o splendidă potecă, așa numita Addison’s Walk, care șerpuiește pe lângă râul Cherwell pe o distanță suficient de lungă încât să creeze impresia că te plimbi într-o pădure. Dacă mă gândesc bine, „the other place” (i.e. Cambridge) nu are nimic de acest calibru. Așadar, din acest punct de vedere, o bilă albă pentru Oxford.

Spre deosebire de colegiul „omofon” (Magdalene) din Cambridge, cel oxonian (fondat în 1458, de William of Waynflete, episcop de Winchester) este mult mai întins, mai bogat și mai influent. Vizita mă interesează îndeosebi fiindcă de acum îmi voi putea reprezenta mai bine „geografia” din scrisorile lui C.S. Lewis ori din jurnalul acestuia.

Anul trecut am reușit să mă strecor (cu permisiunea portarului) în curtea de la intrare, în capelă și pe culoarele „mănăstirești” din „Cloister”. Ora închiderii porților era aproape și nici eu nu aveam la dispoziție prea mult timp. Acum avem timp berechet să ne plimbăm, mai ales că nici turiștii nu dau năvală.

Mai jos sunt câteva fotografii făcute cu prilejul vizitei. De la intrare se poate ajunge imediat în capelă. Drumul continuă în Cloister, unde e și sala de mese. Ajungem la New Building, clădirea în care a locuit și C.S. Lewis, apoi ne plimbăm pe Addison’s Walk. În stânga e râul și în dreapta e parcul cu cerbi.

Precum se vede lesne, vegetația dă o notă foarte pitorească locului. Fără imensul platan sădit la 1801, fără gazonul impecabil, fără copaci, arbuști, tufișuri și numeroasele flori ornamentale, colegiul și-ar pierde mult din farmecul pe care îl are. Toată stima pentru mentalul englezesc, care nu rabdă să vadă un petec de pământ neacoperit cu vegetație. Admițând prin absurd că universitățile românești ar ajunge vreodată să recupereze, sub raportul prestigiului academic, distanța de ani-lumină în raport cu cele britanice, tot ar rămâne înapoiate la capitolul landscape. Din nefericire, acest aspect e ultimul la care se gândesc arhitecții care girează planurile urbanistice în pururi veșteda, prăfuita și cenușia noastră țărișoară.


Câteva fotografii făcute astăzi la Ashmolean, în pauza dintre două prelegeri.

Am mai avut timp să mă cocoț, împreună cu doi colegi, în turla bisericii St. Mary’s. Sperăm ca joi să ajungem la Magdalen College și să vedem cerbii cu stea în frunte din grădina acestei instituții.

Văzut de sus Oxfordul nu mi se pare spectaculos. În afară de Radcliffe Camera (o bijuterie arhitectonică) nu prea sunt clădiri emblematice.

Am impresia că în Oxford nu există nicio biserică ori capelă care să rivalizeze cu cea de la King’s College, Cambridge. Și nici un cor la fel de celebru.

Farmecul orașului e dat de culoarea deschisă a pietrei folosite în construcție. Am văzut însă și excepții. Pe strada Branbury, aproape de St. Anne’s, se află o monstruozitate arhitecturală de factură comunistă (nu mă pot hotărî dacă e ceaușistă sau sovietică) care găzduiește un departament științificos. Ce-a fost în capul arhitecților care au proiectat respectiva blasfemie nu-mi dau seama. Ce-a fost în mintea celor care au aprobat-o, nici atât.

Constat că la Cambridge și la Oxford arhitectura de dată recentă a dat numai rateuri. Tot ce e frumos în aceste orașe provine din perioada „Tudor” sau din epoca lui Wren (sec. 18). Pragmatismul „managerial” al epocii moderne ne-a adus, sub aspect arhitectural, niște hidoșenii de care probabil numai bunul Dumnezeu o să ne mai izbăvească, la sfârșitul lumii.


IMG_2499

Ziua a început în forță, după capela de dimineață, cu timpul de o oră alocat limbilor biblice. Se studiază pe grupe (începători, intermediari, avansați) greacă și ebraică. Fiindcă mi-am ales „ebraică intermediar”, sunt coleg de grupă cu un australian de vreo 40 de ani care lucrează în industria muzicală și cu trei doamne aflate la a treia tinerețe. Tustrele au studiat ebraică la vârsta juneții și vor să redescopere acum farmecul acestei limbi. De fapt, la începutul anilor ʼ70 două dintre ele au studiat ebraica sub tutela lui Peter Ackroyd, profesor de VT, la Kingʼs College, Londra. Când se prezintă, magistra de ebraică ne spune că l-a avut ca profesor pe Gordon Wenham. Nu predă ebraica în context instituțional, ci oferă „meditații” în particular. Printre discipolii ei se află adesea pastori metodiști care nu știu, dar vor să aibă habar de ebraică, dat fiind că în perioada lor de pregătire pastorală nu li s-a cerut ebraică.

Micul nostru grup de ebraiști are probabil un aer ușor comic și absurd. Nu ți-e dat în toată ziua să vezi madame la vârsta senectuții cu Biblia hebraica pe genunchi, buchisind în ebraică și punând întrebări despre qal-urile, hiphil-urile sau nun-urile paragogice din textul supus analizei.

După cină, când aproape toată lumea revine în amfiteatru, pentru analiza exegetică a unor pasaje în ebraică sau greacă, peisajul devine și mai suprarealist. Fiindcă reading­-ul este interactiv, femeile, care sunt majoritare, au o contribuție esențială la dezbateri. Judecând după aparențe, despre unele femei ai putea spune că sunt niște vrednice gospodine. Asta până descoperi că citează cu lejeritate din Septuaginta și că știu să folosească o ediție critică a textului scriptural. Cantitatea de știință de carte biblică pe cap de participant la această școală de vară este de-a dreptul tulburătoare. Din întrebările și comentariile privitoare la textul ebraic analizat astăzi, îmi dau seama că cei mai mulți dintre participanți nu sunt simpli diletanți. Desigur, mai întâlnești și câte un quaker care, deși e absolvent de istorie, a lucrat în industria petrolieră, iar acum, la pensie, se pasionează de subiecte biblice. De calitatea intelectuală a profesorilor nici nu mai vorbesc. Doamna care ține prelegerile despre fenomenul profeției în Orientul Apropiat Antic a studiat la Universitatea Ebraică din Ierusalim și avea deja șase ani de lucru cu textul biblic (în ebraică) atunci când și-a început cercetarea la doctorat. E clar, sunt într-o altă lume. Comparațiile cu România sunt inevitabile. Că în fruntea țării se află un plagiator de talie internațională nu e decât consecința ultimă (și cea mai dramatică) a faptului că învățământul românesc suferă de subfinanțare cronică. Or, un învățământ rahitic naște inevitabil monștrii imposturii și ai CV-urilor gonflate. Iar impostura pe scară largă face posibil plagiatul (și alte delicte academice) cu impunitate. Iar plagiatul cu impunitate nu e decât cel mai evident simptom (deloc benign, cum s-ar putea crede) al unei corupții care, departe de a fi marginală, a devenit a doua natură nu doar pentru lumea politicii românești, ci și pentru întreg aparatul funcționăresc român.

Seara s-a încheiat cu o reuniune a tineretului studios la The Eagle and the Child (cunoscut și sub numele de The Bird and the Baby sau, mai malițios, The Bird and the Brat), locul de întâlnire al grupului de Inklings. Cei mai faimoși reprezentanți rămân, desigur, Lewis și Tolkien, ale căror portrete împodobesc pereții localului. Despre interesantele discuții teologice purtate cu alți participanți de la VTBS voi scrie poate în altă postare.

P.S. E incredibil că în lumea mea trebuie să port polemici cu indivizi tineri care susțin cu îndârjire nerozii de factură conspiraționistă, iar pe tărâm englez întâlnesc madame grizonate care știu pe e un patah furtivum și cine a fost și ce-a vrut Marcion.


A doua zi de ședere la Oxford. În lumina scurtei experiențe de anul trecut, harta orașului mi se pare acum mai logică. La ora dimineții, când am plecat spre Christ Church Cathedral, împreună cu alți doi colegi de la VTBS, orașul era extrem de liniștit. La ora amiezei, când revenim la St. Anne’s, străzile din centru Cornmarket și Broad Street colcăie de turiști. Ca în zilele de duminică la Cambridge.

La Christ Church Cathedral o portăriță foarte înfiptă ne taie calea, întrebându-ne ce poftim. Îi spunem că vrem să mergem la slujbă, la biserică. Cu o figură serioasă (dacă nu chiar malițios-mucalită) ne spune că nu ne poate oferi o biserică, ci o catedrală. Umor fin sau scorțoșenie britanică?

Slujba de matins e relativ simplă. N-avem cor, așa că fiecare cântă cum se pricepe din cartea de imnuri. Îmi imaginez că în această catedrală (cam mică pentru asemenea titlu) slujba e as high as you can get.

Predica este un mic dezastru omiletic. Nu pentru că vorbitorul nu este școlit. Din contră. E școlit și prea școlit, fiindcă la amvon (deasupra capetelor noastre, în toate sensurile) se află taman profesorul regius de teologie morală și pastorală. Numai că nu e nimic pastoral în predica lui. Sau, dacă este, îmi scapă. Textul veterotestamentar citit este din 1 Samuel 8:1-22. Avem așadar un text care conține o redutabilă critică a monarhiei, în perioada tranziției de la judecători (Samuel și fiii săi neduși la biserică) la Saul. Pesemne că reverendul, de teamă ca nu cumva auditoriul (nu prea numeros oricum) să se răzvrătească împotriva Coroanei britanice și să declanșeze un nou război civil ca cel purtat de „capetele rotunde” ale lui Cromwell împotriva regaliștilor, ne face o bună lecție de „educație social politică”, pledând în favoarea monarhiei. Că o astfel de pledoarie pentru rege răsună tocmai în biserica aleasă de regele Carol I ca loc de refugiu în timpul războiului civil (încheiat prin decapitarea monarhului) nu poate fi întâmplător. Reverendul care ne vorbește nu joacă zaruri. Evident, ca monarhist mă regăsesc în spusele lui. Discursul pro rege este caracterizat de common sense și echilibru. Dar nu cred că poate aspira la titlul de predică. Poate fi un bun eseu, o prelegere frumoasă, dar nu o omilie.

După o mică pauză urmează un nou serviciu religios: sung eucharist. Unul dintre colegii mei, un tânăr pastor luteran din Norvegia, propune să rămânem și la această slujbă. Decidem să ne mai îmbisericim oleacă, în speranța că experiența va fi una diferită. Și nu suntem dezamăgiți. Cântă unul dintre corurile bisericii, iar predica este mult mai pastorală. Cum spune Chesterton, „we speak of ‘touching’ a man’s heart, but we can do nothing to his head but hit it.” Profesorul regius ne-a „lovit” doct în tărtăcuțe cu o prelegere socio-politică reușită, dar cam glacială în raport cu temperatura emoțională a unei predici medii. Vorbitorul de la slujba a doua își începe omilia povestind despre tragedia unei tinere de 15 ani care a murit săptămâna trecută în urma unui atac de cord provocat de o pastilă de „ecstasy” pe care o cumpărase de la unul dintre amicii ei cu 3 lire. Precum se vede, Oxfordul intelectual, conservator, cufundat în tradiții academice de 800 de ani nu e imun la astfel de tragedii. Cu toată afluența materială și culturală (sau poate din cauza ei), există pe plaiurile oxoniene tineri oblomovizați. (Vezi AICI o analiză la rece a culturii plictisului în occident). Dar să nu dăm prea multă apă la moară duduilor românce (pardon, daco-gete!) de la „war studies” care nutresc o profundă inimiciție contra „occidentului decadent”.

Mai jos o galerie de fotografii făcute la Christ Church Cathedral. Sunt prea obosit ca să mai furnizez și explicații. Înțelege fiecare ce poate.


Today I arrived in Oxford for the VTBS at St. Anne’s College. Since the inaugural lecture will be given only tomorrow afternoon, I used the day to visit The Kilns with my sister, my brother-in-law and my friend Cristian Ispir. Baby Rafi, my little niece, had the great honor of accompanying us and the great privilege of visiting C.S. Lewis’s home before reading any of his books or seeing any of the Narnia films. Not because she would not like, but because, being only 10 months, she can’t yet apply herself to these highly demanding intellectual pursuits.

At the moment when I am writing this post I don’t really have much time and energy to describe in details my impressions. Oxford is so peaceful (because most of the students are gone) and I count it such great joy to be here for the next two weeks.

I did not expect to visit The Kilns today, so I am much indebted to Cristian for coming up with the idea of going to see the pond close the Lewis’s house. We wanted to see only the pond and see the Kilns from the street, but tt so happened that Debbie Higgens, the Resident Director at The Kilns, and another Lewis scholar were in the garden and we could inquire whether it was possible to take a peek at the house. Normally, extended tours are available only by appointment, so we were very blessed to be given a short tour in the two main rooms of the house: the common room and the dining room.

I was sorry that I did not take with me a copy of the Romanian translation of Reflections on the Psalms. Since I do have one spare copy with me in Oxford, I will be glad to donate it to the library at the Kilns, which serves as a center for Lewis scholarship.

Below you can see a few pictures.


Politica de bagaje a companiei EasyJet m-a împiedicat să-mi iau aparatul cu mine, așa că m-am baza pe iPod.

New College, locul desfășurării conferinței despre apostolul Petru. Politica de bagaje a companiei EasyJet m-a împiedicat să-mi iau aparatul cu mine, așa că m-am baza pe iPod.

Ultimele săptămâni au fost foarte aglomerate și n-am reușit să notez mai nimic în jurnalul meu britanic. În continuare câteva însemnări haotice, care au la bază memoria involuntară și fluxul conștiinței. 🙂

IMG_2505

Mai întâi câte ceva despre conferința de la Edinburgh. Ca întotdeauna la astfel de evenimente internaționale, prezentările sunt amestecate: unele sunt excelente, altele sunt foarte bune, iar unele sunt doar bune. Am avut ocazia să văd câțiva „grei” evoluând „la aparate”: Larry Hurtado, Peter Lampe, Tobias Nicklas, Timothy Barnes. Acesta din urmă, deși britanic get-beget, e o combinație fermecătoare improbabilă de histrionism meridional și ironie britanică rafinată. Ne-a oferit o prezentare clară, savuroasă, cum nu cred să mai fi audiat vreodată. Aștept cu interes să citesc varianta publicată a referatului său. Mai notez aici că Barnes a publicat numeroase cărți de istorie. Probabil cea mai cunoscută lucrare a sa este Constantine and Eusebius.

IMG_2633

John Knox, patronul şcolii de teologie (Divinity School) de la Edinburgh.

Titlul prezentării mele a smuls câteva zâmbete. Am primit la final câteva comentarii care mi-au atras atenția asupra altor zone care merită explorate. O sugestie ușor arțăgoasă a venit de la Sara Parvis, specialistă în patristica timpurie, care a coeditat (cu Paul Foster) două volume care merită toată atenția celor interesați de Iustin Martirul (Justin Martyr and His Worlds), respectiv Irineu (Irenaeus: Life, Scripture, Legacy).

Am avut plăcerea de a-l reîntâlni pe profesorul Tobias Nicklas, de la Universitatea din Regensburg, pe care l-am cunoscut la Cluj, anul trecut. Mi-a spus că ar trebui să mă gândesc serios la un stagiu de cercetare post-doctorală. Din vorbă în vorbă, discutând despre peisajul religios din România, aflu de la el că în fresca noii biserici de la Râmeț (oare am reținut bine numele?) construite după Revoluție, evreii, catolicii și protestanții sunt osândiți la talpa iadului. Precum se vede, pictorul care a realizat fresca nu face discriminări și nu se încurcă în scrupule ecumeniste. Îi damnează profilactic, cu bidineaua, pe toți cei din afara staulului ortodox. Curios lucru, în altă biserică ortodoxă (din Germania) există o frescă în care Bonhoeffer (pastor luteran) e înfățișat în rândul sfinților.

În prima zi de conferință, chiar de dimineață, fac cunoștință cu reprezentantul unei edituri evanghelice. Îi spun că predau la Institutul Teologic Penticostal și că sunt membru al unei biserici penticostale. Îmi spune că a fost penticostal (Assemblies of God) și că s-a convertit la catolicism. Mă arat interesat de o asemenea evoluție spectaculoasă. Nu întâlnești în fiecare zi penticostali trecuți la catolicism. Îl întreb dacă îl deranjează să-mi spună mai multe despre subiect și îi spun că între autorii mei preferați se numără G.K. Chesterton, din care îmi doresc să traduc cândva o carte. Avem ocazia de a povesti pe îndelete despre diverse subiecte religioase atât la un ceai, înainte de începerea conferinței, cât și la cină, după terminarea primei zile.

Fiindcă după conferința despre Petru urmează conferința internațională SBL de la Saint Andrews, văd între participanți cercetători precum Klyne Snodgrass. Profit de ocazie să-i spun că lucrarea lui despre parabole devine tot mai cunoscută în spațiul românesc grație lucrării lui Andrei Pleșu.

Sunt impresionat de prezentările cercetătorilor din generația tânără. Câțiva dintre vorbitori sunt absolvenți de Princeton care și-au făcut doctoratul la Edinburgh și au rămas pe plaiuri scoțiene. Ascultând atât de multe referate bine puse la punct, fac inevitabil comparația cu ceea ce se vântură la noi în țărișoară. Stăm prost, foarte prost. Inflația de diplome fără acoperire a transformat învățământul românesc (ca să-l citez pe Creangă, via Petre Guran) în „cumplit meșteșug de tâmpenie”.

(Va urma)


Astăzi am fost la o biserică penticostală Church of God in Christ, în Luton.

Am avut senzația că am aterizat undeva în Bible Belt, la o biserică afro-americană în care dansul și exuberanța sunt la ele acasă.

Sper să am resursele și timpul necesar să povestesc pe larg cum e să participi (ca penticostal român scorțos și cu oareșce spoială  intelectualicească) la o slujbă de felul acesta. Între timp, vă reamintesc de experiența unui Liiceanu într-o biserică de negri americani. (Dacă bine îmi amintesc, și Mircea Eliade povestește undeva în jurnalul său despre impresiile pe care i le-a făcut slujba dintr-o biserică afro-americană. Trebuie să fi fost prin anii ’60).

Experiența a fost cu atât mai interesantă cu cât au fost botezate vreo 7 persoane. Plus două care s-au hotărât la final, la apelul bishop-ului! 🙂

Hitul zilei a fost, fatalmente, un action song, „Father Abraham had many sons”, interpretat în mod absolut fabulos de o negresă durdulie (dar foarte energică) al cărei timbru electrizant ar fi fost suficient să scoale și să cheme la dans și morții din morminte. Din păcate, „iutubul” nu mă ajută să ilustrez genul.

Între timp, să ne mulțumim cu hitul nr. 2, cântat în timp ce catehumenii intrau și ieșeau din apă.


Am rămas dator cu jurnalul pe ziua de joi, în care am evadat nițel din rutină prin Cambridge și pe la Catedrala din Ely, un orășel de vreo 15.000 de locuitori, la 15 minute distanță cu trenul.

La catedrală au loc 3 slujbe zilnic. Cea de evensong se ține la ora 17.00 în timpul săptămânii și la 16.00 duminica.

Pentru cei care nu sunt familiarizați cu tipicul anglican, precizez că evensong este o slujbă de seară (i.e. vecernie) care se desfășoară după o anumită rânduială, prezentată în The Book of Common Prayer.

Ce conține o slujbă de evensong?

Două lecturi din Sfânta Scriptură (una din VT și alta din NT), Psalmi, câteva imnuri (Magnificat, Nunc dimittis), rugăciunea „Tatăl nostru” și crezul de la Niceea-Constantinopol. Așadar, fără predică. 🙂

La Ely există un așezământ monahal de prin sec. VII (din 673, mai exact).

Catedrala a fost ridicată în perioada normandă (începând cu 1083, așadar la scurt timp după invazia lui Wilhelm Cuceritorul).

Evident, construcția a continuat în secolele următoare, de aceea actuala clădire e un amestec de stiluri (romanic, gotic timpuriu, gotic târziu).

La evensong vine surprinzător de puțină lume. Cred că am fost de toți vreo 30 de persoane. Biserica Angliei are catedrale splendide, însă publicul vine în principal să le admire și să le fotografieze. Din acest punct de vedere, criza spirituală a Occidentului îmi pare destul de evidentă. Nu pot să nu remarc  în trecere un paradox: acolo unde există biserici (în sensul de „clădiri”) pline, ele nu au prestigiul și splendoarea arhitectonică a celor „cu vechime”.

Am remarcat plăcut surprins că imnurile din hymnal-ul oficial sunt foarte diverse: unele coboară până la Ambrozie al Milanului, ceea ce înseamnă că sunt chiar mai vechi decât cele gregoriene.

Consider că un „plus” al serviciilor de evensong (sau al serviciilor anglicane în general) este rugăciunea pentru problemele din arena internațională. În mod cert, slujitorii din Biserica Angliei au antenele spirituale pe frecvențe la care cei din tradiții mai recente sunt de regulă insensibili. Ar fi ceva de învățat și în această privință.

Mai sunt vreo 10 minute până să înceapă slujba, de aceea turiștii încă se ațin în transept, sub cupola hexagonală, aproape de locul în care se fac repetițiile.

Dirijorul dă ultimele indicații.

Corul cântă superb. Prichindeii îmbrăcați în robe roșii, cu mantii albe deasupra, țin vajnic isonul coriștilor adulți.

Plecăm de la Ely încărcați de frumosul psalmodierii de evensong, având în spate soarele care și-a început coborâșul spre asfințit.

Un prichindel din cor se pregătește să stingă lumânările. Participanții la evensong stau și ei la cor, pe locurile unde nu sunt lumânări aprinse.

De revenit cu alt prilej pe aceste meleaguri liniștite.


Bunul meu prieten, Paul Leopold, din Suedia, are peste 70 de ani, dar călătorește ca în tinerețe. Știind că a venit recent la Londra pentru lansarea unei cărți scrise de Mary Beard (clasicistă cunoscută mai ales pentru excelenta carte despre Pompeii), l-am invitat la Cambridge, ca să dăm o raită în oraș.

Fiindcă mai fusese în Cambridge cu altă ocazie, i-am propus lui Paul să mergem și la catedrala Ely, care e la doar un sfert de oră distanță, cu trenul. În fiecare zi, la 5.30 se ține choral evensong, deci avem șansa să auzim și un cor profesionist.

Știam cum arată catedrala din foarte reușitul concert de Crăciun al lui Jessye Norman și m-am bucurat că am acum ocazia de a vedea live un eveniment ținut între zidurile acestui așezământ. Între noi fie vorba, orice vizită la Cambridge a unui prieten este un bun pretext ca să mă sustrag nițel de la muncile de sisif de care am parte aproape zilnic.

În drum spre gară ne-am abătut pe la Magdalene College (capela era închisă), apoi pe la St. John’s College. Paul nu văzuse capela, așa că s-a bucurat să descopere ceva nou.

Colegiul Trinity e în reparații, așa că n-am putut să vedem altceva decât poarta principală, cu statuia lui Henric VIII (care de pe la 1900 și ceva în loc de sceptru ține în mână un picior de scaun). Mai e și mărul de la intrare, în fața apartamentului în care a locuit cândva Isaac Newton. Cu privire la legenda cum că actualul pom ar fi „lemn din lemnul” mărului care i-a căzut lui Newton în cap când cu gravitația, am mari dubii.

Când să ajungem la King’s Chapel, atenția ne-a fost reținută de un nene care spăla geamurile de la etajele doi și trei ale unei clădiri cu ajutorul unei prăjini lungi de vreo 5-6 metri, prevăzute la capăt cu o perie prin care curgea apa. Se înțelege, prăjina are în interior un furtun prin care urcă apa. Turiștii priveau intrigați această invenție. Un neamț (deh, pragmatismul german) i-a sugerat subtil muncitorului o soluție mai „down to earth” spunându-i că în Germania ar fi fost folosită o scară…

Curtea de la King’s College. În mijloc, statuia fondatorului, Henric al VI-lea.

Un „close-up” cu statuia lui Henric VI.

După King’s, am coborât pe artera principală, trecând pe lângă celebrul ceas „cu lăcustă”, ne-am abătut pe la Corpus Christi (singurul colegiu care e întemeiat de „talpa țării”, adică de niște bresle ale orașului), am aruncat o privire în St. Botolph’s Church, am intrat la Pembroke și am ajuns finalmente la Muzeul Fitzwilliam, pe care l-am mai văzut cu ocazia vizitei unui alt prieten.

Mai jos alte câteva fotografii din itinerariul nostru. Despre vizita la Ely într-o viitoare postare.

Pendulul ceasului „cu lăcustă”, pe artera King’s Parade, în vitrină la Corpus Christi. Greu de crezut, dar ceasul a costat 1 milion de lire.

Capela (modestuță) de la Corpus Christi. Am observat la un moment dat un vitraliu crăpat. Dacă bagi un milion de lire într-un ceas, de unde bani să cârpești vitraliile sparte?

Dacă n-ar fi îngerașii copilași nițeluși kitschioși, pictura ar fi superbă. Îmi aduce aminte de Grünewald.

Biblioteca de la Pembroke. Era închisă.

O capelă mult mai somptuoasă decât la Corpus Christi.

Și, finalmente, la Fitzwilliam. Fațadă neoclasică. Muzeul ca templu al culturii.

Decorațiuni interioare foarte elegante, precum se vede.

Dincolo de ușa încadrată de cele două cariatide fotografiatul e interzis. Ca orice bun vizitator, mă conformez. (Ar fi și greu să fiu discret cu aparatul pe care îl am). 🙂


Cercetările despre Bibliile Cornilescu devin tot mai palpitante. Astăzi Onesimus Ngundu mi-a spus că a descoperit în arhivă încă un dosar cu documente între care se află și numeroase scrisori de-ale lui Cornilescu. Abia aștept să ajung din nou luni la Biblioteca Universității pentru a le studia. Am parcurs deja patru dosare principale, pe care le credeam singurele, dar iată că noi documente ies la suprafață.

Dar n-ar fi aceasta singura surpriză din săptămâna care se apropie de final. Miercuri am avut parte de o vizită neașteptată la Tyndale House. Pe la 16.30, după scurta pauză de cafea, când abia reluasem lucrul cu forțe sporite, secretara vine să mă anunțe: „Emanuel, ai un vizitator”.

„Un vizitator? Dar nu aștept pe nimeni?”

„E cineva de la Societatea Biblică. Spune că nu vă cunoașteți personal, dar vrea să discute cu tine”.

Foarte intrigat, merg în common room, unde mă aștepta musafirul. Îmi spune că a venit în Cambridge să studieze dosarele Cornilescu și că Onesimus i-a recomandat să ia legătura cu mine. Îl interesează niște informații în legătură cu Biblia Cornilescu 1931. Sunt foarte surprins că un englez e interesat de această versiune obscură.

„Dar știți că nu există niciun exemplar în arhiva Societății Biblice”, îi spun eu. Și mă mir în sinea mea că Robert Kilgour, altminteri foarte atent să adune în biblioteca de la Bible House orice nouă versiune a Bibliei, a omis tocmai această ediție în format mare.

„Da, știu că nu există. Am căutat-o deja”.

Îi povestesc pe scurt istoria acestei versiuni și miturile care circulă despre ea (în principal cel potrivit căruia Cornilescu, pentru a contracara acuzele că ar fi tradus Biblia prea liber și folosind alte versiuni, s-ar fi apucat să facă o versiune complet nouă, literală, pornind de la textele originale).

Aflu de la el că un exemplar din Cornilescu 1931 se găsește în biblioteca Institutului „Timotheus” din București. Nu-i așa că Dumnezeu are simțul umorului? Trebuia să mă aducă la Cambridge ca să aflu de la un englez că în sat la mine e o Biblie după care am alergat multă vreme cu pletele-n vânt (vorba lui Creangă) și cu limba de-un cot!

„Extraordinar. Eu am avut în mână un exemplar de la niște prieteni de familie. Am reușit să o scanez, dar nu știam de existența vreunui alt exemplar.”

Așadar, în România există cel puțin două exemplare ale versiunii 1931. Probabil că există mai multe, dar despre două am eu cunoștință.

Dintr-una în alta, îi spun că ar fi interesant de văzut adresele la care a locuit Cornilescu pe durata șederilor lui în Anglia, mai ales că numele străzilor nu s-a schimbat în cei aproape 90 de ani de când a pus Cornilescu piciorul pe tărâm englez. El are o idee și mai bună: instalarea unor plăci memoriale în locurile respective, după modelul celor albastre care pot fi văzute și la Cambridge. Amplasarea lor s-ar putea face cu efort minim, prin bună înțelegere cu actualii proprietari și cu consiliile locale.

Decidem că n-ar fi rău să facem împreună un circuit prin Londra și pe la Brighton, pe urmele traducătorului nostru. Nu știu exact când vom purcede efectiv la drum, dar proiectul sună promițător. Dacă totul decurge conform planurilor, voi scrie în mod cert o postare despre peregrinările lui Cornilescu în Anglia. Se înțelege, o postare împănată cu fotografii din belșug!

Țineți aproape!

Pagina următoare »