Jurnal de Anglia



Astăzi am trecut pe lângă „The Eagle”, care e la o aruncătură de băț de King’s College (și zona centrală a orașului).

Prin ce a rămas în istorie acest birt (sau cum se traduce englezescul pub)?

Prin faptul că aici au anunțat Crick și Watson prima dată cum funcționează ADN-ul, în 1953.


Câteva fotografii, tot din seria „Cambridge by night”.

Fatalmente, după atâta fotografiat la Biblioteca Universității, pe înserat mi s-a terminat bateria.

Colegiul Clare și turlele capelei de la King’s. După cum arată fotografia, s-ar spune că e mai multă lumină afară. Și totuși, e întuneric bine.

Dacă ții drumul ăsta, ajungi în câteva minute la Biblioteca Universității.

În partea opusă, drumul merge spre zona centrală a orașului (piață, St. Mary the Great).

Fotografia trebuie iertată, fiindcă e fără trepied. Intrarea de la King’s dinspre Queen’s Road.


Astăzi mi-am luat o mică „vacanță de vizită la Oxford/” în interiorul „vacanței de lucru la Cambridge”. Nu e chiar rău, nu?

(Folosesc termenul „vacanță” fiindcă de curând o cunoștință mi-a cerut părerea într-o chestiune și a început mesajul cu faptul că știe că sunt în vacanță în Anglia… Eu știam că sunt în perioadă de muncă intensă.)

De la Cambridge la Oxford drumul cu un autobuz National Express durează cam 3 ore. Mai puțin la întoarcere, că e seară.

Fiindcă un prieten mi-a dat cu împrumut o bicicletă Brompton (împachetabilă), dimineață la 9.00 am sărit pe bicicletă și am plecat la Park & Ride (mai mult „Ride & Ride” în versiunea mea).

Inițial aveam de gând să stau la Oxford vreo două zile, dar a trebuit să-mi schimb planurile în așa fel încât să plec dimineața și să vin seara. Cam puțin timp, pentru cât de multe lucruri sunt de vizitat, dar să fim modești și să luăm cu bucurie tot ce ni se dă, chiar și când e vorba de firimituri.

Am ajuns pe la ora mesei. Îi promisesem lui Bill Prevette că voi merge direct la Oxford Center for Mission Studies, de îndată ce ajung în oraș, dar până m-am dezmeticit în peisajul oxonian a durat nițeluș. (E drept că bicicletele Brompton costă 700 de lire una bucată, dar în varianta standard sunt fără GPS. :))

OCMS e în clădirea unei biserici anglicane scoase din uz. Decorațiunile interioare au rămas intacte.

Vedere din cealaltă parte (din balcon).

La OCMS prânzul era în toi, așa că am picat numai bine pentru o excelentă mâncare sud-coreeană. Bill mi-a făcut cunoștință cu o parte dintre cercetătorii de acolo, după care am plecat într-un scurt tur de orientare prin zona centrală a orașului. Scurt fiindcă la 16.00 aveam programată o întâlnire cu Walter Hooper, consilier literar al patrimoniului C.S. Lewis.

Bill mi-a recomandat să intru în Muzeul de Istorie Naturală doar ca să-mi fac o impresie despre cum e organizat. Superb!

Trebuie să revin la Oxford dacă nu din alt motiv, măcar ca să mă lămuresc căror gojobănii le-au aparținut aceste schelete. (Mă rog, scheleți [din dulap], după vorba unui comentator de la Antena 3).

Iată, suspine și la Oxford, nu doar la Veneția sau la Cambridge. Podul de la Cambridge e peste râu, așa că dă clasă!

Bicicletele ne-au ajutat să fim mai eficienți decât dacă am fi mers pe jos. Trebuie spus că în privința pistelor pentru bicicliști situația la Oxford mi s-a părut „jos pălăria”. Pe lungi porțiuni ale drumului există piste dedicate. Uneori trotuarele sunt împărțite foarte „democratic” între pietonii simpli și bicicliști. Și la Cambridge situația e destul de bună, dar parcă Oxfordul e mai atent la această chestiune. Cinste lor!

Sala principală de la Divinity School (fosta). În dreapta e scaunul lui Francis Drake.

Probabil cea mai faimoasă clădire din Oxford. Radcliffe Camera.

La 15.30 deja a trebuit să ne întoarcem la centru. Walter Hooper stă la capătul lungii artere pe care se află OCMS și nu mi-a fost foarte greu să ajung la el.

Deși are 82 de ani, încă e ocupat cu cercetarea și scrisul. Pentru anul viitor (când se împlinesc 50 de ani de la moartea lui C.S. Lewis) editează, la cererea Cambridge University Press, un volum cu eseuri ale acestuia.

L-am întrebat, între altele, dacă vede posibilă realizarea unei serii „C.S. Lewis opera omnia”. S-a arătat neîncrezător în proiect. Sunt prea multe edituri care dețin drepturile pentru lucrările lui Lewis. Unele sunt în State, altele în Marea Britanie. Sunt și interese financiare. Fiecare editură vrea să-și păstreze avantajul pe care-l are.

L-am întrebat dacă e adevărat că Alister McGrath scrie o biografie a lui C.S. Lewis și mi-a confirmat. Va fi gata anul viitor, pentru a marca cei 50 de ani.

Mi-a părut rău că n-am avut inspirația să iau cu mine un volum din Ferigi și elefanți. I-ar fi plăcut să vadă ediția românească.

După o oră de discuții, ne despărțim. Sunt uimit de modestia acestui om care a făcut enorm pentru a menține vie memoria lui C.S. Lewis și pentru a face accesibile, postum, o bună parte din scrierile lui Lewis.

„The Bird and the Baby”, cum îi spuneau The Inklings.

În amintirea martirilor protestanți (Latimer, Cranmer, Ridley) arși pe rug de catolica Mary Tudor la Oxford. Cuvintele faimoase ale lui Latimer: ‘Be of good courage master Ridley, and play the man, for we shall this day light such a candle by God’s grace in England, as I trust shall never be put out’.

De la 5 la 7 mi-au mai rămas două ore de vizita. Cam puțin, dacă scădem și o scurtă escală la KFC. 🙂

Am ajuns la Magdalen College când deja se închisese, dar m-am milogit de portar să mă lase numai în prima curte, să fac câteva fotografii. Mi-a spus că „technically we are closed”, dar totuși m-a lăsat.

Și-apoi, cum spune o vorbă, „dă-i românului un deget…”. Am reușit să mă furișez printre vizitatorii care mai bântuiau prin curte, iar apoi m-am strecurat în capelă și prin alte curți interioare. Evident, îmi și ticluisem în gând o scuză „nobilă”, în cazul în care portarul ar fi venit după mine să mă ia de urechi pentru încălcarea „termenilor”: „Știți, am tradus din C.S. Lewis. Trebuie să mă lăsați să văd colegiul în care a predat. Nu voi mai fi în Oxford de mâine…” Dar portarul, de bună seamă, avea alte ocupații mai serioase decât să mă verifice pe mine.

Curtea exterioară („a neamurilor”) de la Magdalen.

Capela de la Magdalen. Fiindcă era închisă, a trebuit să o fotografiez (ca mama lui Sisera) printre zăbrele.

Se lasă încet amurgul, semn că trebuie să-mi iau ale trei fuioare (rucsacul, aparatul foto și bicicleta).

Dar „timpul tace și trece” (ca să citez dintr-un contimporan). Cu regret, a trebuit să-mi iau tălpășița spre stația de autobuz și să revin la trebile curente.


Mai ieri taica P. se plângea că „dau” pe blog din când în când gazon verde tuns scurt și vitralii prezbiteriene.

Gazon tuns lung și galben (sau de altă culoare) încă n-am văzut prin Anglia, așa că „dau” numai de care este. Vitraliile prezbiteriene sunt de fapt anglicane, fiindcă biserica All Saints e folosită de prezbiterieni, dar nu ei au pus vitraliile. Mă rog, la țară merge. Baba n-aude, dar le potrivește.

Iaca, să dăm și un strop de cultură. Fusei duminică într-un mic turneu pe la colegii. Am descoperit cu surprindere (și bucurie) că permisul meu de bibliotecă îmi asigură intrarea gratuită peste tot, așa că am mitraliat cam tot ce mi-a căzut sub ochi.

Din modestie, „dau” mai jos doar câteva fotografii de la capela colegiului Trinity, despre care se spune că are o avere fabuloasă.

La intrarea în capelă sunt 7 statui. În centru e statuia lui Newton, absolvent de Trinity.

Newton, ultimul magician. A susținut idei cam neortodoxe în materie de hristologie. Cercetătorii încă se luptă cu hârțoagele lăsate de el.

Pe peretele din spate e o listă lungă de nume. N-am reușit încă să mă lămuresc asupra semnificației sale.

Alt absolvent de Trinity. Vă las să ghiciți cine este domnul cu guler elisabetan.


„Prietenii”, pe numele lor mai oficial „Societatea Religioasă a Prietenilor”, au o casă de întâlniri la intersecția cu Jesus Lane, la 3 pași de unde stau eu.

Fiindcă trec des pe lângă locașul lor de închinare, mi-am spus că trebuie să le fac neapărat o vizită.

Nu știam precis la ce să mă aștept. Auzisem că întâlnirea decurge foarte informal, fără nimic pregătit în prealabil. Mai auzisem că se practică momente de tăcere.

Întâlnirea începe la 10.30, așa că la  10.25 eram deja în sala de întâlnire.

Vreo 20 de oameni erau deja prezenți, așezați pe bănci sau scaune, într-o liniște deplină. Meditau sau se rugau. Unii cu ochii închiși, alții cu ochii deschiși, dar cu privirea în jos.

Treptat au mai venit vreo 10 persoane. Majoritatea în vârstă. Fiecare intra și lua un loc, într-o liniște întreruptă la răstimpuri numai gânguritul dulce al unui copilaș. Nu după mult timp, mama și-a luat copilașul și a plecat. Probabil ca să nu deranjeze.

Primele 5-10 minute de tăcere au trecut relativ repede. Am luat pe furiș o carte de pe bancă (Quaker Faith and Practice, un soi de catehism amplu al mișcării) și am început să citesc din ea. Așteptam să se întâmple ceva și, ca tot omul, încercam să-mi umplu timpul.

Apoi, în acea tăcere deplină, am realizat că de fapt asta e problema mea: încerc să „umplu” un timp, în loc să abandonez gândurile, reflecțiile, impresiile, frământările și să-mi îndrept „atenția” către Dumnezeu.

A trecut o jumătate de oră. Prin fereastra deschisă din spatele meu vine ecoul înfundat al orașului, ca un zumzet. Se aude uguit de turturele.

E liniște, dar nu liniște mormântală, apăsătoare, ci o liniște senină, plăcut, încurajatoare.

După ce întâlnirea s-a terminat și au mai rămas câțiva membri în sală, am făcut niște fotografii. Oamenii stau în cerc, probabil pentru a sublinia un principiu important în teologia lor: preoția universală. În centru, pe masă, este Biblia.

Deși am început să intru treptat în această mare de liniște (cum n-am mai simțit decât duminica trecută la Cina Domnului, în biserica prezbiteriană), încă aștept să se întâmple „ceva”.

„Prietenii” nu par deloc stresați de această așteptare. Nu sunt crispați, încrâncenați, stingheriți de tăcerea care învăluie încăperea.

M-am întrebat ce s-ar întâmpla dacă în slujbele evanghelice, atât de pline de vorbe, de zgomot („joyful noise”, noise nonetheless) și uneori de muzică, am introduce o tăcere de o jumătate de oră. Cred că unii enoriași ar avea căderi nervoase.

Au trecut 40 de minute. Se vede că sunt novice în disciplina liniștii și a meditației de acest fel. Mă foiesc discret, ba îmi adun picioarele, ba mi le întind, ba mă las mai jos pe spetează, ba mă ridic. Cartea pe care o țineam în brațe cade în final pe bancă și se închide. „Prietenii” vârstnici stau nemișcați, dar fără a fi rigizi. Există o anumită suplețe și eleganță în fixitatea lor.

Când au trecut 50 de minute, un bătrânel cu baston (despre care aș fi spus că are vreo 75 de ani, dar care de fapt avea vreo 95) s-a ridicat și ne-a împărtășit o meditație. Preț de vreo 5-7 minute a vorbit despre sărăcie. Isus însuși a fost sărac și a trăit într-o societate săracă. Ucenicii lui au fost săraci. A fost pomenită văduva care a dat ultimii doi bănuți, apoi femeia din parabolă, care scotocește toată casa după banul pierdut. Mesajul e simplu, fără afectare, fără artificii retorice, fără intelectualisme. Dar are o anumită cursivitate și frumusețe, fiindcă vine din inima unui om sincer. E practic o depănarea a unor episoade din Scriptură. Așa cum îmi imaginez că trebuie să se fi transmis Evanghelia în primele decenii, până când tradițiile orale care circulau în Palestina primului secol au fost puse în scris de Marcu, primul evanghelist.

După ce și-a încheiat meditația, bătrânelul ia loc și mai păstrăm vreo 10 minute de liniște.

Quakerii de aici țin tradiția de vreo 300 de ani. Actualul loc de întâlnire a fost donat de o quakeriță din sec. 17.

La final, nou veniții sunt invitați să se prezinte și apoi se fac diverse anunțuri și se merge la ceai.

Despre discuțiile pe care le-am avut cu această ocazie nu mai e vreme de povestit. Ca impresie generală aș spune că, deși „slujba” quakerilor e ultraminimalistă, redescoperirea tăcerii și a meditației „departe de lumea dezlănțuită”, cum ar spune Hardy, mi se pare un câștig însemnat.

Mă întreb dacă măcar la Cina Domnului nu am putea introduce tăcerea, pe care s-o întrerupem doar cu acele cuvinte lăsate de Isus în noaptea în care a fost vândut.


Pe când am ieșit astăzi de la Tyndale House deja se înserase.

Mi-am spus că n-ar fi rău să-mi încerc puterile fotografice pe timp de noapte.

Știu că fără trepied nici nu are rost să încerci.

Sau poate are?

Să vedem.

Cum ies de la Tyndale House, dau în Grange Road, pe care merg hăt până la capăt. Și sunt aproape de casă.

De data asta m-am abăut nițeluș din drum, trecând pe Queens’ College.

Podișca matematică de la Queens.

Aproape de piața centrală, un nene face conferință Skype în mijlocul drumului. Nu degeaba vizavi e magazinul French Connection.

Mi-au plăcut bârnele clădirii. Să nu se creadă, Doamne ferește, că fac reclamă la vreun produs… 🙂

Colegiul Magdalene în stânga.

Un șir de case de pe strada pe care locuiesc. Posh, huh? 🙂

Totuși, ca să ajungi partea cealaltă, trebuie să treci pe pod.

Și iarăși strada mea.


Astăzi am fost la All Saints’ Church, a cărei turlă țuguiată (a treia ca înălțime din Cambridge) domină zona de nord a orașului.

Să punem lucrurile „în perspectivă”, cum s-ar zice. Turla (de vreo 50 de m) care înțeapă linia orizontului este a Bisericii „All Saints”.

Biserica e folosită acum de o congregație prezbiteriană. Slujba m-a impresionat în mod foarte plăcut. Ar trebui să-i dedic o întreagă postare, fiindcă sunt multe de comentat.

Vitraliu instalat în 1923. Înălțimea ferestrei face imposibilă o fotografiere mulțumitoare. Un aparat excelent am. Mi-ar mai trebui o scară. Și probabil mai multă pricepere la combinat setările complexe. 🙂

Privind vitraliile bisericii, am avut plăcuta surpriză de a mă „întâlni” cu trei englezi eminenți: poetul (metafizic) George Herbert, cu ale cărui poezii m-am intersectat (și războit) traducând din C. S. Lewis, biblistul Brooke Foss Westcott, a cărui ediție critică a NT (publicată în 1881) a schimbat radical fața criticii de text a NT, și Henry Martyn, absolvent al John’s College, pe care întâlnirea cu Charles Simeon l-a determinat să devină misionar în India și traducător al NT în urdu și persană. A murit la 31 de ani.

Decupaj din vitraliu cu Brooke Foss Westcott. În mână ține NT grec, cea mai notabilă realizare a sa. În partea stângă sus se vede (foarte slab) silueta catedralei din Durham.

Despre Brooke Westcott știam că petrecuse 30 de ani lucrând (în parteneriat cu Hort) la ediția critică ce le poartă numele. Ce n-am știut, până să vin la Cambridge, e că Westcott, departe de a fi îngropat între cărțoaie și manuscrise, a fost foarte „conectat” la realitățile sociale din vremea lui.

Fericiți făcătorii de pace…

În perioada cât a fost episcop de Durham, a avut un rol important în dezamorsarea conflictului dintre mineri și patronat, conflict transformat în grevă în 1892. Vitraliul din All Saints’ Church scoate în relief tocmai această dimensiune a personalității și lucrării lui Westcott. Nu întâmplător, una dintre biografiile sale se intitulează, foarte sugestiv: The Miners’ Bishop: Brooke Foss Westcott of Durham (2004).


Prima curte a colegiului Magdalene. Evident, numele trimite la Maria Magdalena.

 Astăzi am decis să vizitez Magdalene („Modlin”) College, care e la doi pași de strada pe care locuiesc. De fapt, cred că e cel mai apropiat colegiu. Mă interesează în mod deosebit fiindcă aici a predat C.S. Lewis ca profesor de literatură medievală și renascentistă începând cu 1955. (Alegerea lui pe acest post s-a făcut în 1954).

 L-am întrebat pe portar dacă intrarea costă și mi-a spus în glumă: astăzi e 100 de lire. Văzând expresia nedumerită de pe chipul meu, m-a lămurit că e gratis.

Mottoul colegiului este „Păstrează-ți credința”. „Foy” e forma veche a lui „foi”.

Din păcate, n-am vizitat capela, fiindcă mă gândeam că o voi vedea la întoarcere, după ce intru în grădina colegiului. Dar grădina era închisă, așa că am luat-o pe altă cărăruie și n-am mai revenit să o văd. De vizitat cu altă ocazie, mai ales că undeva în preajmă a fost instalată o placă în amintirea lui C. S. Lewis.

Într-o scrisoare din 1 nov. 1954, C.S. Lewis îi scria unei cunoștințe (Mary Willis Shelburne):

Did I tell you I’ve been made a professor at Cambridge? I take up my duties on Jan. 1st at Magdalene College, Cambridge (Eng.). Note the difference in spelling. It means rather less work for rather more pay. And I think I shall like Magdalene better than Magdalen. It’s a tiny college (a perfect cameo architecturally) and they’re so old fashioned, & pious, & gentle and conservative – unlike this leftist, atheist, cynical, hard-boiled, huge Magdalen. Perhaps from being the fogey and ‘old woman’ here I shall become the enfant terrible there.

Bibliotheca Pepysiana e închisă în perioada asta. De vizitat cândva în octombrie. Multe și minunate sunt comorile pe care le ascunde în interior.

Porticul Bibliotecii Pepys (detaliu).

Pe 20 decembrie îi scria, din Oxford, unui alt prieten:

This will be the last letter I shall be writing to you from the old address, and I think you have my new one? The Kilns, Kiln Lane, Headington Quarry, Oxford. On 12th January I take up my ‘Chair’ at Cambridge, but I shall not be giving up my house here; will in term-time go over to Cambridge every week from Monday to Saturday, and come back here for the week end. Our sister College, Magdalene, Cambridge is very kindly putting a set of three rooms at my disposal, so I shall be very comfortable. In many ways I am of course sorry to leave the old shop after twenty nine years, but I shall welcome the easier life of a Professor, which will let me devote much more time to my non-academic work.

With love and blessings to you and your mother, and good wishes for 1955, yours ever,

C. S. Lewis

Râul Cam, văzut de pe Magdalene Bridge.


Astăzi a fost o zi plină. M-am oferit să fiu traducătorul unui grup de români care a venit să viziteze Cambridge-ul, așa că partea a doua a zilei mi-a fost ocupată de un mic tur prin oraș.

Spuneam cu altă ocazie că o biserică baptistă din Cambridge organizează tot soiul de evenimente (cultural-religioase) pentru românii și bulgarii care lucrează la fermele din apropierea orașului. Evenimentul de astăzi a avut în vedere atât moștenirea creștină a orașului, istoria tumultuoasă prin care a trecut în perioada Reformei, cât și prestigiul științific de care s-a bucurat și se bucură în continuare acest centru universitar.

Dimineața am fost la St. Barnabas Church, biserică anglicană de orientare evanghelică (și carismatică?). Fatalmente, am avut parte și aici de action song! Impresie sumară: dezorganizare și prea mulți copii țopăind liber prin biserică sub privirile pline de îngăduință ale mamițelor și tanti mițelor care i-au adus. Doamna vicar nefiind prezentă, atmosfera a părut nițeluș scăpată de sub control; ne-am regăsit, cred, în proverbiala situație: șoriceii își fac de cap în lipsa motanului (mă rog, a pisicii, în acest caz). Partea bună e că în a doua jumătate a slujbei s-a ținut un studiu biblic interactiv, cu toată biserica, într-o încăpere separată. (De fapt, am fost izgoniți, ca să-și poată ține copiii programul / numărul lor). La studiu se citește un text biblic și apoi oamenii se împart pe grupulețe și discută diverse aspecte, încercând să răspundă la un set de întrebări.

Precum se vede, Biserica Rotundă. S-a construit pe vremea când la noi voievozii încă nu apucaseră să descalece. 🙂

După prânz m-am dus la „Round Church” (pe numele ei oficial, The Church of the Holy Sepulchre), o biserică (a doua ca vechime din Cambridge) a cărei structură imită Biserica Mormântului, din Ierusalim. A fost construită pe la 1130, așadar, în perioada normandă. Evident, între timp a mai fost ajustată arhitectonic, drept care acum are și niște ogive gotice. A trecut prin numeroase vitregii: pictura și statuile din interior au fost vandalizate în timpul războiului civil (condus de nimeni altul decât puritanul Oliver Cromwell, absolvent al colegiului Sidney Sussex, pe care l-am vizitat tot azi). Mai recent, în al Doilea Război Mondial, vitraliile de pe peretele răsăritean au fost făcute zob de o bombă. Din pe la începutul anilor ’90, dovedindu-se neîncăpătoare, biserica a fost scoasă din uz, iar acum este sediul fundației Christian Heritage, care organizează diverse evenimente culturale și religioase.

Mă tem că veți vedea multe vitralii de acum încolo pe acest blog. Ce să fac, sunt fascinat de vitralii. În imagine, fereastra distrusă de o bombă în timpul celui de-al doilea măcel mondial.

Detaliu din vitraliul de pe peretele răsăritean. De remarcat pelicanul, simbol al lui Hristos.

De la Round Church am mers la John’s College, la Trinity, St. Mary’s, St. Bene’t (i.e. Benedict), Laboratorul Cavendish și Colegiul Sindey Sussex. E doar vârful aisbergului și cred că vor mai urma și alte vizite.

Evident, sunt prea multe lucruri de povestit fie și despre o vizită cu mai puține obiective, așa că în cele de mai jos mă voi rezuma la câteva informații despre St. John’s.

Biserica de la St. John’s, contruită mai recent. Turnul ei se vede cam de peste tot, în partea de oraș în care locuiesc eu. N-am putut să intrăm în nava propriu-zisă, dar din interior se auzeau niște armonii dumnezeiești!

Colegiul St. John’s a fost întemeiat de cuvioasa Lady Margaret de Beaufort („Turn frumos”), care s-a căsătorit și a rămas văduvă de trei ori, moștenind de fiecare dată o avere frumușică. (Dacă putem fi răutăcei, și iată că putem, ne și întrebăm cu maliție dacă nu cumva Madame de Beaufort i-a ajutat pe soțiori să ajungă mai iute în lumea drepților sau unde vor fi ajuns).

Interiorul capelei de la St. John’s. Încă bâjbâi când trebuie să aleg setările optime ale aparatului meu foto, dar presupun că se vede o îmbunătățire față de ce obișnuiam să postez. De revenit pentru a asculta corul sublim și pentru a face fotografii mai în tihnă.

Cel mai celebru absolvent al colegiului este probabil William Wilberforce, ale cărui neobosite eforturi (pe plan politic) au dus în final la abolirea sclaviei în Anglia și în întregul imperiu britanic. În semn de omagiu, lui Wilberforce i-a fost ridicată o statuie în capela colegiului. Trupul său a fost înmormântat la Westminster Abbey. Campania lui de abolire a sclaviei a fost subiectul unui film care ar merita văzut: Amazing grace.

Wilberforce are ceva din trăsăturile lui Churchill. Nu doar din cele fizice, ci și din cele de caracter. O încăpățânare sănătoasă întru o cauză bună. Biblia pe care o ține pe genunchi i-a fost mereu călăuză după convertirea religioasă radicală de care a avut parte.


Viața are un fel straniu de a ne aduce în contact cu oameni despre care „urechea noastră auzise”. Ne dorim probabil ca întâlnirile cu oamenii pe care îi admirăm să urmeze un scenariu previzibil, asupra căruia să avem controlul (eventual ca regizori), dar ele, din cauza nepriceperii și a nătângiei noastre, urmează un cu totul alt curs.

Astăzi, în pauza de cafea de la 16.00, Dirk Jongkind stătea de vorbă cu Steve Walton și cu încă un domn vârstnic, în cerdacul dinspre grădină. Dirk e fellow la Tyndale. Steve e profesor la London School of Theology și acum scrie de zor comentariul la Fapte din erudita serie Word Biblical Commentary. Pe domnul în vârstă nu-l știam. Sau așa credeam.

Vedere dinspre cerdacul în care se stă adesea în pauza de cafea.

Se discută despre cartea Faptele Apostolilor și despre Irozi (și felul în care au murit), despre Pilat și câte și mai câte. Cred că discuția începuse de la Iacov, fiul lui Zebedei, fratele lui Ioan, fiindcă domnul în vârstă spune că lucrează la o lucrare despre Iacov, pe care o va prezenta la un simpozion ținut taman la Santiago (i.e. Sfântul Iacob) de Compostela (i.e. „Câmpul Stelei”), celebru loc de pelerinaj, unde se zice că ar fi fost îngropate moaștele Sf. Iacov. Numai Domnul din cer știe cât adevăr este în această tradiție (care, ce-i drept, a făcut carieră în Evul Mediu).

Discuția divaghează spre ideea de pelerinaj, spre scoica devenită simbolul pelerinilor care mergeau la Santiago, spre Chaucer și ale sale Povestiri din Canterbury. Mă bag și eu în discuție, ca o musculiță în lăptic, și observ că traseele către Santiago par să fi fost foarte numeroase. La Utrecht există o biserică dedicată Sf. Iacov, biserică aflată, pe vremuri, în circuitul pelerinilor.

Aici se face vineri barbecue. Când nu plouă!

Steve Walton își amintește că s-a făcut recent și un film pe tema pelerinajului: The Way, cu Martin Sheen. Eu completez spunând că parcă și Luis Buñuel are un film legat de tema asta. Apoi îl întreb pe domnul în vârstă: dar de când datează tradițiile astea despre Sf. Iacov? Că și românii au una cu Sf. Andrei, pomenit de Origen (și reluat de Eusebiu) în care le place să se regăsească. Alunecăm astfel pe terenul „Sciției” Sfântului Andrei și al ideologiilor (mitizante) fondatoare. Între timp, Dirk și-a dat seama că pauza lui s-a încheiat și se retrage discret. Mai sporovăim nițeluș pe tema tradițiilor despre apostoli. Domnul în vârstă evocă faptul că Sf. Andrei e revendicat și de scoțieni, apoi pomenește de St. Andrews, unde a și predat o vreme. (Atunci ar fi trebuit să mi se aprindă un beculeț). După încă vreo câteva minute de discuții decidem că ar fi cazul să mergem și noi la treburile noastre. Înainte de a pleca, Steve îi spune domnului în vârstă: „Richard, dacă vrei cartea despre sfârșitul lui Irod, să știi că e la mine pe birou!” (Alt beculeț care nu a licărit, cum ar fi fost cazul).

Hexagonul, aflat pe partea dinspre grădină a bibliotecii. Biroul meu este pe partea opusă, cu vedere la stradă.

Când să plec și eu, domnul în vârstă îmi spune: „Apropo, mă numesc Richard Bauckham”.

N-apuc să mă dezmeticesc, fiindcă mă întreabă ce studiez. Îi spun câte ceva și apoi, ca să mă conving că am auzit bine, îl mai întreb o dată de surname. Mi se confirmă:

„Bauckham”.

„Ah, dar am câteva cărți scrise de dvs.! Jesus and the Eyewitnesses…”, mă fâstâcesc eu, înciudat că am stat de vorbă atâta vreme cu un titan al biblisticii anglo-saxone, un om ale cărui cărți le studiasem, pe care îl cunoșteam din auzite, a cărui fotografie o văzusem de câteva ori, pe care îl și văzusem cândva într-un interviu, și pe care, iată, îl avusesem acum minute în șir înaintea ochilor, fără să-mi dau seama cine este! Nu cred că mi s-a mai întâmplat vreodată așa ceva. Păstrând proporțiile, aș spune că acum am o lentilă hermeneutică destul de utilă în interpretarea pasajului care descrie episodul „Emaus”. Dacă eu, trecând prin situația descrisă mai sus, m-am simțit nătâng și am foarte revoltat pe mine, cum trebuie să se fi simțit cei doi ucenici la întâlnirea cu Domnul înviat?

P.S. Site-ul lui Richard Bauckham, AICI.


Deocamdată nu prea mai am timp să scriu în jurnalul meu de Anglia.

Remarc doar în treacăt că săptămâna asta vremea s-a făcut foarte frumoasă. Dimineața, când ies din casă, mă încarc de soare și de parfumul teilor care încă nu au lepădat floarea.

Aș spune chiar că pentru cineva care merge jumătate de oră în pas alert e chiar prea cald. Totuși, în bibliotecă atmosfera e respirabilă, chiar și fără aer condiționat. De fapt, aflu că e neobișnuit ca lumea să aibă aer condiționat pe aici.

Luni a fost zi de grădinărit. Toată suflarea din bibliotecă a ieșit luni la 11.00 să smulgă buruieni, să aranjeze pietrișul, să facă tot ce trebuie pentru ca spațiul verde să arate frumos. După două ore, mica armată de grădinari de ocazie își trăgea sufletul în jurul unei mese cu hot dogi, fructe și dulciuri.

Eveniment cu totul excepțional: pauzele de cafea de ieri au fost anunțate cu două lovituri de gong. Ce să fie, ce să fie? Organizația Green Scholars ne-a tratarisit cu prăjituri. Atât de multe, încât ne-am îndopat la ambele pauze.

Trecând astăzi prin curtea de la King’s College n-am rezistat să nu imortalizez două văcuțe aflate la păscut. De fapt, una dintre ele tocmai „se face comodă” pentru a-și putea rumega proviziile din stomăcel.

Iată o imagine banală, veți spune. Ce poate fi mai placid decât o vacă?

Vă dau dreptate. Dar eu, privind spectacolul dezolant al politicii românești, duc dorul placidității și al unei vieți așezate. O văcuță aflată pe o pajiște în inima unu centru universitar e imaginea perfectă a tihnei, a liniștii, a reflecției. 🙂


Punting is not as easy as it looks. As in rowing, you soon learn how to get along and handle the craft, but it takes long practice before you can do this with dignity and without getting the water all up your sleeve.

— Jerome K. Jerome, Three Men in a Boat (1889)

Astăzi am fost iar la Holy Trinity. Dacă faci abstracție de action song, despre care îmi mențin părerea (e pentru școala duminicală), rămâi cu o muzică tolerabilă și cu predici excelente.

Pentru duminica viitoare e deja aranjat: All Saint’s Church, unde se reunește pentru slujbă o biserică prezbiteriană. Și-apoi, fiindcă trec aproape zilnic pe lângă ușa „prietenilor” (Quakeri), trebuie să-i onorez neapărat cu o vizită în timpul pe care îl voi petrece aici.

Săptămâna asta s-au cazat la Link House J. și C., un cuplu de americani care au lucrat mulți ani în America de Sud la traducerea Bibliei în quechua. J. lucrează la teza de doctorat și a venit la Tyndale House pentru documentare. Am aflat că și lui i-ar surâde ideea să vadă cât mai multe biserici în cele patru luni de ședere la Cambridge, deci de săptămâna viitoare urmează să începem colindatul bisericilor.

Astăzi, după slujbă, am fost invitat de L. și N. la masă. La un moment dat, L. m-a întrebat dacă aș vrea să vin la un picnic organizat de o biserică baptistă, pentru diverși muncitori sezonieri (români, bulgari, polonezi) de la fermele din apropierea orașului Cambridge. Evenimentul urma să includă și o plimbare cu luntrea pe râul Cam. Evident, am fost foarte încântat de idee. Vorba lui Tolkien, în Stăpânul inelelor: „the hearts of men are easily corrupted”. 🙂

Numărul amatorilor de plimbare fiind foarte mare, a fost nevoie de vreo 8 luntri. Când ne-am suit în ele, iarăși s-a făcut strigarea. „Cine vrea să conducă luntrea?”

Aparențele înșală. Încă arăt fericit, dar nu va dura.

De data asta timpul de reflecție a fost considerabil mai scurt. Forul interior iarăși mi-a jucat feste și până să-mi dau seama în ce mă lansez, m-am trezit în mână cu o prăjină metalică lungă de vreo 4-5 metri (fără exagerare).

După cinci minute de opinteli eram lac de sudoare, iar pasagerii probabil începuseră să aibă vertij de la învârteala provocată de manevrele mele neîndemânatice.

Ciocniri de toți pereții și de toate malurile, ciocniri de alte luntri, plutit mai mult în zig-zag decât în linie dreaptă, ori pur și simplu pe loc, icnete, sudori reci și calde, regrete tardive amarnice pentru hybrisul de a crede că o competență într-un domeniu (montat de paturi) se traduce automat în pricepere marinărească. Cred că am parcurs vreo jumătate de traseu până să-mi dau seama că de fapt ceilalți luntrașii de pe râu stăteau la pupa ambarcațiunii, nu la prova, ca mine, drept care împingeau mult mai eficient (și mai relaxat!) luntrea. (Pupa e partea din spate a unui vas). E drept că un tip mi-a strigat la un moment dat că nu merg bine, dar eram prea concentrat asupra noii mele activități ca să-mi dau seama la ce se referă.

Când am ajuns la „Podul Suspinelor”, de la John’s College, aproape de finalul traseului (la dus) am suspinat și eu adânc, dar nu a ușurare, ci a deznădejde. Dacă parcurgerea unui sens fusese de-ajuns să-mi scoată sufletul, cum aveam să mă descurc la întoarcere?

Cele trei doamne (speriate) din barcă empatizau profund cu soarta mea amarnică. Dar, evident, nu puteau face nimic pentru a-mi ușura corvoada. În final, un tânăr bulgar, unul dintre cei doi vlăjgani care urcaseră cu mine în barcă, s-a oferit să mă înlocuiască pe ultima jumătate a traseului de întoarcere. Probabil ceva din figura mea disperată anunța că la un moment dat o să leșin (sau o să plesnesc).

Pentru chicotelile lui din timpul „șofatului” meu am fost răzbunat cu vârf și îndesat. Puțin a lipsit ca noul „căpitan” să nu cadă în apă și să ne răstoarne și pe noi grămadă. Ne-a izbit și el de toate malurile și de toate podurile și la final arăta cel puțin la fel de jalnic ca și mine. (Nu e prea creștinește ce spun acum, dar cred că nu mi-a fost tocmai indiferent să constat că, în materie de punting, există incompetenți mai mari decât mine.)

Bătăturile pe care le am în palmă atestă cu prisosință travaliul de care am avut parte astăzi. Dar n-aș spune că n-a fost fun.

Cum era și de așteptat, a urmat o ciocnire pe cinste. În dreapta, capela de la King’s.

Dacă se întâmplă să ajungeți vreodată la Cambridge, nu uitați, dacă faceți punting, că luntrea se împinge de la pupa și că punting is not for the faint of heart!

Foarte important: lăsați celularele, aparatele foto și orice obiect de valoare pe mal! Unul dintre luntrași a căzut astăzi în apă. Puțin a lipsit să nu-mi caut și eu celularul, aparatul foto și ochelarii pe fundul râului Cam care, sunt sigur, s-a colmatat în ultimii ani cu destule artefacte și gadgeturi, a căror tragică dispariție explică pe deplin denumirea dată podului de la John’s College. Cel cu suspinele.

„Podul matematic”, la Queen’s College, care a dat deja naștere unor legende. Găsiți detalii pe Wikipedia. 🙂


Se încheie o săptămână în care n-am bifat nimic în jurnalul meu.

E timpul să mai scriu câte ceva. Precizez că textul și fotografiile nu sunt „legate”. Textul prezintă câte ceva din ce s-a petrecut în săptămâna care se încheie. Fotografiile sunt toate de astăzi.

A fost o vreme posomorâtă, chiar urâcioasă. Faptul că plouă nu mă deranjează decât pentru că mă împiedică să citesc din Kindle în timpul celor 30 de minute de mers pe jos până la Tyndale House. Nu poți ține și umbrela, și geanta și „chinzălul”. Altminteri, când e soare, citesc strună, fiindcă am drum relativ drept și previzibil.

Am stat să fac socoteala: dacă fac rost de o bicicletă, voi putea economisi timp, dar nu voi mai putea citi în drum spre casă. Poate unii veți spune: „păi citești acasă, în timpul economisit cu ajutorul bicicletei”. Probabil. Rămâne de văzut. Cert e că deocamdată nu am bicicletă, deci citesc…

Am trecut astăzi prin curtea de la King’s College. Pata albă pe care o vedeți (cu greu, probabil) în centrul fotografiei este o vacă! Una dintre cele trei care se lăfăiau pe această pajiște uriașă din apropierea colegiului. Totuși, nu e de ici de colo să paști iarba de la King’s College!

Probabil momentul de vârf al săptămânii care s-a încheiat a fost vizita la Tyndale House a miliardarului american Steve Green, președintele Hobby Lobby, plasat cam pe locul 276 din 400 în topul Forbes. Nu-i rău deloc!

Steve Green e genul de afacerist care nu face bani doar pentru a-i investi în afaceri care să aducă și mai mulți bani. E un mecena evanghelic american care și-a propus să sprijine diverse proiecte de cercetare din mediul evanghelic. Una dintre inițiativele care îi poartă numele e Green Scholars. Nu vă plictisesc cu detalii. Le găsiți AICI.

Imagine de pe podul de la King’s College. Pleoscăiala din colțul stâng al fotografiei a fost provocată de căderea unui nene în apă.

Ei bine, Steve Green a fost și la Tyndale House, fiindcă un important palimpsest cu text biblic (așa numitul Codex Climaci Rescriptus) a fost cumpărat de fundația Green Scholars și va fi studiat și editat în parteneriat cu Tyndale House. Miliardarul și-a dorit să vadă biblioteca și să audă ce proiecte de cercetare au cărturarii veniți de peste mări și țări în această prestigioasă bibliotecă.

Alături de alți cercetători, am turuit și eu (cu emoție în glăscior) câte ceva despre vânturile academicoase care m-au aruncat pe malurile râului Cam, în cetatea Catabridgiei. Nu știu ce va fi gândit în sinea lui magnatul, confruntat cu subiecte atât de diverse (unele destul de tehnice). Cert este că pare un om inteligent și chibzuit, care știe să pună preț pe cărturărie.

Iacătă-l pe nenea care a căzut în Cam.

Tot zilele astea am descoperit că se poate lua masa la Selwyn College, care se află la o aruncătură de băț de Tyndale House. Meniu bunicel. Un prânz (2 feluri) ar fi cam 4-5 lire. Cina costă vreo 2-3 lire.

Personalul colegiului se remarcă prin eleganță. Portarul poartă costum și melon. Personalul care pregătește sala de mese (un soi de ospătari) poartă o uniformă specială, cu papion. Deh, tradiție și etichetă englezești! De făcut cândva niște fotografii în eleganta sală de mese, cu arhitectură clasică.

Mai practic privind lucrurile, să nu uit: am învățat să montez paturi metalice suprapuse. Miercuri, secretara de la TH ne-a trimis un mesaj că are nevoie de doi voluntari care să monteze un pat suprapus („bunk bed”) pentru apartamentul nr. 1.

„Oglindă, oglijoară, cine-i cel mai voluntar din țară?”

După multe lupte și deliberări în forul meu interior, s-a dovedit că unul dintre voluntari sunt eu. Nu râdeți, mă pricep la montat birouri și la pus parchet. Competențele mele practice s-au diversificat, iată, prin faptul că am învățat să montez paturi metalice suprapuse. Aproape că de acum am curaj să trec toate aceste aptitudini în CV. Nu se știe când o să am nevoie de ele, mai ales acum, când prin stratosferă suflă aprige crivățuri de „sabotare, retractare, tracasare, denunţare, demitere etc.”

Celălalt voluntar n-a fost nimeni altul decât bibliotecarul.

Precizez că după cam două ore de cazne și „trials and errors” din partea noastră, patul metalic montat de noi prezenta similarități remarcabile (și îmbucurătoare) cu schița după care ne-am ghidat…

Başca faptul că am rămas și cu vreo câteva șuruburi în plus.

În stânga se vede capela de la King’s College, unde se țin faimoasele concerte de Crăciun.

Ca să vizitezi curtea colegiului trebuie să plătești. Nu și dacă ai în buzunar un card de utilizator al Bibliotecii Universității. 😉


Deși nu a mai plouat decât puțintel, peisajul din parcul Jesus Green devine tot mai lacustru!

Astăzi, poteca pe care merg uneori către zona colegiilor era scufundată complet de apa care s-a adunat într-o anumită zonă a parcului.

Am spus în glumă, într-o altă postare, că mă simt ca după potop și voila!

Dacă mergem în ritmul ăsta, într-o săptămână voi străbate Jesus Green cu barca sau cu o punt dintre acelea folosite pe râul Cam de către turiști (punt = luntre cu fundul plat, pe care o împingi cu o prăjină imensă).

Nu, nu e vorba de un lac, ci de o peluză inundată!

M-am dus din nou la Trinity, care l-a avut pe Charles Simeon (1759‒1836) vicar timp de 54 de ani!

Holy Trinity, biserică ce s-a tot construit și reconstruit de pe la finele sec. 12!

Pe unul dintre pereți a fost ridicat un monument în onoarea acestui predicator celebru în epocă. Prima dată am întâlnit numele său în cartea  Puterea predicării, a lui John Stott. Acum recitesc cu alți ochi pasajul pe care l-am tradus acum vreo 9 ani!

Deoarece s-a convertit cînd îşi făcea studiile la Cambridge, şi-a dorit foarte mult să aibă ocazia de a predica Evanghelia acolo. Trecînd pe lîngă Biserica Holy Trinity, în inima campusului universitar, obişnuia să-şi spună în sinea lui: „Cît de mult m-aş bucura dacă Dumnezeu mi-ar încredinţa mie această biserică, ca să predic Evanghelia aici şi să fiu vestitorul Său în mijlocul universităţii.” Dumnezeu i-a răspuns la rugăciune şi în 1782 a devenit vicarul bisericii. La început însă a avut de întîmpinat cea mai înverşunată împotrivire. Cei ce deţineau locuri în stranele bisericii au boicotat serviciile religioase şi au încuiat uşile care duceau spre stranele lor, în aşa fel încît timp de peste zece ani membrii congregaţiei au trebuit să stea în picioare; adesea, în aceste condiţii, aveau parte de scene neplăcute. Dar Simeon a perseverat şi treptat a cîştigat atît respectul celor din oraş, cît şi al celor din conducerea universităţii. Timp de cincizeci şi patru de ani a predicat de la amvonul Bisericii Holy Trinity, deschizînd Scripturile în mod sistematic şi fiind hotărît să nu accepte nici un compromis, după cum scrie pe piatra memorială de deasupra pupitrului: „Să nu ştiu decît pe Isus Hristos şi pe El răstignit.”

Evident, multe s-au schimbat de când predica Simeon la amvonul acestei biserici. Dar biserica este în continuare plină și atmosfera este destul de caldă.

Zona în care se află altarul nu mai este folosită, fiindcă vorbitorii stau în fața unui amvon de plexiglas, mult mai aproape de public. Pentru conștiințele puritane (și suspicioase), precizez că nimeni nu face reverențe spre altar sau spre cruce. Sunt strict decorative!

Nici bine n-am apucat să-mi găsesc locul, că un domn de vârstă mijlocie m-a și întrebat dacă sunt nou. I-am spus că am mai vizitat biserica și că sunt în Cambridge pentru cercetare, la Biblioteca Universității.

„Da, păi lucrez acolo. La sala de muzică”

„În Anderson Room? Am fost acolo recent, când am trecut pe la sala Societății Biblice”.

Ajungem inevitabil la subiectul muzică. Amândoi cădem de-acord că worshipul contemporan nu este în topul preferințelor noastre, dar că ceea ce se cântă la Trinity (cu baterie, chitară etc.) este tolerabil. (Un fel de a încerca să împaci caprele, verzele și o liotă de iezi neastâmpărați). 🙂

Nu trece mult și mă ia în vizor o bătrânică.

„Da, sunt nou. Din România”.

„România. O țară frumoasă. Am fost acolo,” se entuziasmează doamna.

„Chiar? Trebuie să recunosc că avem multe de îmbunătățit”, fac eu o mică penitență, fiindcă mă simt vinovat să primesc laude pentru țara mea, când știu ce poame de politicieni avem în frunte.

Lumea e deci mică. Nu apucăm să povestim prea multe fiindcă dna associate pastor îi invită politicos pe enoriași să continue discuțiile la un pahar de ceai, după slujbă.

Un punct forte al slujbei, care se desfășoară după un tipic minimalist, mi se pare rugăciunea comună de confession. Recitarea în cor a aceleiași rugăciuni de mărturisire a păcatelor mi se pare cel mai tulburător și înălțător moment al slujbei. Da știu, există și în serviciile penticostale ceva de felul ăsta, dar rugăciunea, deși comună, are o componentă individualistă. În tipicul anglican, toată biserica își declară la unison condiția fragilă și păcatele de care s-a făcut vinovată.

Un punct slab (și neinspirat) cred că este așa-numitul action song, un soi de „gimnastică spirituală” (ca să citez vorba unui cunoscut) care s-ar potrivi mai bine la grupa de preșcolari decât în cadru liturgic. Ori poate sunt eu prea scorțos și nu o pot imita cu succes pe dna păstoriță, când ne arată (cu surprinzătoare agilitate) coregrafia pentru cântecul „Be bold, be strong etc.”

În orice caz, am găsit aliați de nădejde în bătrânica și în domnul cu care am intrat în vorbă, fiindcă sabotăm îndârjiți și demni acest număr. Și nu suntem singurii.

Nu sunt lămurit din ce perioadă datează frumoasele vitralii care împodobesc biserica. Scena înfățișată nu are nevoie de explicații. Regret că aparatul nu-mi permite să pun în valoare și alte scene biblice.


Astăzi prezența românească în Cambridge a fost sensibil mai mare decât zilele trecute. Încă de ieri l-am găsit la Link House pe bunul meu prieten T., venit pentru un spree cărturăresc, de vreo săptămână, la Tyndale House. Când te confrunți cu o lipsă cronică de resurse în România, orice gură de oxigen de felul acesta este salutară.

Tot astăzi a venit de la Londra bunul meu prieten C., tânăr medievist care editează o cronică medievală ca parte a cercetării sale doctorale, așa că suntem deja suficienți români (trei la număr) câți să fondăm vreo (minim) patru biserici române în Cambridge. 🙂

Ziua se anunța supărată. Nu știu din ce motiv, pajiștea imensă din parcul Jesus Green s-a transformat în peisaj lacustru, cu bănci izolate în mijlocul unor băltoace care nu promit să se evaporeze prea curând.

Jesus Green, parcul de lângă Jesus College. În zare se vede turla Bisericii de la St. John’s.

În mod inexplicabil, la această oră există oameni veniți să se recreeze. Crezusem că numai în România vezi oameni trăgând mâța de coadă încă de dimineață.

Astăzi nu „tai” Jesus Green prin locul obișnuit, ci decid să schimb ruta, pentru a vedea ceva nou. În drum mă lovesc de arhitectura ciudată („gothic revival”) a Bisericii „All Saints”, a cărei actuală clădire datează din sec. XIX. Din păcate, biserica a rămas fără enoriași, a fost scoasă din uz o vreme și acum e folosită de Biserica Prezbiteriană din Cambridge. De vizitat într-una dintre duminicile viitoare, pentru a vedea cum arată o slujbă prezbiteriană.

Noul gotic? Hm, nu tocmai pe gustul meu.

(În paranteză fie spus, mai zilele trecute am trecut pe lângă o biserică a „Prietenilor”, adică a Quakerilor. Nu știu încă dacă să mă aventurez într-un spațiu religios în care totul e „sub îndemnul Duhului”. Prin comparație, noi, penticostalii, avem totuși un rudiment de liturghie, o ordine binișor bătută în cuie pe care până și Duhul Sfânt trebuie să o respecte, nu-i așa?)

De la „All Saints” am ajuns imediat la Biserica „Holy Trinity”, a cărei istorie e legată de cea a celebrului Charles Simeon. De povestit cândva mai pe larg  impresiile de la această biserică, pe care am vizitat-o în două rânduri.

În fine, am ajuns și la Trinity College, unul dintre cele mai prestigioase colegii din Cambridge (vreo 30 de laureați Nobel în palmares, din 75, câți a dat Universitatea în sec. XX). Deasupra porții se vede silueta inconfundabilă a lui Henric al VIII-lea, fondatorul colegiului.

Nu vă lăsați induși în eroare de portalul mai puțin somptuos. Trinity College bate detașat alte colegii, la capitolul laureați Nobel.

Mărul din imagine (în dreapta porții de la Trinity College) este legendar. Vă las să descoperiți singuri legenda lui. Useful tip: Isaac Netwon a fost student la Trinity (chiar dacă nu prea credea în acest concept teologic). 🙂

De la Trinity am pornit cu C. la Muzeul Fitzwilliam, care ne-a reținut câteva ore. Bunicel, dar nu a putut să mă mai impresioneze după ce am văzut  Muzeul de Istorie a Artei de la Viena sau Muzeele de pe Capitoliu (Roma). Oricum, efortul de a organiza și menține în viață fie și un muzeu ca Fitzwilliam (a cărui vizitare e gratuită) este de apreciat. Nu știu câte muzee românești pot rivaliza cu el.

În drum spre Queen’s College, unde urma să vorbească Alister McGrath, ne-am abătut și printr-o librărie. Cine a pus librăria în drum, ăla n-a fost om nebun. Din nefericire, ne-am pierdut vremea la secțiuni mai „ușurele” până să ne dăm seama că există un departament de clasice și de teologie la subsol. Am să protestez la CEDO împotriva acestei discriminări scandaloase! Și uite așa, în cele 5 minute până la închidere, am apucat doar să aruncăm o privire peste seria Loeb, fără să apucăm să vedem ce e la secțiunea de teologie. De revenit într-una dintre zilele următoare.

În fine, am ajuns și la prelegerea lui Alister McGrath, care ar merita o postare separată. Fiind în al doilea rând, aproape că am fost tentat să merg la final să fac o fotografie cu el. În mod providențial, mi-am adus totuși aminte că e periculos să te afișezi alături de „băieții deștepți”.

Aveam să aflu că de fapt prelegerea lui McGrath marchează începutul unei conferințe despre „Christians in Science”.


Turnul CUL seamănă cu o cabină telefonică. Vedere dintr-o curte interioară.

În 2009, când am fost prima dată la Biblioteca Universității, nici pasăre măiastră nu intra aici cu aparat foto.

Aceeași politică o avea pe atunci și Biblioteca Academiei din București, unde mi-am tocit coatele multă vreme în anii care au trecut.

Ei, dar mintea Albionului s-a mai deșteptat între timp!

Mintea românului mioritic nu prea.

Să mă explic!

Una dintre curțile interioare ale Bibliotecii.

Biblioteca Universității din Cambridge a decis mai nou că în sălile în care se studiază manuscrise, hărți și cărți are, cititorii pot fotografia materiale cu condiția să nu folosească blițul și să manevreze manuscrisele, cărțile etc. cu grijă. Vezi regulamentul AICI.

Cine vrea fotografii de calitate, poate apela la personalul specializat al bibliotecii.

Unul dintre coridoarele de la intrare, pe fațada dintre nord. Cât e într-o parte (ce se vede) e și în partea opusă.

Am luat o fotocopie a regulamentului bibliotecii din Cambridge, ca să-l trimit cadou Bibliotecii Academiei, la întoarcerea în România! Cu vreo doi ani în urmă, o doamnă foarte firoscoasă îmi ținea mie teoria chibritului despre cât de dificil este accesul la materialele de la British Library, cât de greu se acceptă digitalizarea lor etc. etc. O fi fost, nu zic. Dar la Cambridge politica privitoare la fotografiere s-a schimbat radical. Românul mioritic, înțepenit în mentalități comuniste, ar avea ceva de învățat din aceste schimbări!

Sala Manuscriselor.

Aici îmi tocesc coatele studiind arhiva SBB.


Intrarea din față de la Tyndale House, la finalul unei zile care a început și a continuat cu ploaie!

Lipsa de prevedere costă!

Mi-am tot spus că trebuie să iau neapărut o umbrelă, până să mă prindă vreo ploicică, dar, ca tot românul verde, am amânat. Cu rezultatul că, astăzi, când am ieșit pe ușă, burnița binișor dintr-un foarte încruntat, fără ca eu să pot opune vreo rezistență. 🙂

Celebra ploaie englezească mă tot evitase, dar minunea nu putea să țină prea mult. Ploaia măruntă care s-a instalat de dimineață n-ar fi fost mare lucru, dacă aș fi avut de parcurs o distanță scurtă. Așa, a fost suficientă ca să mă ude binișor până am nimerit zgribulit în primul Sainsbury.

În mod inexplicabil, unii englezi merg prin ploaie fără să le pese. La cât sunt eu de ipohondru mă și văd lat în pat, cu febră mare. (Teama avea să se dovedească nefondată la finalul zilei).

Finalmente, am ajuns la Tyndale House șiroind, cu senzația că tocmai am supraviețuit potopului.

Nume și figuri noi. Nu știu de unde tot răsar alte și alte personaje. Evident, în cele două pauze de cafea (la orele 11.00, respectiv 16.00) nu apuci să vorbești cu prea multă lume.

Subliniez ideea excelentă a celor de la Tyndale House de a organiza două pauze în fiecare zi, timp în care oamenii pot face cunoștință și pot sta la povești. Când se bate (literalmente) gongul de la intrare, cercetătorii își părăsesc chilioarele de studiu și merg în common room. Dacă gongul bate de două ori, înseamnă că se sărbătorește ceva și că, pe lângă ceai și cafea, se dau și alte bunătăți (tort, prăjituri).

În perioada mai‒septembrie în fiecare vineri, începând cu 17.45 se organizează barbecue. Evident, se vine cu carnea „de acasă”. Lumea aduce salate, sandvișuri, fructe, fiecare după puteri. Astăzi, dată fiind ploaia care stătuse pe capul nostru de dimineață, urma ca evenimentul să fie ținut în interior. Numai că, prin minune, ploaia s-a oprit și a ieșit soarele. Dar nu ne-am bucurat prea mult. După cam o oră ploaia a reînceput, așa că am fost siliți să lăsăm gazonul și să fugim în salon. Pe la 20.00, când am plecat de la Tyndale House, era iar soare!

Iată mai jos dovada!

Nu se putea o așezare mai pitorească pentru o bibliotecă. Clădirea din fotografie conține în principal birouri. O bucățică din biblioteca propriu-zisă se vede în partea stângă a cadrului. Complexul are o curte interioară măricică și alte câteva locuințe pentru familii. Cinste și recunoștință cui a avut această viziune!


Cu ajutor de Sus și prin bunăvoința multor susținători și prieteni, anul acesta voi petrece patru luni la Cambridge.

Multe și numeroase sunt proiectele de cercetare și editoriale restante, care stau la rând în această vara, dar la Cambridge va trebui să mă concentrez în mod special pe cel privitor la istoria traducerii Bibliei în limba română.

Fiindcă voi sta la Cambridge, unde se află arhiva Societății  Biblice Britanice, intenționez să parcurg toate scrisorile privitoare la bibliile „britanice”, cu intenția de a le transcrie și publica într-un volum.

Există numeroase scrisori, unele datând din anii 1830, dar ele n-au fost niciodată publicate în volum.

O mare atenție vor primi cele patru dosare cu scrisori privitoare la Cornilescu și cele trei ediții ale Biblii traduse de el.

În această perioadă postările vor fi probabil mai puține decât de obicei, iar comentariile probabil vor fi afișate cu o oarecare întârziere.

Intenționez să țin totuși un „jurnal de Anglia”, povestind câte ceva din experiențele mele pe pământ englez.


La Wisley Gardens am făcut o plimbare printre cactuşi. Arată frumos, dar înţeapă rău.

Ultimele săptămâni au fost un alt soi de plimbare. Printre altfel de cactuşi.


Astăzi am fost la un simpozion dedicat celei de-a 400 aniversări a Bibliei „King James” (1611), eveniment intitulat „The Language of the King James Bible”.

Între vorbitori, Dr. Christopher de Hamel, de la Corpus Christi (Cambridge), cu o prezentare excelentă despre „The Bishop’s Bible (1568)” şi David F. Ford, de la Cambridge, cu o prelegere intitulată „Ancient and Modern: ongoing translations of the Bible”.

Gresham College are o tradiţie îndelungată în privinţa simpozioanelor şi a prelegerilor gratuite, adresate publicului larg. Există oare ceva similar în România? O instituţie care să ofere publicului circa 100 de prelegeri gratuite în fiecare an? (Întrebarea este retorică)

Profit de prezenţa prof. David Ford pentru a-l imortaliza într-o fotografie. 🙂 Reputatul profesor "regius" de la Cambridge a scris deja un raft de cărţi şi nu are nevoie de publicitate suplimentară, dar i-am spus totuşi că va apărea într-o fotografie pe blogul meu. Fără niciun cost şi fără comisioane ascunse! 🙂

După recepţia de la finalul simpozionului şi după lungile discuţii care s-au încins, e deja seară. Fiindcă St. Paul's e în apropiere, îmi încerc abilităţile fotografice. Rezultate modeste, precum se vede. În imagine, frontonul catedralei.

Pentru iubitorii de fotografie "arhitectonică", St. Paul's e o adevărată comoară. Precum se vede, potenţialul clădirii e uriaş; pentru cei care au aparate profi.

Pe timp de noapte, fotografierea acestei bijuterii arhitecturale este extrem de dificilă.

Probabil cea mai clară imagine pe care am obţinut-o în această seară. 😦

« Pagina anterioarăPagina următoare »