Jurnal de Franța



Postez mai jos al treilea set de fotografii de la Adunarea Națională.

Primele fotografii surprind câteva „Marianne”. De luat aminte la steaua din fotografia a patra!

Inutil să mai adaug, fotografia mea favorită este cea de a doua. 🙂

În ultimele cadre puteți vedea imagini cu monumentul dedicat Declarației drepturilor omului și cetățeanului, document adoptat pe 26 august 1789.

După cum observă J. Sévillia, acest text face referire la drepturi pozitive precum libertatea individuală, libertatea de opinie, dreptul la proprietate, dreptul la siguranță, dreptul de a rezista la opresiune, însă toate, fără excepție, au fost batjocorite în anii următori. Ce se poate spune cu certitudine este că exponenții Luminilor și-au dorit în mod evident să producă o ruptură fără echivoc în raport cu tradiția religioasă și politică a Franței.

 

Anunțuri

Postez mai jos a doua serie de fotografii făcute pe parcursul vizitei în clădirea Adunării Naționale.

Cele mai multe cadre înfățișează hemiciclul și biblioteca. Am avut impresia că fotoliile din sala de ședințe asigură confortul necesar, dar nu chiar cât să-i aducă pe aleșii poporului în situația de a-și face veacul de parlamentari picotind.

Am fost criticat pentru mai multe afirmații din postarea anterioară. În speță, pentru că am făcut constatarea obiectivă că nu există simboluri religioase în spațiul public. Da, știu că Franța s-a produs separația clară a religiei de stat printr-o lege adoptată la 9 decembrie 1905, lege care îi viza nu doar catolicismul, ci și celelalte culte (confesiunile protestante, cultul iudaic). Potrivit acestei legi, Republica franceză „ne reconnaît ni ne salarie aucun culte”. Dar istoria Franței nu începe cu 9 decembrie 1905. A scoate din spațiul public tot ceea ce ar putea aminti de o istorie mai veche mi se pare nedrept.

Trebuie adăugat că evenimentele care au pregătit „the great divorce” au rădăcini mai adânci. Programul anticlerical de separare a Bisericii de Stat a fost susținut, între alții, de Gambetta, într-un discurs din 1869. La începutul secolului XX, între promotorii acestei idei se număra senatorul Emil Combes, fost seminarist, ajuns prim-ministru în 1902. Precum se vede „petit Père Combes” (cum era poreclit) a preschimbat fervoarea religioasă în zel secularist, transformând valorile Republicii în „metafizică de stat”. Singura obsesie a cabinetului său a fost, constată Jean Sévillia, reducerea puterii religiei catolice în Franța.

Politica lui Combes are un aer sinistru: 3000 de școli catolice închise la scurtă vreme după asumarea funcției de prim-ministru. Parlamentul adoptă rapid o lege al cărei scop este să dea un răspuns negativ cererilor de autorizare depuse de diverse congregații religioase. În plus, 400 dintre acestea sunt interzise, iar călugărițele sunt alungate din mănăstiri. Pe 29 aprilie 1903 călugării de la Grande Chartreuse sunt siliți să părăsească așezământul, încadrați de forțele de ordine. În perioada 1901-1904, între 30.000 și 60.000 de călugări și călugărițe ajung să părăsească Franța.

GC

O afacere tenebroasă este și programul de decatolicizare a armatei. Începând cu 1901, fiecărui ofițer i se întocmește o fișă în care se notează nu doar competențele sale, ci și ideile politice și comportamentul religios. Fișele, întocmite pornind de la indicațiile furnizate de lojele Marelui Orient, ajung la ministerul de război și permit împărțirea ofițerilor în două categorii: cei care trebuie îndepărtați și cei care trebuie promovați. Afacerea este făcută publică de un deputat moderat. Izbucnește un scandal uriaș, iar în ianuarie 1905 guvernul „părintelui Combes” se destramă. Totuși, forțele care conlucrează pentru secularizare sunt mai puternice, astfel că pe 9 decembrie 1905 este adoptată Legea separației, de care pomeneam mai sus. În mod straniu, la alegerile din 1906 dreapta mai pierde 60 de locuri. Îl las pe J. Sévillia să tragă concluziile: „Par une alchimie complexe où se mêlent l’esprit gallican et l’héritage de la Révolution, l’anticléricalisme fait recette”.

Pentru informațiile din această postare am folosit lucrarea lui Jean Sévillia, Histoire passionnée de la France, Perrin, 2013, un splendid dar primit recent din Franța.

Acum să vedem fotografiile.


Fotografiile postate recent pe FB de un amic de la Paris mi-au adus aminte de faptul că nu mi-am încheiat scurtul „jurnal” parizian început la finele lunii septembrie anul trecut. Și apoi, nici nu știți ce foloase apar pentru binele obștesc din ochiul care privește cu invidie (tipic românească) la capra cea rotofeie a vecinului. 🙂

În timpul scurtei mele vizite la Paris am avut șansa de a vizita Adunarea Națională (în Palatul Bourbon) și Senatul.

Postez mai jos, în trei tranșe, 140 de fotografii făcute în interiorul și în exteriorul Adunării Naționale.

Prima impresie: opulență și lux. Mă frapează lipsa oricărui simbol religios. Neavând cu ce să umple vidul produs prin evacuarea sacrului, francezilor nu le mai rămâne decât să ticsească orice nișă cu câte o „Marianne” proletară, care poartă nelipsita bonetă frigiană. Aproape că îți vine să te întrebi, cu riscul de a săvârși o impietate, dacă nu cumva aceste busturi și statui sunt niște maimuțăreli seculare ale reprezentărilor „Fecioarei Maria”.

Așadar, exces de „Mariane” și alte madame despletite (simboluri ale Republicii) care mi se par deopotrivă caricaturale și sinistre, fiindcă le asociez în mod inevitabil cu figura aprigei Thérèse Defarge din romanul dickensian A Tale of Two Cities.

La intrarea în Biblioteca Adunării Naționale era afișat un facsimil al interogatoriului prin care a trecut Ioana d’Arc înainte de a fi arsă pe rug (30 mai 1431). Observ că istoria e prețuită altfel pe tărâm francez.

Tot în Bibliotecă te întâmpină bustul lui Voltaire, cu al său inconfundabil rictus batjocoritor. Un volum din Enciclopedie e afișat într-o altă sală.

La ieșire, Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, săpată în piatră, pe post de Cele Zece Porunci.

Moștenirea Revoluției este peste tot.

În orice caz, trebuie admirat și imitat proiectul „Zilele Patrimoniului”. Personalul palatului s-a purtat admirabil, în ciuda puhoiului de turiști, pe care îl puteți vedea în unele fotografii. Nu vă lăsați înșelați de imaginile „pustii”. Șirul de vizitatori se întindea pe câteva zeci de metri.

Mai jos primele 50 de fotografii.


Programul intens (ca să nu zic infernal) de lucru din ultima vreme nu mi-a lăsat răgazul necesar să merg mai departe cu jurnalul parizian.

Mă tem că nici acum nu voi putea scrie mare lucru. Va fi mai degrabă „jurnal parizian ilustrat”. Pentru unii cititori ai blogului nu va fi nicio pierdere. În definitiv, fotografiile vorbesc mai elocvent decât vorbele.

Să vedem cum arată Catedrala Notre Dame la chindii.


Bibliothèque Mazarine, numită astfel după fondatorul ei, cardinalul Mazarin, este una dintre cele mai frumoase biblioteci pariziene. N-am vizitat decât vreo trei, așa că s-ar putea să mă pripesc, dar nu se poate spune că nu am termen de comparație, fiindcă am văzut alte două așezăminte „livrești”: Biblioteca Adunării Naționale și Biblioteca Senatului. (În paranteză, întrebare: Oare corpurile legiuitoare de pe plaiurile dâmbovițene au biblioteci? Mă feresc să ghicesc, dar n-aș fi mirat să aflu că în măgăoaia ceaușistă numită Palatul Parlamentului nu există nicio bibliotecă).

Înainte de a posta galeria de fotografii de la Biblioteca Mazarină, socotesc de cuviință să inserez câteva fotografii din prima zi a conferinței organizate în comun de BETH (Bibliothèques Européennes de Théologie), respectiv ABCF (Association des Bibliothèques Chrétiennes de France).

Am avut plăcerea de a conversa la conferință cu un catolic din Olanda care, aflând că sunt român, mi-a spus că a fost coleg cu „votre patriarche” la Facultatea de Teologie Protestantă din Strasbourg, la sfârșitul anilor ’70. Evident, se referea la patriarhul Daniel. L-am lămurit că sunt pentecôtiste și l-am întrebat dacă mai ține legătura cu fostul său coleg. Am aflat că l-a vizitat cu vreo doi ani în urmă, cu prilejul unei conferințe organizate la București. Patriarhul i-a arătat, cu acel prilej, macheta catedralei Mântuirii neamului. Oftez din toți rărunchii. În România avem sute de milioane de euro pentru catedrale de beton care servesc în principal la gonflarea amorului propriu al neamului, dar, când vine criza, tăiem prioritar din bugetul alocat bibliotecilor.

La finalul zilei vizităm Biblioteca Mazarină, aflată în aripa dreaptă a unei clădiri care găzduiește Institutul Franței. La capătul culoarului de la intrare se află impozanta statuie a lui Mazarin, pe numele lui adevărat Giulio Mazarini, inițial nunțiu papal, apoi cardinal și important ministru sub Ludovic al IV-lea.

Biblioteca Mazarină se poate lăuda că a fost prima biblioteca publică din Franța. Cardinalului i se mai datorează și fondarea în 1661 a „Colegiului celor Patru Națiuni”, așezământ educațional pentru tinerii gentilomi proveniți din cele patru provincii anexate de Franța după războiul de 30 de ani: Pignerol, Alsacia, Artois și Roussillon.

În timpul Revoluției, capela în care fusese îngropat Mazarin a devenit depozit de cereale (unde am mai văzut noi așa ceva în sec. XX?), iar colegiul a devenit loc de arest.

În 1805 Napoleon a trecut sediul colegiului în posesia Institutului Francez. Și așa a rămas până astăzi.

Acum să vedem galeria de fotografii. Ghidul nostru este însuși directorul bibliotecii. În mod normal, nici pasăre măiastră nu fotografiază cărțile rare care ne-au fost arătate nouă.


Prima zi a conferinței BETH a avut loc la Institutul Catolic din Paris, instituție de învățământ fondată în 1875 care în prezent are 6 facultăți.

Cel mai plăcut eveniment al zilei a fost concertul de muzică clasică organizat în Biserica St. Saint-Joseph-des-Carmes, construită în timpul Mariei de Medici, la începutul sec. 17, pentru ordinul carmeliților desculți.

Cupola bisericii, pictată în trompe-l’œil, îl înfățișează pe profetul Ilie aruncând mantia peste Elisei. De altfel, prima piatră de la temelia clădirii a fost pusă de ziua Sf. Ilie.

De pe site-ul ICP aflu că în timpul Revoluției franceze, în august 1792, biserica a servit ca temniță pentru „preoții refractari” (cam 160) care au refuzat să depună jurământul de loialitate față de constituția civilă a clerului. Pe 2 septembrie, după un proces trucat, circa 115 preoți și episcopi au executați în grădina bisericii. Locul martiriului a fost consacrat ca memorial.

Am aflat ulterior că Biserica Sf. Iosif a carmeliților a figurat în programul „Zilele patrimoniului”. Asta înseamnă că e considerată suficient de valoroasă pentru a fi introdusă în circuitul turistic parizian.

Închei scurta paranteză istorică. Deși concertul a inclus compoziții alese pe sprânceană (de ex., Ravel, „Ma mère l’oye”, „Tablourile” lui Mussorgsky), după 15 minute n-am mai rezistat. Pasiunea pentru muzică, oricât de mare, nu ține locul orelor nedormite. Or, eu îmi începusem ziua la 3.30, iar la ora 10 seara aveam ochii mai roșii decât ochiul de ciclop al lui Sauron. Cu regret, a trebuit să plec, ca să nu pic de pe scaun în plin concert. Am descoperit că n-am fost singurul invitat care a plecat în prima parte. Oare ce-o fi fost în mintea organizatorilor când s-au gândit să pună concertul în prima zi, știind că vor avea invitați care vin din afara Franței?

Mai jos câteva fotografii. Câteva cadre surprinse în curtea ICP și câteva fotografii din biserică.


Săptămâna trecută am fost la Paris pentru o conferință a Bibliotecilor Teologice Europene, organizată de BETH în cooperare cu Asociația Bibliotecilor Creștine din Franța.

Multe și foarte interesante lucruri s-au dezbătut și discutat în aceste zile. Poate am să dedic acestui important eveniment o postare separată. Deocamdată mă ocup de chestiuni mai culturale. În prima parte a zilei de miercuri am reușit să ajung la Luvru și să vizitez câteva galerii din acest imens labirint cultural parizian. Evident, „rezumatul” propus de mine îi va înfuria pe cunoscători. Mă tem însă că fiecare dintre noi a fost cândva începător.

Luvrul e unul dintre cele mai căutate obiective turistice, dar n-aș fi mirat să aflu că sunt singurul român aflat în viață care în locul cocoțării de rigeur în „Aifăl Tower” a preferat o vizită la muzeu. 🙂 Dacă ajungeți la Paris, așteptați-vă să stați la coadă. Dacă aveți șansa de a fi însoțit de o persoană care are prioritate, puteți intra fără să așteptați.

Dacă n-ați făcut orientare turistică în vremea juneții, veți găsi topografia muzeului năucitoare. Dacă, asemenea mie, ați făcut orientare turistică, dar fără folos, efectul va fi același.

Nu-mi doresc să-i fac pe prietenii mei englezi invidioși, dar trebuie să recunosc că la capitolul mărime și diversitate, Luvrul bate Muzeul Britanic la orice oră din zi și din noapte. Dar să subliniem apăsat că MB se poate lăuda că oferă intrarea gratuită, ceea ce instituția de pe malul drept al Senei de bună seamă că nu-și poate permite.

Ca și când puhoaiele de turiști n-ar fi fost și așa suficient de gălăgioase, ne-am trezit la un moment dat cu o alarmă falsă. Din fericire, nu s-a creat busculadă, așa că, după o primă încercare de a părăsi muzeul, turiștii îngrijorați au fost întorși de la ieșire.

De unde începi după ce ai trecut prin piramida de sticlă? Greu de zis. Am parcurs doar câteva galerii, pus în dificultate de multitudinea opțiunilor.

În galeriile de artă italiană, starul principal este, evident, Mona Lisa, căreia vizitatorii nu-i lasă nicio clipă de respiro.

Din numeroasele fotografii făcute la Luvru (și în afara lui), am selectat câteva. Ultimele, făcute pe strada care trece prin fața muzeului, ilustrează elocvent spiritul francez. Contestatar, protestatar, egalitar, revendicativ. Imaginile vorbesc de la sine.