Jurnal de Germania



Luther m-a cam pus pe drumuri anul acesta. N-am apucat să-mi trag bine sufletul după conferința de la Arad despre Reformă, că am și luat calea Wittenbergului, unde are loc a șaptea conferință RefoRC (vezi AICI programul).

Fiindcă la Wittenberg prețul cazării s-a dovedit cam piperat pentru „renumerația mică după buget” a universitarului român, am recurs la o variantă de cazare mai economică: o cameră (prin Airbnb) la Dessau. Familia la care stau are peste 150 de recomandări foarte bune și, într-adevăr, s-a dovedit o alegere inspirată. Cu 22 € / noapte nu găsești nimic în cetatea lui Luther, mai ales acum, când orașul duduie de turiști. Casa gazdei este spațioasă, etajul superior fiindu-mi rezervat mie. În vecinătatea living-ului în care scriu această postare se află o pendulă uriașă (cât mine de înaltă, nu exagerez!) care bate suav jumătățile de oră. (Am să o întreb mâine pe doamna Baschwitz cât de vechi e ceasul ei de perete).

Când am ales cazare la Dessau, nu știam că orașul a jucat un rol important în istoria mișcării Bauhaus. A fost deci o surpriză foarte plăcută să descopăr că aici au lucrat reprezentanți de seamă ai acestui curent.

Să mai spun că, până să ajung la gazdă, am avut parte de o experiență foarte plăcută. Deși aveam bilet pentru un tren regional, nu pentru InterCity-ul Berlin-München în care m-am suit (în urma îndrumărilor primite de la biroul de turism, trebuie să precizez), doamna controlor a fost foarte amabilă și mi-a dat voie să-mi continuu călătoria fără să mă arestuiască ori să mă amendeze. Am întrebat-o cât m-ar fi costat biletul la IC și astfel am aflat că diferența (față de ce am plătit eu) era de 2 euro. Nu știu de ce, mă bântuie insistent presupunerea că în România controlorul mi-ar fi făcut un tărăboi enorm și m-ar fi dat jos din tren (exceptând probabil cazul în care aș fi dat de înțeles că „facem să fie bine”, că „doar oameni suntem”). Ei bine, descopăr că amestecul de corectitudine teutonă și de etică protestantă nu a dus, în cazul meu, la o decizie drastică, ci la una de bun simț: fiindcă am putut dovedi că nu sunt de rea credință, am primit clemență. Prin contrast, funcționărimea noastră valahă, când nu se dă huța în elasticul balansoar etic care face totul posibil, are un soi rigid-absurd de a aplica legile care te aduce la apoplexie. (Nu mă stârniți, că am un sac de povești absurde cu funcționărimea care populează diversele instituții ale statului).

Fiindcă am ajuns relativ devreme la destinație, am avut timp să iau la picior parcul orașului și principalele obiective „Bauhaus”. Mai jos câteva fotografii făcute în timpul plimbării. Vremea a fost răcoroasă, numai bună pentru o preumblare de vreo 12 km (totalul distanței parcurse astăzi, după cum mă informează un app deștept din telefon).

Să precizez că stilul Bauhaus nu m-a cucerit. Mă tem că rămân medieval în materie de preferințe arhitectonice. Casele maeștrilor din Dessau arată cenușii, betonate, cubist-minimaliste, pătrățoase, ostile. Ori  n-am eu gust, ori „capodoperele” astea chiar arată ca niște buncăre pentru supraviețuitorii războaielor atomice.

Mai jos galeria foto. Într-una dintre fotografii mă pregătesc să pășesc într-o altă dimensiune. 😊

Anunțuri

Ce aş lua cu mine din Münster la întoarcere

– cele 500.000 biciclete, împreună cu reţeaua de piste pentru biciclişti, pentru a face mai suportabil traficul nebunesc din capitala scumpei noastre patrii, România.

– temperaturile mai mult decât suportabile pe timp de vară şi ploaia discretă din anumite zile de august.

Foto: Porţiune din promenada a cărei frumuseţe, răcoare şi linişte le voi regreta enorm în praful,  arşiţa şi gălăgia din Bucureşti.

– aşa-numitele Bäckerei-Konditorei (brutării-cofetării) cu numeroasele lor tipuri de brötchen (chifle): Käsebrötchen (cu brânză), Mohnbrötchen (cu mac), Roggenbrötchen (cu făină de secară), Milchbrötchen (cu lapte), Kartoffelbrötchen (cu cartofi), Sesambrötchen (cu susan), Zwiebelbrötchen (cu ceapă), Landbrötchen (asta nu ştiu cum se traduce, dar are gust de pâine coaptă pe vatră), Crispy, Baguettebrötchen, şi multe altele, care mai de care mai gustoase. Eine große Versuchung! (Cum i-am spus vicarului când ne-am întâlnit în lift şi m-a văzut cu punga în mână).

– promenada lungă de 4,5 km care înconjoară centrul oraşului şi-ţi dă uneori impresia că treci printr-o pădure. Este ideală pentru plimbările cu bicicleta. Poţi însă face şi jogging pe pista de zgură sau pe unde consideri de cuviinţă.

– autobuzele foarte relaxate, care înclină şasiul când ajung în staţie, pentru a face mai comod accesul persoanelor în vârstă.

– catedrala şi corul bărbătesc care cântă uneori la slujbe. Alternativ, numai pe cantor, dacă membrii corului au reţineri să vină toţi în România. Dacă şi cantorul refuză, aş lua totuşi imnurile lor superbe.

– sistemul de cantine studenţeşti cu mâncare variată, foarte bună şi ieftină (dacă eşti student).

– fotocopiatoarele care îţi oferă serviciu de scanare şi trimitere a documentului pe adresa de email (iarăşi dacă eşti student la Universitate).

– librăria uriaşă de pe Salzstraße, pe 4 niveluri (plus subsol), cu o ofertă năucitoare de cărţi, care îţi dă senzaţia că totuşi se scrie prea mult. Prea mult.

– automatele de bilete (de autobuz sau de tren) de la care poţi să cumperi bilet la orice oră din zi şi din noapte (nu ca în Bucureşti, când, deşi mai sunt 10 minute de program, madamele de la ghereta de bilete din gară pleacă fiindcă a venit maşina RATB să le ia, aşa că n-ai decât să te descurci. Îi spui controlorului că tantea de la gară a scurtat programul).

– pe sora Oberin Berthelma, care prin bunătatea ei îmi aminteşte de bunica mea maternă.

Ce las fără regrete în Münster

– atitudinea excedată a studentului pe care l-am întrebat de unde pot să iau apă fierbinte pentru ceai, în prima zi de după sosire, când luam micul dejun. Individul a schiţat o grimasă, vrând probabil a spune: „Nu mă-ntreba. N-am chef de mizilicuri astăzi”, după care s-a răsucit pe călcâi şi m-a lăsat cu cana în mână şi cu gura întredeschisă.

– morga de cotoi înciudat a studentului (dacă student o fi fost) căruia părea să-i tune, să-i fulgere, să-i ningă şi să-i plouă cu grindină (toate odată) atunci când l-am salutat pe culoarul căminului şi nu s-a obosit să-mi răspundă. (Mojicia are cetăţenie multiplă, dacă mai trebuie s-o spunem).

– logoreea cronică a unui student care lucrează (part-time) la INTF şi care vorbea câte în lună şi-n stele (chiar aşa, uneori le citea celorlalţi horoscopul de pe un site online) şi se hilzea din tot nimicul.

– cuplurile de homosexuali şi de lesbiene pe care le-am văzut (ţinându-se afectuos de mână) în timp ce mergeam sau veneam de la serviciu. De bună seamă, în Münster poţi să te pierzi lesne.


Astăzi a fost ultima mea zi de lucru la INTF. Am reuşit să termin numai bine indexarea celui de-al patrulea manuscris care mi-a fost repartizat. Acum au mai rămas doar 5.696 manuscrise care au nevoie de scanare şi indexare! Glumesc, însă gluma e menită să pună oarecum în lumină cât de mult mai trebuie făcut încă în acest domeniu până să facem disponibile online toate manuscrisele NT.

În orice caz, această ultimă zi a fost un prilej de niţică sărbătoare. Martin, unul dintre angajaţi, ne-a propus, mie lui Klaus Wachtel şi lui Ulrich Schmid, să ieşim la o pizzerie italiană din apropiere. Când am revenit în sala de lucru si am început să-mi adun lucrurile, m-a cuprins o uşoară nostalgie. Nu ştiu dacă şi când voi reveni la Münster. Afară era însorit, dar copacii din piaţa catedralei dau semne că i-a atins deja spleen-ul de toamnă. Şi cred că nu sunt singurii în această situaţie.


În weekend-ul care tocmai a trecut am dat o fugă la Arend şi Adrie Smilde, la Utrecht. Arend a tradus 15 cărţi de C.S. Lewis (plus alţi autori) şi nu cred că în Olanda există mulţi care să-l depăşească în privinţa cunoştinţelor despre viaţa şi scrierile autorului Cronicilor din Narnia.

În drum spre Utrecht am avut ocazia să simt un pic diferenţa între un tren german şi unul olandez. Deh, neamţul nu se dezminte. De altfel, şi gările olandeze sunt un pic mai mohorâte decât cele nemţeşti. Din perspectiva „manerelor”, am avut surpriza să constat că materialul uman e la fel de divers în Olanda pe cât e şi în alte locuri. (Am întâlnit în Bucureşti un individ care să scuipe în autobuz fiindcă n-au mai putut aştepta 3 secunde să se deschidă uşa, ori nu s-au putut abţine, cum ar fi fost normal? Am întâlnit! Am întâlnit în trenul IC de la Enschede la Utrecht Centraal un om [cu ascendenţă sahariană sau subsahariană] care să trimită din mers, cu mare precizie, o flegmă în toaleta trenului, prin uşa întredeschisă? Am întâlnit! Concluziile le „derivă” fiecare pentru sine.)

Când am ajuns la Utrecht deja burniţa. Arend mă aştepta în gară. Locuieşte la 5 minute de staţia Utrecht Overvecht, într-un cartier liniştit şi elegant. Casele sunt mai toate legate între ele, cu grădină în faţă şi în spate. Mă instalez la mansardă. (Jos se află bucătăria, camera unde luăm masa şi un salon cu pian. La etajul 1 se află două birouri şi dormitorul, iar mai sus e mansarda). Spaţiul e bine drămuit şi se simte acea „intimitate domestică” de care vorbeşte Lewis în „Surprins de bucurie”.

După ce luăm masa (Arend e cu gătitul în casă), începem să sporovăim pe marginea cărţilor din cele două biblioteci (aflate în dining room, respectiv biroul lui de lucru). Sunt multe cărţi vechi, rare şi foarte valoroase. În birou are numeroase ediţii ale cărţilor lui Lewis, biografii ale acestuia (unele bine scrise, altele slabe, după cum îmi spune), duplicate. Îmi propune să-mi aleg ceea ce mi-ar plăcea, dintre duplicatele aflate pe rândul doi al unui raft. Greu de ales. Iau totuşi The Discarded Image. Îmi mai oferă Trilogia spaţială şi un ghid voluminos despre C.S. Lewis. Din păcate, pe acestea două din urmă nu le pot lua cu mine, fiindcă am depăşit deja limita de kg la bagaje. Poate că nişte prieteni din Haga le vor aduce în România în următoarele luni.

Între timp, a ieşit soarele. E numai bun de o plimbare prin satele din apropierea Utrechtului. Încălecăm pe biciclete şi o luăm la depănat. (Arend nu are maşină şi nici nu-şi doreşte. Numai în concediu se foloseşte de maşină. Ca un bun admirator al lui Lewis, detestă maşinile, care au început să insinueze uneori pe trotuare chiar şi în cartierul lui civilizat). Despre satele din apropierea Utrechtului nu pot spune decât că sunt splendide. S-ar cuvenit să probez epitetul cu nişte fotografii. Nu am făcut fotografii. Ar trebui deci să recurg la 1000 de cuvinte pentru fiecare fotografie, însă îmi voi cruţa cititorii, care trebuie să mă creadă pe cuvânt. (La un moment dat, undeva în apropiere am zărit o lebădă în zbor. Pentru cine ştie despre ce vorbesc detaliile sunt de prisos. Pentru cine nu ştie, detaliile sunt zadarnice.)

Revenim în oraş şi trecem pe la biserica reformată Sf. Iacov, unde Arend are de multiplicat nişte foii de informare. Profit de răgaz ca să mă citesc panourile (foarte interesante) cu informaţii despre istoria bisericii. Ne întoarcem acasă lihniţi. Ne-a mai rămas suficient timp pentru sporovăială.

Duminica a fost şi ea o zi plină. Dimineaţa mergem la slujbă la Catedrală (reformată). Predică din Matei 16, unde lui Petru i se spune „Înapoia mea, Satană!”. În partea a doua a serviciului se serbează Masa Domnului. După slujbă vizităm Turnul Catedralei (cu o istorie plină de suprize). Dăm iarăşi ture prin oraş. După amiază inspectăm în detaliu notele ediţiei româneşti a autobiografiei lui Lewis. Arend ne cântă la pian câteva piese de Schubert (compozitorul lui preferat). Seara vedem un documentar despre viaţa lui C.S. Lewis. Nu ştiu ce canal de televiziune l-a făcut, dar cu regret trebuie să spun că e cam amatoristic (şi cu multe inexactităţi).

Foto: Turnul Catedralei din Utrecht. După cum se poate observa lesne, turnul a fost cândva parte din catedrală. În 1674 o furtună puternică a distrus nava bisericii (partea care acum lipseşte). În mod neaşteptat, parte afectată n-a mai fost reconstruită, iar acum pe locul respectiv este o piaţetă.

Foto: Turnul are 112,5 metri. Ne-am cocoţat până la 90 de metri, pe ultima platformă, urcând 465 de trepte. [Nerecomandat cardiacilor şi claustrofobilor!] Spre comparaţie, campanila lui Giotto din Florenţa are numai 84,7 m (şi 414 trepte), fiindcă proiectul iniţial (122 m) a fost modificat.

S-au încheiat două zile pline. La 9 mă aflu deja în tren spre Enschede, unde schimb spre Münster. Ce ciudat! Când ajung, oraşul nemţesc mi se pare familiar (nu ostil şi străin, ca atunci când am sosit prima oară). Cele 6 săptămâni care s-au scurs între timp îşi spun cuvântul.


Postez aici câteva fotografii de la colocviu (recepţia de deschidere, o fotografie din timpul unei sesiuni şi recepţia de încheiere). Pe ansamblu a fost o experienţă frumoasă şi interesantă, chiar dacă anumite lucruri discutate au trecut razant pe deasupra ochelarilor mei. Comentariile pentru fiecare fotografie dedesubt.

Holger Strutwolf, directorul INTF, ţine discursul inaugural, în Muzeul Bibliei, aflat în incinta INTF. Audienţa e diversă. Studenţi, cercetători, profesori, neveste de profesori, personal INTF.

Una dintre sesiunile de comunicări, la Stadthotel, Munster. „Bobor” destul de mult pentru evenimente de felul acesta.

„M-aş duce la primărie…” Ne-am dus şi noi, dar nu ca să cerem să ni se toarne asfalt, ci pentru mica festivitate de închidere. Parcă pentru a combate mitul românului întârziat, am fost al doilea sosit. Predecesorul meu era totuşi neamţ! Nu poţi să-i învingi chiar aşa lesne pe teren propriu! Al treilea a fost un sud-coreean. De la locul patru nu mai contează. („Modiştii” să se prefacă a nu băga de seamă că în fugă am schimbat pantofii, uitând de cureaua maro! Deh, nu poţi să fii şi punctual şi asortat după canoane! O dovadă în plus: coreeanul avea curea neagră la pantofi maro! 🙂 )

Una dintre acele fotografii de grup tipice, în care fiecare se uită încotro vede cu ochii! Pe vremuri, când fotografiile de grup se făceau de către un singur personaj, privirile erau mai coerente. Not anymore!

O madamă viceprimăriţă ne povesteşte cu patos istoria Păcii de la Westphalia. Portretul copilului de care spuneam este pe rândul de sus, al cincilea de la dreapta la stânga.

Încotro se uită subsemnatul, aflat în dialog cu Klaus Wachtel (cercetătorul prin amabilitatea căruia am ajuns să lucrez la INTF)?

Unde altundeva dacă nu la blazoanele din vitralii. Strădaniile de a lămuri semnificaţia lor n-au avut totuşi prea mare succes.


Din când în când, în procesul de copiere a manuscriselor, scribii fac câte o greşeală. Se întâmplă şi cu manuscrisele Noului Testament. (Probabil deja unii cititori întreabă consternaţi: Cum?! Există „greşeli” în Biblie?, dar numai cine a încercat să copieze un text lung, cu mijloace specifice Evului Mediu, ştie ce înseamnă performanţa de a copia un text absolut fără greşeală. Dacă aveţi curiozitatea, încercaţi să transcrieţi Evanghelia după Ioan [fie şi cu stiloul]… O dată. Încă o dată. Încă o dată. Şi încă odată. Apoi mai vedem…).

Cele mai multe greşeli de copiere sunt nesemnificative. Scribul a înlocuit litere sau grupuri de litere care se rostesc la fel (omega/omicron, eta/ei etc.). Există însă şi greşeli pe care le-am putea socoti „grave”, dacă n-ar fi încărcate de un anumit comic involuntar. Zilele trecute, indexând manuscrisul 700 (din categoria „minusculelor”, din sec. XI-XII), mi-a atras atenţia următorul pasaj din Marcu: „De aceea va lăsa omul pe tatăl lui şi pe mama lui şi se va lipi de nevasta lui”. Numai că în manuscrisul 700, în loc de „nevasta lui” apare… „mama lui”!

Foto detaliu: textul din centru spune „se va lipi de mama lui” (proskollēthēsetai pros tēn mētera autou). Pe marginea textului, o altă „mână” a corectat scriind gynaika (soţie).

Verbul proskollao înseamnă şi „a se ataşa strâns”, „a fi devotat”. N-ar fi deci exclus să avem de-a face cu un scrib foarte mămos, care a fost de părere că şi după căsătorie, ataşamentul principal tot faţă de mamă trebuie să rămână! 🙂

Foto final: Pagina de manuscris în care apare greşeala. Notă: Culoarea manuscrisului nu este cea naturală, ci a fost ajustată pe computer.


Astăzi, în timp ce făceam un mic tur prin Münster cu ceilalţi participanţi la simpozion, am aflat de la ghidul care ne însoţea că în Münster sunt nu mai puţin de 500.000 de biciclete! Asta ca răzbunare „suptilă” asupra celor care nu au luat suficient de serios postarea mea despre „Bicicleta, draga de ea”!

Rezultă deci că media numărului de biciclete pe cap de locuitor este 2. Fiecare are două biciclete. Una răblăgită, de uz zilnic (pentru a nu suscita pasiuni kleptomane) şi alta mai „spălăţică”, pentru week-end.

Veşti de la Colocviu. Astăzi a avut loc recepţia de încheiere la Primărie (foto stânga). Clădirea datează din sec. XII, dar a fost distrusă aproape complet în Al Doilea Război şi reconstruită după vechile planuri imediat după aceea. Stilul arhitectural este, desigur, cel gotic (după cum se poate vedea).

În foto dreapta, Sala Păcii de la Westphalia, unde s-a negociat şi semnat încheierea Războiului de 30 de Ani (1618-1648). Pe peretele din stânga se află portretele participanţilor la negocieri. Undeva în rândul de sus se află potretul unui copil. Ce caută portretul unui copil între atâtea feţe de oameni în toată firea? Rămâne să aflaţi singuri, dacă sunteţi curioşi.

În ultima imagine se află pocalul de argint (suflat cu aur) sub formă de cocoş, în care se toarnă vin şi din care beau oaspeţii de seamă ai oraşului. Dar cum se bea oare din acest ciudat recipient?… Ei bine, cocoşul este „decapitat” temporar pentru a-şi putea îndeplini funcţiunea (partea de sus este detaşabilă).

Noi însă, nefiind oaspeţi de seamă, nu am avut parte de un asemenea ritual. De fapt, ultimul oaspete de seamă al oraşului a fost Dalai Lama, care însă n-a băut vin din „pocal”, ci apă, fiindcă budiştii sunt foarte „pocăiţi” când vine vorba de „beuturi beţive”.

Pagina următoare »