Jurnal de Israel



Biserica de pe Muntele Fericirilor. Nu este o biserică tipică. E o rotondă octogonală. Pe fiecare perete stă scrisă o fericire.

Biserica de pe Muntele Fericirilor

Interiorul cupolei

Trei fericiri în latineşte: Beati misericordes quia ipsi misericordiam consequentur (Ferice de cei milostivi...). Beati qui lugent quoniam ipsi consolabuntur (Ferice de cei ce plâng...). Beati qui esuriunt et sitiunt iustitiam quoniam ipsi saturabuntur (Ferice de cei ce flămânzesc şi însetează...)

Anunțuri

Banias (sau Panias), în N platoului Golan. Aşezarea este cunoscută în NT sub numele de Cezareea lui Filip (Caesarea Philippi), fiindcă a fost extinsă de Irod Filip Tetrarhul (fiul lui Irod cel Mare de la a V-a soţie, Cleopatra). La Banias se află unul dintre izvoarele Iordanului. Tot acolo s-a aflat Isus cu ucenicii atunci când i-a întrebat „Cine spun oamenii că sunt Eu?” şi când a primit răspunsul lui Petru: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu”.


La Qazrin (sau Qatzrin, sau Qasrin sau cum vă place să scrieţi), aproape de centrul Platoului Golan, se găsesc ruinele unui vechi sat talmudic, care a înflorit în sec. IV-VIII d.Hr. Pe la mijlocul sec. VIII, aşezarea a fost părăsită (probabil ca urmare a cutremurului masiv care a lovit regiunea în 746 d.Hr.).

dscf1679.jpg

Aşezarea cuprindea şi o sinagogă frumoasă, pe locul căreia a fost zidită o moschee, în perioada medievală. Astăzi complexul arheologic este restaurat iar pe ruinele sinagogii poţi întâlni uneori turişti evrei veniţi să se roage.

dscf1678.jpg

Foto: tineri evrei pe care curiozitatea turiştilor insistenţi nu i-a împiedicat să-şi facă rugăciunile, chiar dacă i-a făcut să mai chicotească din când în când.


Teatrul din Cezareea, oraş construit de Irod între 25-13 î.Hr. De unde reiese că rafinamentul şi cultura nu sunt incompatibile cu venalitatea şi cruzimea (după cum o demonstrează şi posibilitatea asocierilor de tipul: „cruzime rafinată” sau „venalitate cultivată”).

Locul este folosit şi acum pentru manifestări culturale extrem de selecte (şi de scumpe). Acustica locului este excelentă. Briza care bate dinspre mare joacă şi ea un rol important în propagarea eficientă a sunetului.

dscf1516.jpg

ultraortodoxSunt un fundamentalist. O mărturisesc fără regrete, deşi îmi explic destul de des crezul şi motivele pentru care cred ceea ce cred. Nu consider că sunt deasupra oricăror interogaţii ale celor din jur, dar ştiu că în privinţa credinţei (mă refer la conţinutul teologic şi la aspectele etice) există limite care nu trebuie transgresate, oricât de departe ar merge reflecţiile şi speculaţiile asupra lor.

Totuşi, cu prilejul unei recente călătorii în Israel, fundamentalistul din mine a fost pus faţă în faţă cu un alt tip de fundamentalism. Nu cel musulman, de tip Ahmadinejad, marcat de ură pătimaşă împotriva existenţei Israelului (şi dorinţa de a-l „şterge de pe hartă”) şi nici cel care, în contrareplică, vede în fiecare musulman un asasin, născut să ucidă. E vorba de fundamentalismul religios al evreilor ultraortodocşi (sau haredimi, al căror nume înseamnă „cei ce tremură”, „cei ce se tem [de Cuvântul Domnului]”. Vezi Is. 66:2, 5). Să mă explic.

În această seară, după cină, prof. Traian Aldea, ghidul nostru, ne-a propus o vizită în cartierul Meah Shearim, locuit de evrei foarte religioşi. (Denumirea cartierului se inspiră din Gen. 26:12 şi înseamnă „o sută de măsuri”,). Suntem extrem de curioşi, mai ales că a început deja Sabatul (încă de la 17.04, după cum anunţau ceasurile electronice speciale de la intrarea în Ierusalimul suspect de liniştit, după forfota din după-amiaza precedentă).

Suntem preveniţi că trecerea prin acest cartier e o adevărată aventură. Nu e tocmai locul potrivit pentru o femeie, mai ales dacă nu este îmbrăcată decent. La o adică, nici bărbaţii să nu se încreadă prea mult în propriul standard de cuviinţă. One man’s meat is another man’s poison, cum se spune.

La diferite puncte de pe artera principală există tăbliţe care le pun în vedere grupurilor de vizitatori să sunt rugate să nu intre, dacă nu au o îmbrăcăminte corespunzătoare. Femeile trebuie să fie îmbrăcate în haine lungi şi largi, pentru a nu-i ofensa pe haredimii din cartier. Bărbaţii trebuie să evite şi ei pantalonii scurţi şi maiourile. Oricum, şi aici, cele mai multe probleme le creează tot Eva. (Roxana, celălalt ghid al nostru, a fost odată scuipată şi huiduită pentru că a trecut pe strada principală îmbrăcată în jeans.)

În cazul nostru, n-au existat incidente majore. Suntem îmbrăcaţi relativ decent (câteva femei poartă pantaloni, dar sunt bufanţi) şi încercăm să ne dăm la o parte din calea celor pe care îi întâlnim. Totuşi, după o bucată de drum, de undeva de la un balcon se aruncă apă în direcţia noastră. Mai jos, câţiva membri ai grupului nostru aud pe 3 tineri evrei (îmbrăcaţi în negru, deci ultraortodocşi), vorbind despre noi şi făcând referire la „pietre”. Ei bine, da! Dacă nu te conformezi standardelor, poţi să te trezeşti sub o ploaie de pietre (Prof. Traian Aldea ne-a povestit că într-o anumită ocazie nişte tineri au fost cât pe cei să-i spargă aparatul de fotografiat, pentru o crimă relativ minoră – încercarea de a lua câteva cadre într-o zi obişnuită; nici măcar de Sabat. Iar dacă un om înzestrat cu calmul şi bunătatea prof. Aldea poate să atragă animozităţi, atunci nimeni să nu se creadă la adăpost).

La un colţ de stradă, marcat cu anunţuri pentru vizitatori imprudenţi şi indecenţi, doi tineri evrei ne întreabă: „Preachers?” Nu pricep la ce se referă exact, dar îi lămurim că suntem doar vizitatori. Mai târziu primesc explicaţii. Vor să se asigure că nu suntem creştini care vor atenta la credinţa lor sau care îi vor „evangheliza”. (Pentru ostilitatea acerbă de care au dat dovadă coreligionarii acestor tineri, în altă epocă, citiţi carte Faptele Apostolilor. Primul martir creştin nu a fost omorât de păgâni).

Unele membre ale grupului intră în panică. Plimbarea ameninţă să devină mai periculoasă decât ne imaginaserăm. Un puşti de 6 ani care cu vreo 20 de minute înainte se arătase cam obrăznicuţ în discuţia cu mine mă ia acum de mână, plin de teamă. Oamenii în negru îl sperie. Mărturisesc că şi eu îmi doresc să ieşim cât mai iute de pe strada principală şi să o cotim într-o zonă cu renume mai bun. Dorinţa ni se îndeplineşte relativ repede. Ieşim din zona fundamentalistă. Până la hotel mai e mult de mers, dar distanţele, oricât de lungi ar fi, se scurtează când drumul nu e pândit de pericole.

P.S. Pentru diversitate, ar trebui să menţionez că, în drum spre Ierusalim, am făcut un popas la mănăstirea ortodoxă Sf. Gherasim. Fiindcă monahul de la poartă ne-a invitat insistent să intrăm în biserică, i-am spus că nu pot să intru, fiindcă sunt în pantaloni scurţi şi nu vreau să ofensez pe nimeni. Cu un zâmbet şubugăţ, mi-a făcut semnul crucii pe spate şi mi-a dat ghes să intru. 🙂

La Zidul de Vest (numit de creştini, dar nu şi de evrei, „Zidul Plângerii”) aveam aceeaşi ţinută necorespunzătoare. I-am întrebat pe tinerii care străjuiau calea de acces spre zid dacă există un şorţ pe care să-l împrumut, fiindcă sunt conştient că nu sunt îmbrăcat adecvat pentru a intra în zonă. Mi-au spus: „E drept, nu eşti îmbrăcat adecvat, dar poţi să intri”.


Sunt in Ierusalim. Tocmai am urcat în cameră, după cină. Afară se aud maşini de poliţie, ambulanţe, elicoptere patrulând pe deasupra oraşului. La televizor văd forfotă mare, ca cea care se creează în cazul unei explozii. Colegul de cameră îmi spune că a auzit un zgomot îndepărtat, ca o bubuitură înfundată. Eu unul nu-mi aduc aminte. Stăm şi ne uităm la ştiri, fără să înţelegem o boabă.

La un moment dat, canalul de ştiri în ebraică prezintă două numere: 8 şi 35. După cifre, urmează nişte cuvinte care se termină în “im” (desinenţa de plural masculin, pentru substantive şi adjective). Deduc că e vorba de 8 morţi şi 35 răniţi. Totuşi, nu pot fi sigur. Din păcate, niciun canal tv nu ne oferă informaţii într-o limbă accesibilă. Fox News e preocupat de alegerile din SUA, iar altceva de limbă engleză nu există. (De fapt, există, dar prezintă nişte demoazele care îţi arată cum să te machiezi în aşa fel/hal, încât să poţi deveni cover girl. Senkiu. Adevărat e cuvântul care zice: ţara arde, babele se piaptănă).

Într-un târziu, Fox News zice că s-a deschis focul asupra unei şcoli rabinice din Ierusalim. Reuşesc să prind o reţea wireless parazită şi să mă conectez la internet, ca să aflu mai multe. Unul dintre atacatori a fost ucis înainte de a-şi detona centura cu explozibili.

Seară îndoliată la Ierusalim. Ambulanţele continuă să treacă în sus şi în jos. Deasupra, elicoptere.

P.S. Aveam să aflu în dimineaţa următoare că atacul s-a produs la c. 500-600 de m de hotelul Kedem, unde sunt cazat. Deşi iniţial s-a spus că au fost doi atacatori, în realitate a fost numai unul. Bilanţul final rămâne următorul: 8 morţi şi 9 răniţi. Masacrul s-a produs cu ocazia unei sărbători organizate în cadrul şcolii respective. În mod neaşteptat, organizatorii nu s-au gândit să asigure paza clădirii pe toată perioada manifestărilor. Evreii cu care am vorbit erau de părere că masacrul ar fi fost evitat dacă s-ar fi luat nişte minime măsuri de securitate. Palestinianul a fost ucis de un militar în rezervă care a auzit împuşcăturile, şi-a luat arma de-acasă şi a venit să vadă ce se întâmplă.


dscf1611.jpg

Eu, Beni, Sami, Manu şi Mircea, coborâţi la 46 de metri sub pâmânt, în fântâna de la Haţor.

sfatul-inteleptilor-3.jpg

Proaspăt înţelepţiţi după vizita în puţul gândirii de la Haţor (vezi mai sus), Sami şi Beni îl flanchează pe dom’ profesor, pe prispa „bătrânilor cetăţii”, la poarta aşezării de la Tel Dan, unde se împărţea dreptatea. Orice s-ar spune, ochelarii sunt totul, când vrei să treci drept înţelept. 🙂

Pagina următoare »