Jurnal de Italia (5). În vizită la Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistă din Veneţia

Ştiind că sunt câteva zile aproape de Veneţia, amicul meu Ş.C. mi-a sugerat să fac o vizită la Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistă din acest oraş. O idee bună, mai ales că am fost două zile la Veneţia şi am putut aranja lucrurile din vreme.

Despre doamna Monica Joiţa, directorul interimar al filialei veneţiene, auzisem deja, mai ales în conexiune cu simpozionul internaţional „Tradiţia biblică românească în context european”, organizat de această instituţie în parteneriat cu Centrul de Studii Biblico-Filologice „Monumenta Linguae Dacoromanorum”, în perioada 22–23 aprilie 2010.

Evenimentul va fi probabil reeditat în 2012. La vremea cuvenită am să postez detalii despre participanţi şi lucrările anunţate.

Deşi promisesem că voi fi la Institut la ora 14.00 (de obicei sunt punctual), nu m-am putut ţine de cuvânt. Am făcut greşeala de a ieşi din ghetoul evreiesc prin celălalt capăt, în loc să mă întorc şi să aleg drumul cunoscut.

Doamna Monica Joiţa ne-a întâmpinat cu multă căldură (eram însoţit de sora mea şi de Daniela Caraman, artist plastic) şi ne-a povestit câte ceva din istoria tumultuoasă a Institutului, a cărui clădire a fost cumpărată de Nicolae Iorga în 1930.

Regimul comunist a abandonat clădirea după 1945, drept care „Casa Română” (cum se numea pe vremea aceea) a căzut în paragină.

La scurtă vreme înainte de Revoluţie, statul român a fost somat de primăria Veneţiei să-şi asume statutul de proprietar şi să înceapă lucrările de reparaţie. Informaţii suplimentare despre istoria „Casei Române” puteţi citi pe site-ul ICR.

Unul dintre saloanele Institutului Român de la Veneţia.  Doamna Monica Joinţa ne-a condus prin încăperile oficiale şi a răbdat cu îngăduinţă veleităţile fotografice ale surorii mele, care ne-a urmărit îndeproape, înarmată cu un aparat foto. 🙂

 

Jurnal de Italia (4). Fotoghicitoare. Steagul României la Veneţia

În ce context apare steagul României la Veneţia?

Prietenii care au „inside information” sunt rugaţi să păstreze discreţia. 🙂

Mai jos trei fotografii care aşteaptă dezlegarea.

O fotografie din stradă.

Un close-up.

Ca să uşurăm fotoghicitoarea...

 

Jurnal de Italia (3). Edvard Munch şi spiritul nordului la Villa Manin

Villa Manin este un palat impozant, reşedinţa ultimului doge al Veneţiei, Ludovico Manin (1725 – 1802), forţat să abdice de însuşi Napoleon Bonaparte. Tot la Villa Manin s-a semnat şi Pacea de la Campo Formio, care a încheiat campania lui Napoleon în Italia. Vizitatorii palatului pot vedea camera în care a locuit Napoleon până la încheierea negocierilor. Patul lui Napoleon trădează înălţimea acestuia (1,7 m).

Astăzi Villa Manin este folosită pentru a găzdui diverse colecţii de artă. Expoziţia curentă este “Munch e lo spirito del Nord. Scandinavia nel secondo ottocento.”

Colecţia de tablouri adunate la Villa Manin este impresionantă. Iar numărul de vizitatori (tineri şi vârstnici) este peste aşteptările mele (de român).

Expoziţia este centrată, după cum se poate vedea chiar din titlu, pe lucrările lui Edvard Munch, pictor norvegian expresionist cunoscut îndeobşte pentru Ţipătul, pictat în mai multe variante şi furat cel puţin o dată.

Picturile nu pot fi povestite. Pot fi comentate, după abilităţi şi sensibilităţi.

Mi s-a părut că citesc în pânzele lui Munch multă angoasă, multă suferinţă (boală) şi moarte. Munch reuşeşte să surprindă şi să redea bine angoasele şi temerile care fac parte din condiţia umană nerăscumpărată. Asta explică, parţial, popularitatea tablourilor sale. Mai jos sunt două dintre cele prezente în expoziţia de la Villa Manin.

Las nenumite aceste două picturi. Cei interesaţi de Munch vor şti să găsească detalii. 🙂

 

Jurnal de Italia (2)

La Veneţia, toţi turiştii rătăciţi pe străduţele şi stradelele oraşului urmăresc semnele pe care scrie „Per S. Marco” sau „Rialto”, care este inima oraşului.

În paranteză fie spus, semnele cu WC sunt şi ele foarte căutate. Taxa de acces este 1,5 euro. Scump, dar face! 🙂

Am ajuns relativ repede în Piaţa San Marco, unde este celebra basilică ale cărei cupole pot fi recunoscute dintr-o mie. Pictura interioară mi s-a părut cam „bizantină”. N-am reuşit să mă dumiresc încă de ce.

Palatul Dogilor (Palazzo Ducale) e o bijuterie arhitectonică în stil gotic. Vizitarea lui (turul standard) durează destul de mult. Noroc cu băncile din unele săli, care îţi permit să-ţi tragi sufletul. Se începe cu primul nivel, unde pot fi văzute capitelurile coloanelor vechi (decorate cu serii de tipul „Cele şapte păcate capitale”, „Şapte împăraţi celebri”, „Păsări de pradă” etc.)

Palatul a fost afectat de un incendiu în a doua jumătate a sec. 16, dar a fost restaurat cu succes.

Curtea interioară a Palatului Dogilor. În plan îndepărtat se vede cupola bisericii Sf. Marcu, lipită de palat. Turul palatului începe efectiv cu vizitarea apartamentului dogelui (şeminee somptuoase, picturi imense, tavane aurite).

Sălile oficiale arată cu prisosinţă puterea şi afluenţa veneţienilor de-a lungul timpului. Picturile murale se străduiesc să-i arate pe dogi ca fiind persoane extrem de pioase, dar tuşele ideologice groase nu sunt prea convingătoare. Multe dintre picturi sunt un amestec straniu de mitologie păgână şi de motive creştine.

Scara care duce în apartamentul dogelui. Începe deci zona în care fotografierea nu mai este permisă.

Turul muzeului include şi temniţele jilave în care erau ţinuţi criminalii. La un moment dat se trece peste „puntea suspinelor”, numită aşa de poeţii romantici care îşi închipuiau că la trecerea peste acest pod, condamnaţii suspinau aruncând printre zăbrele ultima privire către libertate. Romantic, deci neconvingător. 🙂

O foarte interesantă secţiune a muzeului o constituie colecţia de arme. Săbii, paloşe, florete, pumnale, stilete, arbalete, arcuri, archebuze, flinte, pistolete, tunuri medievale, o panoplie  uriaşă care ar putea dota toate armatele din Stăpânul inelelor. Rătăcită în tot acest instrumentar războinic, o centură de castitate care stârneşte comentarii maliţioase şi hlizeli din partea cuplurilor care se perindă prin faţa vitrinelor.

În sezonul poloios, gondolierii şomează. Oricum, o plimbare cu gondola, mi se spune, e cam 60 de euro. Asiaticii de regulă împart preţul şi se suie câteşişase, stricând ideea de romantism. 🙂

 

Jurnal de Italia (1)

Am ajuns astăzi la Veneţia. Burniţa persistentă i-a cam alungat pe turişti în această perioadă. Totuşi, în curând va începe carnavalul, deci să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenţe.

De la gară până în piaţa San Marco e un drum cam de jumătate de oră, dacă nu vrei să iei un taxi pe apă.

N-am mai văzut un oraş aşa de întortocheat precum Veneţia. Indicatoarele sunt puse „în regim economicos”, aşa că trebuie să caşti bine ochii.

Străzi înguste, ticsite cu vitrine, clădiri vechi, unele cam dărăpănate.

Dacă eşti în sezonul ploios, ai face bine să cumperi o pelerină de ploaie şi să-ţi iei încălţăminte impermeabilă. După câteva ore bune de mers prin ploaia măruntă, am descoperit că apa începuse să urce de pe ghete pe jeans, până aproape de genunchi. Ar fi fost mai practic să-mi iau nişte cizme de cauciuc. La Veneţia se poartă. Dacă ai nefericirea să prinzi o acqua alta, când piaţa se umple de apă în câteva ore, din cauza fluxului, cizmele de cauciuc se dovedesc salvatoare.

Deşi am avut aparat de fotografiat cu mine, m-am sabotat în două privinţe: (1) am uitat să-i încarc bateria complet şi (2) nu i-am şters lentilele bine. Rezultatul a fost că am rămas la scurtă vreme fără „al treilea ochi” şi că unele fotografii sunt „stropite”.

Nici eu, nici surorile mele (care au avut din când în când aparatul pe mână) nu ne putem lăuda că am scos opere de artă. Postez totuşi câteva fotografii din puţinele pe care am reuşit să le facem.

O stradă destul de largă, la scurtă distanţă de gară. Unele clădiri au nevoie serioasă de restaurare.

Ar fi interesant de ştiu câte poduri există în Veneţia şi care este lungimea totală a canalelor.

După cum vedeţi, apa are o culoare destul de verzuie. Foarte adesea ajunge aproape de ferestre. Iar la fluxul maxim, intră în case.

La ceasul serii, oraşul capătă un aer sinistru. Nu vreau să-mi imaginez cum trebuie să se fi simţit vizitatorii pe la 1500, când probabil era slab luminat în timpul nopţii.

Gondolele se leagănă cuminţi, în aşteptarea sezonului turistic.

Pescăruşii au o slăbiciune pentru leul care îl înfăţişează, alegoric, pe Evanghelistul Marcu şi sunt toată ziua, literalmente, pe capul lui. În imagine, vârful uneia dintre cele două coloane din Piaţa San Marco.