Răsfoind la CNSAS dosare întocmite de fosta Securitate, am constatat cu stupoare că pe unii colaboratori numai moartea i-a scos din reţea. Nu ştiu ce explicaţii au dat după moarte Dreptului Judecător pentru colaborarea impenitentă pe care au desfăşurat-o asiduu zeci de ani în slujba unui serviciu diabolic.
Că au semnat un angajament de colaborare nu mă miră. Securitatea avea metode abile pentru a face să cadă în plasa ei tot soiul de oameni. Ce mă miră este perseverenţa în activitatea informaţională, împlinirea scrupuloasă a misiunilor trasate de ofiţerii Securităţii, faptul că au trăit în minciună decenii la rând. Poate au făcut şi bine. Dar încă n-am ajuns să înţeleg ce formă îmbracă binele unui colaborator care prin informaţiile pe care le furnizează le uşurează ofiţerilor de la Securitate munca de înregimentare în oastea Necuratului a noi şi noi colaboratori. O informaţie despre nu ştiu ce tranzacţie cu valută, desfăşurată în condiţiile în care operaţiunile de acest fel erau monopolul statului le oferă securiştilor un cui al lui Pepelea pe care să-şi agaţe oferta: tovarăşe, ce preferi? Să colaborezi cu noi ca să ţi se ierte păcatul, sau să-ţi murdărim reputaţia târându-te într-un proces pentru încălcarea legii?
Informatorul X, pe care numai moartea l-a scos din reţeaua de informatori a Securităţii, era un intelectual rasat. Foarte citit, foarte erudit, foarte apreciat. Săvârşise însă cândva un „păcat” – ajutase un fugar urmărit de Securitate. Când fugarul a fost prins, a spus tot ce a ştiut. Inclusiv cine l-a ajutat cândva cu o mică sumă de bani.
Ofiţerii Secu au speculat acest amănunt din biografia lui X şi l-a chemat la o „discuţie”. X a fost sincer şi şi-a recunoscut vina, după care s-a pus în slujba Securităţii, dornic să arate că nu este ostil faţă de noua orânduire. Alternativa era, desigur, închisoarea. Raportul privind recrutarea lui face referire expresă la decizia autorităţilor de a-l aresta, în cazul în care ar fi refuzat colaborarea.
(De notat: acest caz e tulburător prin ceea ce demonstrează la nivel etic, anume că nu întotdeauna recunoaşterea vinovăţiei şi sinceritatea aduc eliberare. Adevărul spus de X îl afundă şi mai mult, în loc să-l elibereze).
Ne putem întreba: avea de ales? Cine ar renunţa la familie, carieră, prestigiu etc. pentru a alege închisoarea, din dorinţa de a rămâne vertical şi credincios propriilor principii?
N-aş vrea să răspund la această întrebare. Nu ştiu ce aş fi făcut în locul lui. Poate că aş fi cedat. Poate că aş fi găsit insuportabil gândul unei astfel de înregimentări. Dar aş spune că deocamdată nu e important să găsim un răspuns. Pentru moment aş prefera să observăm caracterul demonic al unui sistem care ajunge să-l pună pe un om în faţa unor astfel de situaţii.
Dacă Securitatea ar fi avut un strop de legitimitate, ea ar fi trebuit să dea curs rigorilor legii, fie ea şi strâmbă. Dacă este ilegal să ajuţi un fugar urmărit de Lege, atunci trebuie să dai complicilor lui ceea ce li se cuvine, după lege. Or, Securitatea a pervertit acest principiu, „dând har” unor oameni (în cazul nostru, X) pentru a le cumpăra conştiinţa, pentru a-i înrobi şi a-i atrage în tenebre. „Mila” arătată de Securitate păcătosului X este o pervertire drăcească a milei arătate de Dumnezeu păcătoşilor. Dacă Dumnezeu iartă pentru a-i reda omului libertatea şi demnitatea, Securitatea a iertat (atunci când a iertat) pentru a înrobi conştiinţe, pentru a-şi întinde şi mai mult tentaculele în societate, dintr-o sete de putere satanică şi dintr-o teamă bolnavă faţă de cei asupra cărora se înstăpânise în mod samavolnic şi pe care se simţea datoare să-i supravegheze îndeaproape.
Nu mă surprinde că pseudomardoheii pseduopenticostali se simt ultragiaţi până în măduva oaselor că faptele lor detestabile ies încet-încet la lumină. Desigur, demersul acesta de recuperare a unei istorii greu mirositoare n-ar trebui să fie făcut cântând într-un picior. Niciun medic legist care asistă la deshumarea rămăşiţelor dintr-o groapă comună n-o face ţopăind de bucurie. Dar trebuie să le deshumeze, căci altminteri refuzul de a lua parte la acest demers înseamnă o solidarizare tacită cu cei răspunzători pentru existenţa acelei gropi comune.
Cartea Răscumpărarea Memoriei este doar începutul unui lung proces de explorare a acestei gropi comune care este istoria noastră recentă ca evanghelici şi ca penticostali. E o groapă în care vom săpa încă mulţi ani de-acum încolo. Ştiu precis că în decursul acestui lung proces de excavare (de încă douăzeci de ani?) vom găsi în ea multe moaşte de sfinţi, şi incomparabil mai multe stârvuri de iude.
Pseudomardoheii care pledează înfocat şi neruşinat pentru amnezie şi mancurtizare (vedeţi Legenda Mancurtului) ar vrea ca memoria noastră să fie un amalgam confuz, un melanj indistinct, un haos care să le permită să iasă din galeriile subterane ale regimului comunist albi şi imaculaţi ca Afrodita din spuma mării sau neînfricaţi şi eroici ca Atena din capul lui Zeus. Mă tem că aşa ceva nu se poate. Dacă vom explora cu suficientă atenţie trecutul vom vedea că amintirea sfinţilor din groapa istoriei comuniste este o mireasmă de la viaţă spre viaţă, în vreme ce amintirea iudelor miroase greu a hoit.
Pseudomardoheii vor să ne facă să credem că între mireasma vieţii şi duhoarea morţii nu e nicio diferenţă sau că hoiturile din groapa istoriei noastre miros a parfum. Ne spun asta fără să clipească, dar glasul îi trădează, fiindcă se ţin zdravăn de nas!
X, informatorul de care pomeneam la începutul acestei postări, a avut parte de beneficii importante sub vechiul regim: recunoaştere şi promovare pe linie profesională şi posibilitatea de a face numeroase vizite în străinătate. Mi se pare că nu i-a lipsit mai nimic din ceea ce şi-a dorit să aibă la nivel pământesc. Dar nu ştiu dacă şi-a mai păstrat sufletul până la final. Găsesc uneori informaţii date de el în dosarele de urmărire ale celor care îl credeau prietenii lui. Nu s-a deconspirat niciodată în cei aproape 30 de ani de muncă în slujba Securităţii. Informaţiile date de el au permis Securităţii să fie mai puternică. A întărit mâinile celor nelegiuiţi, a unor ticăloşi fără Dumnezeu, el, care pretindea că este în slujba Domnului. S-a prins cu atâta râvnă în uriaşa plasă de păianjen a Securităţii, încât numai moartea l-a putut scoate din mrejele ei.
Vaisamar 