Film



Mai am un pic și termin de citit Demonii lui Dostoievski. E probabil cel mai sofisticat, cel mai greu, cel mai politic și cel mai întunecat dintre romanele scrise de clasicul rus.

Pe scurt, așa cum îl înțeleg eu, romanul explorează consecințele autodistructive (în esență, demonice) ale curentelor filozofice și politice (în general, de inspirație iluminist-ateistă) care bântuiau în Rusia în a doua jumătate a sec. XIX.

Autorul expune cu migală cauzele care au dus la apariția unor posedați (ideologic vorbind) ca Piotr Verhovenski, a cărei persona e interpretată magistral de Anton Shagin în clipul de mai jos. Vizionând pe youtube câteva clipuri din ecranizarea făcută de ruși în 2014, a început să-mi pară rău că cei patru ani de rusă pe care i-am făcut în ciclul gimnazial s-au dus pe apa sâmbetei.

De urmărit în secvența video atât venerația religioasă (fatalmente, idolatră) a lui Verhovenski față de Stavroghin, cât și aura antichristică pe care o capătă acesta din urmă, în viziunea „închinătorului” său.

Undeva în roman, unul dintre personajele „revoluționare” spune că 100 de milioane de oameni dacă ar muri, n-ar fi prea mult pentru a institui ordinea nouă dorită de adepții „cauzei”. Fiindcă recent am cumpărat Cartea neagră a comunismului, mi-au trecut fiori pe șira spinării la gândul că ipoteticul măcel dintr-un roman scris în sec. XIX a devenit realitate în secolul următor.


De la publicațiile britanice nu prea te aștepți să promoveze subiecte ca cel de mai jos. The Guardian, cu simpatiile lui ușor stângiste, a publicat recent un documentar despre bandele rivale din El Salvador.

Dintr-o emisiune BBC mai veche știu că aceste clanuri exportă violența în alte state din zonă și că influența lor ajunge până Statele Unite. În general, cine intră în ele nu mai iese decât mort.

Există însă și o altă cale de a părăsi aceste structuri: Isus Hristos.


Presa britanică a comentat pe îndelete filmul-satiră “Who is America?”, în care prostia absurdă a multor politicieni americani este dată în vileag de un prankster de profesie.

Urmăriți-l pe Bernie Sanders cum încearcă să fie politicos în fața unui ins care îi propune niște statistici aberante.

Încă și mai absurde sunt declarațiile senatorilor americani care mușcă și mestecă pe îndelete din aberațiile „expertului israelian”.

Nu știi dacă să râzi sau să plângi de această variantă modernă a „Prostiei omenești”.

 


Paul Arne Wagner este jurnalistul german pe care Jandarmeria română l-a ridicat ieri, în mod cu totul samavolnic, de la protestele care aveau loc în Piața Victoriei.

Urmăriți acest excepțional documentar ca să înțelegeți pe mâna cui a încăput România.

Slugile preaplecate ale Jupânului și-au făcut datoria.

Ce nu știe Jupânul este că steaua lui a început să apună. Asta i-o pot confirma personal alți jupâni temporari ai României: Adrian Năstase și Victor Ponta, de la care jupânul mai nou nu pare să fi învățat nimic.


Dirijorul John Nelson împărtășește „pericolele” la care te expui ascultând muzica lui Bach. Cum ar zice C.S. Lewis, un tânăr muzician nereligios ar face bine să-și selecteze cu grijă repertoriul, dacă nu vrea să aibă niște „surprize neplăcute”. Mai ales în muzica barocă, „primejdiile” pândesc la tot pasul. Nu știi din ce compoziție te poate săgeta Vânătorul ceresc. Odată pătrunsă în inimă, săgeata ascuțită nu se mai poate scoate decât cu mare „vătămare” pentru sănătatea „victimei” . 🙂


Recent vorbeam la Speranța TV despre combinația toxică dintre religie și politică. În România interbelică s-au văzut astfel de cocktailuri ideologice. Le vedem și acum în zonele controlate de separatiștii ruși.

Iată cum un stat ticălos nu se dă în lături să folosească religia pe post de liant ideologic.

Sursa AICI.


Digi24 i-a prezentat pe candidații la prezidențiale în două documentare.

Mai jos documentarul despre Victor Ponta.

N-am priceput de ce, în timpul liceului, Victor Ponta s-a autoexilat la Paris vreme de opt luni de zile, dormind la început prin gări sau pe unde se nimerea.

Nu știam nici că în junețe prezidențiabilul PSD a fost membru PNL. Probabil nici el nu mai știe.

Mama lui Victor Ponta îi dă fiului său o palmă răsunătoare la minutul 38. În 2001 fiul său fusese numit de „Însuși” (i.e. Adrian Năstase) secretar de stat și șef al Corpului de Control al Guvernului. Victor Ponta îi împărtășea mamei că trebuie să-și cumpere mai multe costume. Dialogul dintre ei este elocvent:

Mama: Da ce-ți trebuie atâtea costume?

Victor: Păi, uite, va trebui să fiu îmbrăcat totdeauna oficial pentru că mi s-a oferit să lucrez ca șef al Corpului de Control.

Mama: Bine, Victor, și de aia am mâncat noi bătaie pe 13 iunie?

Victor: Au fost singurii care mi-au dat o șansă.

Lui Victor Ponta i s-a oferit șansa de a simți dulcele gust al puterii. Lupanul adulmecase mirosul sângelui.

P.S. Documentarul ocolește subiecte extrem de sensibile, de tipul: „sinuciderea procurorului Cristian Panait”.

Pagina următoare »