Film



On Youtube there are a few extended clips from a fascinating 3-part documentary about the private life of a family of tigers (mother plus four cubs).

Because in my childhood I wanted to become (among other things) a naturalist, I much enjoyed watching the extraordinary footage which went into making the first episode, which was (re)broadcast recently by BBC One. Here’s a fragment from the second episode.


A splendid violin song (played by Joshua Bell) in Ladies in Lavender.

Here’s the final scene of the movie.

Below is another recording of the song. Better quality, but you will have to excuse the „flowery” pictures.



(Via A.C.)


A most disturbing (and eye-opening) documentary.

(via R.G.)


I have seen this documentary last year, while I was in Britain. I now see that it is on the Youtube.


That is, the making of the lady, not the movie.


I grew up with the story of Cosette and Gavroche long before I read Hugo’s Les Misérables. The novel is obviously more complex and subtle than any film or musical based on it.

However, I found the musical directed by Tom Hooper quite an enjoyable experience. Great cast, good voices, exquisite costumes and sets, a moving story about grace and redemption, deep seated hatred and triumphant love. I can find fault only with the end: too imbued with revolutionary ideas, too Socialist. Not what I would have expected, because I don’t believe in a man-made paradise.

Some of the songs are very moving and the live performance gave it a sense of authenticity which you don’t get in other musicals (I mean, those in which the actors pre-record the songs and then do a lip-sync).

My favorite song is the duel between the sinner saved by grace and the implacable Javert, whose sense of duty will eventually take him into a deadlock. Since I could not find the acted song on youtube, we must content ourselves with a performance on stage from the 10th Anniversary Concert recorded live at the Royal Albert Hall.

Below is one of my favorite passages of the novel.

***

Comme le frère et la sœur allaient se lever de table, on frappa à la porte.

— Entrez, dit l’évêque.

La porte s’ouvrit. Un groupe étrange et violent apparut sur le seuil. Trois hommes en tenaient un quatrième au collet. Les trois hommes étaient des gendarmes ; l’autre était Jean Valjean.

Un brigadier de gendarmerie, qui semblait conduire le groupe, était près de la porte. Il entra et s’avança vers l’évêque en faisant le salut militaire.

— Monseigneur… dit-il.

À ce mot, Jean Valjean, qui était morne et semblait abattu, releva la tête d’un air stupéfait.

— Monseigneur ! murmura-t-il. Ce n’est donc pas le curé…

— Silence ! dit un gendarme. C’est monseigneur l’évêque.

Cependant monseigneur Bienvenu s’était approché aussi vivement que son grand âge le lui permettait.

— Ah ! vous voilà ! s’écria-t-il en regardant Jean Valjean. Je suis aise de vous voir. Et bien, mais ! je vous avais donné les chandeliers aussi, qui sont en argent comme le reste et dont vous pourrez bien avoir deux cents francs. Pourquoi ne les avez-vous pas emportés avec vos couverts ?

Jean Valjean ouvrit les yeux et regarda le vénérable évêque avec une expression qu’aucune langue humaine ne pourrait rendre.

— Monseigneur, dit le brigadier de gendarmerie, ce que cet homme disait était donc vrai ? Nous l’avons rencontré. Il allait comme quelqu’un qui s’en va. Nous l’avons arrêté pour voir. Il avait cette argenterie.

— Et il vous a dit, interrompit l’évêque en souriant, qu’elle lui avait été donnée par un vieux bonhomme de prêtre chez lequel il avait passé la nuit ? Je vois la chose. Et vous l’avez ramené ici ? C’est une méprise.

— Comme cela, reprit le brigadier, nous pouvons le laisser aller ?

— Sans doute, reprit l’évêque.

Les gendarmes lâchèrent Jean Valjean qui recula.

— Est-ce que c’est vrai qu’on me laisse ? dit-il d’une voix presque inarticulée et comme s’il parlait dans le sommeil.

— Oui, on te laisse, tu n’entends donc pas ? dit un gendarme.

— Mon ami, reprit l’évêque, avant de vous en aller, voici vos chandeliers. Prenez-les.

Il alla à la cheminée, prit les deux flambeaux d’argent et les apporta à Jean Valjean. Les deux femmes le regardaient faire sans un mot, sans un geste, sans un regard qui pût déranger l’évêque.

Jean Valjean tremblait de tous ses membres. Il prit les deux chandeliers machinalement et d’un air égaré.

— Maintenant, dit l’évêque, allez en paix. — À propos, quand vous reviendrez, mon ami, il est inutile de passer par le jardin. Vous pourrez toujours entrer et sortir par la porte de la rue. Elle n’est fermée qu’au loquet jour et nuit.

Puis se tournant vers la gendarmerie:

— Messieurs, vous pouvez vous retirer.

Les gendarmes s’éloignèrent.

Jean Valjean était comme un homme qui va s’évanouir.

L’évêque s’approcha de lui, et lui dit à voix basse:

— N’oubliez pas, n’oubliez jamais que vous m’avez promis d’employer cet argent à devenir honnête homme.

Jean Valjean, qui n’avait aucun souvenir d’avoir rien promis, resta interdit. L’évêque avait appuyé sur ces paroles en les prononçant. Il reprit avec solennité:

— Jean Valjean, mon frère, vous n’appartenez plus au mal, mais au bien. C’est votre âme que je vous achète; je la retire aux pensées noires et à l’esprit de perdition, et je la donne à Dieu.


A good friend of mine sent me recently this moving song.

Not the silly Maya hype which is creating a stir in some circles.


Un documentar difuzat recent de BBC, „Elsa: The Lioness that Changed the World”, rememorează povestea emoționantă a unui pui de leu salvat de un George și Joy Adamson și introdus din nou în sălbăticie.

Joy Adamson a relatat experiența într-o carte devenită best seller (șase milioane de exemplare vândute în primul an de la lansare). Evident, cartea trebuie luată cu „a pinch of salt”. Cum spunea D. Attenborough: „Born Free is a deep, deep myth (…) that we are one with nature”.

Pe baza cărții s-a făcut apoi filmul Born Free.


Între puținele filme din 2011 despre care cred că ar merita văzute se numără și The Iron Lady, o prezentare condensată a măririi și decăderii politice a lui Margaret Thatcher, prim-ministrul Marii Britanii în perioada 4 mai 1979 – 28 noiembrie 1990.

Intriga se deapănă prin intermediul unor flashback-uri care merg până în vremea în care eroina, fiica unui băcan (așa zicem pe românește la grocer?), se pregătea să meargă la facultate.

Deși acțiunea filmului nu are nimic spectaculos în ea, lungmetrajul merită văzut fiindcă rolul principal este jucat în mod remarcabil de Meryl Streep, care se depășește pe ea însăși.

Cred că The Iron Lady face pereche bună cu The Queen, producție care o are în centru pe Elizabeta a II-a.


De emisiunile BBC ale Tatianei Niculescu Bran îmi aduc aminte cu plăcere.

Era printre puținii jurnaliști BBC preocupați de subiectele religioase.

I-am citit cu mult interes romanele jurnalistice Spovedanie la Tanacu și Cartea judecătorilor, bazate pe „cazul de la Tanacu”. Autoarea scrie cu mult talent și mă bucur să aflu că nu sunt singurele ei romane.

Acum, când filmul lui Cristian Mungiu, bazat pe Spovedanie la Tanacu, a fost premiat la Cannes, Dan Tăpălagă i-a luat un interviu despre carte și film.


Muzicalul Fiddler on the Roof (probabil no 1 în topul filmelor mele preferate) conține un proverb evreiesc pe care Tevye  îl  atribuie Scripturii.

Tevye: As the good book says, when a poor man eats a chicken, one of them is sick.
Mendel: Where does the book say that?
Tevye: Well, it doesn’t say that exactly, but somewhere there is something about a chicken.

Se pune o întrebare: cum trebuie înțeles proverbul?

Mai jos fragmentul din film în care apare citatul.

Cuplul Golda – Tevya e perfect construit. O discuție tipică în cadrul unui cuplu care a rezistat valurilor.

Ea este femeia întreprinzătoare și tenace în atingerea scopurilor (perspectiva unui soț bogat pentru fiica ei).

El este omul așezat, chibzuit, priceput în a ieși cu bine din lucrăturile puse la cale de nevestică. 🙂

Dar să nu uităm de unde am plecat…


„The Art of Eternity” este un foarte bun documentar despre arta creștină timpurie.

Realizatorul zăbovește, între altele, asupra picturii murale copte. Un univers misterios, ale cărui începturi trebuie căutate în primele secole ale creștinismului.

Figuri cu priviri intense, ațintite dincolo de timp și de spațiu.

De văzut, de către cei care nu cred că arta este păcat. 🙂

Un documentar pentru cei însetați de frumos.


Clipul de mai jos mă face să mă întreb: unde este de fapt înțelesul unui text, al unui clip sau a unui mesaj în general, indiferent de forma lui de prezentare? Ce rol are interpretul în a genera înțelesul unui „text”?

M-a intrigat și amuzat umătorul filmuleț, despre existența trecătoare a musculiței și despre „viața ei de după moarte”, fiindcă mi se pare o parabolă bună (evident, neintenționată) cu privire la existența umană.

La scara istoriei avem aceleași existență pământească trecătoare. Suntem animați de aceeași goană (de citit Ecleziastul în acest context) după semnificație și „realizări”.

Avem o singură șansă de „a privi stelele” și de „a deveni celebri”. Să ne prindem în „chihlimbarul” lui Dumnezeu și să fim astfel imortalizați în Cartea Vieții.

Dacă interpretarea mea alegorică nu v-a convins, aveți totuși posibilitatea de a vă bucura de acest clip practicând o interpretare mai „literală” (cum s-ar spune, „istorico-gramaticală”). În acest caz, intenția autorului este pur și simplu de a ne amuza cu un clip despre viața musculițelor care trăiesc un minut. 🙂

Via D.C.


Titlul ales de producătorii documentarului Inside Job sună conspiraţionist, deci poate să vă inducă în eroare.

Ar fi fost la fel de potrivit şi ceva de genul: Ciuma, All the President’s Men sau Aici sunt banii dumneavoastră.

Inside Job, narat de Matt Damon, face autopsia crizei economice din ultimii ani.

O criză născută din lăcomia fără margini a unor bancheri care s-au umplut de bani şi înainte de criză şi în timpul ei.

Îngrijorător nu este faptul că bancherii fac bani (asta e treaba bancherilor, în fond), ci că notele de plată pentru oalele economice sparte le plăteşte prostimea. Adică noi toţi.

Aflăm din acest documentar că mediul „şpigulanţilor” bancari este în strânsă legătură nu doar cu politicienii de la Washington (ori cu prostituatele de lux din New York, for that matter), ci şi cu dăscălimea (profesorii de ştiinţe economice) de la marile universităţi din SUA.

Politicienii (cumpărabili prin definiţie) dau legi convenabile şi le blochează pe cele incomode, care ar putea pune cuţitul în gâtul bancherilor lipsiţi de scrupule. Dăscălimea de înaltă clasă are şi ea un preţ, de aceea scrie cu multă hărnicie cărţi şi rapoarte favorabile despre tot soiul de afaceri veroase.

În tot acest timp, angenturile de rating dau note bune (straight A’s, cum s-ar zice) băncilor, chiar şi când acestea sunt în pragul falimentului.

Cârdăşia este transpartinică. În Internaţionala Capitalistă banii nu au miros, şi nici culoare politică. Zici Bush sau zici Obama, e cam acelaşi lucru.

Dacă puteţi, urmăriţi Inside Job. Un soi de Capitalism, reţeta noastră secretă. Atâta doar că reţeta e americană.


Cum e să sari câteva sute de metri în gol, în întuneric?

O scenă desprinsă nu din Matrix, ci dintr-un documentar despre peşteri.


Cu mai bine de jumătate de ani în urmă am văzut documentarul Forbidden Peace, care prezintă câteva exemple extraordinare de reconciliere între palestinieni şi evrei.

Da, împăcarea este posibilă.

Dar ea s-a realizat după ce atât evreii, cât şi palestinienii au acceptat că Isus este Mesia, Mântuitorul lumii.

Îmi pare rău că versiunea de pe youtube este dublată în ruseşte.

Un clip revelatoriu (în engleză) mai jos.

Mai jos un alt exemplu de reconciliere

Detalii despre documentarul Forbidden Peace AICI.

Cei interesaţi îl pot comanda AICI.


Din seria Human Planet, un „pescuit” de zile mari.


Din documentarul BBC Human Planet, o scenă de vânătoare care îţi taie respiraţia.

Kazahii din Altai la vânătoare.


Nu e vorba de lei româneşti, ci de lei africani.

Şi încă flămânzi!

Un crâmpei din documentarul Human Planet, făcut de BBC 1.

 

P.S. Am început Curajul de a fi, de Paul Tillich. (Nu o recomand celor slabi de înger). În primele pagini, o observaţie importantă: „Stoicii au descoperit că obiectul fricii este frica însăşi”. Asta au descoperit probabil şi cei trei muşchetari care blufează cu succes în acest clip.

Tot din Tillich, pe tema curajului: „Angoasa noastră pune măşti înspăimântătoare peste toţi oamenii şi peste toate lucrurile. Dacă le lăsăm fără aceste măşti, se iveşte propria lor înfăţişare şi atunci frica pe care o produc se risipeşte.”

Oare cei trei au smuls masca înspăimântătoare a leilor şi i-au văzut ca pe nişte pisici (mai mari). 🙂

« Pagina anterioarăPagina următoare »