Anatomia unui caz de violență motivată religios. Această istorie care nu le lasă în pace

Am citit cu interes materialele din presă privitoare la cazul din satul Baranca, județul Botoșani. Ancheta judiciară este încă în curs, prin urmare trebuie să așteptăm verdictul autorităților.

Între timp, n-ar fi rău să citim următoarea anchetă jurnalistică, publicată pe Dela0.ro (AICI).

Reiau mai jos câteva fragmente.

Pe filmarea video se vede într-adevăr cum elevul Bereza iese alergând din școală, urmat de alți trei colegi. Toți sunt însă extrem de agitați, în niciun caz nu se joacă, iar pe elevul agresat haina stă de parcă părăsise școala în goană, fără să mai stea să-și tragă și mânecile.

Pe măsură ce personajele ajung în cadru apropiat, capul elevului Bereza se întoarce pentru mai puțin de jumătate de secundă spre obiectivul camerei. Acum, în această fracțiune, se vede dincolo de dubiu un șiroi de sânge în dreptul urechii sale stângi.

Unul dintre colegii care îl însoțesc, cel cu haina cu mâneci galbene, arată – imediat după această secvență – cu degetul spre urechea stângă a elevului Bereza. Apoi își pune mâinile în cap cu disperare, ca înaintea unui dezastru în desfășurare.

Ceilalți doi băieți par să încerce să-l oprească pe băiatul agresat, din a cărui ureche curge sânge. Se întâmplă la secunda opt din filmare, moment în care ies alergând din clădire și alți copii.

La secunda 19 băiatul cu haină albastru cu galben se întoarce în școală și îi spune preotului că lui Bereza îi curge sânge din ureche. Răspunsul preotului: Lasă că-i trece. (n.r. – secvența a fost confirmată pentru Dela0.ro de către părinții copilului)

La secunda 33 un băiat ieșit din clădire îi face semn unei alte colege, explicându-i prin semne ce s-a întâmplat: puștiul duce mâna la ureche. Apoi, din incinta școlii iese chiar preotul-profesor Mancaș, care se urcă în mașină și pleacă netulburat.

În a doua parte a filmării, elevul Bereza trece prin dreptul unui sătean, cu care pare să schimbe câteva vorbe în timp ce merge. Este urmat în fugă de alți doi copii, unul dintre ei fiind cel cu haina cu mâneci galbene. La poartă mai iese cineva care se uită după copii, de parcă ar fi aflat ceva grav.

Bărbatul cu duba albă din imagini este cel care-i va duce pe copii acasă, fapt confirmat de persoanele implicate.

Unul dintre studenții mei scrie o teză de licență despre complicata istorie dintre penticostalii români și autoritățile statului, în perioada interbelică și perioada comunistă. În perioada interbelică, persecuția a fost sistematică, venind dintr-o dublă direcție: Biserica Ortodoxă Română, prin unii dintre slujitorii ei, și autoritățile seculare. Istoria pe care o cunosc mă face să cred că anchetarea cazului de la Baranca nu se va realiza fără încercări de a deturna atenția de la fondul problemei la chestiuni secundare.

Pomeneam ieri de episcopul Grigorie Comșa. Astăzi puteți citi un fragment din expunerea de motive făcută de Alexandru Lapedatu în 1928, cu prilejul adoptării Legii cultelor. Prezentată ca generoasă, legea conținea prevederi restrictive care îi tratau pe credincioși ca pe un soi de bun care aparține în mod fundamental confesiunii „native”. În viziunea autorilor legii, identitatea confesională este nu o chestiune de spirit și conștiință, ci de formalități legale.

La momentul expunerii de motive, penticostalii români erau prezenți pe scena confesională de vreo șase ani (dacă socotim 1922 ca an în care se deschide prima biserică penticostală). Ministrul Cultelor de atunci preciza că ei rămân în afara cadrului legal. Între timp, după nouă decenii, lucrurile s-au mai schimbat, în sensul că penticostalii nu mai sunt „cu desăvârșire interziși”, ci interziși numai la răstimpuri, anume atunci când se întâmplă ca palma vreunui funcționar religios să-l lipească pe vreunul dintre ei cu capul de bancă.

 

„Iubirea din oglindă”. Un volum colectiv despre un subiect complicat

Între volumele lansate sâmbătă la Gaudeamus se numără și volumul Iubirea din oglindă, coordonat de doamna Tatiana Niculescu și având ca temă problema homosexualității.

Între autorii invitați să participe cu texte privitoare la această tematică se numără teologi din spațiul ortodox (dr. Theodor Baconschi, pr. conf. univ. dr. Constantin Necula), catolic (pr. univ. dr. Michael Fieger, conf. univ. dr. Wilhelm Tauwinkl) și protestant-evanghelic (subsemnatul).

În volum sunt prezenți și filozofii Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, medicul româno-american Martin Martin, psihologul Domnica Petrovai, regizorul Andrei Șerban, judecătorul Cristi Danileț și doi activiști LGBT: Florin Buhuceanu și Florentina Ionescu. În fine, un text (reluat dintr-un volum publicat) este semnat de Petru Creția, iar Victor Bărbulescu a contribuit cu un text confesiv-autobiografic.

Nu știu exact cum a ajuns numele meu în „cărțile” doamnei Tatiana Niculescu, al cărei glas îmi este bine cunoscut din perioada liceului, când ascultam cu zel religios BBC România, însă n-am spus „nu” la invitația pe care mi-a adresat-o de a scrie un text cu privire la tema volumului recent apărut. Poate că opiniile mele cu privire la Referendumul pentru modificarea Constituției (vezi AICI) vor fi dat impresia că aș avea ceva de spus pe un subiect atât de complex. În orice caz, textul meu a fost a shot in the dark, fiindcă nu știam dacă nu cumva unghiul meu de abordare se va suprapune cu ceea ce vor scrie ceilalți teologic invitați să contribuie la volum; n-am avut atunci decât o vagă idee despre temele care vor fi publicate.

Volumul rezultat, dacă veți avea curiozitatea să-l răsfoiți este destul de eterogen, dat fiind contextul diferit din care provin autorii aleși. În mod inevitabil, o carte cu atât de multe voci ajunge să nemulțumească pe toată lumea. Un cunoscut mi-a semnalat de curând critica pe care mi-o face un activist gay (necesarmente ultragiat) în recenzia sa: „Conferențiarul penticostal Emanuel Conțac vorbește nici mai mult, nici mai puțin despre abstinență ca soluție ultimă la homosexualitate, după care se aventurează într-o amplă descriere a unor cazuri celebre americane de bărbați homosexuali «vindecați» de păcat.”

Textul meu este destul de lung. Postezi mai jos un singur fragment, în chip de „pregustare”.

***

Unii cititori ai Bibliei pun în opoziție Vechiul Testament și Noul Testament, pornind de la premisa falsă că cele două macrosecțiuni au ajuns împreună fără să aibă afinități prealabile și că mariajul lor este rezultatul unei decizii arbitrare, nu mult diferite de căsătoriile orientale aranjate de către părinți. Pentru a limpezi chestiunea, voi face câteva observații cu privire la implicațiile mesajului lui Isus față de homosexualitate și apoi mă voi opri asupra teologiei Sfântului Pavel.

Fiindcă Isus nu spune nimic despre homosexualitate, subzistă în mintea multor oameni ideea că această omisiune ar trebui interpretată conform dictonului latin qui tacit consentire videtur. Tăcerea ajunge înțeleasă ca aprobare. Adepții acestei înțelegeri susțin de regulă o altă idee eronată – „mesajul central al lui Isus este dragostea” – și ajung astfel să-l înroleze pe Isus în tabăra susținătorilor mișcării LGBTQ. Pentru a înlătura această concepție falsă, trebuie precizat din capul locului că mesajul central a lui Isus este Împărăția lui Dumnezeu. Da, proclamarea Mântuitorului este însoțită de compasiune pentru cei pierduți, pentru păcătoși, pentru oameni nefrecventabili, marginali sau rău-famați, dar nu exclude exigențe etice foarte înalte (exemplificate în declarații precum „oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a și săvârșit adulter cu ea în inima lui”).

Să nu uităm, contemporanii săi, chiar și cei care au dubii față de el, ori îi devin dușmani, ori îi recunosc statutul de rabbi, adică de „învățător” sau „maestru” al Torei. Or, ca interpret al Scripturilor, Isus nu desființează morala iudaică tradițională, ci o scoate de sub dominația legalismului pentru a o redefini în acord cu Împărăția lui Dumnezeu, esența kerygmei sale. Mai mult, Împărăția lui Dumnezeu, realitatea pe care o întrupează Isus Cristos, este scopul de dragul căruia omului i se cere să renunțe la tot – „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze!” – chemare transmisă de toate cele trei Evanghelii Sinoptice.

„Jugul” pe care îl presupune urmarea lui Cristos este „plăcut”, dar este jug. În vreme ce unii rabini erau de părere că un bărbat poate să divorțeze de soție dacă a găsit o femeie mai frumoasă, ori dacă soția a ars mâncarea, Isus consideră că astfel de practici sunt o formă de adulter instituționalizat. Cei care își imaginează că Isus este un soi de vizionar hippie, care ne invită să ne lepădăm de grija lumească și să privim la crinii de pe câmp, ori la păsările cerului, în timp ce fredonăm versurile cântecului Imagine, pierd din vedere că Isus știa bine ce se ascunde în inima omului (Ioan 2:25), pe care o descrie ca sursă a multor lucruri impure (Mat. 15:19). Chiar și fără să avem o declarație a lui Isus cu privire la homosexualitate, știm că cel puțin într-o privință mesajul lui este clar: sexualitatea nu este valoarea supremă, ci ea se subordonează Împărăției lui Dumnezeu (cf. Mat. 19:12).

 

Coaliția pentru Familie și criticii ei

Zilele astea, printre picături, am reușit să-mi adun gândurile pentru a comenta unul dintre subiectele care frământă societatea românească în ultimele luni. Mai jos începutul articolului. Materialul integral AICI.

***

Pe 23 mai 2016, Coaliția pentru Familie depunea la Parlamentul României lista cu cele trei milioane de semnături prin care se solicita aprobarea proiectului de revizuire a Constituției României, mai precis, a art. 48. Chiar și pentru cei care nu au monitorizat atent ecourile acestui demers, devine evident că societatea românească este divizată în două segmente asimetrice, situate de o parte și de alta a unei falii ideologice peste care dialogul a devenit imposibil. Dacă îmi este îngăduit să folosesc o metaforă din sport, aș spune că într-o parte a ringului se situează o largă majoritate (pe care sociologii obișnuiesc să o numească „tăcută”), formată din oameni care în mod tipic nu are acces la instituțiile-cheie din mass-media, anume cele care influențează ori chiar stabilesc agenda socială și politică. Această majoritate nu are alt mod de a se exprima decât instrumentul umil (și adesea ineficace) care este semnătura pusă pe o petiție.

În colțul opus al ringului se află minoritatea progresistă care, deși restrânsă numeric, are un avantaj strategic important: are acces direct și privilegiat la principalele canale mediatice, reușește să-și plaseze rapid punctele de vedere și, la nevoie, să-și discrediteze adversarii ideologici, lipindu-le în frunte etichete compromițătoare, de regulă, dar nu exclusiv, terminate în „–fob”.

Îmi veți spune, pe bună dreptate, că metafora pe care am folosit-o este reducționistă, că simplifică nepermis de mult tabloul. Ca să facem dreptate realității, ar trebui probabil să ne luăm metafora nu din lumea boxului, ci din cea a șahului. Terenul controversei este de fapt mult mai complex, fiindcă în joc intră actori din mediul politic, cultele religioase din România, televiziunile, presa scrisă, o gamă largă de organizații non-guvernamentale.

Privind la poziționările de până acum, am fi tentați să afirmăm că dezbaterea este departe de a se fi sfârșit. La o analiză mai realistă, am trebui să admitem că ea nici măcar nu a început. În fapt, ea nici nu poate începe, fiindcă o precondiție pentru doi participanți la dialog este ca ei să se întâlnească pe un teren terminologic și conceptual comun. Această întâlnire, după cum voi încerca să demonstrez în articolul de față, a devenit imposibilă.

Ce este sigur e că fiecare tabără nutrește suspiciunea că cealaltă este mai puternică și că are alte scopuri care trec dincolo de ceea ce se afirmă în mod deschis. Un critic al CpF ne dă asigurări AICI (http://www.contributors.ro/editorial/coalitia-pentru-familie-sau-democratia-cu-toporul/) că „miza reală nu o reprezintă căsătoriile LGBT, ci subminarea drepturilor și libertăților cetățenești.”

De cealaltă parte, privind la valul de critici stârnit de intelighenția liberal-progresistă din România, susținătorii CpF se întreabă dacă demersul de modificare a Constituției este necesar tocmai pentru a preîntâmpina jocurile politico-legislative care se fac peste capetele majorității tăcute. Cazul Greciei este invocat uneori ca studiu de caz. Deși are un profil religios nu mult diferit de cel al României, Grecia a adoptat în decembrie 2015 o lege (nr. 4356/2015) prin care sunt recunoscute acordurile de coabitare între persoane de același sex. Pentru reprezentanții LGBT din Grecia, o asemenea prevedere înseamnă prea puțin, iar unele organizații fac eforturi pentru a obține introducerea căsătoriilor same-sex și posibilitatea adopțiilor.

 

Dărâmarea Templului – o lecție perenă pentru Biserică

Dărâmarea în două rânduri a Templului, eveniment catastrofic pentru identitatea iudaică, întâmplat o dată în VT și o dată în NT, rămâne o lecție și pentru Biserică: instituțiile religioase, în dimensiunea lor politică, poartă în ele germenele subtil, dar fatal, al corupției.

O instituție religioasă crește, își întinde rădăcinile și ramurile, devine puternică, nutrește ambiții politice, caută să-și maximizeze impactul, își extinde influența, concurează în sondaje, la capitolul „încredere”, cot la cot cu alte instituții ale statului, are o reputație de gestionat. Fiindcă se bucură de încredere, se simte datoare să o apere cu orice preț, inclusiv prin mușamalizarea faptelor reprobabile.

Succesul Bisericii poate deveni lațul care ajunge să-i sugrume vocația profetică. Fiindcă, odată instalat, succesul trebuie multiplicat, prestigiul trebuie menținut, reputația trebuie apărată. Imaginea publică a Bisericii devine idolul care începe să pretindă cult din partea adepților. Cine critică Biserica nu-i prieten cu Cezarul!

Succesul și prestigiul Bisericii pe plan politic și social pot transforma Biserica-instituție într-un grajd al lui Augias. Încă îmi răsună în urechi declarațiile unor înalți ierarhi în campania electorală care s-a încheiat de curând. Viclenia este repudiată în aceeași frază în care ni se propune să votăm „împielițarea” corupției și a minciunii! Dreapta credință, ni se spune, nu stă la masă cu viclenia!

Negreșit!

Dar dacă descoperim că viclenia politică s-a insinuat taman în capul pristolului, atunci suntem constrânși să tragem următoarea concluzie: comesenele vicleniei în niciun caz nu pot fi „dreapta credință” și „desăvârșirea”, oricât s-ar da ele de ceasul morții să ne demonstreze că așa le cheamă în buletin!

 

Papa Francisc le cere iertare penticostalilor italieni pentru participarea catolicilor la persecuţiile din timpul regimului fascist

Pentru unii dintre cunoscuții mei, ideea ca un lider religios să-și ceară iertare pentru răul făcut de coreligionarii lui (din altă epocă) este suspectă, fie că e vorba de creștini care cer iertare pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și musulmanilor în timpul cruciadelor, fie ca e vorba de un papă care le cere iertare penticostalilor pentru faptele comise de unii catolici în timpul lui Mussolini.

Papa Francisc, care s-a remarcat în ultima vreme prin gesturi fără precedent, a făcut recent o vizită la „Biserica evanghelică a Reconcilierii ” („Chiesa evangelica della Riconciliazione”), comunitate penticostală din Caserta (regiunea Campania).

„Între cei care au persecutat și denunțat pe penticostali, ca și când aceștia ar fi fost nebuni stricători de neam, s-au numărat și catolici: eu sunt păstorul catolicilor și vă cer iertare pentru acei catolici, frați și surori, care nu au înțeles și au fost ispitiți de diavolul”, a declarat papa în timpul întâlnirii sale cu pastorul penticostal Giovanni Traettino, pe care îl cunoștea încă din vremea când amândoi păstoreau (turme diferite) la Buenos Aires.

Poate peste câteva sute de ani-lumină vom vedea un gest similar din partea ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române. Ori poate că gestul va veni mai curând, căci în ce alt scop oare se strângeau nu demult prin inspectoratele școlare informații despre pastorii neoprotestanți ori despre apartenența religioasă a elevilor din școlile de stat?

Mai jos un fragment dintr-un articol apărut în La Stampa. Tot articolul AICI. Cum tot românul e născut nu doar poet, ci şi vorbitor de limbi străine, cred că puţini sunt acei cititori care au nevoie de traducere.

Seconda visita (con pranzo) a Caserta in tre giorni dall’amico pastore protestante. “Tra quelli che hanno perseguitato e denunciato i pentecostali, quasi come fossero dei pazzi che rovinavano la razza, c’erano anche dei cattolici”. E boccia l’uso del termine “setta”

Iacopo Scaramuzzi

Papa Francesco ha chiesto scusa per le persecuzioni dei pentecostali di cui alcuni cattolici sono stati complici nell’epoca fascista, nel corso della visita che ha compiuto oggi nella comunità pentecostale della  Riconciliazione, a Caserta. Jorge Mario Bergoglio, tornato nella città campana per la seconda volta in pochi giorni, ha anche esortato a non usare la parola “setta” per questa famiglia protestante, invitando al cammino comune dei cristiani delle diverse confessioni in nome di Gesù. Il Papa si è poi fermato a pranzo con il pastore Giovanni Traettino, suo amico dai tempi di Buenos Aires, e la sua comunità. Il rientro in Vaticano è previsto nel pomeriggio.

 “Tra quelli che hanno perseguitato e denunciato i pentecostali, quasi come fossero dei pazzi che rovinavano la razza, c’erano anche dei cattolici: io sono il pastore dei cattolici e vi chiedo perdono per quei fratelli e sorelle cattolici che non hanno capito e sono stati tentati dal diavolo”. Così, a quanto riferito, Papa Francesco si è rivolto ai pentecostali che ha incontrato nella visita compiuta.

 Il fascismo, intollerante nei confronti di tutte le confessioni non cattoliche, fu in effetti particolarmente duro con i pentecostali, che, giunti in Italia a inizio Novecento, in ragione della loro struttura molecolarizzata non beneficiarono neppure della legge sui culti ammessi del 1929.La persecuzione mussoliniana culmina nella circolare Buffarini-Guidi del 1935, che vieta il culto pentecostale in tutto il Regno in quanto “esso si estrinseca e concreta in pratiche religiose contrarie all’ordine sociale e nocive all’integrità fisica e psichica della razza”. Spesso denunciati dai parroci cattolici, molti pentecostali furono arrestati ed alcuni muoiono in carcere o in campo di concentramento. Nel l947 la maggioranza dei pentecostali italiani si riunì nelle Assemblee di Dio in Italia. Nel 2000 nacque la Federazione delle Chiese Pentecostali (Fcp). Non pochi pentecostali italiani, nel nome di un congregazionalismo diffuso, non aderiscono però a queste due sigle, come la comunità del pastore Trattino.

 

„M-am drogat timp de 10 ani…”

Ieri l-am cunoscut pe Philip. Un tânăr de 33 de ani, cu faţa radioasă şi cu accent de Geordie, care îmi întinde urechile la maximum, dându-mi temei să cred că, dacă evoluţia este totuşi adevărată, atunci copiii mei sigur vor arăta ca Dumbo. (Geordie = locuitor al zonei Tyneside, în N-E Angliei, la graniţa cu Scoţia). Îl însoţeşte pe prietenul meu, Dr. Gordon Lyon, care aduce ajutor umanitar pentru România (în al 11-lea an consecutiv, dacă nu greşesc).

Philip e un Geordie din Newcastle (e şi susţinător ale echipei cu acelaşi nume). Este pentru prima dată în România şi nu conteneşte cu întrebările (motiv pentru care sunt ultimul care termină cina). Mă întreabă despre schimbările din România după „Cheauchescu”. Evident, nu ratez ocazia să vorbesc despre „tineretul din ziua de azi” care nu ştie cum era „pe vremuri”. Îi povestesc că „pe vremea mea” problemele în liceu erau ţigările. Acum sunt drogurile.

Philip îmi spune că şi el a fost dependent de droguri 10 ani. O spune calm, cu ochi senini, strălucitori. Apoi a trecut printr-un centru Teen Challenge (de „rehab”) şi de doi ani are o viaţă stabilă. Acum lucrează într-o cafenea al cărei patron este creştin evanghelic. Este deci într-un mediu protejat. Mi-e greu să cred că tânărul plin de entuziasm care stă la masă cu mine a consumat droguri o perioadă atât de lungă. Deşi aş fi curios să-l întreb mai multe, îmi reprim impulsul. În definitiv, un restaurant cu muzică decibelicoasă de prost gust nu e tocmai locul potrivit în care să-ţi povesteşti viaţa şi lupta cu drogurile. Oricum, şi el, de partea cealaltă, are un sac de întrebări despre România, pe care o vizitează prima oară, iar eu nu prididesc cu lămuririle.

Astăzi Gordon şi Philip şi-au continuat drumul spre destinaţie. La plecare, Philip mi-a lăsat ca amintire o carte de Tozer, Mystery of the Holy Spirit, pe care tocmai o terminase de citit.

Schimbări extraordinare ca cele din viaţa lui Philip răman adesea necunoscute marelui public. Nu că ar trebui transformate în reţete de succes şi „marketizate”. Dar, în discuţiile cu exponenţii umanismului secular, care sunt vitriolici faţă de religie în general şi creştinism în particular, uităm adesea că argumentele cele mai extraordinare în favoarea veridicităţii şi frumuseţii credinţei nu sunt filozofările sterile, ci vieţile înnobilate ale Philip-ilor care s-au întâlnit cu Hristos.

P.S. Rămâne să auzim şi poveştile celor care după 10 ani de droguri au citit cărţile prof. Dawkins şi s-au simţit cuprinşi un efluviu de elan pentru o viaţă frumoasă, pentru facere de bine şi pentru puritate.

 

Dostoievski, scriitor creştin? Besançon en doute!

Dostoievski nu este sigur că crede în Dumnezeu, lucru pe care-l mărturiseşte într-o scrisoare din anul 1854 adresată protectoarei sale din Siberia, doamna Fonvizina şi pe care-l reia în Demonii, unde purtătorul său de cuvânt, Şatov, mărturiseşte că crede în Rusia, în ortodoxie, în Cristos. Dar în Dumnezeu? În acest punct, el se declară fiu al epocii sale şi tulburat de îndoială.

Cristosul său se înscrie în seria Cristoşilor romantici, între Cristosul lui Hegel şi Parsifalul lui Wagner, fiind şi un fel de Kaspar Hauser, prăbuşit din lumile superioare în aceasta şi a cărui reprezentare adecvată este prinţul Mîşkin în Idiotul, martor neputincios, în jurul căruia se înmulţesc catastrofele. Este oare readus la viaţă? Admirând Cristosul mort al lui Holbein la muzeul din Basel, Dostoievski fusese măcinat de îndoială. Să fie oare el Adevărul? ‘Dacă mi s-ar dovedi’, continua el în scrisoarea sa către Natalia Fonvizina, ‘că Cristos este dincolo de adevăr şi că în realitate adevărul este dincolo de Cristos, aş vrea mai curând să rămân alături de Cristos decât de adevăr.’ Afirmaţie măreaţă, dar teribil de periculoasă, deoarece admite că ar putea fi un lucru frumos şi meritoriu să urmezi un impostor. În acest caz, cultul său hiperdulic faţă de Cristos, faţă de un Cristos lipsit de un raport bine definit cu Tatăl, cu atotputernicia, cu adevărul, cu promisiunile profetice faţă de Israel, ar putea fi socotit fără nici o reţinere ca fiind idolatrie

Alain Besançon, Eseuri despre lumea de azi, Bucureşti, Humanitas, 2007, p. 305-307.

 

The earth as a „mathematical point”

„The earth,” read out my friend, hesitating a bit as the translated the Latin, „the earth, in relation to the distance of the fixed stars, has not appreciable size and must be treated as a mathematical point!” [from Ptolemy’s Almagest]

There was a moment’s silence.

“Did they really know that then?” said my friend. “But – but none of the histories of science – none of the modern encyclopedias – ever mention the fact.

…

The enormous size of the universe and the insignificance of the earth were known for centuries, and no one ever dreamed that they had any bearing on the religious question. Then, less than a hundred years ago, they are suddenly trotted out as an argument against Christianity. And the people who trot them out carefully hush up the fact that they were known long ago.

C.S. Lewis, „Religion and Science”

 

Again on „innocence”

A few days ago, I was engaged in a debate with my friend George on the issue of „icons in schools”. The word „innocence” came to the foreground of the discussion at some point. The implication on my friend’s side was that the religious message in the minds of children (from such an early age) somehow deprives them of their innocence.

Today, opening my google page, the first headline from cnn.com presented an unheard of case of „Three boys, 8 and 9, charged with raping 11-year-old girl” (http://edition.cnn.com/2007/US/law/11/19/child.rape/index.html). I was instantly made to wonder what part mass-media played (for I suspect it played a serious part) in getting these children engage in such (mis)conduct.

I don’t want to comment much on the issue, but my intuition is that the vulgarity which especially television instils in the minds of children from the earliest ages, combined with the general frame of mind characteristic of the secular society, which tries to secure more and more „rights” for us to do whatever we please [provided we don’t hurt others, they say, but how can you make sure that children will discern what will or will not hurt others in the process?] cannot but lead to such effects as the one witnessed by the headline quoted above.

For me, in the light of my previous debates, the question boils down to this: who/what actually deprives children of their innocence in our modern, liberated societies? Is it the presence of religious symbols and education in the public schools? Is it the values promoted by the Western pop-culture? Anything else?

 

An exercise in exegeting „self-righteousness”

One remark made by my friend George triggered in me something of a Pavlovian reflex. In an older post about icons, he wrote: „… the pressure to decorate classroom walls with icons, flags and coat of arms just is a pressure to exclusion, self-righteousness, and poor education standards”.

What intrigued me was his use of the term „self-righteousness”. This term and its cognates (especially the adjective „self-righteous”) are used very much by people who presumably wish to criticize religious people’s false claim of being „righteous”. [It may or may not be the case with my friend George. What follows bellow does not concern directly his remark, but rather a widespread attitude among religion’s „cultured despisers”.]

I take it that critics who claim that Christians are „self-righteous” mean, by such a remark, that Christians are hypocritical. They are „righteous” in their own eyes, but not so in reality. In fact, who knows anything at all about true Christianity, knows too that one of its basic tenets is that no man can actually claim righteousness in God’s sight (or in anyone else’s sight, for that matter). We all fail to love God fully and we all fail to love our neighbour as ourselves.

However, does this failure mean that we ought not dare criticize anything which we perceive as wrong in others? I wonder: are the journalists who point out corruption in the government criticized for making an ugly display of their „self-righteousness”? Leaving this aside, one point must be granted: the accusation of „self-righteousness” is correct if it in fact targets those devotees who insist on their rectitude (much like the Pharisee praying in the Temple – Luke 18:11) yet „swallow the camel” instead.

Jesus himself speaks strongly against those who claim to „take the speck of dust out of other people’s eyes, when all the time there is a log their own eye”. But He does not stop at that. He recommends something further: „You hypocrite, first take the log out of your own eye, and then you will see clearly to remove the speck from your brother’s eye.”

The critics would probably be content with everybody failing to see everybody’s „specks” and everybody being ok, in a big happy family, much like in Schiller’s „An die Freude”, where the worm and the cherub share in the same universal joy:

Freude trinken alle Wesen
An den Brüsten der Natur;
Alle Guten, alle Bösen
Folgen ihrer Rosenspur.
Küsse gab sie uns und Reben,
Einen Freund, geprüft im Tod;
Wollust ward dem Wurm gegeben,
Und der Cherub steht vor Gott.

Well, not so. Let us remove the logs from our eyes and perhaps by then we shall see clearly that associating the worm with the cherub is not, after all, such a good idea. It gives me chills to think that the Serpent in the story of the Garden of Eden managed to sneak its way into the new Paradise instated by Schiller as a mere „worm” and claiming to enjoy the same status as the cherubs (he himself having been formerly one of them).
With that, I kindly invite my friends to point it out to me that calling something „evil” is dangerous because it invites exclusion, hate, repressive measures, discrimination and all other evils that we humans have proved ourselves capable of. In exchange, I propose to call everything good and thus to rid ourselves of any effort to discern the shades in the morality of our society and produce the moral value-free Paradise that we so long for.

 

A late comer in the „icons” debate

My friend George has just invited me to have some comments on the issue concerning the presence of icons in the Romanian schools. Needless to say (but I will still say it), George is against their presence and questions the legitimacy of such symbols in the classrooms (he points out that we had better wonder how and why did „we” allow the icons to be there in the first place.)

I am not going to inter into the details of this discussion. Suffice it to mention, for the time being, that I am writing as an Evangelical Christian. (Consequently, I am clearly „marginal” in relationship to the dominant Eastern Orthodox population. While in school, I have clearly understood that my status was different than that of my peers. For instance, if I happened to go on a trip to a monastery, with my classmates, I noticed oftentimes their questioning glances, when I did not cross myself or go to pay homage to a much venerated icon, as they did).

Having said that, I am quite tempted to think that my friend George and the people who share his concerns will be quick to use my case as an argument that the presence of icons in schools undergirds an oppressive and discriminatory religious system which treats the religious minorities (or „agnostic” persons) unfairly etc etc.

To be honest, (and now I am speaking only for myself, aware though that I may not be alone in this) I do not feel that my „rights” need to be defended in this case. I think I was and still am very much at peace with icons hanging on the walls of the Romanian schools.

I will explain the reasons briefly. First of all, although I dislike the public hypocritical religiosity that I think is the hallmark of many Romanian politicians / public persons, I think that these religious symbols tacitly confess that we, as a society, recognize, at least on a very general plane, the existence of some Christian values by which we ought to conduct ourselves (otherwise, these signifiers would not be there). And that, if you ask me, is a good thing. Of course, I am thoroughly aware that, in spite of this recognition, we do not, as a society, live by them or uphold them in a serious manner (otherwise we should see less corruption around us, more compassion and charity, more humility, more self-sacrifice). Put otherwise, I take the icons in schools to mean that we admit the existence of a „life hereafter”, of a Presence of Someone beyond our own world. And if we should take it in earnest, we should live also with the admission that we are going to be held responsible by the One whose presence is acquiesced in such a vague manner by these religious symbols.

Of course, those who are not of the same opinion (i.e., who do not admit such a Presence from Beyond who will one day judge us for our conduct), are precisely the ones who object to the presence of icons in the classrooms. I cannot blame them. The step they want to take (the elimination of icons) is quite logical (in my or their opinion). Quite logical, but not quite wise. (When we succeed in eliminating God from the public sphere, shutting Him in the church (the physical building), and in „liberating” man from the „coercion” of religion, I wonder what monsters we also let in at large through the back door.)

Another aspect of this debate which I want to address concerns the fact that law-abiding citizens (to use a cliche) such as my friend George is (he reckoned himself, with a litotes, as „no monster” and I take him on his word 🙂 ) object to the use of their tax money, by the government, to endorse a „national church” of some sorts. Well, although I am no part of the majority, I wonder: „What can you expect, in a country where 87% of the population profess the Eastern Orthodox creed?” They pay taxes too, they indirectly support the Church they belong to. Of course, my position may be stated with more shades and hues than I am willing to use here, from lack of time. But that is a point which should be taken into account, I suppose.

These are, in short, the arguments I can exert myself to beget at this late hour of the day. I make no excuse for the stance I adopt, although I already half-suspect it will be considered quite unreasonable. Since „reasonable” is not a quality which I can pride myself on, I am willing to accept the impending remonstrance.

Yours,

Emanuel

P .S. George, do the Romanian leading intellectuals of the day really strike you as exceptionally pious in public? Perhaps you owe it to me to state your case more precisely. You really make me wonder what I have been missing all this time… 🙂