Religion and Its Discontents



Zilele astea, printre picături, am reușit să-mi adun gândurile pentru a comenta unul dintre subiectele care frământă societatea românească în ultimele luni. Mai jos începutul articolului. Materialul integral AICI.

***

Pe 23 mai 2016, Coaliția pentru Familie depunea la Parlamentul României lista cu cele trei milioane de semnături prin care se solicita aprobarea proiectului de revizuire a Constituției României, mai precis, a art. 48. Chiar și pentru cei care nu au monitorizat atent ecourile acestui demers, devine evident că societatea românească este divizată în două segmente asimetrice, situate de o parte și de alta a unei falii ideologice peste care dialogul a devenit imposibil. Dacă îmi este îngăduit să folosesc o metaforă din sport, aș spune că într-o parte a ringului se situează o largă majoritate (pe care sociologii obișnuiesc să o numească „tăcută”), formată din oameni care în mod tipic nu are acces la instituțiile-cheie din mass-media, anume cele care influențează ori chiar stabilesc agenda socială și politică. Această majoritate nu are alt mod de a se exprima decât instrumentul umil (și adesea ineficace) care este semnătura pusă pe o petiție.

În colțul opus al ringului se află minoritatea progresistă care, deși restrânsă numeric, are un avantaj strategic important: are acces direct și privilegiat la principalele canale mediatice, reușește să-și plaseze rapid punctele de vedere și, la nevoie, să-și discrediteze adversarii ideologici, lipindu-le în frunte etichete compromițătoare, de regulă, dar nu exclusiv, terminate în „–fob”.

Îmi veți spune, pe bună dreptate, că metafora pe care am folosit-o este reducționistă, că simplifică nepermis de mult tabloul. Ca să facem dreptate realității, ar trebui probabil să ne luăm metafora nu din lumea boxului, ci din cea a șahului. Terenul controversei este de fapt mult mai complex, fiindcă în joc intră actori din mediul politic, cultele religioase din România, televiziunile, presa scrisă, o gamă largă de organizații non-guvernamentale.

Privind la poziționările de până acum, am fi tentați să afirmăm că dezbaterea este departe de a se fi sfârșit. La o analiză mai realistă, am trebui să admitem că ea nici măcar nu a început. În fapt, ea nici nu poate începe, fiindcă o precondiție pentru doi participanți la dialog este ca ei să se întâlnească pe un teren terminologic și conceptual comun. Această întâlnire, după cum voi încerca să demonstrez în articolul de față, a devenit imposibilă.

Ce este sigur e că fiecare tabără nutrește suspiciunea că cealaltă este mai puternică și că are alte scopuri care trec dincolo de ceea ce se afirmă în mod deschis. Un critic al CpF ne dă asigurări AICI (http://www.contributors.ro/editorial/coalitia-pentru-familie-sau-democratia-cu-toporul/) că „miza reală nu o reprezintă căsătoriile LGBT, ci subminarea drepturilor și libertăților cetățenești.”

De cealaltă parte, privind la valul de critici stârnit de intelighenția liberal-progresistă din România, susținătorii CpF se întreabă dacă demersul de modificare a Constituției este necesar tocmai pentru a preîntâmpina jocurile politico-legislative care se fac peste capetele majorității tăcute. Cazul Greciei este invocat uneori ca studiu de caz. Deși are un profil religios nu mult diferit de cel al României, Grecia a adoptat în decembrie 2015 o lege (nr. 4356/2015) prin care sunt recunoscute acordurile de coabitare între persoane de același sex. Pentru reprezentanții LGBT din Grecia, o asemenea prevedere înseamnă prea puțin, iar unele organizații fac eforturi pentru a obține introducerea căsătoriilor same-sex și posibilitatea adopțiilor.


Dărâmarea în două rânduri a Templului, eveniment catastrofic pentru identitatea iudaică, întâmplat o dată în VT și o dată în NT, rămâne o lecție și pentru Biserică: instituțiile religioase, în dimensiunea lor politică, poartă în ele germenele subtil, dar fatal, al corupției.

O instituție religioasă crește, își întinde rădăcinile și ramurile, devine puternică, nutrește ambiții politice, caută să-și maximizeze impactul, își extinde influența, concurează în sondaje, la capitolul „încredere”, cot la cot cu alte instituții ale statului, are o reputație de gestionat. Fiindcă se bucură de încredere, se simte datoare să o apere cu orice preț, inclusiv prin mușamalizarea faptelor reprobabile.

Succesul Bisericii poate deveni lațul care ajunge să-i sugrume vocația profetică. Fiindcă, odată instalat, succesul trebuie multiplicat, prestigiul trebuie menținut, reputația trebuie apărată. Imaginea publică a Bisericii devine idolul care începe să pretindă cult din partea adepților. Cine critică Biserica nu-i prieten cu Cezarul!

Succesul și prestigiul Bisericii pe plan politic și social pot transforma Biserica-instituție într-un grajd al lui Augias. Încă îmi răsună în urechi declarațiile unor înalți ierarhi în campania electorală care s-a încheiat de curând. Viclenia este repudiată în aceeași frază în care ni se propune să votăm „împielițarea” corupției și a minciunii! Dreapta credință, ni se spune, nu stă la masă cu viclenia!

Negreșit!

Dar dacă descoperim că viclenia politică s-a insinuat taman în capul pristolului, atunci suntem constrânși să tragem următoarea concluzie: comesenele vicleniei în niciun caz nu pot fi „dreapta credință” și „desăvârșirea”, oricât s-ar da ele de ceasul morții să ne demonstreze că așa le cheamă în buletin!


Pentru unii dintre cunoscuții mei, ideea ca un lider religios să-și ceară iertare pentru răul făcut de coreligionarii lui (din altă epocă) este suspectă, fie că e vorba de creștini care cer iertare pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și musulmanilor în timpul cruciadelor, fie ca e vorba de un papă care le cere iertare penticostalilor pentru faptele comise de unii catolici în timpul lui Mussolini.

Papa Francisc, care s-a remarcat în ultima vreme prin gesturi fără precedent, a făcut recent o vizită la „Biserica evanghelică a Reconcilierii ” („Chiesa evangelica della Riconciliazione”), comunitate penticostală din Caserta (regiunea Campania).

„Între cei care au persecutat și denunțat pe penticostali, ca și când aceștia ar fi fost nebuni stricători de neam, s-au numărat și catolici: eu sunt păstorul catolicilor și vă cer iertare pentru acei catolici, frați și surori, care nu au înțeles și au fost ispitiți de diavolul”, a declarat papa în timpul întâlnirii sale cu pastorul penticostal Giovanni Traettino, pe care îl cunoștea încă din vremea când amândoi păstoreau (turme diferite) la Buenos Aires.

Poate peste câteva sute de ani-lumină vom vedea un gest similar din partea ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române. Ori poate că gestul va veni mai curând, căci în ce alt scop oare se strângeau nu demult prin inspectoratele școlare informații despre pastorii neoprotestanți ori despre apartenența religioasă a elevilor din școlile de stat?

Mai jos un fragment dintr-un articol apărut în La Stampa. Tot articolul AICI. Cum tot românul e născut nu doar poet, ci şi vorbitor de limbi străine, cred că puţini sunt acei cititori care au nevoie de traducere.

Seconda visita (con pranzo) a Caserta in tre giorni dall’amico pastore protestante. “Tra quelli che hanno perseguitato e denunciato i pentecostali, quasi come fossero dei pazzi che rovinavano la razza, c’erano anche dei cattolici”. E boccia l’uso del termine “setta”

Iacopo Scaramuzzi

Papa Francesco ha chiesto scusa per le persecuzioni dei pentecostali di cui alcuni cattolici sono stati complici nell’epoca fascista, nel corso della visita che ha compiuto oggi nella comunità pentecostale della  Riconciliazione, a Caserta. Jorge Mario Bergoglio, tornato nella città campana per la seconda volta in pochi giorni, ha anche esortato a non usare la parola “setta” per questa famiglia protestante, invitando al cammino comune dei cristiani delle diverse confessioni in nome di Gesù. Il Papa si è poi fermato a pranzo con il pastore Giovanni Traettino, suo amico dai tempi di Buenos Aires, e la sua comunità. Il rientro in Vaticano è previsto nel pomeriggio.

 “Tra quelli che hanno perseguitato e denunciato i pentecostali, quasi come fossero dei pazzi che rovinavano la razza, c’erano anche dei cattolici: io sono il pastore dei cattolici e vi chiedo perdono per quei fratelli e sorelle cattolici che non hanno capito e sono stati tentati dal diavolo”. Così, a quanto riferito, Papa Francesco si è rivolto ai pentecostali che ha incontrato nella visita compiuta.

 Il fascismo, intollerante nei confronti di tutte le confessioni non cattoliche, fu in effetti particolarmente duro con i pentecostali, che, giunti in Italia a inizio Novecento, in ragione della loro struttura molecolarizzata non beneficiarono neppure della legge sui culti ammessi del 1929.La persecuzione mussoliniana culmina nella circolare Buffarini-Guidi del 1935, che vieta il culto pentecostale in tutto il Regno in quanto “esso si estrinseca e concreta in pratiche religiose contrarie all’ordine sociale e nocive all’integrità fisica e psichica della razza”. Spesso denunciati dai parroci cattolici, molti pentecostali furono arrestati ed alcuni muoiono in carcere o in campo di concentramento. Nel l947 la maggioranza dei pentecostali italiani si riunì nelle Assemblee di Dio in Italia. Nel 2000 nacque la Federazione delle Chiese Pentecostali (Fcp). Non pochi pentecostali italiani, nel nome di un congregazionalismo diffuso, non aderiscono però a queste due sigle, come la comunità del pastore Trattino.


Ieri l-am cunoscut pe Philip. Un tânăr de 33 de ani, cu faţa radioasă şi cu accent de Geordie, care îmi întinde urechile la maximum, dându-mi temei să cred că, dacă evoluţia este totuşi adevărată, atunci copiii mei sigur vor arăta ca Dumbo. (Geordie = locuitor al zonei Tyneside, în N-E Angliei, la graniţa cu Scoţia). Îl însoţeşte pe prietenul meu, Dr. Gordon Lyon, care aduce ajutor umanitar pentru România (în al 11-lea an consecutiv, dacă nu greşesc).

Philip e un Geordie din Newcastle (e şi susţinător ale echipei cu acelaşi nume). Este pentru prima dată în România şi nu conteneşte cu întrebările (motiv pentru care sunt ultimul care termină cina). Mă întreabă despre schimbările din România după „Cheauchescu”. Evident, nu ratez ocazia să vorbesc despre „tineretul din ziua de azi” care nu ştie cum era „pe vremuri”. Îi povestesc că „pe vremea mea” problemele în liceu erau ţigările. Acum sunt drogurile.

Philip îmi spune că şi el a fost dependent de droguri 10 ani. O spune calm, cu ochi senini, strălucitori. Apoi a trecut printr-un centru Teen Challenge (de „rehab”) şi de doi ani are o viaţă stabilă. Acum lucrează într-o cafenea al cărei patron este creştin evanghelic. Este deci într-un mediu protejat. Mi-e greu să cred că tânărul plin de entuziasm care stă la masă cu mine a consumat droguri o perioadă atât de lungă. Deşi aş fi curios să-l întreb mai multe, îmi reprim impulsul. În definitiv, un restaurant cu muzică decibelicoasă de prost gust nu e tocmai locul potrivit în care să-ţi povesteşti viaţa şi lupta cu drogurile. Oricum, şi el, de partea cealaltă, are un sac de întrebări despre România, pe care o vizitează prima oară, iar eu nu prididesc cu lămuririle.

Astăzi Gordon şi Philip şi-au continuat drumul spre destinaţie. La plecare, Philip mi-a lăsat ca amintire o carte de Tozer, Mystery of the Holy Spirit, pe care tocmai o terminase de citit.

Schimbări extraordinare ca cele din viaţa lui Philip răman adesea necunoscute marelui public. Nu că ar trebui transformate în reţete de succes şi „marketizate”. Dar, în discuţiile cu exponenţii umanismului secular, care sunt vitriolici faţă de religie în general şi creştinism în particular, uităm adesea că argumentele cele mai extraordinare în favoarea veridicităţii şi frumuseţii credinţei nu sunt filozofările sterile, ci vieţile înnobilate ale Philip-ilor care s-au întâlnit cu Hristos.

P.S. Rămâne să auzim şi poveştile celor care după 10 ani de droguri au citit cărţile prof. Dawkins şi s-au simţit cuprinşi un efluviu de elan pentru o viaţă frumoasă, pentru facere de bine şi pentru puritate.


besancon.jpg

Dostoievski nu este sigur că crede în Dumnezeu, lucru pe care-l mărturiseşte într-o scrisoare din anul 1854 adresată protectoarei sale din Siberia, doamna Fonvizina şi pe care-l reia în Demonii, unde purtătorul său de cuvânt, Şatov, mărturiseşte că crede în Rusia, în ortodoxie, în Cristos. Dar în Dumnezeu? În acest punct, el se declară fiu al epocii sale şi tulburat de îndoială.

Cristosul său se înscrie în seria Cristoşilor romantici, între Cristosul lui Hegel şi Parsifalul lui Wagner, fiind şi un fel de Kaspar Hauser, prăbuşit din lumile superioare în aceasta şi a cărui reprezentare adecvată este prinţul Mîşkin în Idiotul, martor neputincios, în jurul căruia se înmulţesc catastrofele. Este oare readus la viaţă? Admirând Cristosul mort al lui Holbein la muzeul din Basel, Dostoievski fusese măcinat de îndoială. Să fie oare el Adevărul? ‘Dacă mi s-ar dovedi’, continua el în scrisoarea sa către Natalia Fonvizina, ‘că Cristos este dincolo de adevăr şi că în realitate adevărul este dincolo de Cristos, aş vrea mai curând să rămân alături de Cristos decât de adevăr.’ Afirmaţie măreaţă, dar teribil de periculoasă, deoarece admite că ar putea fi un lucru frumos şi meritoriu să urmezi un impostor. În acest caz, cultul său hiperdulic faţă de Cristos, faţă de un Cristos lipsit de un raport bine definit cu Tatăl, cu atotputernicia, cu adevărul, cu promisiunile profetice faţă de Israel, ar putea fi socotit fără nici o reţinere ca fiind idolatrie

Alain Besançon, Eseuri despre lumea de azi, Bucureşti, Humanitas, 2007, p. 305-307.


„The earth,” read out my friend, hesitating a bit as the translated the Latin, „the earth, in relation to the distance of the fixed stars, has not appreciable size and must be treated as a mathematical point!” [from Ptolemy’s Almagest]

There was a moment’s silence.

“Did they really know that then?” said my friend. “But – but none of the histories of science – none of the modern encyclopedias – ever mention the fact.

The enormous size of the universe and the insignificance of the earth were known for centuries, and no one ever dreamed that they had any bearing on the religious question. Then, less than a hundred years ago, they are suddenly trotted out as an argument against Christianity. And the people who trot them out carefully hush up the fact that they were known long ago.

C.S. Lewis, „Religion and Science”


A few days ago, I was engaged in a debate with my friend George on the issue of „icons in schools”. The word „innocence” came to the foreground of the discussion at some point. The implication on my friend’s side was that the religious message in the minds of children (from such an early age) somehow deprives them of their innocence.

Today, opening my google page, the first headline from cnn.com presented an unheard of case of „Three boys, 8 and 9, charged with raping 11-year-old girl” (http://edition.cnn.com/2007/US/law/11/19/child.rape/index.html). I was instantly made to wonder what part mass-media played (for I suspect it played a serious part) in getting these children engage in such (mis)conduct.

I don’t want to comment much on the issue, but my intuition is that the vulgarity which especially television instils in the minds of children from the earliest ages, combined with the general frame of mind characteristic of the secular society, which tries to secure more and more „rights” for us to do whatever we please [provided we don’t hurt others, they say, but how can you make sure that children will discern what will or will not hurt others in the process?] cannot but lead to such effects as the one witnessed by the headline quoted above.

For me, in the light of my previous debates, the question boils down to this: who/what actually deprives children of their innocence in our modern, liberated societies? Is it the presence of religious symbols and education in the public schools? Is it the values promoted by the Western pop-culture? Anything else?

Pagina următoare »