Social-politicoase



Poate nu ştiaţi, venerabila Naomi Solomon, o bătrânică suferind de cancer, din Coasta de Fildeş, mi-a donat 2,5 milioane de dolari proveniţi dintr-o moştenire de la soţul ei. Am fost anunţat de asta printr-un email şi am confirmat imediat că sunt de-acord să preiau moştenirea. M-am dat drept J. K. Chesterton şi am precizat că adresa mea este următoarea:

J. K. Chesterton
220 Father Brown Street
Bucharest, sector 7
945323
Romania

Drept răspuns, am primit o fotografie cu prezumtiva bătrânică (mai sus) şi apoi un affidavit cu datele mele (vezi mai jos).

Probabil că farsa va continua, până când mi se vor cere alte informaţii personale, poate chiar şi o sumă de bani – un soi de comision. Inutil să mai adaug, aceşti ţepari care se dau drept sora Naomi Solomon au o engleză de baltă care îi dau de gol de la o poştă. E clar, n-au citit în viaţa lor un rând din Chesterton. Altfel ar fi trebuit să-şi dea seama că sunt şi ei victima unei mici farse. Am modificat intenţionat prenumele G. K. în J. K., dar puteam să las şi iniţialele originale; efectul ar fi fost acelaşi. 🙂

Morala: feriţi-vă de absolut orice ofertă care vă promite marea cu sarea şi soarele de pe cer. Sunt şanse de 2,5 milioane la sută că oferta e o şarlatanie ordinară.


Scânteia. Înainte de a le da cuvântul reprezentanţilor Securităţii şi Miliţiei, actorul Ion Caramitru ne anunţă noul antet al ziarului Scânteia: „Ziarul nostru apare azi, în câteva ore, într-o ediţie specială într-o expresie patriotică, nouă, adevărată, ca ziar al poporului”. Ulterior îşi face apariţia un reprezentant al ziarului care anunţă că publicaţia se va numi „Scânteia poporului”. Numeroase voci din public sugerează să se numească, nici mai mult, nici mai puţin decât: „Adevărul”. (Ştiţi vreun cotidian european numit La vérité, The Truth, Die Wahrheit, La verdad, La verità)? Noi şi ruşi (ei cu Pravda) am avut Adevărul coextensiv pe de-a-ntregul cu o gazetă (şi tot la noi a ieşit vorba „Minţi ca o gazetă!”).

Iarăşi Miliţia. Generalul Câmpeanu, locţiitor al şefului IGM, conduce la momentul respectiv miliţia. Şi el a ordonat ca efectivele să se retragă în unităţi. Dar şi să intervină pentru menţinerea „ordinei şi disciplinei”. I se strigă din studio să declare mai tare că miliţia va ajuta la prinderea tiranului.

„Unde au dispărut securiştii?” După ce vorbeşte Miliţia, Mircea Dinescu, poetul transformat peste noapte în regizor revoluţionar, invită la cuvânt clerul. „Securitatea nu vorbeşte?” întreabă o voce. Chiar aşa: suntem curioşi să aflăm ce are de spus şi Securitatea, despre care putem presupune că este tot cu poporul. Întrebarea se dovedeşte găunoasă. Securitatea nu se mai poate pronunţa fiindcă ea nu mai există. Aţi auzit bine. Această remarcă cvasi-iliesciană este lansată în eter de Teodor Brateş: „Să nu credem toate balivernele pe care mulţi foşti securişti (că nu mai putem spune că mai sunt securişti… au fost daţi afară de popor) încearcă prin asta să facă provocări, să împiedice victoria, s-o umbrească…”

Alexandru Bârlădeanu. Seniorul comunist, fost membru al C.C. vine în studio în aplauzele poporului. Teodor Brateş îl prezintă:

-El, imediat după Congresul al IX-lea, a ţinut sus steagul luptei pentru libertate, pentru adevăratul socialism…

Aha, iarăşi idealurile neîntinate ale adevăratului socialism! Once a communist, always a communist. Oricât ar vrea regizorii revoluţiei să pară oameni noi pentru vremuri noi, pârdalnica de limbă îi dă în vileag, fiindcă vorbesc „cu accent”. Bârlădeanu se adresează în special membrilor de partid. Să-l ascultăm pe acest „veteran al mişcării revoluţionare”.

-Partidul Comunist Român de 20 de ani s-a făcut incapabil şi inapt să guverneze (Foarte bine, dar ce putem spune de ceilalţi 20 de ani?) pentru că Partidul s-a predat în mâinile unui singur tiran…

O voce indignată pune accentul cum se cuvine:

-A fost acaparat, nu s-a predat! (Deci, PCR moare, dar nu se predă!)

Bârlădeanu, conciliant:

-A fost acaparat…; şi s-a predat, pentru că nu a luptat!

Vocea indignată (şi curajoasă):

-S-au predat laşii!

Altă voce:

-N-a luptat niciodată…

Bârlădeanu îşi duce mai departe ideea, adăugând că acum, după 20 de ani, după această vărsare de sânge, partidul s-a făcut nedemn să mai guverneze:

-Unde este Comitetul Central? Unde este aparatul întreg al Partidului? S-au dovedit inexistenţi, carierişti, corupţi, dar printre sutele de mii de membri de partid există şi oameni cinstiţi (iată unde se ascundea comunismul cu faţă umană!), există şi români cinstiţi. Apelez la ei să se unească acuma cu tot poporul etc. etc.

În rezumat, lucrurile stau aşa: PCR a fost legitim şi apt să conducă până la venirea lui Ceauşescu. După venirea tiranului (transformat în mare ţap ispăşitor pentru toate nelegiuirile din ultimii 20 de ani) PCR şi-a pierdut toate virtuţile care îl caracterizau odinioară şi a devenit incapabil şi nedemn! Cuprins de o curioasă amnezie, nici Bârlădeanu nu frecventează istoria mai de demult  a partidului, pentru a ne spune cât de vrednic a fost acesta în anii stalinismului.

Securitatea. Deşi securiştii „au fost daţi afară de popor” (daţi afară de unde?), ni se oferă totuşi garanţii că Securitatea este cu noi. Declaraţia vine din partea unui ofiţer mai puţin însemnat: „Sunt locotenent-colonel inginer Stan Gheorghe şi reprezint Securitatea statului… am fost trimis aicea de una dintre cele mai importante direcţii din departamentul Securităţii statului.” Acest departament, ne spune reprezentantul ei, de îndată ce a luat cunoştinţă de evenimentele favorabile naţiunii române, a depus pe loc armele (era pregătită să intervină). Depunerea armelor fost o reacţie spontană (există şi securişti buni români).

Domnul inginer nu prea are harul vorbirii. Improvizează, nu-şi găseşte cuvintele, se încurcă. „Nu poate vorbi de aici?” şopteşte un general cu pieptul plin de fireturi? Locotenent-colonelul îşi reia discursul, accentuând promptitudinea cu care el şi colegii lui au răspuns chemării lui Sergiu Nicolaescu (de a veni la TVR). Apoi o ia pe arătură, într-o penibilă apologie pro domo: „Suntem peste 120 de ingineri care ne-am străduit… ne-am străduit din toată inima să facem ca poporul să trăiască mai bine. Zilnic făceam informări în care arătam că poporul n-are aia, n-are aia…” Un tovarăş din stânga întăreşte oţărât: „…N-are gaz, n-are pâine, n-are lumină, n-are căldură! Şi mergea la el! Şi ştia!” Inginerul reia firul: „Ne chinuiam…” Tovarăşul întăreşte: „Ştia tot! Ştia tot ce păţeşte poporul! Ştia toate suferinţele poporului!” Transmisiunea se mută în studioul 4.

Tânărul de la Inter. Un tânăr de la Inter(continental?), membru al mişcării „Dreptatea socială” prezintă un document cu doleanţele pe care le doreşte rezolvate („dacă vor fi cumva aprobate, nu se ştie”). Între ele, încetarea spionării populaţiei de către Securitate (ştie cineva dacă a fost aprobată această măsură?), permisiune de circulaţie pentru automobile în fiecare duminică şi liberalizarea avorturilor (probabil cea mai populară şi aplicată măsură în ultimii 20 de ani).

Dispute (lingvistice sau de alt fel). Frenezia revoluţionară este presărată cu momente care oscilează între comic şi ridicol. Mircea Dinescu şi Radu Filipescu se ceartă ca nişte adolescenţi (cine să anunţe primul rolul important pe care l-a avut pastorul László Tőkés în evenimentele ultimelor zile), iar scriitorul Ion Grigorescu derivă o trăsătură de caracter a dictatorului pornind de la substantivul „ceauş”, care (zice el) înseamnă „gardian”, doar pentru a fi contrazis imediat de un alt corifeu al culturii: „Înseamnă curier!”. Grigorescu însă, consecvent cu motto-ul care îi defineşte profesia (Si non è vero è ben trovato) este ferm pe ceea ce ştie: „Gardianul de la Născoceşti a fost prins!”

O altă controversă majoră ţine de găsirea epitetelor potrivite pentru Ceauşescu. Un general trecut în rezervă perorează:

-Criminalul acesta l-am avut dictator până duminică. Duminică (17 dec?) a devenit tiran, casap al poporului…

Mircea Dinescu iese iritat din spatele camerei pentru a restabili adevărul:

-Nu duminică! Iertaţi-mă, era tiran al poporului de 20 de ani!

Rezervistul se scuză:

-Nu m-ai auzit, că am zis că a fost dictator, dictator neînduplecat, dar de-acum a devenit măcelar-tiran!

-Aşa! aşa!, întăresc verdictul voci din jur. O voce graseiată:

-Terminologia!…

Mircea Dinescu:

-Să vorbească preoţii!

Rezervistul ar vrea să continue. Face apel la generalul Iulian Vlad…

-Gata, gata! Lăsaţi!… i se sugerează.

În faţa camerei şi-a făcut apariţia un ierarh.

Ion Caramitru:

-Părinte, veniţi să binecuvântaţi Revoluţia!

Generalul care începea să depene amintiri despre audienţele lui eşuate la Iulian Vlad este trecut în rezervă a doua oară…

Clerul. Ca pentru a pregăti momentul intrării clerului, Dinescu şi Caramitru afişează în faţa camerelor o cruce adusă în studio de Ioan Alexandru. „Puneţi crucea! Asta este! Pentru asta am luptat”, spun cu fervoare mistică cei doi (oare anticlericalul Dinescu îşi mai aduce aminte această scenă?) „Dumnezeu se naşte poimâine!” declamă cu patos Caramitru, îngânat de toată asistenţa. Un preot continuă refrenul pe un ton sacadat şi teatral, improvizând noi versuri, în vreme ce generalul iese din scenă şi obrazul arhieresc îşi pregăteşte proclamaţia către popor, rostită „acolo, la camera cu becul aprins”. Decorul este întregit de Ioan Alexandru, care ţine ostentativ două cruci (una de fier şi una de lemn). Arhiereul ne spune de la bun început că, desigur, Biserica este alături de întregul popor, „ca întotdeauna în istoria lui bimilenară” (prezenţă, discretă, dar constantă şi foarte îndelungată!), la suferinţe şi la bucurii.

-Spuneţi şi de ce n-a fost până acuma cu poporul!, punctează iritat un glas din dreapta ierarhului. Numai că acesta este prea concentrat asupra măreţei misiuni a Bisericii ca să ia seama la întrebări atât de meschine. Un domn aşezat în stânga vorbitorului îi face contestatarului semn cu mâna: „Hai, tovarăşu’, fii rezonabil! Nu mai tulbura şi tu apele acum!”

„Dacă sunteţi de-acord”, iarăşi Ion Iliescu (în „scena balconului”). „Procesul început este ireversibil. Practic Securitatea nu mai există!” Nu sunt prea sigur că tov. Iliescu (altminteri un ins pragmatic) ştie ce înseamnă „practic” prin opoziţie cu „teoretic”. În această afirmaţie pare să fi încurcat termenii.

Concluzie. Revoluţia română a început prost şi s-a încheiat tragic, într-o baie de sânge. (5.205 victime: 1.116 morţi şi 4.089 de răniţi). Cei care au condus revoluţia din primele rânduri (Brucan, Iliescu şi alţii) s-au declarat (involuntar) în continuitate cu regimul comunist dinainte de Ceauşescu. Problema lor n-a fost comunismul ca regim, ci Nicolae Ceauşescu „şi toată clica”. Totodată, au refuzat să observe că Nicolae Ceauşescu & Co a fost produsul unui sistem criminal din care şi ei au făcut parte şi pe care l-au susţinut ca membri cu state vechi în structurile Partidului.

Regimul care a urmat a fost deci o combinaţie nefirească de organisme aproape democratice aşezate pe reflexe, mentalităţi şi structuri visceral comuniste.

Prin urmare, nu este de mirare că:

– dosarele Securităţii au fost atât de greu (şi incomplet) predate CNSAS

– o mare parte a economiei a ajuns controlată de foşti securişti (vezi cartea lui M. Oprea, Moştenitorii Securităţii).

– statul român, prin vocea preşedintelui Băsescu, s-a dezis oficial de comunism abia după 17 ani de la Revoluţie.

– dosarele Revoluţiei, respectiv mineriadelor trenează de 20 de ani (şi vor trena probabil până la extincţia biologică a personajelor care au fost răspunzătoare pentru miile de victime [morţi şi răniţi] ale acelor zile.


Speram să pot scrie ceva mai duhovnicesc în această perioadă (o meditaţie de Crăciun), dar vizionarea unor segmente din transmisia TVR a Revoluţiei din ’89 mi-a spulberat proiectul. O parte din transmisia la care mă refer a fost postată pe www.archive.org şi poate fi descărcată în mai multe formate (Daniel F., muţumesc pentru link!)

Mai întâi, un disclaimer: ce voi scrie aici se referă strict la modul în care  consider că a fost „construită” mediatic Revoluţia. Departe de mine gândul de a impieta cu reflecţiile mele asupra onestităţii şi curajului celor care au protestat în stradă la vremea respectivă. Văzută din stradă, Revoluţia are o latură eroico-tragică, reprezentată de cele circa o mie de victime pentru a cărora moarte încă nu s-au găsit vinovaţii. Văzută de la televizor, după douăzeci de ani, Revoluţia îmi apare ca o piesă pusă în secenă de un regizor incompetent (care nu  prea ştie să dea „intrările” şi „ieşirile”) şi jucată de amatori (care nu şi-au exersat replicile cum trebuie). Percepţia e desigur subiectivă, dar are la bază următoarea analiză.

Impresie de ansamblu. De la primele minute ale înregistării (de circa 4 ore şi jumătate) se insinuează gândul că ceea ce se transmite este o farsă prost jucată. Prin faţa camerei se perindă diverse personaje care declamă apeluri către popor pe un ton exaltat. Vorbitorii sunt întrerupţi de colegi, primesc completări, indicaţii, bileţele, ca la prima repetiţie (fără costume) a unei piese puse în scenă de nişte liceeni. Din când în când se aplaudă, se ovaţionează („trăiască”) şi se flutură tricolorul (găurit, desigur).

Scenografie. Vorbitorii care apar în faţa camerei (de regulă într-un grup eterogen şi surescitat) fac apel la ordine, dar studioul TVR este un contraexemplu grăitor în acest sens. Caracterul pestriţ al mulţimii (academicieni, scriitori, actori, poeţi, ziarişti, petrolişti, medici, militari, miliţieni, securişti, preoţi) este menit să sugereze că revoluţia emană de la popor şi că îşi găseşte reprezentare în toate cateogriile lui sociale şi profesionale. Când George Marinescu dă citire ştirilor (adresate poporului, desigur) cei din studio nu par prea interesaţi de ele şi trebuie să fie mereu atenţionaţi cu „Linişte! Linişte vă rog! Faceţi linişte. Şşşt!”.

Limbaj. Nu ştiu dacă cineva a făcut până acum o analiză de conţinut a discursurilor rostite la TVR în zilele revoluţiei. Ceea ce spun unii vorbitori îşi creează pur şi simplu vertij. Mie unuia îmi este cât se poate de limpede că pe făuritorii revoluţiei televizate vechile mentalităţi comuniste şi vechiul limbaj îi trădează la tot pasul. Toţi vorbesc cu „tovarăşul” şi impresia pe care se străduiesc din răsputeri să o creeze este că răul comunismului în România a început odată cu Ceauşescu. Nimeni nu vrea să condamne comunismul în ansamblu, de la începuturile lui în România. De luat aminte mai ales la modul în care vorbesc Silviu Brucan, Ion Iliescu şi A. Bârlădeanu!

Silviu Brucan. „Este timpul să analizăm ce s-a întâmplat în ultimii 20 şi ceva de ani”. Aceasta este fereastra temporală la care se opreşte Brucan, care face dovada unei surprinzătoare miopii istorice. Nu vrea să meargă mai departe, până la rădăcinile răului pe care îl supune acum judecăţii noastre. Nu vrea să plece de la anii duri ai stalinismului, să treacă prin gulagul românesc, pe la Canal şi prin anii grei de temniţă înduraţi de elita politică, religioasă, intelectuală etc. până la venirea lui Ceauşescu. Din acest punct de vedere, memoria istorică a dlui Silviu Brucan este cam scurtă. Dacă ar fi pomenit de comunismul anilor 40 şi 50, ar fi trebuit să vorbească şi despre contribuţia lui la aducerea acestui blestem pe capul românilor (Silviu Brucan a fost unul dintre propagandiştii de frunte ai regimului, prin ziarul Scînteia, „de la tribuna căruia cere condamnarea la moarte, printre alţii, a lui Iuliu Maniu, Gheorghe I. Brătianu, Corneliu Coposu, Radu Gyr şi Pamfil Şeicaru. Soţia sa, Alexandra Sidorovici, a fost acuzator public al Tribunalului Poporului” (Vezi Wikipedia).

Boborul. Brucan vorbea de „alegeri libere pe care le va hotărî poporul nostru.” Era, cred, prima referire la „popor” ca metodă de legitimare practicată de noua putere. În următoarele luări de cuvânt (indiferent ale cui), „poporul” va reveni obsesiv, până la saturaţie; Revoluţia este o „mare cucerire a poporului” (spunea Teodor Brateş, aflat în fruntea revoluţionarilor de la TVR); drept urmare, în numele acestei inefabile noţiuni se va face şi desface totul în această Revoluţie de sânge şi mucava. Bogaţia este „a noastră şi numai a noastră”, spune cu naivă mărinimie un petrolist din Prahova, care face apel la protejarea sondelor de petrol. După privatizările foarte profitabile pentru unii magnaţi de astăzi, remarca petrolistului apare ca o mare ironie. În tot cauzul, Revoluţia atât în ansamblu, cât şi în detalii, este o victorie a poporului. Poate vi se pare implauzibil, dar până şi prinderea soţilor Ceauşescu este anunţată ca „victorie a poporului”.

Ion Iliescu. În intervenţia sa televizată de la început, Ion Iliescu are nişte remarci pe care, în lipsa unui calificativ suficient de puternic, le-aş numi stupefiante. Potrivit sus-numitului, Ceauşescu şi clica lui „n-au nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului ştiinţific… au întinat numai numele partidului comunist român; au întinat numai memoria celor care şi-au dat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară”. Iliescu pare el însuşi descumpănit când îşi dă seama ce enormităţi spune. Da, aţi înţeles bine: comunismul este o idee bună, nobilă, pentru care merită să mori! Atâta doar că el a fost aplicat greşit, de nişte netrebnici. Corolarul acestei afirmaţii este că putem încerca încă o dată (ştiinţific, de această dată!) să facem comunismul o realitate. Comunismul din lumea ideilor nu are nimic de-a face cu comunismul lui Ceauşescu, prin urmare, pentru tovarăşul Iliescu idealul comunist îşi păstrează întreaga lui forţă. Prin această mostră de discurs Ion Iliescu şi-a dat arama pe faţă. Dacă milioanele de români ar fi fost în stare să-l „audă” realmente pe Iliescu în momentul respectiv (nu doar să-l vadă), istoria post-decembristă a României ar fi fost alta. Dar românii au preferat să-l vadă, nu să-l audă. Precum bobocii de gâscă ai lui Lorenz (sau precum puii de dinozauri ai lui Sid, în Ice Age 3), l-au considerat aproape instinctiv pe Iliescu un soi de mămică (tătuc?) a(l) lor, de care n-au mai vrut să se despartă, motiv pentru care i-au dat circa trei mandate (ultimul, în urma unei competiţii cu Vadim Tudor!).

Ion Iliescu înfierează întinarea de către Ceauşescu a numelui PCR şi a memoriei martirilor căzuţi pentru cauza socialismului în România!

Securitatea. Teodor Brateş anunţă la un moment dat că la Sibiu armata a rămas fără muniţie, iar Securitatea continuă să atace trupele militare. Da, armata, cea mai de încredere instituţie a statului, a rămas fără muniţie! De ce vi se pare suspect? Nu vi s-a întâmplat niciodată să rămâneţi fără mărunţiş în portofel şi să descoperiţi asta abia când aveţi cel mai mare nevoie de el?

Miliţia. Un domn de la Inspectoratul General al Miliţiei a ajuns la televiziune cu epoleţii smulşi „de mâinile oamenilor setoşi de libertate”. O tiradă splendidă, încheiată cu „miliţia este alături de popor”. Bravo! Aplauze. Urale. Cine este cu poporul, fie şi numai declarativ, merită toată stima. Miliţianul continuă: „Miliţia respectă poporul! Miliţia apără poporul!” Cum a apărat Miliţia poporul în dec. 1989 rămâne de cercetat în următoarele decenii.

Armata. Intră în scenă (după Miliţie) Armata, în persoana „tovarăşului general Guşă”. Da, chiar aşa este apelat: „tovarăşul”, de către Teodor Brateş, care nu sesizează vreo incompatibilitate între postura de crainic al revoluţiei şi cea de sclav (prin obişnuinţă) al limbajului dintr-o epocă pe care se străduieşte acum să o îngroape „live”. Dar „Linişte! Daţi-vă la o parte”, vorbeşte tov. general Guşă. De la tov. general află că „armata apără (ce altceva?) ţara şi poporul!” Şi totuşi, ordinul generalului Guşă este ca armata să se retragă în cazărmi (poziţie strategică de pe care probabil va apăra mai eficient ţara şi poporul!). Atenţie, la Timişoara „de două zile am dat ordin să se intre în cazărmi!” Aha, iată un detaliu foarte interesant! De două zile?! Iată un brav erou al luptei revoluţionare. Ce nu menţionează generalul Guşă este rolul său în reprimarea mişcării de la Timişoara în zilele de 17-19 decembrie.

(Va urma)


Azi e 20 decembrie şi simt nevoia să evoc (ca şi anul trecut) discursul lui Ceauşescu din acea dată. Nu am amintiri despre acea zi fiindcă nu aveam (şi nici acum nu am) televizor, iar revoluţia “am prins-o” fragmentar, când deja evenimentele intrau în linie dreaptă (Ceauşescu fugise cu elicopterul de pe clădirea Senatului). Una dintre imaginile care îmi vin în minte este cea în care Ceauşescu este scos dintr-un TAB. Cred că procesul l-am urmărit atunci (dar aveam să-l revăd ulterior de mai multe ori şi amintirile deja se amestecă).

Discursul pe care Ceauşescu îl citeşte cu glas cam stins (şi cu bâlbele de rigoare) ar merita o analiză de conţinut detaliată. Retorica lui este tipică pentru ceea ce produc regimurile totalitare. Termeni vagi, generali, cuprinzători, demonizarea unui duşman fără chip. Autorităţile vor să sugereze că situaţia e sub control, dar nu-ţi poţi reţine impresia că pericolul este de fapt cuprinzător şi se răspândeşte (cine oare sunt aceste bande care vor să împânzească întreaga ţară?). Despre autori nu se spun prea multe. Ajunge că sunt fascişti şi că sunt puşi pe distrugere. Până vor fi identificaţi autorii, ne mulţumim cu o “deplină certitudine”, anume că la mijloc e mâna serviciilor de spionaj din “diferite ţări străine”. Care sunt acestea nu ni se spune, dar se face referire la cei care vor să dezmembreze ţara şi la Budapesta. E clar, în subtext trebuie să înţelegem că cei care fac probleme sunt ungurii, “ceilalţi”. “Celălalt” este sursa problemei. Un şiretlic retoric facil: Ceauşescu joacă o carte naţionalistă (împotriva minorităţilor etnice) pentru a-i strânge pe toţi românii în jurul său. Patriotismul ca refugiu al lichelelor. Dar să mă opresc aici. Ar fi prea multe de comentat. Vă urez vizionare atentă!


„În turul trei câştig zdrobitor”, se lăuda Geoană înainte de a-şi recunoaşte înfrângerea în public. Zic „în public”, fiindcă în sinea lui probabil se ştia învins încă din campanie. Faptul că Geoană întreţinea iluzia că l-ar fi putut înfrânge „zdrobitor” pe Băsescu într-un al treilea tur e foarte în acord cu enormităţile emise în ultimii ani (din seria „medicamente trimise prin poştă” şi „mii de euro pentru familiile de români invitaţi să se repatrieze”). Foto preluată de pe Gandul.info. Mircea Geoană, după un scrutin „zdrobitor” (pentru cariera lui politică).

Prin această ultimă declaraţie, preşedintele de-o noapte al românilor ne invită să visăm cu ochii deschişi, alături de el. Să nu-l refuzăm. Ba încă să mergem şi mai departe, legănaţi de frumoase reverii cosmice. Iată un posibil scenariu:

  • în turul patru, victoria epocală a lui Geoană coincide cu apariţia pe cer a unei comete aducătoare de fericire. Astronomii din toată lumea propun în unanimitate ca acest corp ceresc să fie botezat cu numele lui. Cometa trece vijelios pe lângă planeta noastră, lăsând în urmă praf şi pulbere.
  • în turul cinci, victoria strivitoare a lui Geoană curbează spaţiu-timpul românesc. Fizicienii de la Geneva îşi mută acceleratorul de particule în România pentru a studia raritatea acestui fenomen, întâlnit o dată la o mie de ani. Încercarea de a analiza fenomenul blochează instalaţiile acceleratorului.
  • în turul şase, victoria strălucită a lui Geoană creează un efect de  supernovă, vizibil din toate colţurile galaxiei noastre. Din spatele unor telescoape gigantice, extratereştrii din Galaxia Andromeda privesc cu sufletul la gură acest fenomen unic în toată istoria lor de 50.000 de ani. Incapabili să-şi explice evenimentul, respectivii devin verzi (de invidie).
  • în turul şapte, victoria obţinută de Geoană este atât de masivă şi de compactă, încât România se prăbuşeşte în ea însăşi. Scrutinul se soldează cu o uriaşă gaură neagră care înghite tot ce-i iese în cale. Orice rază de lumină care îndrăzneşte să se apropie de acest hău este pierdută pe vecie.

Când Robert Turcescu i-a întrebat pe candidaţii la preşedinţie dacă ar fi în stare să jure câte-n lună şi-n stele (că au făcut sau n-au făcut), iar apoi au fost aduse „cadourile”, era la mintea oricărei găini cu imaginaţie că urmează un jurământ cu mâna pe Biblie. Un jurământ smuls sub privirile extrem de curioase ale naţiunii care se aţinea aproape.

N-am înţeles de ce a fost nevoie de acest jurământ. Jurământul de regulă se practică în cadru solemn, la judecătorie sau la asumarea unei funcţii. Am impresia că Robert Turcescu (dacă lui îi aparţine ideea) a introdus acest „număr” pentru a face spectacol; pentru a ne ţine un pic cu sufletul la gură, cam cum ar face un circar bun care introduce în program numere de suspans. Dacă Turcescu aducea în sală un leu şi îşi vâra la un moment dat capul în gura căscată a felinei, ar fi fost, cred, mai inspirat. În loc de asta, moderatorul ne-a adus două Biblii pe care le-a băgat sub nasul candidaţilor, silindu-i să presteze un jurământ pe care candidaţii l-au rostit alegându-şi cuvintele cu mare grijă (Băsescu, mai mult decât Geoană). Efectul a fost neutralizarea scopului pentru care a fost cerut jurământul. Dacă un politician poate minţi fără jenă în campanie sau în afara ei, numai un moderator naiv o să-şi imagineze că respectivul va ezita să comită un sperjur cu mâna pe Biblie (Geoană, mai mult decât Băsescu).

Fără-ndoială, Turcescu ştie bine că alegătorii români se simt mereu sub spectrul minciunilor perpetue ale politicienilor. Asta n-ar fi ceva nou. Politica şi minciuna sunt într-un mariaj trainic, vechi de când lumea, şi nu dau semne că vor divorţa prea curând. Turcescu va fi socotit că un jurământ ne va scoate un pic deasupra minciunii. Efectul a fost că ne-am simţit îngropaţi şi mai mult. Nu sunt convins că Geoană îl vizitează pe Vântu doar ca să facă împreună pereche la bridge. Şi nu sunt finalmente lămurit ce i-a făcut Băsescu băiatului pe care nu l-a lovit nici cu pumnul, nici în plex.

Domnul Turcescu n-a citit literatură românească pentru copii când era mic. N-a citit nici „Capra cu trei iezi”, nici „Căţeluş cu părul creţ”, ca să-şi dea seama că românii prin tradiţie n-au încredere în jurăminte. Cumătrul caprei se jura pe părul lui că n-o să-i sperie pe iezişori, iar căţeluşul din poezie se jura că nu fură, dar era prins în plin fapt (şi fura nu doar oul, ca Zdreanţă, ci oul + sursa lui). Constat că imaginarul românesc n-are loc pentru legende cu politicieni ca Washington, care (copil fiind) ciopârţeşte cireşul, dar în final are puterea să recunoască fapta, oricât de grele ar fi consecinţele.

Jurământul smuls de Turcescu este o dublă nerozie: odată fiindcă a înjosit noţiunea de jurământ practicat în faţa instanţelor statului. Şi odată fiindcă a fost contrar prescripţiilor Mântuitorului. Era nevoie de prezenţa ateului Florin Iaru (autodeclarat astfel la Realitatea) ca să aflăm că Scripturile interzic jurământul. (Ştia Iaru ce ştia, dar nu ştia să lămurească ce ştia).

Îl las în continuare pe Dietrich Bonhoeffer să comenteze porunca Mântuitorului de a nu jura. Textul care urmează este un fragment din Costul uceniciei, carte pe care am tot anunţat-o pe blog şi care este în curs de apariţie la Editura Peregrinul (un imprint Logos).

***

Ce este, de fapt, jurământul? Este invocarea publică a lui Dumnezeu, ca martor pentru afirmaţia mea despre lucrurile trecute, prezente sau viitoare. Dumnezeul atotştiutor este rugat să răzbune neadevărul. Cum poate Isus să numească acest jurământ păcat, ba chiar să spună că vine de la cel rău (ἐκ τοῦ πονηροῦ, ek tou ponērou), că este „satanic”? Poate, deoarece pentru El este importantă sinceritatea absolută.

Jurământul este dovada existenţei minciunii în lume. Dacă omul n-ar minţi, jurământul n-ar mai fi necesar. Astfel, jurământul este o barieră în calea minciunii. Pe de altă parte, jurământul o şi susţine, fiindcă, acolo unde acesta pretinde sinceritate absolută, i se acordă spaţiu şi minciunii, recunoscându-i-se un anumit drept de a exista. Legea vechi-testamentară respinge minciuna, cu ajutorul jurământului. Isus însă respinge minciuna prin interzicerea jurământului. Şi într-un caz, şi în celălalt, este vorba despre unul şi acelaşi lucru: nimicirea neadevărului din viaţa credincioşilor. Jurământul, pe care Vechiul Testament l-a folosit împotriva minciunii, a fost luat în stăpânire de minciună şi pus în serviciul ei. Cu ajutorul jurământului, minciuna a reuşit să se pună la adăpost şi să-şi câştige dreptul. Prin urmare, ea a trebuit să fie atacată de Isus în locul în care se refugiase, în jurământ. Jurământul trebuia desfiinţat, fiindcă devenise locul de adăpost al minciunii.

Atacul minciunii asupra jurământului poate îmbrăca două forme diferite: fie minciuna se afirmă pe sine prin jurământ (sperjurul), fie se strecoară în însăşi forma jurământului. În acest caz, minciuna foloseşte nu invocarea Dumnezeului celui viu, ci invocarea unei puteri seculare sau divine. Odată ce minciuna a pătruns atât de adânc în jurământ, sinceritatea deplină nu mai poate fi garantată decât prin interzicerea lui.

Felul vostru de vorbire să fie: „Da, da; nu, nu.” Acest lucru nu înseamnă că ucenicii nu mai sunt responsabili înaintea Dumnezeului atotştiutor de ceea ce spun. Dimpotrivă, tocmai prin faptul că Numele lui Dumnezeu nu este invocat în mod expres, fiecare cuvânt al ucenicului este rostit în prezenţa de netăgăduit a lui Dumnezeu. Ucenicul nu trebuie să întrebuinţeze jurământul, pentru că nu există niciun cuvânt care să nu fie rostit înaintea lui Dumnezeu. Fiecare cuvânt al său trebuie să fie numai adevăr, în aşa fel încât să nu aibă nevoie de o confirmare prin jurământ. Jurământul aduce bezna îndoielii asupra celor rostite. De aceea este „de la cel rău”. Ucenicul însă trebuie să fie lumină, în toate cuvintele sale.


Am trăit s-o văd şi pe asta. Băsescu dă o scatoalcă unui Gravroche care strigase în gura mare ceva care îi leza sentimentele politice în campania din 2004. Trucaj sau realitate? Înclin să cred că e suficientă realitate în filmuleţul respectiv şi că fapta lui Băsescu nu-i face deloc cinste (ca să folosesc o litotă). Acesta ar fi (aşa cum îmi apare mie) nucleul unei afaceri necurate impuse mass-media de către rechinii cărora Băsescu le-a promis (printr-o metaforă cam violentă) că le va rupe dinţii. Pe acest nucleu se aşează, ca foile de ceapă, o avalanşă de evenimente, dintre care am reţinut mai ales:

  • denunţul emoţionant al lui Patriciu, care (citat de ziare) menţionează două lovituri: una în plex şi una în plină figură. Apetenţa pentru hiperbolă şi dramatism a acestui padrino liberal este evidentă şi nu necesită alte comentarii. În plus, asemenea omologului său din „Naşul”, Patriciu nutreşte o sensibilitate aparte pentru familie şi copii, de aceea este răvăşit de emoţii când discută incidentul. Cu ocazia acestui episod, mogulul a aflat – vai – că există lucruri „that money can’t buy”, anume înregistrarea mult-rulată, pe care a căutat s-o achiziţioneze încă din prima clipă în care a aflat de existenţa ei. A încercat, dar n-a reuşit. Deh, ce să faci, există şi oameni principiali în România, care n-ar vinde asemenea lucruri pentru nimic în lume. Se pot cumpăra principii, conştiinţe, oameni, dar nu casete incomode pentru adversarii politici!
  • tădăguirea de către Băsescu a evenimentului. Am îndoieli că Băsescu este chiar atât de angelic pe cât se prezintă. Mi se pare destul de temperamental şi de dur. Nu exclud deci apriori ideea că l-ar fi îmbrâncit pe copilul respectiv. Sau că i-ar fi dat o palmă. Dincolo de asta, găsesc că mediile de informare au hipertrofiat fapta lui până la proporţii ridicole. Socotiţi-mă insensibil, dar când două zile la rând programul unor canale moguliere este ocupat aproape integral de filmulţeul anti-Băsescu, analizat din toate unghiurile şi unghiuleţele posibile, întreaga chestiune începe să mă lase rece.
  • moralistul de serviciu al naţiunii, C.T. Popescu, expert în tehnicile de lovire aplicate de agenţii serviciilor secrete, se oripilează într-un editorial cu privire la gestul preşedintelui: „Mai observ un singur lucru: lovitura pe care în aceste imagini personajul T. Băsescu o dă acelui copil este tipică pentru agenţii de pază ai serviciilor secrete: scurtă, laterală, fără elan, din încheietură, fără a-l privi în ochi pe cel lovit.” (Între noi fie vorba, la final de editorial CTP ne livrează apoteotic o cugetare extrasă cu multă trudă din nesecatul puţ al gândirii sale: „În rest, aş vrea ca filmul să fie trucat. E mai suportabil decât să fie adevărat.” Serios? Chiar e mai suportabilă o filmare trucată decât una adevărată? Dacă m-ar fi plătit mogulii cu milioane de euro, n-aş fi ghicit!)

Are rost să continuăm cu foile de ceapă? Mă opresc aici, fiindcă mă tem că o să încep să lăcrimez asemenea unui mogul cu suflet mare. Trăgând linie şi adunând, rămân la ce am spus mai la început: îl socotesc pe Băsescu în stare să dea o cleapşă Gavroche-ului care l-a călcat pe bătături. Dacă s-a produs, fapta mi se pare reprobabilă şi cred că în acest caz ar fi fost cel mai bine să o recunoască şi să-şi ceară iertare pentru ea. În ce mă priveşte, incidentul din 2004 nu-mi schimbă intenţia de vot. Aici trebuie să-i dau dreptate lui CTP: „Logica, raţiunea, bunul simţ nu mai funcţionează. Putem vota şi făcând abstracţie de acest scandal”. Mai rămâne de adăugat că toată pasărea pe limba ei piere. Crezusem că nu putem vota decât nefăcând abstracţie de scandal, dar remarca lui CTP mă reconfortează, indicându-mi o alternativă mai comodă. Înţeleg din panseul domniei sale că spumele la gurile de canal ale mogulilor nu vor reuşi să schimbe mare lucru în economia acestei campanii.

P.S. Două analize interesante: AICI şi AICI.


În cazul în care doriţi să ştiţi dacă aţi avut dosar de urmărire în perioada comunistă, nu este nevoie să veniţi personal la sediul CNSAS (din Matei Basarab 55-57). Puteţi completa (de mână) o cerere descărcată de pe site-ul instituţiei, o puteţi scana şi trimite (prin email) pe adresa instituţiei (office@cnsas.ro), anexând o copie (scanată) a actului de identitate. Cererea poate fi trimisă şi prin poşta clasică, dacă nu aveţi posibilitatea să o scanaţi.

Dacă nu găsiţi formularul pe site-ul CNSAS, descărcaţi acest document-tip: CERERE către CNSAS.

Dacă doriţi să împuterniciţi o persoană care să vadă dosarul şi să realizeze cόpii, în numele dvs., trebuie să faceţi o procură specială, la notariat. Persoana împuternicită vă reprezenta în relaţia cu CNSAS-ul, va completa o cerere în numele dvs., va vedea şi fotocopia documentele care vă interesează.

Detalii suplimentare despre aceste cereri puteţi citi în textul de mai jos (un email primit astăzi de la CNSAS):

In temeiul art. 1 alin. 3 coroborat cu art. 1 alin. 9 din O.U.G. nr. 24/2008 aprobata cu modificari si completari de Legea nr. 293/2008 puteti solicita, in numele tatalui dumneavoastra, accesul la dosarul acestuia. Cererea, in care trebuie sa mentionati calitatea de imputernicit, trebuie sa fie semnata de mana de catre dumneavoastra. La cerere este necesar sa atasati copia actului dumneavoastra de identitate valabil, precum si copia actului de identitate valabil al tatalui. Toate acestea le puteti trimite prin e-mail (scanate) sau pe adresa noastra postala: str. Matei Basarab nr. 55-57, sectorul 3, Bucuresti, cod postal 030671.

Dupa primirea cererii insotita de actele necesare, CNSAS va demara verificarile legale la fostii detinatori de fond arhivistic provenit de la securitate – Serviciul Roman de Informatii, Serviciul de Informatii Externe si Serviciul Istoric al Armatei – dat fiind faptul ca aceste institutii detin o evidenta elaborata a dosarelor intocmite de securitate. De asemenea, vom efectua verificari si in evidenta dosarelor preluate in arhiva C.N.S.A.S.

Daca, in urma acestor verificari, vor fi identificate dosare / documente intocmite de securitate pe numele tatalui dumneavoastra, veti fi invitat la sediul CNSAS sa le vedeti. Va vom informa, de asemenea, si in cazul unui raspuns negativ. Rapiditatea cu care veti primi un raspuns din partea CNSAS la aceasta cerere depinde, in mare masura, de rapiditatea cu care raspund institutiile sus mentionate.

Cu ocazia consultarii eventualului dosar puteti solicita, contra cost, copii certificate ale documentelor din dosar pe care le veti considera importante. Taxa pentru copii este singura taxa care se percepe de catre institutia noastra si este de 20 bani/pagina. Din pacate, expedierea copiilor prin posta obisnuita sau prin cea electronica nu este posibila. Suma de plata poate fi achitata la casieria CNSAS in momentul ridicarii copiilor.


Astăzi m-am dus la Biblioteca Academiei să ridic răspunsul oficial al acestei instituţii la scrisoarea  prin care Centrul pentru Studierea Manuscriselor Noului Testament solicita permisiunea de a digitaliza (pardon de barbarism, dar tehnologhia străină nu se sinchiseşte de sensibilităţile filologhiceşti) manuscrisele Noului Testament din colecţia  B.A.R. Mi se promisese ferm că scrisoarea-răspuns va fi gata. Între noi fie vorba, în septembrie a.c. s-a împlinit un an de cât fac vizite la B.A.R., scriu scrisori, dau telefoane, alerg pe la membrii din prezidiul Academiei etc., fără niciun spor. A trecut mai bine de un an, atenţie, timp în care o venerabilă instituţie de cultură din România n-a reuşit să încropească  un răspuns oficial la o cerere venită din partea CSNTM.

Mi s-a mai întâmplat cândva, în primăvară, ca directorul să-mi scrie într-un email că-mi acordă o audienţă şi, odată ajuns în biroul domniei sale, să aflu de la secretară că dl director este în drum spre aeroport!

Astăzi speram să am parte de o minune. M-am dus să ridic un document, potrivit unei înţelegeri prealabile, şi am aflat cu stupoare că documentul respectiv nu este gata, fiindcă doamna care trebuia să-l redacteze a fost ocupată cu multe şedinţe.

Iţele acestei epopei, începute acum mai bine de un an, sunt prea lungi ca să fie prezentate toate într-o singură postare. Sunt sigur că „va urma” încă multă vreme. În plus, aştept cu nerăbdare să aflu ce deznodământ va avea această afacere care pentru mine explică foarte bine de ce trăim în Românika şi nu în România.


Astăzi am găsit în cutia de corespondenţă un plic de la Biblioteca Academiei. Întrucât luna trecută am trimis direcţiei B.A.R. două scrisori, despre două chestiuni diferite (legate totuşi de un element comun – banii), am desfăcut cu mare nerăbdare plicul.

Înainte de a prezenta în sinteză răspunsul dlui director general, acad. Florin Filip, redau mai jos întrebările pe care le adresam într-o scrisoare redactată pe 19 oct. 2009:

  1. Cum justifică Direcţiunea Bibliotecii Academiei tariful de 1,6 euro/imagine pentru reproducerea fotografică a materialelor din colecţiile B.A.R.?
  2. Ce venituri s-au înregistrat, pentru ultimii 3 ani (2006, 2007, 2008) în contabilitatea B.A.R., de pe urma prestării serviciului de fotografiere (numărul 1.7. din catalogul serviciilor prestate de B.A.R.)?
  3. De ce tarifele pentru serviciile prestate de B.A.R. sunt exprimate în euro şi nu în moneda naţională a României?
  4. Este conştientă conducerea B.A.R. că fotocopierea colecţiilor de presă duce la uzarea lor şi că această deteriorare poate fi evitată dacă cercetătorilor li s-ar permite să-şi fotografieze materialele, în loc să le fotocopieze sau să le ceară în mod repetat din depozit?
  5. Dat fiind că mulţi dintre utilizatorii B.A.R. îşi finanţează cercetarea din fonduri proprii, iar cărţile publicate de pe urma ei nu se vând în tiraje semnificate (deci nu aduc profituri), de ce B.A.R. a introdus aceste tarife care obstrucţionează cercetarea, în loc să o încurajeze?

Din răspunsul primit (scrisoarea în PDF AICI) aflu că în anul 2009 B.A.R. a efectuat trei sondaje (în rândul utilizatorilor) în urma căreia şi-a regândit sistemul de servicii şi tarife. Deja sunt foarte curios cu privire la tarifele care vor percepute, numai că intrarea lor în vigoare se va face începând cu anul viitor.

În orice caz, e începutul unor schimbări în politica B.A.R., de la nişte tarife aberante şi imorale, la ceva ce urmează să fie clarificat la începutul anului viitor.

A doua chestiune asupra căreia am scris direcţiunii B.A.R. nu a primit încă un răspuns. E vorba de scrisoarea prin care Centrul pentru Studierea Manuscriselor Noului Testament solicita permisiunea de a digitaliza manuscrisele greceşti ale Noului Testament aflate în colecţiile Academiei Române. După un an de zile de când tot bat la porţile Bibliotecii, această instituţie n-a reuşit să formuleze un răspuns în scris pe care să-l pot trimite directorului CNSTM, Daniel Wallace. O asemenea indolenţă nu e acceptabilă nici într-o republică bananieră, darămite în ditamai forul cultural. Cred că nu-mi rămâne decât să mă adresez Avocatului Poporului, care să dea un pic de greutate cererii mele oficiale. Răbdarea şi îndelunga răbdare au şi ele un capăt.


Disclaimer: Straniu, nu-mi place politica, dar îmi place să-i analizez pe candidaţii din actuala campanie şi să le recompun portretele din tuşe groase. N-am talent la desen, aşa că trebuie să mă folosesc de cuvinte, nu de creion şi cărbune.

De când îl ştiu, candidatul PNL e într-o continuă încruntare. Nu ştiu cum arată când doarme, dar mă întreb dacă nu cumva sprânceana dreaptă îşi exprimă sever dezaprobarea până şi în astfel de momente de completă relaxare (aşa cum buza inferioară a doctorului Oprescu trebuie că e fixată şi în somn într-un soi „dă dăzgust dă tot şi dă toate”).

La ce s-or fi gândit PNL-iştii când au votat în fruntea partidului un lider cu un look atât de sever? Crin cel Crunt face contrast vizibil cu sprinţarul şi volatilul Geoană, care de curând se lupta precupeţeşte cu o aprigă târgoveaţă din localitatea mea natală.

Pe cât e Mircea Geoană de dezinhibat, pe atât e Crin Antonescu de crispat. Îmi evocă fără greş figura secretarelor acre de care te loveşti atunci când ai de-a face cu birocraţia instituţională „made în Romania”. Ca să nu pun tot răul în seama funcţionărimii autohtone, aş spune că îmi aduce aminte şi de o recepţioneră din Ucraina pe care am întrebat-o cândva (într-o rusă căznită) dacă mai există locuri libere în hotelul ei. Rezultatul a fost că s-a uitat fioros la mine şi m-a repezit cu o ciudă inexplicabilă: Ni mestă! Ni mestă!

Sigur, Crin Antonescu ar putea câştiga la capitolul „imagine” dacă s-ar autoironiza simpatic, aşa cum făcea David Wilkerson într-o predică: „You know, I was born with a frown!” Numai că el n-are timp de autoironii simpatice. E prea preocupat de iregularităţile celor aflaţi în prezent la guvernare sau ale celor care au fost cândva la guvernare. Or, aceste iregularităţi sunt grave şi merită toată seriozitatea şi toată încruntarea de care este cineva în stare. Iar Crin cel Crunt este în stare de multă seriozitate. Aşa cel puţin mărturiseşte continuu şi nemincinos sprânceana lui dreaptă, pe care o fac direct răspunzătoare pentru eşecul foarte probabil al liderului PNL la iminentele prezidenţiale.


Disclaimer: Această postare nu este un mesaj electoral. Această postare este o reflecţie liberă (dar nu gratuită) la ce ne oferă prezidenţiabilii în această dezolantă „campanie de toamnă”. Scuze pe această cale tuturor celor cărora v-am stricat ziua cu aceste reflecţii.

Alors…

Nu sunt un împătimit al talcioc-şourilor electorale, dar nu m-a răbdat inima să nu urmăresc „drumul spre Cotroceni” al candidatului Mircea Geoană, fiindcă eram curios cum se descurcă într-o emisiune de profil.

Concluzia? Nu prea se descurcă. Toată prestaţia lui mi-a dat impresia de irealitate, de neverosimil, de trucaj. Mircea Geoană nu poate dialoga, fiindcă nu vrea sau nu poate să răspundă la întrebările care i se pun. (Aţi încercat vreodată să ţineţi în mână un păstrăv viu?). Orice întrebare i-ai pune candidatului Geoană, diplomatul din el răspunde tot alăturea cu drumul către Palat. Sunt convins că s-ar putea dialoga mai eficient cu nişte omuleţi verzi sosiţi de pe Marte decât cu fantastul Mircea Geoană, picat parcă din lună.

Numai gândul la cum m-aş simţi dacă ar trebui să vorbesc 10 minute în stilul său îmi strepezeşte dinţii. După 20 de minute cred că mi-ar cădea până şi măseaua de minte care nici n-a apucat să erupă!

Mircea Geoană îmi dă impresia că nu poate fi el însuşi fiindcă trebuie să se joace mereu pe sine! Discursul său este excesiv, ca predicile acelor vorbitori care ţin morţiş să spună într-o oră ceea ce poate fi spus mai cu folos în 20 de minute.

În finalul emisiunii, până şi Tatulici începe să-şi privească unghiile când ascultă răspunsurile scâlciate ale candidatului. (Dacă n-a apucat încă să le roadă, e bine). În studio, invitaţii se străduiesc să caşte discret, păzindu-se, nu prea eficient, de ochii necruţători ai camerelor de filmare.

Aşa cum l-am văzut aseară, Mircea Geoană îmi apare aproape complet lipsit de „şarismă” (şarm + carismă). Nu ştie a doua strofă din imnul naţional şi perorează, din acest motiv, despre necesitatea scurtării lui, strică hazul poeziei pe care trebuie să o întregească şi se dovedeşte („părerea mea”) fără prezenţă de spirit în scena cu motanul Felix şi şoriceii de la Grivco.

P.S. Partea bună este că Mircea Geană vorbeşte cu o „plăcere voluptuoasă” şi are o familie perfectă, după cum ne asigură ingenuu unul dintre crudele sale vlăstare. Îi urez succes în campania electorală (cuz he needs all the help he can get).


Ministerul Educaţiei a reuşit să taie câteva braţe ale caractiţei spiruharetiste. Este vorba de braţele „Învăţământului la distanţă” care nu aveau recunoaştere legală, dar care crescuseră în câţiva ani cât cresc alte universităţi în 100. Absolvenţii acestor programe nu vor beneficia de diplome recunoascute. Detalii AICI.

Până una alta, ME se mai luptă cu Spiru în alte două procese.


Arhivele Naţionale, în parteneriat cu alte câteva organizaţii, pun la dispoziţia publicului o aşa-numită Fototecă online a comunismului. O iniţiativă care merită toată lauda. Îmi permit aici să adaug că sub conducerea istoricului Dorin Dobrincu accesul la informaţiile din Arhivele Naţionale s-a liberalizat mai mult ca niciodată. Recomand călduros Bibliotecii Academiei Române să ia pildă.


Ce se întâmplă cu editurile şi cu bibliotecile româneşti este un scandal. Înainte vreme, printr-o lege (a depozitului legal, cred) editurile erau obligate să predea Bibliotecii Naţionale şase exemplare din orice titlu publicat, urmând ca acestea să fie distribuite în celelalte biblioteci naţionale cu regim de „depozit legal”. În haosul democratic post-revoluţionar aşa ceva nu s-a mai întâmplat. Consecinţa o resimt acum pe propria-mi piele de cercetător. Să dau câteva exemple. Mă dau acum de-a rostologul să găsesc trei cărţi publicate la Editura Renaşterea, în legătură cu Biblia lui Bartolomeu Anania:

Bartolomeu Anania. In honorem, 2001

Atelier biblic. Caiete de lucru, 2003

Primele mărturii despre Biblia jubiliară 2001, versiunea Arhiepiscopului Bartolomeu Valeriu Anania, 2003

Caută la BCU, caută la Biblioteca Academiei Române, caută la Biblioteca Centrală Universitară Sibiu, caută la omoloaga ei din Cluj! Cred că la B.A.R. am găsit rătăcit unul dintre aceste titluri. În rest, n-ai s-auzi, n-ai să vezi!

Sunt de părere că situaţia asta este un adevărat scandal! Editurile sunt meschine (sau poate doar neglijente). Au impresia că fac economie la buget dacă nu donează aceste 6 exemplare! Iar bibliotecile (subfinanţate) sunt pur şi simplu incapabile să urmărească apariţiile noi şi să le achiziţioneze!

Sunt absolut indignat de ceea ce se întâmplă, fiindcă ştiu că situaţia nu se va normaliza prea curând. Acum va trebui să ies la vânătoare după nişte cărţi publicate în 2001-2003, ca şi când ar fi vorba de manuscrise medievale, traficate pe piaţa neagră a cărţilor rare!


Românii  vor fi chemaţi pe 22 noiembrie la urne, pentru a-şi alege prezidentul.

Nu fac campanie sau anticampanie pe acest blog (singurul „catindat” în contra căruia am avut cândva ceva de comentat s-a şi retras; poate ca efect al postării mele…). Doar pledez deschis pentru mersul la urne. Nu în primul rând la urnele prezidenţiale, ci la cele de referendum. Oricât de importante ar fi prezidenţialele, din perspectiva mea ele sunt în umbra referendumului pentru parlament unicameral şi pentru reducerea numărului de parlamentari de la 471 la 300.

Scriu această postare cu o lună înaintea referendumului fiindcă presimt că ziua de 22 noiembrie va trece pe lângă mulţi evanghelici aşa cum trece nisipul pe lângă ochii (bine închişi ai) proverbialului struţ care plonjează într-o dună. (Poziţionat astfel, struţul evanghelic pare „perpendicular” pe realitate, dar în fapt este paralel cu ea!)

O precizare: într-o ţară un pic mai normală, un parlament bicameral are avantajele sale. Dar Românika nu poate aspira încă la titlul de ţară „un pic mai normală”, de aceea cred că în cazul ei se recomandă neapărat unicameralul, din următoarele motive:

  • un parlament mai mic ar fi mai uşor de tras la răspundere de către electorat
  • actualii parlamentari care vor candida la următoarele alegeri legislative vor fi nevoiţi să fie mai activi în serviciul alegătorilor (să arate ce au făcut efectiv, nu doar să promită)
  • eliminarea din schemă a 171 de sinecurişti nu poate să fie decât benefică pentru buget (fiindcă)
  • una bucată parlamentar nu înseamnă doar 1 salariu de parlamentar, ci salariile stufosului personal din subordinea lui (din parlament sau din teritoriu), cheltuieli cu deplasarea, diurne, locuinţe de protocol, deconturi etc. etc.

Iată cum de la “a glimpse of Heaven” trec la chestiunile prozaice şi birocratice ale vieţii în România. Mai jos puteţi citi despre situaţiile în care se pot depune cereri (petiţionări) la Avocatul Poporului. Informaţiile sunt preluate de pe site-ul instituţiei (cu mici adaptări care mlădiază un pic limba de lemn a juriştilor).

1. Actele şi faptele pentru care puteţi depune petiţii la A.P.

Sunt supuse petiţionării actele sau faptele administrative ale autorităţilor publice prin care s-au încălcat drepturile şi libertăţile persoanelor fizice.

Legea include în categoria actelor administrative care fac obiectul activităţii Avocatului Poporului şi pe cele ale regiilor autonome.

Sunt asimilate actelor administrative tăcerea organelor administraţiei publice şi emiterea tardivă a actelor.

2. Cine se poate adresa Avocatului Poporului?

Instituţiei Avocatul Poporului i se poate adresa orice persoană fizică, fără deosebire de cetăţenie, vârstă, sex, apartenenţă politică sau convingeri religioase.

3. Exercitarea atribuţiei Avocatului Poporului de apărare a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în raporturile acestora cu autorităţile publice se face:

  • la cererea persoanei lezate;
  • din oficiu.

Redau mai jos nişte informaţii despre Avocatul Poporului, preluate de pe site-ul instituţiei. Cea mai importantă atribuţie, din punctul meu de vedere ca cetăţean, este cea subliniată cu bold.

Avocatul Poporului are următoarele atribuţii:

  • coordonează activitatea instituţiei Avocatul Poporului;
  • primeşte şi repartizează cererile făcute de persoanele lezate prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti de către autorităţile administraţiei publice şi decide asupra acestor cereri;
  • urmăreşte rezolvarea legală a cererilor primite şi cere autorităţilor sau funcţionarilor administraţiei publice în cauză încetarea încălcării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, repunerea în drepturi a petiţionarului şi repararea pagubei;
  • semnează rapoartele, recomandările, precum şi orice alte acte necesare bunei desfăşurări a activităţii instituţiei;
  • formulează puncte de vedere, la cererea Curţii Constituţionale;
  • poate sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea legilor înainte de promulgarea acestora;
  • poate sesiza direct Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a legilor şi ordonanţelor;
  • reprezintă instituţia Avocatul Poporului în faţa Camerei Deputaţilor, a Senatului şi a celorlalte autorităţi publice, precum şi în relaţiile cu persoanele fizice sau juridice;
  • prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora.

Avocatul Poporului este instituţia la care puteţi apela ori de câte ori constataţi că o instituţie sau o autoritate publică comite abuzuri în relaţia cu dvs. (indiferent că sunteţi cetăţean român sau străin).

Unul dintre abuzurile cele mai frecvente comise de autorităţile sau instituţiile publice este refuzul de a răspunde la o petiţie, deşi dreptul la petiţionare este garantat de Constituţia României. (Vezi la finalul postării informaţiile despre dreptul la petiţionare, aşa cum apare el menţionat în art. 51 din Constituţie, respectiv art. 2 din Legea nr. 233/2002).

Am recurs recent la Avocatul Poporului într-o dispută cu Biblioteca Academiei Române (B.A.R.). Consilierul de la sediul A.P. mi-a spus că trebuie să trimit B.A.R. o cerere prin poştă, cu confirmare de primire. Această cerere trebuie să primească un răspuns în 30 de zile. Dacă B.A.R. refuză să răspundă, Avocatul Poporului poate solicita acest răspuns pe cale oficială. Există aşa-numitul contencios administrativ care se ocupă de rezolvarea acestor probleme.

Deşi B.A.R. a refuzat deja în două rânduri să-mi răspundă la petiţii prin email (ceea ce constituie un abuz), mi-am spus că trebuie să fiu fair şi să anunţ Serviciul de Relaţii cu Publicul de intenţia mea de a face o sesizare la A.P.., dacă nu mi se răspunde la următoarea petiţie, pe care o voi expedia prin poştă, cu confirmare de primire.

Dreptul de petiţionare

1. Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor.

2. Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă.

3. Exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de taxă.

4. Autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii.

Art. 51 din Constituţia României

Prin petiţie se înţelege cererea, reclamaţia, sesizarea sau propunerea formulată în scris, ori prin poştă electronică, pe care un cetăţean sau o organizaţie legal constituită o poate adresa autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, companiilor şi societăţilor naţionale, societăţilor comerciale de interes judeţean şi local, precum şi regiilor autonome.

Art. 2 din Legea nr. 233/2002

ATENŢIE!

Potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor aprobată cu modificări de Legea nr. 233/2002, petiţiile anonime sau cele în care nu sunt trecute datele de identificare a petiţionarului nu se iau in considerare si se clasează.


(prima parte AICI)

A expedia ceva în ţara lui Braveheart e lucru mare şi se cere pregătit cu grijă. Am rugat deci pe un student să se intereseze cam cât ar costa expedierea unui colet în Scoţia. Răspunsul a fost oarecum incert, în sensul că ar trebui să merg la un oficiu poştal cu vamă, dat fiind că e vorba de o ţară extracomunitară!

Mi-am spus că lucrurile nu pot rămâne aşa. Trebuie să merg să mă interesez eu însumi. Aveam de ridicat un colet de la poştă oricum. Ridic coletul şi întreb: „Pot trimite de aici un colet în Scoţia?” „Păi Scoţia e în Uniunea Europeană?” „Păi este, din câte ştiu eu. E în Marea Britanie.” „Mergeţi la colega mea să vă ajute ea.” Colega mai tare mă încurcă. Zadarnic încerc eu să-i redau titulatura completă „Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord”… Mă întreabă în ce localitate trimit coletul, apoi se uită într-o listă cu tarife: „Dacă trimiteţi în Guernsey, să ştiţi că nu e în Uniunea Europeană”. „Păi nu trimit în Guernsey, trimit în Scoţia, dar o să scriu Marea Britanie”. „Atunci vedeţi tarifele afişate acolo”, şi mă îndrumă spre un tabel.

În drum spre casă mai trec pe lângă un oficiu poştal. Nu ştiu ce spirit maliţios mă îndeamnă să mai încerc un experiment. Aceeaşi întrebare, acelaşi răspuns: „Scoţia e în Uniunea Europeană?”. E limpede, geografia nu e tocmai punctul forte al funcţionarelor de la Poştă. După cum nu e nici dactilografierea cu toate degetele. Nouă, românilor ne place să ne vedem mai instruiţi prin comparaţie cu acei americani care confundă Budapesta cu Bucureşti sau care cred că Europa este o ţară. Eu unul m-aş aventura să cred că funcţionarii Poştei Americane bat cu toate degetele atunci când trebuie să introducă nişte date în calculator şi că n-au dubii despre apartenenţa statelor Alaska şi Hawaii la Federaţie.

« Pagina anterioarăPagina următoare »