Tâlcuiri la Cornilescu



Cartea Leviticului a fost revizuită acum câțiva ani de către doi dintre membrii echipei de revizuire. Luna aceasta a ajuns la revizorul literar, care mi-a trimis multe întrebări și comentarii care urmează să fie analizate (pe firul scurt, pentru eficiență).

După ce ne punem de acord asupra formei finale, textul Leviticului va fi trimis Comitetului Pastoral (probabil în septembrie).

În tot acest proces, textul a trecut prin transformări importante, de la o structură literală (înrudită metodologic cu cea pe care o găsiți în „Leviticul de la Humanitas”) către o structură pe care o considerăm mai potrivită pentru gama de cititori vizați EDCR. Prin definiție, ne-am propus să nu-i oprimăm prea tare pe aceștia din urmă cu asprimea construcțiilor repetitive din textul ebraic.

Pe alocuri, ca și la NT, îi venim cititorului în ajutor cu note explicative.

Mai jos Leviticul 2, capitolul care vorbește despre ofranda din cereale (termenul minha a fost tradus de Cornilescu prin „jertfă de mâncare” sub influența versiunilor germane, care au Speisopfer.

Darul de mâncare

1 Dacă cineva Îi aduce DOMNULUI un dar constând într-o ofrandă din cereale, darul acesta să fie din făină aleasă: să toarne untdelemn peste ea și să pună peste ea tămâie. 2 S‑o aducă preoților, fiilor lui Aaron; preotul să ia din ea un pumn plin – din făina aleasă, cu untdelemnul ei și cu tămâia ei – și s‑o ardă pe altar ca jertfă‑de‑aducere‑aminte, o ardere de un miros plăcut DOMNULUI. 3 Partea care va rămâne din ofrandă să fie a lui Aaron și a fiilor lui: este un lucru preasfânt din arderile aduse DOMNULUI.

4 Dacă aduci un dar constând într-o ofrandă din cereale coaptă în cuptor, să fie din făină aleasă: turte nedospite frământate cu untdelemn și lipii nedospite unse cu untdelemn.

5 Dacă darul tău este o ofrandă din cereale coaptă în tavă, să fie din făină aleasă, frământată cu untdelemn și nedospită. 6 S‑o frângi în bucăți și să torni untdelemn peste ea; aceasta este ofranda din cereale.

7 Dacă darul tău este o ofrandă din cereale coaptă în tigaie, să fie din făină aleasă, frământată cu untdelemn.

8 Când Îi aduci DOMNULUI o ofrandă din cereale pregătită în aceste feluri, să o înfățișezi preotului. Acesta să o apropie de altar, 9 să ridice din ofrandă o parte ca aducere aminte și să o ardă pe altar, ca ardere de un miros plăcut DOMNULUI. 10 Partea rămasă din ofrandă să fie a lui Aaron și a fiilor lui: este un lucru preasfânt din arderile aduse DOMNULUI.

11 Nicio ofrandă pe care I‑o veți aduce DOMNULUI să nu fie făcută cu aluat dospit, căci nu puteți să-I aduceți DOMNULUI ca ardere dospeală sau miere. 12 Pe acestea I le veți putea aduce DOMNULUI ca dar-de-începuta, dar să nu fie aduse pe altar ca jertfă de un miros plăcut. 13 Toate darurile, toate ofrandele tale să le sărezi cu sare; să nu lipsească de pe ofrandele tale sarea legământului cu Dumnezeul tău; pe toate darurile tale de mâncare să pui sare.

14 Dacă Îi aduci DOMNULUI o ofrandă din primele roade, să aduci spice coapte de curând, prăjite la foc, precum și boabe noi, pisate, ca ofrandă din primele tale roade. 15 Să pui untdelemn peste ele și să adaugi tămâie; aceasta este ofranda din cereale. 16 Preotul să ardă ca aducere aminte o parte din boabele pisate și din untdelemn, cu toată tămâia, ca ardere pentru DOMNUL.

 a2:12 Ebr. qorban reʾșit constituie o categorie largă de daruri ce denumește nu „primele roade” (ebr. bikkurim; vers. 14), ci partea primă a produselor agricole derivate: vin, ulei de măsline, grâne (Num. 18:12), lână (Dt. 18:4) sau aluat (Num. 15:20,21).

Reclame

Abia săptămâna trecută am regăsit liniștea necesară pentru a continua revizuirea cărții Isaia, pe urmele colegului meu de echipă, Florin Lăiu.

Pastorul Lăiu a tras în text o brazdă adâncă, rearanjând textul biblic pe rânduri, pentru a evidenția – pe cât posibil – structurile poetice folosite de profet.

Isaia are un text dificil, prin urmare nu putem trece prin text „ca ghiuleaua prin vămile văzduhului” (ca să citez un „clasic în viață”).

Puteți citi mai jos un fragment din Isaia 5. După cum vedeți, nu am mai introdus alineatele pentru rândurile secundare. Deocamdată nu mă interesează aranjarea în pagină a textului, ci prezentarea conținutului.

O să spuneți poate că unii termeni nu mai sunt folosiți. Observația e justă. Universul cultural al lui Isaia nu este universul Facebook, Twitter și Instagram. Este universul sec. VIII î.Hr. și trebuie redat ca atare.

Vaiuri asupra lui Israel și Iuda

8 Vai de voi, care înșirați casă lângă casă

și adăugați ogor lângă ogor, până nu mai rămâne loc,

ca să locuiți numai voi în țară!

9 DOMNUL Oștirilor a jurat în auzul meu:

„Hotărât, aceste case multe vor ajunge pustii;

mari și frumoase, cum sunt, nu vor mai fi locuite.

10 Căci zece pogoane de vie vor da un batc de vin,

iar un homerd de sămânță va da o efăe de grâu.”

11 Vai de cei ce de dimineață aleargă la băuturi

și se înfierbântă de vin până-n miez de noapte!

12 Harfe și lire, tamburine și fluiere

însoțesc vinul de la ospețele lor,

dar nu se uită la lucrul DOMNULUI

și nu văd lucrarea mâinilor Lui.

13 De aceea, poporul meu va merge în robie,

din lipsă de cunoștință.

Boierimea lui va face foame

și gloata lui se va usca de sete.

14 De aceea Locuința Morților își lărgește gâtlejul

își deschide fălcilef peste măsură,

ca să coboare boierimea și gloata cetății ,

cu veselia ei zgomotoasă.

15 Omul va fi coborât, orice ins va fi smerit;

cei trufași vor lăsa privirea în pământ.

16 Dar DOMNUL Oștirilor va fi înălțat prin judecată,

Dumnezeul cel sfânt va fi sfințit prin dreptate.

17 Atunci vor paște mieii ca pe imașul lor,

și păstori pribegi vor mânca moșiile prăpădite ale bogaților.

18 Vai celor ce trag la carul nelegiuirii, în hamul minciunii,

care trag în șleauri la căruța păcatului,

19 zicând: „Să dea zor DOMNUL,

să‑Și grăbească lucrarea,g

ca să vedem că se apropie!

Să se împlinească odată planul Sfântului lui Israel,

ca să știm ce‑i cu el!”

20 Vai de cei ce numesc răul bine

și binele – rău,

care iau întunericul drept lumină

și lumina – drept întuneric,

care iau amărăciunea drept dulceață

și dulceața – drept amărăciune!

21 Vai de cei ce se văd singuri înțelepți

și care în sinea lor se cred pricepuți!

22 Vai de cei tari la băut vin

și viteji la amestecat băuturi,

23 care pentru mită îl scot basma curată pe cel vinovat,

și iau drepturile celor nevinovați!

24 De aceea, cum pârjolește para focului miriștea

și cum mistuie flacăra iarba uscată,

tot așa, ca putregaiul le va fi rădăcina,

iar floarea li se va risipi ca praful în vânt,

căci au nesocotit Legea DOMNULUI Oștirilor

și au disprețuit Cuvântul Sfântului lui Israel.

25 De aceea Se aprinde DOMNUL împotriva poporului Său,

Își întinde mâna împotriva lor

și‑i lovește de se zguduie munții

și zac leșurile ca gunoiul pe ulițe.

Cu toate acestea, mânia Lui nu se potolește

și mâna Lui este tot întinsă.

26 El ridică steag unui neam de departe

fluieră după el de la capătul lumii:

și iată‑i, vin repede, în goană.

27 Nimeni dintre ei nu obosește și nu cade,

nimeni nu ațipește, nimeni nu doarme;

niciunuia nu i se desface brâul de pe coapse,

nici nu i se rupe cureaua încălțămintei.

28 Săgețile lor sunt ascuțite,

toate arcurile sunt întinse;

copitele cailor lor parcă sunt cremene,

iar roțile lor sunt ca vârtejul de vânt.

29 Răcnetul lor este ca al leului,

mârâie ca puii de leu,

mugesc și înșfacă prada,

o iau cu ei și nimeni nu vine în ajutor.

30 Vor mugi împotriva lui, în ziua aceea, ca mugetul mării,

iar el, privind la pământ, va vedea întuneric apăsător;

lumina a dispărut în ruperea de nori.

 c5:10 1 bat = 40 litri de lichide.

 d5:10 1 homer = 400 litri de cereale.

 e5:10 1 efă = 40 litri de cereale.

 f5:14 Lit. „gura”.

 g5:19 Versetul exprimă scepticismul contemporanilor lui Isaia, care nu cred că Dumnezeu își va împlini lucrarea (judecata anunțată în v. 12).


De curând am reușit să mă eliberez de muncile care m-au luat și m-au ținut ostatic în ultimele luni. Am reușit să reiau munca pe textul cărții Isaia. Merge greu, fiindcă poezia se șlefuiește greu.

Precizez, ca și în alte dăți, că prima revizuire a textului a fost făcută de maestrul Florin Lăiu, căruia versiunea EDCR îi datorează mai mult decât s-a stabilit inițial, când au fost împărțite normele de lucru.

Textul de mai jos nu este final. Urmează să mai discut cu profesorul Lăiu unele chestiuni. Îl previn pe cititor că literalismul este moartea poeziei. Nu-mi scoateți ochii că „în original se spune un pic altfel” sau că „mai fidel ar fi așa…”.

Știu și eu cum e în original și știu și eu cum ar fi „mai fidel” și „mai exact”. Dar un text poetic are exigențele lui. Dacă în poezie frumusețe nu e, nimic nu e.

Acestea fiind zise, vă invit să citiți un calup din Isaia 40.

Puterea lui Dumnezeu

12 Cine a măsurat apele cu căușul palmei,

întinderea cerului cu palma întinsă

și toată țărâna pământului cu banița?

Cine a pus munții pe cântar

și dealurile pe taler de balanță?

13 Cine L-a îndrumat pe Duhul DOMNULUI

și ce om L-a luminat cu sfatul lui?

14 Cu cine S-a sfătuit El? Cine putea să-I dea învățătură

și să-L învețe calea dreptății?

Cine să-i facă parte de știință

și să-I dezvăluie calea priceperii?

15 Iată, neamurile sunt ca o picătură din vadră,

cântăresc cât praful de pe cumpănă;

Țărmurile cântăresc cât un fir de nisip.

16 Libanul nu este de ajuns pentru focd

și vietățile lui nu ajung pentru arderea-de-tot.

17 Toate neamurile sunt o nimica înaintea Lui,

sunt socotite neant și deșertăciune.

18 Cu cine-L veți asemănați voi pe Dumnezeu

și ce asemănare veți găsi pentru El?

19 Un idol? – Meșterul îl toarnă în formă,

Argintarul îl îmbracă în aur

și-i face lănțișoare de argint.

20 Cel sărac alege ca dar un lemn care nu putrezește;

își caută un meșter iscusit,

ca să-i facă un idol care să stea țeapăn.

21 Oare nu știți? N-ați auzit?

Nu vi s-a spus de la început?

N-ați înțeles întemeierea pământului?

22 El șade pe orizontule lumii

și locuitorii pământului sunt ca niște lăcuste;

El desfășură cerul ca pe un văl

și îl întinde ca pe un cort de locuit.

23 El îi preface în nimic pe cei mari și tari,

îi face ca nimica pe judecătorii pământului.

24 Nici bine n-au fost sădiți, nici bine n-au fost semănați,

nici bine n-a prins tulpina rădăcini în pământ,

că și suflă asupra lor – ei se usucă

și-i duce vârtejul ca pleava.

25 „Cu cine Mă veți asemăna, ca să fiu deopotrivă?”,

zice Cel Sfânt.

26 Ridicați-vă ochii în sus și priviți:

cine a creat stelelef?

El scoate la numărătoare oștirea lor

și le cheamă pe toate pe nume;

așa de mare e puterea și forța tăriei Lui,

că una nu lipsește.

27 Pentru ce zici tu, Iacove,

pentru ce spui tu, Israele:

„Soarta mea e neștiutăg de DOMNUL

și dreptul meu, trecut cu vederea de Dumnezeul meu”?

28 Oare nu știi? Cum de n-ai auzit?

Dumnezeul cel veșnic, DOMNUL,

a creat marginile pământului.

El nu obosește și nu ostenește;

priceperea Lui e de nepătruns.

29 El dă putere celui obosit

și celui vlăguit îi sporește vigoarea.

30 Tinerii obosesc și ostenesc,

feciorii aleși se împiedică și cad,

31 dar cei ce Îl așteaptă pe DOMNUL își înnoiesc puterea;

își înalță aripile ca vulturii;

aleargă și nu ostenesc,

umblă și nu obosesc.


 d 40:16 Referire metonimică la pădurile de cedru ale Libanului.

 e 40:22 Ebr. ḥug „cerc”, „orizont”.

 f 40:26 Termenul „stele” a fost adăugat în traducere pentru a întregi sensul întrebării. Vezi Dt. 4:19 pentru asocierea dintre „stele” și „oștirea cerului”.

 g 40:27 Lit. „ascunsă”.


Articol scris în colaborare cu Sorin Ion Loghin

Dintre multele învățături pe care le găsim în Sfânta Scriptură, cele mai ușor de înțeles se găsesc în listele de calități pe care Apostolul Pavel le-a inclus în Epistolele Pastorale. Aceste liste stau ca îndrumar pentru cei puși în slujba Domnului și nu numai. Între calitățile enumerate de Pavel se află și termenul kόsmios; acesta este important fiindcă el arată interesul Apostolului nu doar pentru calitățile care țin de caracter (chibzuință, înțelepciune, ospitalitate), ci și pentru cele care țin de exteriorul persoanei.

Modul în care cititorii Scripturii înțeleg textul, în special cei ce nu au acces direct la textul grecesc, depinde de calitatea muncii făcute de traducători. În cazul acestui termen, traducătorii au întâmpinat și întâmpină dificultăți, din cauza faptului că el nu este ușor de tradus. Cititorii care vor avea răbdarea să consulte 11 traduceri, din perioade de timp diferite (1648-2017), vor putea observa evoluția modului în care a fost abordat termenul kόsmios. Pe scurt, printre echivalenții folosiți se numără: „cinstit”, „smerit”, „bine rânduit”, „modest”, „cuviincios”, „decent”. O analiză mai atentă arată că cele mai multe traduceri au preferat termenul „cuviincios”. Problema cu acești echivalenți este că ei nu redau în mod satisfăcător înțelesul lui kόsmios, drept care cititorii pierd ocazia de a sesiza bogatul spectru de nuanțe asociate acestui termen.

Înainte de a analiza pasajele în care este folosit termenul în Noul Testament, vom arunca o privire asupra câtorva texte din perioada clasică. Ar trebui să mai precizăm și că termenul kόsmios derivă de la kόsmos, „ordine”, „podoabă” (ulterior și „ordine a lucrurilor”, „lume”). În textele pre-creștine, kόsmios îl descrie pe omul care se autodisciplinează și care, în virtutea moralității sale înalte, devine vrednic de respect. Ca termen filozofic, kόsmios cuprindea idealul grecesc al ordinii, al autocontrolului, al măsurii și al echilibrului. Valența filozofică se poate observa foarte bine în cele spuse de Platon: „Or, filosoful, având de-a face cu ceea ce este divin și supus ordinii (kosmíō), devine și el o ființă supusă ordinii și divină, în măsura în care aceasta este posibilă pentru un om” (Republica, VI.12, 500 C-D, trad. Andrei Cornea). În loc de „supus ordinii” am putea spune „caracterizat de ordine”, iar ideea din dialogul platonician ar rămâne în esență aceeași.

Cu timpul, sensul termenului s-a îngustat, kόsmios fiind folosit mai ales pentru a denumi o calitate socială. În operele autorilor greci, este folosit pentru a completa profilul cetățeanului model, care își vede liniștit de ale sale, își muncește în tihnă peticul de pământ și caută să se achite cu grijă de sarcinile care îi revin.

În Noul Testament, kόsmios înregistrează doar două ocurențe, ambele în 1 Timotei. Prima dintre ele este folosită în legătură cu îmbrăcămintea femeilor creștine. A doua ocurență apare într-o înșiruire de calități care trebuie să-l caracterizeze pe epískopos, conducătorul comunității creștine. Având în vedere istoria utilizării termenului în perioada clasică, facem precizarea că adjectivul kόsmios nu vizează doar aspectul exterior sau comportamentul, cu toate că și acestea au un rol important, ci se referă și la omul lăuntric. Distincția „interior-exterior” nu trebuie însă accentuată prea mult, fiindcă exteriorul este frecvent expresia interiorului.

Dacă traducem literal textul din 1 Timotei 2:9 (păstrând, așadar, în mod conștient cacofonia pe care numai cu un artificiu stilistic o putem evita), ajungem la următorul text: „Tot astfel, femeile să se împodobească cu îmbrăcăminte kόsmios, cu modestie și decență, nu cu împletituri [de păr], nici cu aur, cu mărgăritare sau cu haine scumpe”. Versetul descrie succint femeia a cărei ținută este „în ordine”, respectabilă, chiar modestă, elemente exterioare consonante cu profilul spiritual al cuiva care profesează theosébeia, adică reverența pentru Dumnezeu (1 Tim. 2:10).

Cu privire la 1 Timotei 3:2, ne putem întreba dacă Pavel are în vedere aspectul interior sau dacă, precum în pasajul precedent, kόsmios capătă o valență exterioară și descrie ținuta episcopului. Totuși, prezența adjectivului sṓphrōn („chibzuit”) în același verset nu ne dă voie să pierdem din vedere dimensiunea interioară, cea exterioară fiind doar o dovadă a chibzuinței. S-ar spune că sṓphrōn este la nivelul caracterului ceea ce kόsmios este la nivelul exteriorului.

După cum precizam la începutul articolului, kόsmios le-a creat dificultăți traducătorilor, iar mulți dintre ei n-au reușit să-i redea sensul suficient de bine. De exemplu, termeni precum „smerit” (Noul Testament de la Alba Iulia, 1648) sau „bine întocmit” (Biblia de la București, 1688) îl duc pe cititor într-un alt teritoriu semantic decât cel dorit de Pavel. Din fericire, această problemă a fost rezolvată în  versiunile moderne, care limpezesc textul paulin. În Biblia catolică (2013) cele două ocurențe ale lui kόsmios sunt traduse prin „decentă” (1 Tim. 2:9), respectiv „cuviincios” (1 Tim. 3:2). NTR (2017) propune perechea „decentă” și „respectabil”.

În ediția sa princeps (NT 1920), Cornilescu folosește o parafrază pentru prima ocurență: „în chip cuviincios”, soluție inspirată din versiunea Segond (d’une manière décente). Lista de calități „episcopale” conține o parafrază și mai generoasă: „cu rânduială în purtarea lui”. Abia în urma revizuirii întreprinse la cererea Societății Biblice Britanice s-a ajuns la formula pe care o cunoaștem: „vrednic de cinste”. Aceasta are însă dezavantajul că introduce o anumită ambiguitate, fiindcă astăzi cititorul tinde să asocieze „cinstea” cu ideea de „corectitudine”, nu cu cea de „onoare”, care trebuie să fi fost în intenția lui Cornilescu. În EDCR s-a optat pentru termenul „prezentabil”, care are avantajul că evocă spectrul de asocieri „estetice” ale lui ksmos (ordine, bună rânduială, podoabă, ornament).

În concluzie, kόsmios este un termen întâlnit frecvent în discursul etico-filozofic al autorilor clasici de limbă greacă. Același termen este folosit de Apostolul Pavel în listele de calități pe care le găsim în Epistolele Pastorale. Termenul vizează dimensiunea interioară a omului chibzuit, calitate manifestată în exterior prin îmbrăcăminte și comportament. Aplicat explicit conducătorilor creștini, întrucât ei sunt cei mai vizibili și trebuie să constituie exemple pentru toată comunitatea, termenul reprezintă un prag etic spre care sunt îndemnați să urce și cei care nu sunt chemați să ocupe funcții de conducere.


Mai jos câteva observații asupra unui termen important din Epistolele Pastorale. Sper că niciunul dintre cititorii blogului nu are intoleranță la gluten exegetic.

Precizez că textul a fost scris la două mâini, în coautorat cu Sorin Loghin.

***

Termenul semnόs le-a pus probleme traducătorilor, deoarece găsirea unui echivalent românesc adecvat nu este o sarcină tocmai ușoară. Dacă vom avea curiozitatea (și răbdarea) de a consulta zece traduceri românești reprezentative (publicate în intervalul 1648–2017), vom observa că majoritatea traducătorilor au preferat să traducă termenul semnόs prin „cinstit”, echivalent care conține o nuanță de ambiguitate, în cel mai bun caz. În cel mai rău caz, termenul îl induce în eroare pe cititor, dând impresia că, atunci când cere ca un diacon să fie semnόs, Pavel are în vedere corectitudinea. Or, diaconii trebuie să fie integri, dar nu acest atribut este cel care deschide lista calităților din 1 Tim. 3:8.

Revenind la traducerea termenului, constatăm că el a fost redat în fel și chip în tradiția biblică românească, ceea ce este un indiciu clar că traducătorii au făcut numeroase încercări de a-l echivala corect în limba română. Între echivalenții pe care îi găsim se numără „smerit”, „moderat”, „modest”, „cucernic” și „onorabil”. Înainte de a vedea cum poate fi rezolvată problema cauzată de dificultatea traducerii termenului semnόs, vom face o incursiune în perioada clasică, pentru a observa sensul cu care a fost folosit termenul în sursele precreștine.

În literatura clasică semnόs este folosit pentru a denumi persoane și chiar lucruri care inspiră reverență. În unele contexte el aproximează ceea ce noi am putea numi „splendid”, „magnific” și „nobil”. În cel mai înalt sens, termenul este o calitate atribuită zeilor și, prin extensie, obiectelor cultice care sunt într-o strânsă legătură cu aceștia. Deși semnόs nu exclude dimensiunea interioară, din cele mai multe texte reiese că latura exterioară este cea privilegiată. De exemplu, în Antichități iudaice (VI.332), Iosif Flaviu folosește termenul pentru a descrie personajul pe care îl vede vrăjitoarea din Endor: „La apariția acestuia, femeia s-a fâstâcit în fața bărbatului semeț (semnόn) și plin de măreție divină și, tulburată de înfățișarea, lui a exclamat «Oare nu ești tu regele Saul?»” (trad. de I. Acsan). Din context reiese că în viziunea necromantei (sau a lui Iosif Flaviu?) profetul este caracterizat de prestanță și gravitate. Un om descris ca semnόs este demn, are un comportament onorabil și urmează un standard moral înalt, calități care se manifestă în exterior și atrag respectul celorlalți.

În Septuaginta sensul termenului nu este diferit de cel atestat în perioada clasică. După cum precizam mai sus, semnόs este o caracteristică a locurilor care sunt sub protecția divinității. Un derivat al lui semnόs este folosit cu referire la Templul. Când Heliodor, reprezentantul regelui Seleucos, vine la Ierusalim cu gând să confiște banii depozitați în incinta sacră, marele preot se opune ferm, arătând că „nu se poate să fie nedreptățiți cei care au avut încredere în sfințenia locului, în măreția (semnόtēti) și inviolabilitatea unui templu cinstit de toată lumea” (2 Mac. 3:12). Adjectivul mai este folosit pentru a descrie oameni care prin comportamentul lor au câștigat admirația nu doar a celor din jur, ci și a generațiilor viitoare. În discursul pe care îl ține înainte de a fi martirizat, Eleazar îi spune torționarului său „Nu-mi vei pângări gura venerabilă (semnόn) de bătrân și nici nu vei întina apusul unei vieți trăite după lege”  (4 Mac. 5:36).

În Epistolele Pastorale semnόs este o calitate cerută persoanelor aflate în funcții de conducere, deoarece, printr-o purtare adecvată, ei se bucură de prețuirea celor din jur. Diaconii trebuie să fie semnόi (1 Tim. 3:8), deoarece ei fac o slujbă publică, iar printr-o ținută serioasă și onorabilă inspiră respect. Aceeași virtute este foarte apreciată în cazul femeilor, prin urmare Pavel o include în lista destinată acestora (1 Tim. 3:11). Exegeții încă nu s-au pus de acord dacă termenul gynḗ, folosit în context, trebuie tradus prin „femeie”, caz în care Pavel s-ar adresa femeilor care desfășoară o slujire diaconală, sau prin „soție”, caz în care pasajul vorbește despre soțiile diaconilor. Indiferent cum înțelegem termenul, este limpede că Pavel cere ca femeile să fie caracterizate de un comportament rezervat, discreție și stăpânire de sine în orice împrejurări. În Tit 2:2, Pavel lărgește orizontul listelor de calități și nu-i mai vizează exclusiv pe liderii bisericii (aici presbýtēs trebuie înțeles ca bătrân, membru al bisericii, nu ca prezbiter, conducător). Apostolul se referă la întreaga congregație și cere ca toți să fie semnόi.

După cum precizam la începutul articolului, semnόs este un termen greu de tradus, iar adjectivul „cinstit”, folosit în traducerile românești, îl poate induce în eroare pe cititor. Din fericire, traducerile recente au rezolvat această problemă. În Biblia catolică (2013) termenul a fost tradus prin „demn”, iar în NTR 3.0 prin „onorabil”. Dat fiind că versiunea Cornilescu 1924 traduce termenul prin doi termeni diferiți („cinstit” și „vrednic de cinste”), în Ediția Dumitru Cornilescu Revizuită (EDCR) echivalarea s-a făcut, în toate cele trei cazuri, prin adjectivul „demn”.

În concluzie, grecescul semnόs descrie lucruri și persoane care inspiră reverență și respect, fie sub aspect estetic, fie în domeniul moral. Această calitate trebuie să fie apanajul persoanele aflate în poziții de conducere, al femeilor și al creștinilor în general, deoarece ținuta membrilor bisericii, indiferent de rolul pe care îl îndeplinesc aceștia, este o mărturie importantă în arena publică.


Update: Meditând „în background” la subiectul acestei postări, mi-am adus aminte de alte pasaje care m-au intrigat profund în trecut: Deuteronom 7:7 („Nu doar pentru că întreceți la număr…”) și Galateni 1:7 („Nu doar că este o altă Evanghelie…”). Pe ambele le-aș fi socotit, la prima vedere, greșeli de traducere. Când însă iei la puricat versiunile biblice mai vechi, descoperi cu surprindere că acel „doar” trebuie să fi fost, pentru Cornilescu, echivalentul lui „doară” (vezi ediția Biblia 1874).

Așadar, în Deut. 7:7 sensul avut în vedere de Cornilescu era: „Nu doară pentru că întreceți la număr…”. Noi, în limbaj modern, am zice „Nu pentru că ați întrece la număr…”.

În toate cele trei pasaje (Deuteronom, Galateni, 2 Corinteni), acel „doar” din versiunea Cornilescu clasică ar trebui eliminat, fiindcă el îl va duce în eroare pe cititorul care nu are informațiile de context.

***

Deși lucrez de mai bine de patru ani cu un text „cornilescian” nou (la EDCR mă refer), recitesc uneori din versiunea Cornilescu „clasică”.

Astăzi, în timp ce parcurgeam 2 Corinteni, mi-a atras atenția versetul din finalul capitolului 1 al acestei epistole:

„Nu doar că am avea stăpânire peste credința voastră, dar vrem să lucrăm și noi împreună la bucuria voastră, căci stați tari în credință.”

Chiar și fără să faci exegeză aprofundată la acest pasaj, versetul sună ciudat. În versiunea curentă, Pavel dă impresia că spune „avem stăpânire peste credința voastră, la care trebuie adăugat faptul că vrem să lucram etc.”. Știind însă că în primul capitol Pavel vrea să lege rănile sufletești ale destinatarilor (nu să toarne sare!), mi-am zis să arunc o privire în NT Cornilescu 1920. Nu-mi venea la socoteală, vezi bine, ca traducătorul să fi făcut o asemenea gafă.

În textul din ediția princeps văd că e tradus bine: „Nu doară că am avea stăpânire peste credința voastră”. Folosirea lui „doară” în prima versiune dă textului o altă coloratură. Între „doar” și „doară” e o diferență capitală. Noi folosim astăzi secvența „nu doar că” pentru a institui o premisă pe care o socotim validă și care e urmată de alte afirmații.

Potrivit acestei înțelegeri, Pavel afirmă că „are stăpânire” peste credința corintenilor. Or, premisa aceasta este greșită. Apostolul spune taman pe dos! Că nu face pe șeful în relația cu membrii bisericii din Corint.

Și acum, întrebarea care mă frământă: Cum s-a ajuns de la „nu doară că” la „nu doar că”?

Să fie aici mâna lui Cornilescu? Sau poate a celor care au tipărit textul? Ediția din 1924 a fost tipărită în Germania. Știm că unele erori s-a strecurat (rânduri tipărite greșit) care au fost corectate în edițiile ulterioare.

În orice caz, pentru ca această eroare să fie corectată, voi propune Societății Biblice Britanice / Societății Biblice Interconfesionale eliminarea lui „doar”, fiindcă termenul, judecat după exigențele moderne, nu are ce căuta acolo.

Sensul corect al textului este următorul:

„Nu că am avea stăpânire peste credința voastră, dar vrem să lucrăm și noi împreună la bucuria voastră, căci stați tari în credință.”


Articolul de mai jos a fost scris în colaborare cu Sorin Loghin.

Dintre virtuțile menționate în Epistolele Pastorale, evlavia este probabil cel mai adesea în pericol de a nu fi înțeleasă cum trebuie, fiindcă puțini cititori sunt conștienți că termenul ajunge să acopere viața de credință în ansamblul ei. Pentru a putea aprecia bogăția acestui concept și a vedea ramificațiile lui practice, trebuie să facem referire nu doar la semnificațiile termenului grec eusébeia, care stă în spatele românescului „evlavie”, ci și la înțelesul termenului latinesc corespunzător – pietas, de la care provine, în ultimă instanță, românescul „pietate”.

Dacă am face un sondaj între români, cerându-le să precizeze cu ce anume asociază evlavia, probabil am descoperi că mulți dintre cei chestionați au în vedere un sentiment de devoțiune față de practicile bisericești. Potrivit acestei înțelegeri, omul evlavios ar fi cel care adoptă o atitudine cucernică în biserică (înalță rugăciuni fierbinți, cântă cu mare înflăcărare și ascultă atent mesajul predicat). Totuși, termenul eusébeia nu cuprinde doar ideea de „respect” sau „reverență” față de Dumnezeu și practicile bisericești, ci și relația cu membrii familiei sau cu societatea în ansamblul ei (inclusiv structurile de autoritate ale acesteia).

Pentru a înțelege mai bine termenul eusébeia, trebuie să facem o călătorie în trecut, cu scopul de a vedea sensurile cu care a fost folosit de-a lungul timpului. Vom începe cu perioada clasică greco-romană, care se suprapune parțial peste epoca Noului Testament. În contextul greco-roman, eusébeia se referă (alături de latinescul pietas) în mod tipic la devotamentul față de familie. În mentalul romanilor din primul secol, Eneas, eroul epopeei scrise de Vergiliu (70-19 î.Hr.), ilustrează cel mai bine ce înseamnă pietas în mod practic. Când grecii (care îi asediaseră pe troieni vreme de zece ani) reușesc finalmente să pătrundă în Troia prin vicleșug, prințul Eneas îl imploră pe Ascanius să părăsească cetatea cuprinsă de flăcări: „Hai dară, tatăl meu drag, și te urcă la mine în spate: / Însumi pe umeri te iau, iară truda aceasta mi-e dulce, / Orișicum totul va fi, o primejdie – aceeași – i-a noastră, / Dar și scăparea la fel – lângă mine micuțul Iúlus / Soț va umbla, iară soața să-mi vină pe urme, din spate” (Eneida, II.707-711, trad. D. Slușanschi).

Atitudinea aceasta nu îi are în vedere doar pe cei apropiați, ci și pe străini, dacă se întâmplă să fie năpăstuiți sau refugiați. Din punct de vedere civil, eusébeia este respectul datorat persoanelor aflate în funcții de conducere (magistrați, regi) sau legilor, cutumelor și practicilor sociale (de ex., jurămintele). Din moment ce întreaga ordine socială era plasată sub oblăduirea zeilor, este de înțeles de ce eusébeia este sinonimă cu reverența față de zei, ajungând să denumească actul închinării propriu-zis. Totuși, se înțelegea că această eusébeia, manifestată prin ritualurile cultice, izvora dintr-o atitudine lăuntrică.

În Septuaginta, traducerea greacă a Vechiului Testament, termenul se întâlnește doar de patru ori în cărțile canonice (Prov. 1:7, 13:11; Is. 11:2, 33:6), fiind folosit pentru a traduce expresia ebraică yir’at ’Adonay, „frica de Domnul”. În context veterotestamentar, evlavia presupune loialitate față de Legământ și devoțiune pentru Lege. De asemenea, înglobează atât ideea de cunoaștere a lui Dumnezeu, cât și reverența ca pas ce decurge natural din această cunoaștere.

În Epistolele Pastorale, eusébeia este folosit pentru a descrie modul de viață al creștinului autentic. Termenul este folosit de zece ori (8x în 1 Timotei, 1x în 2 Timotei și 1x în Tit). Înainte de a vedea valențele lui eusébeia într-un pasaj important, anume 1 Timotei 3:16, unde Pavel vorbește despre „taina evlaviei”, merită să ne oprim asupra înțelesului altor doi termeni din aceeași familie lexicală: adverbul eusebōs („în mod evlavios”) și verbul eusebeĩn („a trăi cu evlavie”). În Tit 2:11-12, apostolul Pavel ne spune că: „harul lui Dumnezeu ne învață să o rupem cu păgânătatea” și să trăim cu evlavie (gr. eusebōs).  Folosirea acestui adverb indică faptul că viața nouă este modelată de cunoașterea lui Dumnezeu. În 1 Timotei 5:4, Pavel scrie că, dacă o văduvă are copii sau nepoți, aceștia trebuie să învețe „să arate devoțiune” (eusebeĩn) mai întâi față de propria familie. Din context, rezultă că apostolul are în vedere datoria copiilor de a-i susține financiar pe părinți (într-o societate fără sistem de pensii sau asigurări sociale). În acest verset, eusébeia se suprapune în mod clar peste pietas așa cum o înțelegeau cititorii epopeei lui Vergiliu.

Evlavia, alături de dragoste și credință, este o virtute definitorie pentru viața creștină. Deși Pavel folosește un termen care are o istorie pre-creștină, în Pastorale termenul capătă o coloratură creștină, întrucât reverența față de ordinea socială izvorăște nu din frica zeilor, ci din cunoașterea Dumnezeului celui viu. Eusébeia este, așadar, expresia credinței noastre manifestate în viața de zi cu zi.

Secțiunea din 1 Timotei în care Pavel vorbește despre comportamentul lui Timotei în biserică se încheie cu o referire la „taina evlaviei” (tò tēs eusebéias mystḗrion), secvență care are o puternică încărcătură teologică. Până acum termenul a fost folosit pentru a descrie conduita creștină exemplară, care trebuie să fie un reper nu doar pentru cei din lume ci și pentru cei din biserică. Prin contrast, în 1 Tim. 3:16 termenul intră în alcătuirea unei formule abreviate („taina evlaviei”) care în termeni moderni are sensul de „religia creștină” (vezi expresia sinonimă din 1 Tim. 3:9: „taina credinței”). Că așa trebuie înțeleasă expresia rezultă din imnul hristologic care descrie pe scurt lucrarea mântuitoare a Domnului Isus, care începe cu întruparea și se sfârșește cu înălțarea în slavă.

În concluzie, eusébeia este un termen complex care se referă la viața creștină caracterizată de cunoașterea lui Dumnezeu,  devoțiunea față de familie și respectul față de instituțiile care formează țesutul social.

P.S. (later edit) Cum e folosit termenul „evlavios” în literatură sau în mass-media?

În Hotel Terra (de Simona Kiselevski, Cartea Românească, 2003, p. 100) găsesc următoarea utilizare: „Pe de altă parte, în preajma bisericii, alta e starea de spirit. Femei evlavioase, cu capetele acoperite de basmale, își fac zeci de cruci mărunte”.

Flacăra (2007): „Cu femei evlavioase și îndurerate, care au stat câteva ore la coadă ca să sărute, pentru ultima oară, mâna Patriarhului.”

Realitatea.net (AICI): „Femeile evlavioase cred cu tărie că, în urma acestui ritual, care durează 9 zile de miercuri consecutiv, ți se împlinește cea mai arzătoare dintre dorințe.”

Exemplele pot continua.

Pagina următoare »