Tâlcuiri la Cornilescu



Lucrul pe textul cărții Exod mă fascinează și îmi pare rău că nu am timp să scriu pe blog reflecțiile teologice pe marginea unor pasaje din această scriere.

Un episod interesant care merită atenție este cel în care ne este descris felul în care moașele evreilor ocolesc porunca regelui Egiptului de a-i ucide pe nou-născuții evrei.

Când trebuie să comenteze acest pasaj, predicatorii fie fac eforturi disperate să arate că moașele nu au greșit cu nimic, fie afirmă că moașele au mințit, dar că au ales „răul cel mic” prin opoziție cu „răul cel mare”.

Cred că a introduce în discuție concepte negative („rău mare” vs. „rău mic”) este păgubos. O disecție maniheistă a textului (alb vs. negru, bine vs. rău, adevăr vs. minciună) îl transformă într-o caricatură.

Orice interpretare ar trebui să pornească de la prezentarea ierarhie valorilor care guvernează acțiunea moașele. Universul moral al acestor femei este „mobilat” cu valori precum „frica de Dumnezeu”, „apărarea vieții”, „protejarea celor năpăstuiți”, „curajul în fața tiraniei”, „sabotarea proiectelor diabolice”, „nesupunerea față de o autoritate violentă și criminală”, „prudența”, „discernământul”.

Exegeții care operează cu termeni precum „răul cel mic”, „minciună” sau, dacă sunt generoşi, „adevăr spus pe jumătate” recurg la o hermeneutică procustiană artificială și rigidă, de tip „one-size-fits-all”, pierzând din vedere că adevărul nu se comunică pur și simplu în eter (ca în programul SETI, care transmite semnale radio în univers, către „extratereștri”), ci către un receptor care este „acordat” moral, care are capacitatea și legitimitatea de a-l primi. Or, Faraon nu este pe aceeași „frecvență morală” cu moașele, prin urmare nu este calificat/îndrituit să primească răspunsul pe care îl cere. Nici Isus nu răspunde întrebărilor perfide venite din partea fariseilor și saducheilor. Fiindcă nici aceștia nu au acordajul moral necesar pentru a-l „recepționa” pe Isus. Moașele evreice înțeleg foarte bine că pretențiile unui tiran devin odioase și caduce atunci când acesta flutură pe sub nasul supușilor imperativul categoric al rostirii adevărului, în condițiile în care adevărul urmărit este menit să servească drept instrument al opresiunii.

Moașele sunt personaje remarcabile și fiindcă ele ilustrează foarte bine prezența conștiinței morale în ființa umană în absența unor porunci clare. Dumnezeu nu le-a dat moașelor vreo poruncă. Ele nu aveau Decalogul sau alte legi, așa cum nici fiica lui Faraon nu a fost constrânsă de vreo lege să aplice principiul „iubește pe aproapele tău (evreu) ca pe tine însuți”.


După o pauză mai lunguță, reușesc să postez a treia parte și ultima despre subiectul „judecăților” din Matei 7.

Prima și a doua parte AICI și AICI.

4. „Sau, cum poţi zice fratelui tău: ,,Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău”, şi, când colo, tu ai o bârnă într-al tău?…”

Se poate oare ceva mai rău de atât? Să crezi că vezi așchia din ochiul fratelui tău, când tu ai o bârnă în ochiul propriu?

Din nefericire, se poate, fiindcă există oameni care au pretenția să-i judece și să-i corecteze pe alții, dar nu observă că ei sunt în aceeași oală, ori chiar mai rău.

Aceasta este forma clasică de ipocrizie: un om caută să-l îndrepte pe aproapele său, dar nu-și vede propria condiție. Pavel atacă și el foarte dur această formă de ipocrizie, în epistola către Romani. De citit pe îndelete Romani 2:17‒24.

5. „Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău.”

Ieșirea din capcana ipocriziei nu se poate face fără o judecată aspră pe care ne-o aplicăm nouă înșine.

Pavel spune același lucru: dacă ne-am judeca pe noi înșine n-am mai fi judecați (1 Cor. 11:31).

În plus, dacă am fi cu adevărat preocupați să ne vedem propriile păcate, n-am mai avea vreme să le studiem, să le criticăm și să le condamnăm pe ale altora.

Mai mult, prin onestitatea noastră i-am provoca și pe ceilalți să-și vadă propriile scăderi și păcate.

6 „Să nu daţi câinilor lucrurile sfinte şi să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare, şi să se întoarcă să vă rupă.”

În Scriptură (și în general în scrierile amprentate de mentalitățile specifice Orientului Apropiat Antic) câinele are o imagine proastă. Și nu fără motiv. Trăind în semisălbăticie, câinele este pururea flămând, aflat mereu în căutarea unei bucăți de carne, pe care adesea o sustrage pe furiș, prin tertipurile de care se folosesc animalele deprinse să penduleze între sălbăticie și universul uman. (Dacă ați văzut cum fură maimuțele indiene de pe tarabele vânzătorilor dintr-o piață de legume supraaglomerată, veți înțelege comparația). Statutul de vagabond-profitor al câinelui îl face să treacă drept parazit, nicidecum „cel mai credincios prieten al omului”. Mi se pare că în Scriptură, în canonul lărgit, câinele are o imagine pozitivă numai în cartea Tobit. Cu privire la câinele din pilda cu bogatul și Lazăr sunt în dubii. E pus într-o lumină favorabilă (câinele se arată mai uman decât bogatul fără suflet) sau într-una negativă (câinii se ațin pe lângă Lazăr pentru a se înfrupta din trupul lui, când va muri)?

Prin „lucrurile sfinte” trebuie să înțelegem carnea pentru jertfele aduse lui Dumnezeu. Potrivit surselor rabinice, carnea jertfită era considerată sfântă și în niciun caz nu trebuia aruncată câinilor, animale necurate în Vechiul Legământ.

Orice evreu contemporan cu Isus Hristos știa că e o idee proastă să arunci o bucată de carne unui câine: fiind înfometat, acesta se va repezi să-l atace pe însuși binefăcătorul lui.

Nici „porcul”, ca simbol, nu are nevoie de explicații savante. Este destul de evident că el îl simbolizează pe omul insensibil, disprețuitor, batjocorilor. Am văzut în săptămâna atentatului de la Paris cam cum gândesc oamenii pentru care nu există nimic sfânt.

În istoria Bisericii timpurii, v. 6 a fost înțeles cu privire la Cina Domnului. Primii creștini serbau Cina Domnului cu ușile încuiate, de teamă ca nu cumva vreun păgân să intre în biserică și să se împărtășească în mod nevrednic cu Trupul și Sângele Domnului.

Nu cred că versetul trebuie aplicat atât de îngust. Ele ne previn că în jurul nostru există și oameni împietriți, oameni insensibili, care nu sunt în căutarea lui Dumnezeu și care nu sunt conștienți de valoarea Evangheliei aduse de Hristos. Pe unii ca aceștia, mesajul nostru s-ar putea să-i întărâte și să-i facă mai agresivi.

În acest caz, rugăciunea noastră ar trebuie să fie: „Doamne, dă-ne înțelepciune să știm cine sunt cei care așteaptă mesajul Tău, cine sunt cei deschiși pentru Cuvânt, ca să nu ratăm nicio ocazie de a te vesti, dar fără a ajunge în situația de a arunca mărgăritare înaintea porcilor.”


Continuare de AICI.

Dar oare, vor spune unii cititori, înseamnă că păcatul trebuie privit cu îngăduință sau acceptat doar fiindcă Isus ne spune să nu judecăm? Oare Apostolul Pavel nu ne învață că Biserica are autoritate de a judeca păcatul și de a pune în aplicare disciplina bisericească?

Ba da. În 1 Corinteni 5 apostolul Pavel le scrie corintenilor că trebuie să judece cazul de imoralitate grosolană pe care îl toleraseră în mijlocul lor. Dar trebuie spus că judecarea celui vinovat nu se face haotic. Decizia de condamnare este dată de o autoritate spirituală legitimă: de însuși Apostolul Pavel:

„Cât despre mine, măcar că n-am fost la voi cu trupul, dar fiind de faţă cu duhul, am şi judecat, ca şi când aş fi fost de faţă, pe cel ce a făcut o astfel de faptă (1 Cor. 5:3).”

Ceea ce urmează este pur și simplu aplicarea verdictului dat de Apostol. Biserica este mandatată să aplice sentința pe care apostolul o proclamă prin Duhul Sfânt.

Nu trebuie uitat însă că, în viziunea apostolului Pavel, sentința nu urmărește condamnarea ca un scop în sine, ci, pe de o parte, bunăstarea bisericii ca întreg și, pe de altă parte, însănătoșirea spirituală a celui păcătos. Pavel își exprimă speranța că incestuosul va fi mântuit la judecata lui Hristos.

Prin urmare, din 1 Corinteni desprindem următoarele: există o formă de judecată care este legitimă; judecata trebuie întreprinsă sub călăuzirea Duhului Sfânt; ea cade în sarcina conducerii bisericii și trebuie să urmărească nu nimicirea păcătosului, ci reabilitarea lui spirituală.

Altminteri, Apostolul Pavel le cere corintenilor să se abțină de la judecăți, după cum indică versetul următor:

„De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întunerec, şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu (1 Cor. 4:5).”

Acest verset ne aduce iarăși la Predica de pe Munte, fiindcă ne prezintă motivele pentru care nu trebuie să-i judecăm pe frații noștri:

(1) Singurul în măsură să judece este Dumnezeu.

(2) Noi nu avem acces la inimile oamenilor și la motivațiile lor, de aceea ne putem înșela. Trebuie să ne abținem de la judecată și fiindcă înțelegerea noastră este parțială și supusă greșelii. Evaluările și sentințele noastre sunt marcate de slăbiciune și subiectivism. Fiindcă suntem părtinitori, verdictul nostru va fi invariabil strâmb.

2 „Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura.

Acest verset ne oferă un motiv suplimentar pentru care să nu judecăm: standardul pe care îl aplicăm noi altor oameni ne va fi aplicat nouă de către Dumnezeu.

Există o pildă care ilustrează foarte bine această realitate: pilda robului nemilostiv, o povestire cu tâlc care ne privește pe fiecare dintre noi, fiindcă Dumnezeu ne-a iertat păcatele (care n-au fost puține și nici ușoare) și ne-a izbăvit de la moarte. Totuși noi înșine adesea refuzăm să iertăm pe frații noștri pentru greșeli mult mai mici pe care le-au săvârșit împotriva noastră.

Mesajul din Mat. 7:2 se regăsește, de altfel, sub o altă formă, în rugăciunea „Tatăl nostru”: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm, greșiților noștri”. Tradus litera, textul spune: „Ne iartă nouă datoriile noastre, precum și noi iertăm datornicilor noștri”. E vorba tot de păcate, văzute ca datorii pe care le contractăm în relația cu Dumnezeu.

3 „De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău?”

V. 3 ne prezintă un alt argument pentru care să nu judecăm. L-am anticipat deja când am vorbit despre învățătura lui Pavel cu privire la judecată.

Nu-l judeca pe fratele tău, fiindcă tu ești adesea mai vinovat decât el, dar nu-ți dai seama. Abține-te de la judecată, fiindcă nu ești în stare să vezi bine care este problema lui, darămite să o rezolvi!

Nu exagera cusururile lui și nu minimaliza păcatele tale, fiindcă sub privirea pătrunzătoare a lui Dumnezeu lucrurile stau tocmai invers: fariseul care se crede evlavios duhnește de îngâmfare, iar vameșul păcătos care nu îndrăznește să-și ridice privirea către Dumnezeu se întoarce acasă socotit drept.

(Va urma)


Matei 7:1-6 face parte din Predica de pe Munte, probabil cel mai cunoscut discurs al lui Isus din toate cele patru Evanghelii. Predica de pe Munte este Constituția Împărăției lui Dumnezeu. Dacă n-am avea restul Scripturii, dar am avea Predica de pe Munte, tot am ști care trebuie să fie profilul unui creștin. Am avea suficiente repere etice pentru a ști ce așteaptă Dumnezeu de la noi în relația cu El și cu semenii noștri. De fapt, problema noastră este nu că nu avem suficiente repere, ci că reperele pe care le avem sunt foarte înalte și adesea nu reușim să trăim la înălțimea lor.

Primele cinci versete ale pasajului prezintă o temă importantă: cea a judecății. Hristos se adresează membrilor comunității creștine, prin urmare aceste cerințe trebuie înțelese ca norme care guvernează relația dintre frații de credință.

În continuare voi comenta pe scurt pasajul, verset cu verset. Pasajul mi se pare de o extraordinară actualitate, cu atât mai mult cu cât, de la mii de km distanță, oamenii își permit să-i judece lejer pe frații lor în credință pe care nu i-au văzut față în față și cu care nu au intrat în dialog viva voce.

  1. „Nu judecați, ca să nu fiți judecați”.

Ce înseamnă „a judeca”? În acest pasaj verbul nu are sensul de „a evalua”, ci de „a evalua, a cântări și a condamna”. Judecata noastră omenească nu se oprește niciodată la simpla evaluare a faptelor. Inevitabil, când ajungem să analizăm și să judecăm pe ceilalți frați, punem implicit o etichetă în dreptul lor. În 99% din cazuri verdictul nu este unul favorabil, ci negativ.

Există în altă scriere a NT un pasaj foarte similar celui din Predica de pe Munte. Am în vedere epistola scrisă de Iacov unei comunități în care clevetirea, bârfa, judecata rău-intenționată și verdictele nemiloase erau la ordinea zilei. Iată ce le scrie autorul, care trebuie să se fi inspirat direct din învățătura dată de Domnul Isus în Predica de pe Munte:

„Nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii, fraţilor! Cine vorbeşte de rău pe un frate, sau judecă pe fratele său, vorbeşte de rău Legea sau judecă Legea. Şi dacă judeci Legea, nu eşti împlinitor al Legii, ci judecător. Unul singur este dătătorul şi judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască şi să piardă. Dar tu cine eşti de judeci pe aproapele tău? (Iac 4:11-12)”

Este foarte clar din acest pasaj că pentru Iacov „a judeca” este o formă a vorbirii de rău.

Ceea ce spune Domnul Isus ar putea fi parafrazat astfel: dacă tu te erijezi în judecător, dacă îți arogi statutul de judecător al fratelui tău, ajungi să lezezi pe Cel care singur are căderea de a-i judeca pe oameni. Evident, singurul care are căderea de a-i judeca pe oameni este Dumnezeu.

Mai există în NT un pasaj care indică faptul că verbul „a judeca” din textul lui Matei, înseamnă de fapt „a condamna”.

Luca, celălalt evanghelist care ne-a transmis textul Predicii de pe Munte, într-o formă ușor diferită, folosește verbul „a condamna” în serie cu „a judeca”, în încercarea de a le explica destinatarilor neiudei cam cum ar trebui înțelese cuvintele lui Isus.

„Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi, şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi, şi vi se va ierta” (Luca 6:37).

O aplicație interesantă a acestui principiu vedem în cea de a Patra Evanghelie. Episodul este arhicunoscut, însă voi face referire la el pentru că ilustrează elocvent învățătura pe care o dă Mântuitorul.

La Domnul este adusă o femeie prinsă în adulter. Cei care o acuză pe femeie știu prea bine cum se „instrumentează” un astfel de caz, însă interesul lor nu este să aplice legea. Interesul lor este să-l pună la încercare pe Isus. Dacă ar spune că femeia trebuie să fie iertată, Hristos ar fi vinovat de încălcarea legii. Dacă ar spune că femeia trebuie să fie ucisă cu pietre, ar dovedi că este prizonierul legii. În chip foarte înțelept, Domnul refuză să joace pe terenul minat al unei astfel de controverse. Prin aceasta, El arată că transcende Legea. El este autorul Legii și cunoaște cel mai bine care este scopul ei.

Isus spune doar atât: „Cel care este fără de păcat să arunce piatra cel dintâi asupra ei”. Această declarație este una de condamnare. Numai că verdictul îi vizează în egală măsură pe acuzată și pe acuzatorii ei.

Dintr-odată, cei care se erijau în judecători au ajuns ei înșiși în boxa acuzaților. Unul câte unul, începând cu cel mai în vârstă, au părăsit „tribunalul”.

Morala acestui episod este limpede: nu judecați, ca să nu fiți judecați!

Dar oare, vor spune unii cititori, înseamnă că păcatul trebuie privit cu îngăduință sau acceptat doar fiindcă Isus ne spune să nu judecăm? Oare Apostolul Pavel nu ne învață că Biserica are autoritate de a judeca păcatul și de a pune în aplicare disciplina bisericească?

(Va urma)


Lecturând astăzi Geneza 3, m-am întrebat care este metoda de traducerea cea mai bună și cum poți să ții „calea de mijloc” între literalismul păgubos și traducerea liberă prea îndrăzneață.

Supun atenției dvs. un verset bine cunoscut, care în Cornilescu sună astfel:

Astfel a izgonit El pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, cari să învîrtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii.

iar în NTR sună așa:

După ce l-a alungat pe om, a pus la răsăritul grădinii Eden nişte heruvimi şi o sabie învăpăiată care se rotea, ca să păzească drumul spre pomul vieţii.

Retradus literal, versetul ar spune:

Şi l-a izgonit pe om şi a aşezat la răsărit de grădina Edenului heruvimii şi flacără de sabie rotitoare ca să păzească calea către pomul vieţii.

Cornilescu traduce liber versetul și îi pune pe heruvimi să învârtă sabia, ceea ce probabil este corect. Numai că autorul Genezei a preferat să despartă cele două elemente și în traducere aș păstra acest aspect.

Dar cum să zici în loc de „flacără de sabie rotitoare”, formulare prea literalistă?

Fiindcă „sabie” este articulat în ebraică, ai putea pune „sabie” la început: „sabia de vâlvătaie rotitoare” sau „sabia învăpăiată rotitoare”.

Dacă vrei să păstrezi topica din ebraică, adică să începi cu „flacăra”, poți spune: „flacăra unei săbii rotitoare” sau „văpaia sabiei învârtejite”.

M-am uitat în versiunea Galaction și am văzut că „vârtejul” a dispărut. Așadar, au rămas doar „heruvimi cu sabie de flacără”.

Precizez că „heruvimi” e articulat în ebraică și că ar trebui să spunem: „heruvimii”, adică acele ființe care au rol de sentinele. De notat că și perdeaua lăcașului era brodată cu heruvimi, pentru a aduce probabil aminte de faptul că drumul spre Dumnezeu este blocat și că numai în condiții speciale se poate intra la El.


În timpul vizitei mele la Arad, în acest weekend, am aflat de la dl. Marinel Blaj o informație foarte interesantă: Biserica Nazarineană a publicat după revoluție o retipărire a Bibliei de la Iași, ediție în care găsim la Ezechiel 34:16 o traducere care schimbă radical înțelesul versetului așa cum îl știm din Biblia Cornilescu.

Să vedem așadar textul cornilescian:

„Dar voi păzi pe cele grase şi pline de vlagă: vreau să le pasc cum se cade.”

Și acum textul din Biblia de la Iași (1874):

„Voiŭ nimici pre cele grase și tarĭ;

Dară pre cele-l-alte le voiŭ păstori cu dreptate.”

Precum se vede, în Biblia de la Iași Dumnezeu promite că va nimici pe oile grase și tari, iar în Cornilescu promite că le va păzi.

De ce această diferență?

În cazul în care bănuim aici o influență a lui Segond ne-am înșela, căci Segond zice clar: „je détruirai celles qui sont grasses et vigoureuses”, adică „voi nimici pe cele care sunt grase și viguroase”.

Dar oare textul ebraic masoretic ce spune?

Textul masoretic spune „voi nimici” (’așmid אַשְׁמִיד ). În această privință n-ar trebui să avem niciun dubiu asupra traducerii

Și atunci de unde „voi păzi”?

Există trei versiuni timpurii foarte importante în care întâlnim această soluție de traducere: Septuaginta (φυλάξω), Vulgata (custodiam) și versiunea în siriacă.

În mod cert cititorii se vor întreba: și cele trei versiuni cum de au ajuns să spună altceva decât textul masoretic?

Putem oferi două explicații:

(1) În locul consoanelor אשׁמד, traducătorii timpurii au citit אשׁמר, care poate fi vocalizat אֶשְׁמֹר „voi păzi”. Litera buclucașă, care schimbă sensul cuvântului, este cea colorată cu roșu. Precum se vede, cele două litere pot fi ușor confundate: în loc de „d”, cărturarii din vechime au citit „r” și a ieșit altceva.

(2) Traducătorii vechi au avut un text în care scria אשׁמר („voi păzi”), pe care l-au tradus cu fidelitate. Ei „decât” și-au făcut scrupulos datoria și au tradus textul pe care l-au avut sub ochi.

Așadar, există trei versiuni timpurii care diferă de textul masoretic și care oferă o anumită legitimitate soluției lui Cornilescu.

Între versiunile mai recente, am mai găsit așa ceva în Biblia lui Luther („und was fett und stark ist, will ich behüten”), însă e greu de spus dacă aceasta este traducerea care l-a influențat pe Cornilescu. Este foarte probabil să fi citit un comentariu și să fi preluat de acolo ideea că textul corect din Ezec. 34:16 este „voi păzi”.

Și totuși: care a fost lecțiunea originară? Înclin să cred că lecțiunea din textul masoretic este cea autentică, fiindcă este mai dificilă. Dar nici lecțiunea alternativă nu este complet lipsită de autoritate istorică.

P.S. Am auzit la Arad că există inși care au adunat liste cu „mii de greșeli” din versiunea Cornilescu. Pentru mințile celor care nu țin cont de complexitatea istoriei transmiterii textului biblic, fără îndoială că acest verset intră la „greșeli”. Însă verdictul este pripit și injust, fiindcă există destui savanți respectabili care propun ca lecțiune originară forma „voi păzi”. Să nu prezentăm lucrurile ca și când Cornilescu e singurul de pe lumea asta care spune „voi păzi”, fiindcă în mod cert nu este, după cum vă veți convinge dacă veți studia câteva comentarii la cartea lui Ezechiel.

Desigur, dacă vrem o traducere strictă după textul masoretic, vom traduce „voi nimici” și am încheiat dezbaterea.


Citesc zilele acestea cu atenție primele capitole din Exodul și am ajuns la cele Zece Plăgi.

Cercetătorii se dau peste cap să identifice cu precizie insectele care i-au potopit pe egipteni atunci când Dumnezeu le-a plătit cu vârf și îndesat nedreptățile săvârșite împotriva poporului Său.

Am trecut deja de kinnim (țânțari sau păduchi) și am ajuns la roiurile de muște.

Ce fel de muște erau cele din urgia a patra e greu de spus.

Cornilescu dă o soluție care mă intrigă:

„Dacă nu vei lăsa pe poporul Meu să plece, am să trimet muşte cîneşti împotriva ta, împotriva slujitorilor tăi, împotriva poporului tău şi împotriva caselor tale; casele Egiptenilor vor fi pline de muşte, şi pămîntul va fi acoperit de ele.”

Termenul ebraic folosit în acest pasaj este ‘arov, al cărui sens precis nu mai poate fi recuperat cu exactitate, dintr-un motiv simplu: anticii nu ne-au transmis niciun atlas de istorie naturală.

Și atunci de unde să fi luat Cornilescu această explicație? O echivalare similară întâlnim în Septuaginta: κυνόμυια chiar asta ar însemna: „câinomusca”. Dar Cornilescu nu prea avea la inimă Septuaginta, așa că trebuie să fi avut alte surse.

Mă duc imediat la Segond și acolo dau peste „mouches venimeuses”, adică „muște veninoase”.

Mai caut prin câteva traduceri și îmi spun: te pomenești că o fi influența versiunilor lui Darby.

Nu m-am înșelat. În „Darby” englezesc am găsit „dog-flies”, iar în cel german, „Hundsfliegen”.

Ce ar trebui pus într-o versiune revizuită? Probabil „muște” pur și simplu, fiindcă nu putem ști din ce specie erau insectele care i-au chinuit pe egipteni. Conștient de dificultate, Ieronim a preferat o echivalare cât mai cuprinzătoare: „omne genus muscarum” („tot soiul de muște”).

Pagina următoare »

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 2.301 other followers