Tâlcuiri la Cornilescu



De când am început să verific sistematic Psalmii din versiunea Cornilescu, trag cu ochiul la traducerea Psalmilor publicată în 1651 la Bălgrad. E prima noastră Psaltire care are ca text de referință textul ebraic. Traducerea trebuie să fi fost făcută dintr-o versiune latinească, dar una care se bazează pe textul ebraic.

Observ că unele soluții sunt destul de reușite. Mai observ că ici-colo traducătorii apelează la textul grec, al cărui prestigiu nu-l ignoră (cu totul).

Citind eu psalmii, zic să arunc o privire și asupra predosloviei, pe care am lecturat-o când eram mai preocupat de NT de la Bălgrad. Unele lucruri mă intrigaseră și acum 6-7 ani, dar acum am devenit mai interesat de subiect

La început am fost impresionat de multitudinea surselor patristice pe care le citează autorul. Apoi au început să mă roadă niște bănuieli. Să fi avut cărturarul transilvănean la dispoziție tot evantaiul de surse patristice pe care le enumera? Ar fi cam greu să ajungi să stăpânești toate aceste informații din acumulări personale, îmi zic. Prea zboară lejer, ca albinuța din floare în floare, de la Ieronim la Augustin și de la Hilarie la Vasile cel Mare.

Mă apuc să fac niște verificări și… surpriză, găsesc o amplă secțiune plagiată dintr-un autor protestant (evreu convertit la catolicism, trecut apoi la protestantism). Voi reveni cu detalii despre subiect într-un articol pe care îl pregătesc pentru simpozionul de la Iași din primăvara aceasta.

Pe măsură ce studiez prefața tot mai atent, mai aflu ceva: imparțial ca tot românul, autorul meu nu s-a „inspirat” doar dintr-un cărturar calvin. A mai plagiat, pentru simetrie, și un iezuit (devenit cardinal). Dacă nici Psaltirea de la Bălgrad nu este „interconfesională”, nu știu care versiune este! 🙂

Că a plagiat e cea mai mică problemă. Munca asta de compilație era frecventă în epocă (deși autorii care se respectau știau că sursele trebuie precizate). Mai rău e că uneori n-a înțeles ce plagiază. Iezuitul discută împărțirea Psaltirii în iudaism și zice că după anumiți psalmi (40, 71, 88 și 105) avem „Amen, Amen”. Această formulă ar marca patru diviziuni (patru cărți) la care evreii adaugă o a patra (carte). Textul latinesc zice așa: „quibus quatuor libris addunt quintum à 106. vsque ad 150.” Românul nostru însă n-a sesizat că numeralul „quintum” se referă la un „liber” (carte/diviziune) și a tradus așa: „Acestor cinci părți le adaogă ei al 5 psalom (!), de la 106, până la 108 (!)”. Una peste alta, nici numărul final – 108 – nu este corect, dar poate că aici e vina zețarului, care din neatenție a tipărit altceva decât ce avea pe ciornă. În orice caz, a ieșit un haloimăs.

Acum sunt tare curios să văd cât din totalul predosloviei este original și cât este preluat din alte surse.

Afacerea asta m-a desumflat nițel. Mi-ar fi plăcut să avem în Psaltirea de la Bălgrad primul studiu original, scris de un român, privind Psalmii. N-a prea fost să fie.

Rămânem deci cu „prima versiunea a Psalmilor traduși după o versiune bazată pe textul ebraic”. Cum spuneam, experimentul a fost unic. Abia pe la 1860 se încearcă din nou traducerea VT din ebraică (sau prin intermediar).

Anunțuri

Acum câteva luni anunțam pe FB că am terminat de verificat și ajustat partea de text biblic care îmi revine ca parte a procesului de revizuire a versiunii Cornilescu (ce va să fie EDCR).

Fiindcă s-a lucrat și se lucrează „cu toate pânzele sus”, tragem nădejde că vom putea publica Noul Testament în toamna acestui an.

Singura carte încă neverificată integral este Faptele Apostolilor, care le-a fost repartizată colegilor din a doua echipă „neotestamentară”. Termenul de predare inițial era 15 iunie 2018, dar am convenit să-l devansăm, ca să avem timp să pregătim textul pentru publicare.

După această revizuire de bază, textul este citit de revizorul literar, care are sau nu are obiecții și comentarii (de obicei are, deci trebuie să cântărim atent opțiunile și să le întoarcem pe toate fețele și fațetele), iar apoi sfârșește pe masa Comitetului Pastoral, care de regulă are puține observații. La început, când încă nu ne calibraserăm ca echipă, erau mai multe lucruri de discutat, de lămurit, de clarificat, de combătut. Acum, după doi ani și jumătate de mesaje și întâlniri, lucrurile au intrat în linie dreaptă.

Postez mai jos un fragment din Galateni (în forma care a fost trimisă spre evaluare Comitetului Pastoral). Mici ajustări s-ar putea să mai avem în urma dezbaterii din luna februarie.

Eu și colegii mei așteptăm opiniuni și impresii.

Sub rezerva confidențialității – vă rog să nu duceți mai departe informația 🙂 – dezvălui aici o opinie primită de la unul dintre pastorii care citește textele revizuite: „Fără să mă apuc de lucrul propriu-zis am citit o pagină din Galateni și un fragment din Filimon și mi-a plăcut cum sună.”

Sunt structural un realist (pesimist) și știu că nu poți mulțumi pe toată lumea cu o nouă versiune. Dar dacă reușim să aducem împlinire unui grup de cititori avizați, vom socoti că ne-am împlinit misiunea.

Recunoașterea slujbei lui Pavel de către ceilalți apostoli

1 Apoi, după paisprezece ani, m-am suit din nou la Ierusalim împreună cu Barnaba și l-am luat cu mine și pe Tit. 2 M-am suit în urma unei descoperiri și – deoparte, celor mai cu vază – le-am prezentat Evanghelia pe care o propovăduiesc printre neamuri, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar. 3 Dar nici măcar Tit, care era cu mine, deși era grec, n-a fost silit să se circumcidă. 4 Tulburarea s-a ivitb din pricina fraților mincinoși, furișați printre noi, care s-au strecurat ca să pândească libertatea pe care o avem în Hristos Isus, cu gând să ne ia în robie. 5 Dar n-am cedat și nu ne-am supus lor nicio clipă măcar, pentru ca adevărul Evangheliei să rămână cu voi.

6 Cei considerați ca fiind cineva (oricine ar fi fost ei, îmi este indiferent; Dumnezeu nu caută la fața oamenilor), cei cu vază, așadar, nu mi-au adăugat nimic. 7 Dimpotrivă, când au văzut că mie îmi fusese încredințată Evanghelia pentru cei necircumciși, după cum lui Petru îi fusese încredințată pentru cei circumciși 8 (căci Cel ce făcuse din Petru apostolul celor circumciși făcuse și din mine apostolul neamurilor), 9 și când au recunoscut harul care-mi fusese dat, Iacov, Chifa și Ioan, care sunt priviți ca stâlpi, ne-au întins mie și lui Barnaba mâna dreaptă în semn de părtășie, pentru ca noi să mergem la neamuri, iar ei la cei circumciși. 10 Numai să ne aducem aminte de cei săraci, ceea ce m-am și străduit să fac.

Pavel îl înfruntă pe Petru în Antiohia

11 Dar când a venit Chifac în Antiohia, l-am înfruntat fățiș, căci era de osândit: 12 înainte de venirea unora de la Iacov, mânca împreună cu neamurile, dar când au venit ei, s-a retras și s-a ținut deoparte, fiindcă se temea de cei circumciși. 13 Împreună cu el au început să se prefacă și ceilalți iudei, încât până și Barnaba a fost prins în fățărnicia lor. 14 Când am văzut eu că nu umblă drept după adevărul Evangheliei, i-am spus lui Chifa înaintea tuturor: „Dacă tu, care ești iudeu, trăiești ca neamurile, nu ca un iudeu, cum de îi silești pe cei dintre neamuri să trăiască precum iudeii?” 15 Noi suntem iudei din naștere, nu păcătoși dintre neamuri. 16 Dar fiindcă știm că omul nu este îndreptățit prin faptele Legii, ci prin credința în Isus Hristos, și noi am crezut în Hristos Isus, ca să fim îndreptățiți prin credința în Hristos, nu prin faptele Legii, fiindcă prin faptele Legii nimeni nu va fi îndreptățit. 17 Dar dacă, în timp ce căutăm să fim îndreptățiți în Hristos, am fi noi înșine găsiți păcătoși, atunci devine oare Hristos un slujitor al păcatului? Nicidecum! 18 Căci, dacă zidesc iarăși ceea ce am dărâmat, mă dovedesc călcător de Lege. 19 Însă eu, prin Lege, am murit față de Lege ca să trăiesc pentru Dumnezeu. 20 Am fost răstignit împreună cu Hristosd și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine. 21 Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci, dacă prin Lege se capătă dreptatea, atunci degeaba a murit Hristos.

 b2:4 Secvența de la începutul versetului a fost introdusă pentru a întregi sensul textului grec, care este eliptic.

 c2:11 Numele aramaic al apostolului Petru.

 d2:20 În NA28, prima parte a vers. 20 se găsește la finalul vers. 19.


Am terminat și Epistola către Evrei. Argument foarte meșteșugit, teologie subtilă, retorică fasonată. O combinație bună de „polemică” și „pastorală”.

Evrei nu mi se pare „pătimașă” (ca epistolele lui Pavel). Nu vezi pathos arzător, revărsări emoționale, clocot. Nu găsești ironie, satiră, apel la propria experiență, afirmarea propriei autorități. Autorul este mai detașat și mai cerebral, dar are o capacitate extraordinară de a zugrăvi o frescă istorică emoționantă în Evrei 11.

Ca să poți înțelege tabloul, trebuie să știi un pic de istorie intertestamentară, altfel ratezi elemente importante.

De pildă, cei care au refuzat să primească „izbăvirea” și care au fost „torturați” sunt martirii din 2 Macabei 6-7. Un element de legătură între Evrei și Macabei este folosirea verbului tympanizo (a trage pe roată, instrument de tortură circular pe care era întins condamnatul). Instrumentul (tympanon) este pomenit în 2 Macabei 6:19, 28.

Mai jos pasajul de final din Evrei 11.

***

Și câte aș mai putea zice, însă nu mi-ar ajunge vremea, dacă aș vrea să povestesc despre Ghedeon, Barac, Samson, Iefta, David, Samuel și profeți! Prin credință au biruit împărății, au făcut dreptate, au dobândit făgăduințe, au închis gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, s-au vindecat de boală, au fost viteji în luptă, au pus pe fugă oștirile străine. Femeile i-au primit înapoi pe cei care muriseră și care au înviat; unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea și au fost torturația. Alții au suferit batjocuri și biciuiri, ori chiar lanțuri și temniță, au fost uciși cu pietre, tăiați în două cu fierăstrăul, au murit uciși de sabie, au pribegit îmbrăcați cu cojoace și în piei de capră, lipsiți, prigoniți, chinuiți – ei, de care lumea nu era vrednică – rătăcind prin pustietăți, în munți, prin peșteri și prin crăpăturile pământului. Toți aceștia, deși au primit o bună mărturie pentru credința lor, n-au primit ce le fusese făgăduit, căci Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârșire fără noi.

 a11:35 Aluzie la martirajul celor descriși în 2 Macabei 6-7.


Mai am vreo 20 de versete și termin 1 Corinteni. Bucurie mare…

Un verset care mi-a dat de furcă în cap. 15 este acesta.

15:31 καθ᾽ ἡμέραν ἀποθνῄσκω, νὴ τὴν ὑμετέραν καύχησιν, [ἀδελφοί], ἣν ἔχω ἐν Χριστῷ Ἰησοῦ τῷ κυρίῳ ἡμῶν.

În Cornilescu 1924, textul sună așa:

„În fiecare zi, eu sunt în primejdie de moarte; atât este de adevărat lucrul acesta, fraților, cât este de adevărat că am de ce să mă laud cu voi în Hristos Isus, Domnul nostru.”

E o formulare cam lunguță, dacă o punem alături de textul grec, pe care literal l-aș da astfel:

„În fiecare zi mor, [jur] pe lauda voastră, fraților, pe care o am în Hristos Isus Domnul nostru.”

Evident, n-aș zice chiar „jur” într-o traducere pentru publicul larg, fiindcă Pavel de fapt nici nu folosește verbul „a jura”. Am introdus acest adaos doar pentru a aproxima cumva forța particulei νή care este folosită în greacă pentru declarațiile solemne, care imită jurământul.

Deci cum să zicem?

Aș propune ceva mai scurt, de genul:

„În fiecare zi, eu unul sunt în primejdie de moarte, fapt la fel de sigur precum lauda mea cu voi în Hristos Isus, Domnul nostru.”


În ultimul an am reușit atât de rar să public pe blog meditații la Scriptură, încât mi se pare greu de crezut că am trăit vreodată vremea în care puteam scrie astfel de postări în ritm de două-trei pe săptămână. Marșul forțat pe care ți-l impune uneori viața este necruțător, dar vine la pachet cu un eventual supliment de înțelepciune. Trecerea timpului aduce reconcilierea cu adevărul fundamental că timpul pe care îl trăim nu este al nostru. Îl trăim pe credit, fie că ne place sau nu. Dacă suntem buni ispravnici, îl „investim”, îl fructificăm, îl punem în valoare. Dacă suntem neînțelepți, îl risipim ca și când am dispune de rezerve nesfârșite, pe termen nelimitat.

Astăzi am parcurs din nou un pasaj din 2 Corinteni 4. Voi fi citit și recitit secțiunea v. 7-15 de nenumărate ori, dar numai acum s-a luminat în text opoziția „moarte-viață” care domină firul gândurilor exprimate de Apostol în aceste versete.

Paragraful se deschide cu imaginea fragilității. Apostolul se aseamănă pe sine (și pe tovarășii săi de misiune) cu niște vase de lut (în grecește, ostrakinoi, „madlenă” sonoră care îmi evocă întotdeauna „strachinile” de care am auzit întâia oară în copilărie, în casa bunicilor). Metafora este grăitoare, căci ce este mai fragil și mai ușor de spart decât un vas de lut?

Folosirea acestei imagini are rolul de crea un contrast puternic între viața umană și ceea ce am putea numi „superlativul puterii lui Dumnezeu”. Am folosit termenul „superlativ” în încercarea de a traduce grecescul hyperbolē, care inițial a însemnat „depășire” în sens fizic (de ex., performanța unui atlet care aruncă o suliță mai departe decât concurenții săi). Am însă impresia că în 2 Corinteni 4 substantivul joacă rolul unui adjectiv, având menirea de a descrie „puterea lui Dumnezeu”. (Să observăm că de la gr. hyperbolē avem în românește, prin intermediul limbilor moderne, termenul tehnic „hiperbolă”, întâlnit atât în geometrie, cât și în gramatică). Așadar, „superlativul puterii” înseamnă „putere extraordinară” sau „putere nemaipomenită” (ultima variantă, la Cornilescu). În Biblia sinodală citesc „puterea covârșitoare”, echivalare care nu mă mulțumește fiindcă, deși „covârșitor” transmite într-o oarecare măsură ideea de „hiperbolic”, eu unul am ajuns să-l simt mai ales ca sinonim al lui „copleșitor”.

Dar să revin la 2 Corinteni 4: apostolul Pavel ne spune că poartă în el o comoară, simbol folosit pentru a face referire la mesajul adus de Isus Hristos. Dar oare ce simbolizează „vasele de lut” pomenite de Apostol? Când citesc versetele 8-12, rămân cu impresia clară că cel mai probabil Pavel are în vedere trupurile umane încercate de boală, marcate de suferințe și apăsate de moarte. Atâta doar că realitatea cenușie a vieții nu-l face pe Apostol să-și piardă speranța; dimpotrivă, starea fragilă a mesagerului uman învederează și mai mult originea dumnezeiască a puterii nespus de mari care lucrează prin el, în proclamarea Evangheliei.


Despre acest subiect am mai scris în vară o postare (AICI). Acum am reușit să-l dezvolt cât să pot spune pe îndelete ce aveam în minte la vremea respectivă.

Precum se vede, scrierea unor materiale atât de ample e un lux pe care cu greu mi-l mai permit în ultima vreme.

***

Capitolul 4 din Epistola către Romani este important, în economia argumentației formulate de apostolul Pavel, fiindcă introduce în discuție un personaj paradigmatic, Avraam, a cărui viață este prezentată drept argument în sprijinul ideii că Dumnezeu îi îndreptățește pe credincioșii proveniți dintre neamuri. De-a lungul capitolului, autorul ne înfățișează elementele de conținut ale credinței care l-a însuflețit pe „tatăl tuturor credincioșilor”. Asupra acestor aspecte mă opresc în articolul de față.

Prima secțiune a capitolului (v. 1-12) sunt dominate de verbul „a socoti” (gr. loghizō), care devine un veritabil leitmotiv teologic. Apostolul ia ca punct de plecare Geneza 15:6, („Avraam a crezut în Dumnezeu și aceasta i s-a socotit ca dreptate”), verset în jurul căruia se țese o bună parte din materialul teologic cuprins în Romani 4. Lui Avraam, ne spune Pavel, dreptatea nu i s-a socotit ca o datorie, fiindcă patriarhul nu a „lucrat” pentru Dumnezeu pentru ca apoi să poată revendica și obține plata cuvenită, în baza unei înțelegerii prealabile. Dimpotrivă, Avraam este mai degrabă asemenea celui care, deși nu „lucrează” (adică nu poate invoca în favoarea sa vreo datorie contractuală), are convingerea (credința) că Dumnezeu îl achită pe cel lipsit de evlavie (v. 5).

Un argument biblic suplimentar provine din Psalmi, sursa predilectă a citatelor folosite de Pavel în epistolele sale. David, celălalt mare patriarh al poporului ales, proclamă – din propria experiență – starea de fericire a omului căruia Dumnezeu îi socotește dreptatea în absența faptelor (v. 6). Poate că nouă, cititorilor moderni, ni se pare arbitrară selecția pasajelor extrase de Pavel, din VT. Dar, pentru cel care citește cu atenție Romani 4, fragmentele alese nu au nimic arbitrar. Legătura dintre Avraam și David este posibilă grație verbului loghizō („a socoti”), folosit în ambele contexte veterotestamentare. În traducerea Cornilescu, această corespondență este invizibilă, fiindcă a doua ocurență a verbului este tradusă prin „nu-i ține în seamă” (v. 8), în loc de „nu-i socotește” sau „nu-i pune la socoteală”, cum ar fi fost mai natural.

O altă legătură între cele două mărturii scripturale întrebuințate de Pavel se realizează nu la nivel de citat, ci la nivel de vocabular. Verbului „a lucra” (ergazo) din secțiunea privitoare la Avraam îi corespunde substantivul „lucru/faptă” (gr. ergon) din secțiunea privitoare la David. Din nefericire, în multe traduceri se pierde unitatea firului argumentativ paulin, drept care cititorul neavizat nu sesizează înlănțuirea strânsă a ideilor (din v. 5 și 6), realizată cu ajutorul termenilor din aceeași familie de cuvinte (a lucra/lucru).

Cele două constatări de mai sus ne dau prilejul să facem o scurtă observație cu privire la maniera în care interpretează apostolul Pavel VT: adesea două pasaje din Scriptură sunt asociate pe baza unui cuvânt comun, astfel că cele două ajung să se ilumineze și interpreteze reciproc. La prima vedere, procedeul pare unul facil, dar aparențele, cum bine știm, sunt înșelătoare. Pavel nu-și construiește argumentația prin „metoda concordanței”, ca și când ar lua la întâmplare două versete din VT în care apare verbul „a socoti”. Dimpotrivă, cele două texte sunt alese cu grijă, grație similitudinii lor: din ambele reiese că Dumnezeu face un gest de îndurare în relație cu omul  păcătos. Prin urmare, pilda lui Avraam și pilda lui David sunt de același ordin. Ele se înscriu în aceeași categorie și spun, în mod complementar, aceeași istorie condensată a relației dintre Dumnezeu și omul incapabil să se mântuiască pe sine. Mai mult, al doilea exemplu, cel al lui David, este important fiindcă interpretează sensul „îndreptățirii”. Când Dumnezeu îl îndreptățește pe un om, ne spune Pavel, El elimină păcatele din „ecuația mântuirii”.

Dar credința lui Avraam nu vizează strict bunătatea lui Dumnezeu (care în practică ia forma achitării celui păcătos), ci alte două atribute ale Sale: puterea Lui asupra morții și suveranitatea sa asupra întregii realități. Potrivit v. 17, Avraam a crezut pe de o parte că Dumnezeu „învie morţii” și, pe de altă parte, că El „cheamă lucrurile care nu sunt ca și cum ar fi”. La o lectură superficială, acest verset sugerează că Pavel face referire la credința lui Avraam că Dumnezeu poate să-l învie din morți pe Isaac.

O analiză judicioasă a textului arată că nu despre Isaac vorbește Pavel, ci despre Avraam însuși. Verbul grecesc folosit (zōopoieō) constituie un indiciu important în acest sens, fiindcă el înseamnă nu „a învia”, cum a fost tradus de Cornilescu, ci „a face viu”. (Dacă ar fi să inventăm un cuvânt care să păstreze structura termenului grec, el ar trebui să fie „a vivifica”, termen pe care nu-l agreez, din cauza învelișului sonor greoi). Așadar, Avraam a crezut că Dumnezeu „pune viață în cei morți”. Dacă citim mai departe, înțelegem de ce nu Isaac este cel vizat de afirmația autorului: Pavel continuă cu declarația că tatăl tuturor credincioșilor „și-a contemplat propriul trup, care deja era mort” (v. 19). Apostolul nu vrea prin aceasta să spună că patriarhul a avut un soi de „experiență în apropierea morții”, precum cele descrise de oamenii care povestesc că sufletul lor a părăsit trupul pentru a se îndrepta către un tunel de lumină, ci că, uitându-se la Avraam, oricine (inclusiv patriarhul însuși) ar fi fost tentat să constate: „Omul acesta este ca și mort; cum să mai dea viață la o sută de ani? Cum să mai aibă urmași?”

Opoziția dintre Dumnezeu „de-viață-făcătorul” și omul aflat sub spectrul morții este accentuată suplimentar, în același verset, cu ajutorul termenului nekrōsis (de unde și necroză, în limbaj medical modern), folosit pentru a descrie „moartea pântecelui Sarei”. Așadar, nu doar Avraam era atins de aripa morții, ci și Sara, al cărei pântece este descris de Apostol cu ajutorul unui termen care șochează, ilustrând totodată situația imposibilă în care se aflau cei doi soți.

Din versiunea Cornilescu nu răzbat toate aceste conexiuni fundamentale pentru înțelegerea conținutul credinței lui Avraam. Citez mai jos v. 19, în care am subliniat, prin italice, cele două aspecte problematice care trebuie revizuite, dacă dorim să transmitem cu mai mare fidelitate gândul paulin.

„Şi, fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său, care era îmbătrânit – avea aproape o sută de ani – nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii.”

În locul participiului nenekrōmenon („mort”, „ca și mort”) găsim în versiunea Cornilescu o imagine mai palidă: nu a morții, ci a îmbătrânirii. Desigur, bătrânețea duce la moarte, dar accentul lui Pavel nu cade pe bătrânețe, ci pe punctul terminus al existenței omenești – moartea. Dacă ar fi vrut să vorbească despre vârsta înaintată a lui Avraam, Apostolul ar fi avut la dispoziție vocabularul grec necesar sublinierii acestui concept. De altfel, același tip de obscurizare se produce și în cazul Sarei. În locul expresiei „moartea pântecelui Sarei”, citim că „Sara nu mai putea să aibă copii.” Prin substituirile făcute, introduse, desigur, din dorința de a face textul cât mai accesibil, Cornilescu a „domesticit” limbajul frapant al lui Pavel, a anulat conflictul „viață-moarte” care domină v. 16-21, și a alterat conținutul credinței lui Avraam, așa cum este descris acesta în Romani 4. Recuperarea accentelor pauline se poate face prin revizuirea versetului în felul următor: „Și [Avraam] n-a slăbit în credință când s-a uitat la trupul său, care era aproape mort (căci avea cam o sută de ani), și la pântecele fără viață al Sarei.” Dacă am vrea să fim mai preciși, am putea spune chiar „pântecele mort” al Sarei sau – cu riscul de a cădea într-un literalism greu de suportat –, „moartea pântecelui Sarei”.

În rezumat, credința lui Avraam îmbrățișează trei idei majore: (1) Dumnezeu îl îndreptățește pe păcătos; (2) Dumnezeu poate să dea viață celor morți, în speță lui Avraam și soției sale; (3) Dumnezeu poate să cheme în ființă realități care nu sunt: poate să-i dăruiască lui Avraam o descendență bogată, nu doar biologică, ci și spirituală. Mai ales spirituală, căci în virtutea credinței sale a ajuns Avraam „tatăl multor neamuri”.


Astăzi, parcurgând Gen. 47:19 în ebraică și română, am fost surprins să descopăr un nou loc în care se vede fără dubiu dependența lui Cornilescu de versiunea Segond.

Textul cornilescian spune:

Pentru ce să murim sub ochii tăi, noi şi pământurile noastre? Cumpără-ne împreună cu pământurile noastre în schimbul pâinii, şi vom fi ai domnului nostru, noi şi pământurile noastre. Dă-ne sămânţă să semănăm, ca să trăim şi să nu murim şi să nu ne rămână pământurile pustii.”

Secvența marcată cu bold nu are corespondent în ebraică. Textul masoretic are în acest loc „robi ai lui Faraon”.

Atunci de unde provine referirea la „domnul nostru”? O găsim, precum se vede, în Louis Segond.

Pourquoi mourrions-nous sous tes yeux, nous et nos terres ? Achète -nous avec nos terres contre du pain, et nous appartiendrons à mon seigneur, nous et nos terres. Donne -nous de quoi semer, afin que nous vivions et que nous ne mourions pas, et que nos terres ne soient pas désolées.

Pagina următoare »