1 Corinteni



Am în sfârșit bucuria de a anunța că și epistolele 1-2 Corinteni au ajuns în forma finală și că revizuirea meticuloasă a Noului Testament a ajuns aproape de final.

Comitetul Pastoral al EDCR mai are de citit Faptele Apostolilor și Apocalipsa, după care putem trece la paginare și tipărire.

Eforturile făcute până în acest moment au fost uriașe, cu zeci de întâlniri, sute de emailuri, mesaje și dezbateri purtate pe marginea textului.

Uneori am impresia că nu traducere facem, ci sculptură. Cioplim cu dalta, ciupim cu dăltița, șlefuim, netezim, finisăm, întoarcem obiectul sculptat pe toate părțile, îl examinăm îl lumină, îl mai șlefuim un pic și tot așa.

Așa cum am anunțat în mai multe rânduri, așteptarea noastră este să finalizăm tipărirea în decembrie.

Mai jos este un capitol din 1 Corinteni.

Fiindcă zilele acestea se discută intens despre căsătorie, nu puteam alege un capitol mai relevant.

Pentru partea de final a capitolului e nevoie de o notă explicativă. Versetele 36-38 sunt foarte dificile și am ales varianta care ni s-a părut cea mai puțin problematică.

Despre căsătorie

1 Cu privire la lucrurile despre care mi-ați scris, eu cred că este bine pentru om să nu se atingă de femeie. 2 Totuși, din pricina desfrâului, fiecare bărbat să-și aibă soția lui și fiecare femeie să-și aibă soțul ei! 3 Soțul să-și împlinească față de soție datoria de soț și tot așa să facă și soția față de soț! 4 Soția nu este stăpână pe trupul ei, ci soțul ei. Tot astfel, nici soțul nu este stăpân peste trupul lui, ci soția lui. 5 Să nu vă lipsiți unul pe altul de datoria de soți decât de comun acord, pentru o vreme, ca să vă îndeletniciți [cu postul și] cu rugăciunea, apoi să fiți iarăși împreună, ca să nu vă ispitească Satana din pricina nestăpânirii voastre! 6 Lucrul acesta îl spun ca un sfat, nu ca o poruncă. 7 Eu aș vrea ca toți oamenii să fie ca mine, dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul într-un fel, altul într-altul.

8 Celor neînsurați și văduvelor le spun că este bine pentru ei dacă rămân ca mine. 9 Dar, dacă nu se înfrânează, să se căsătorească, pentru că este mai bine să se căsătorească decât să ardă! 10 Celor căsătoriți le poruncesc nu eu, ci Domnul: soția să nu se despartă de soț! 11 (Dacă este despărțită, să rămână nemăritată sau să se împace cu soțul ei!) Și nici soțul să nu-și lase soția!

12 Celorlalți le zic eu, nu Domnul: dacă un frate are o soție necredincioasă și ea este de acord să trăiască mai departe cu el, să nu se despartă de ea! 13 Și dacă o femeie are un soț necredincios și el este de acord să trăiască mai departe cu ea, să nu se despartă de soțul ei! 14 Căci soțul necredincios este sfințit prin soția [credincioasă] și soția necredincioasă este sfințită prin fratele credincios; altminteri, copiii voștri ar fi necurați, dar, de fapt, sunt sfinți. 15 Dacă cel necredincios vrea să se despartă, să se despartă; în astfel de împrejurări fratele nu este legat, și nici sora: Dumnezeu ne-a chemat să trăim în pace. 16 Căci ce știi tu, femeie, dacă îți vei mântui soțul? Sau ce știi tu, bărbate, dacă îți
vei mântui soția?

Perseverența în chemarea primită

17 Încolo, fiecare să trăiască după cum i-a făcut Domnul parte și după cum l-a chemat Dumnezeu! Aceasta este rânduiala pe care am așezat-o în toate bisericile. 18 Dacă cineva a fost chemat pe când era circumcis, să nu-și ascundă semnele circumciziei! Dacă cineva a fost chemat pe când era necircumcis, să nu se circumcidă! 19 Circumcizia nu înseamnă nimic și lipsa circumciziei nu înseamnă nimic; importantă este păzirea poruncilor lui Dumnezeu. 20 Fiecare să rămână în starea(a) în care era când a fost chemat! 21 Ai fost chemat când erai rob? Nu te îngrijora, dar, dacă poți să ajungi liber, folosește prilejul! 22 Căci robul chemat în Domnul este un eliberat al Domnului. Tot astfel, cel liber care a fost chemat este un rob al lui Hristos. 23 Voi ați fost cumpărați cu un preț. Nu vă faceți robi oamenilor! 24 Fiecare, fraților, să rămână cu Dumnezeu în starea în care era când a fost chemat!

Celibat și căsătorie

25 Cu privire la feciori și fecioare(b) n-am o poruncă de la Domnul. Le dau însă un sfat, fiindcă am primit de la Domnul harul să fiu vrednic de crezare. 26 Consider că este bine astfel, având în vedere strâmtorarea de acum: este bine pentru om să rămână cum este. 27 Ești legat de o soție? Nu căuta dezlegare! Nu ești legat de o soție? Nu căuta soție! 28 Dar nici dacă te însori nu păcătuiești. Dacă fecioara se mărită, nu păcătuiește. Dar unii ca aceștia vor avea necazuri pământești, iar eu aș vrea să vă cruț.

29 Ce spun eu, fraților, este că vremea s-a scurtat: de acum încolo, cei care au soții să fie ca și cum n-ar avea; 30 cei ce plâng, ca și cum n-ar plânge; cei ce se bucură, ca și cum nu s-ar bucura; cei ce cumpără, ca și cum n-ar stăpâni; 31 cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca și cum nu s-ar folosi(c) de ea, căci chipul lumii acesteia trece! 32 Dar eu aș vrea ca voi să fiți fără griji. Cel necăsătorit se îngrijește de lucrurile Domnului, cum să placă Domnului. 33 Dar cel căsătorit se îngrijește de lucrurile lumii, cum să placă soției, 34 și este împărțit. Atât femeia nemăritată, cât și fecioara se îngrijesc de lucrurile Domnului, ca să fie sfinte și cu trupul, și cu duhul, dar cea măritată se îngrijește de lucrurile lumii, cum să-i placă soțului. 35 Spun lucrul acesta pentru binele vostru, nu ca să vă întind o capcană, ci pentru ceea ce este frumos și ca să-I puteți sluji Domnului fără piedici.

36 Dacă cineva crede că se comportă rușinos față de trupul lui fecior, dacă este sub presiunea instinctului și așa trebuie să fie, să facă ce vrea: nu greșește, să se căsătorească. 37 Dar cine stă ferm în inima sa și nu este sub presiune, ci are stăpânire asupra propriei voințe și așa a hotărât în inima sa – să-și păstreze trupul fecior – bine va face. 38 Astfel, cine își dă în căsătorie trupul fecior bine face, și cine nu și-l dă mai bine face. 39 O femeie este legată [de lege] câtă vreme îi trăiește soțul; dar dacă-i moare soțul, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai să fie în Domnul. 40 Dar mai fericită va fi dacă rămâne așa cum este, după părerea mea. Și cred că și eu am Duhul lui Dumnezeu.

(a) 7:20 Lit. „chemarea”.

(b) 7:25 Termenul gr. parthénos „fecioară”, „fecior” poate fi folosit pentru oricare dintre sexe, nu doar cu referire la persoane de sex feminin.

(c) 7:31 Gr. katachráomai, tradus aici prin „a folosi”, înseamnă „a folosi pe deplin” sau „a folosi în exces”.

Reclame

CinaBlog

Mai jos câteva citate dintr-un articol pe tema Paștelui, apărut în Dilema veche.

***

Paștele, sărbătoarea de căpătîi a creștinismului, a parcurs un drum foarte lung de la momentul instituirii sale de către Iisus pînă la complexul eveniment liturgic prăznuit astăzi, după o rînduială strictă, în Biserica răsăriteană. În cursul celor două milenii care despart „primul Paște“ de sărbătoarea pe care o cunoaștem în forma ei prezentă s-au produs și cîteva mutații semnificative, atît de ordin teologic, cît și „onomastic“ (i.e. schimbări care țin de numele evenimentului). În textul de mai jos mă voi opri la cele din prima categorie, cu precizarea că un subiect atît de amplu ar necesita o analiză mult mai largă.

Potrivit Învățăturii de credință creștină ortodoxă, Paștele este „Sărbătoarea Învierii Domnului, cea mai veche și mai mare sărbătoare creștină“ (București, EIBMBOR, 2008, p. 310). Totuși, nu trebuie uitat că la originea Paștelui, în înțeles creștin, stă un eveniment care are în centru nu învierea, ci moartea lui Iisus, prezentată de cei patru evangheliști ca împlinire a unui legămînt nou pe care îl încheie Dumnezeu cu poporul Său. Potrivit primelor trei Evanghelii, în timpul pesah-ului evreiesc, Iisus ia o pîine pe care o frînge și o împarte ucenicilor, spunînd: „Acesta este trupul meu“. (De notat că, deși Mîntuitorul va fi folosit o azimă, autorii biblici evită cuvîntul azymon și folosesc grecescul artos, termenul generic pentru pîine.)

Celălalt element pomenit de evangheliști este paharul cu „rodul viței“ pe care Iisus, în Marcu și Matei, îl prezintă drept „sîngele“ Său, „care se varsă pentru mulți“ („spre iertarea păcatelor“, precizează Matei). Ambele Evanghelii conțin o secvență care de regulă nu este redată literal în versiunile moderne ale Bibliei: „Acesta este sîngele meu al legămîntului“ sau „sîngele meu, de legămînt“ (Mat. 26:28; Marcu 14:2, s.n.). Evanghelistul Luca, mai sensibil la chestiuni de stil și motivat în egală măsură de considerente apologetice, a reformulat declarația lui Iisus, astfel că, la Ultima Cină, El spune: „Acest pahar este noul legămînt în sîngele meu care se varsă pentru mulți“ (Luca 22:20, s.n.). Probabil fiindcă vizează un public mai larg, Luca vrea să evite impresia că la euharistie se bea sînge (acuzație anticreștină care de altfel nu va întîrzia să apară în mediul păgîn). Indiferent care va fi fost forma exactă a declarației lui Iisus, ea pune în relație două elemente – „sînge“ și „legămînt“ – care evocă un evantai larg de evenimente și pasaje din istoria biblică veterotestamentară.

Continuarea AICI.

 


Mai am vreo 20 de versete și termin 1 Corinteni. Bucurie mare…

Un verset care mi-a dat de furcă în cap. 15 este acesta.

15:31 καθ᾽ ἡμέραν ἀποθνῄσκω, νὴ τὴν ὑμετέραν καύχησιν, [ἀδελφοί], ἣν ἔχω ἐν Χριστῷ Ἰησοῦ τῷ κυρίῳ ἡμῶν.

În Cornilescu 1924, textul sună așa:

„În fiecare zi, eu sunt în primejdie de moarte; atât este de adevărat lucrul acesta, fraților, cât este de adevărat că am de ce să mă laud cu voi în Hristos Isus, Domnul nostru.”

E o formulare cam lunguță, dacă o punem alături de textul grec, pe care literal l-aș da astfel:

„În fiecare zi mor, [jur] pe lauda voastră, fraților, pe care o am în Hristos Isus Domnul nostru.”

Evident, n-aș zice chiar „jur” într-o traducere pentru publicul larg, fiindcă Pavel de fapt nici nu folosește verbul „a jura”. Am introdus acest adaos doar pentru a aproxima cumva forța particulei νή care este folosită în greacă pentru declarațiile solemne, care imită jurământul.

Deci cum să zicem?

Aș propune ceva mai scurt, de genul:

„În fiecare zi, eu unul sunt în primejdie de moarte, fapt la fel de sigur precum lauda mea cu voi în Hristos Isus, Domnul nostru.”


Update (27 martie 2014): Am actualizat postarea după comentariul făcut de filologul Iosif Cămară.

inselaciunea

Astăzi citesc ceva stupefiant în Biblia de la București, la începutul cap. 14 din 1 Corinteni:

„Goniți înșălăciunea și râvniți ceale duhovnicești”.

Cei care cunoașteți textul biblic știți că el spune: „urmăriți dragostea” etc.

Și atunci cum s-a strecurat în Scriptură „înșălăciunea”?

Textul grec din manuscrise nu înregistrează variații în acest punct!

Există totuși o abatere de la textul obișnuit, în Septuaginta de la Frankfurt. Tipograful a cules din greșeală alt text:

apate

διώκετε τὴν ἀππην în loc de διώκετε τὴν ἀγπην („goniți/urmăriți dragostea”). Dat fiind că „apape” nu înseamnă nimic, unii cititori au considerat că e vorba de „apate” (înșelăciune). Și așa a apărut o lecțiune alternativă fără suport în manuscrise.

Am aici proba indubitabilă că cel puțin anumite porțiuni din NT publicat în Biblia 1688 au fost traduse de la zero. În NT 1648 textul este foarte clar: „țineți-vă de dragoste”! Așadar, traducătorul NT din Bibl.1688 nici nu s-a obosit să consulte NT 1648 în acest punct!

Fie a intrat în criză de timp, fie și-a dat seama că NT de la Alba-Iulia are prea multe „eresuri”.

În altă ordine de idei: cât de aerian trebuie să fi fost tipograful ca să scrie „înșălăciune” în loc de „dragoste” într-un pasaj atât de bătătorit?
Beats me!

P.S. Să le fim totuși recunoscători tipografilor aiuriți pentru astfel de greșeli. Fără ei, filologii n-ar mai avea ce lucra și ar muri de foame (mai mult decât o fac deja). 🙂


Dionis Bodiu mi-a pus mai demult o întrebare cu referire la traducerea propusă de mine la 1 Cor. 4:6.

“le-am aplicat voalat” – este interesanta aceasta optiune pentru μετεσχημάτισα; poti sa-mi sugerezi pe undeva vreo resursa mai documentata cu privire la intelesul acestui cuvant? Mi se pare ca traducatorii au avut multe batai de cap cu privire la el si nu gasesti prea multe versiuni care sa mearga pe aceeasi idee de traducere …

N-am avut atunci vreme să-i răspund. Încerc acum un răspuns:

Sensul verbului metaschematizein (5 ocurențe în NA27) este problematic. Folosit de regulă cu sensul de ‘a preschimba’, ‘a preface’ (2 Cor. 11:13-15, Fil. 3:21), în contextul nostru înseamnă probabil ‘a aplica’ (pentru  detalii, vezi BDAG, s.v. metaschematizo). În secţiunea 3:5-4:5 Pavel a vorbit despre caracterul complementar al activităţilor desfăşurate de el şi de Apolo, dar această lecţie cu privire la unitate a fost de fapt „cu adresă”: cei vizaţi sînt creştinii din Corint, care nu pot lucra în unitate. Pentru a atrage atenţia asupra caracterului aluziv al exemplului dat de Pavel, am ales să traduc meteschematisa prin „am aplicat voalat”.

Dificultăţile pe care le presupune traducerea termenului se reflectă în multitudinea echivalenţilor din tradiţia biblică românească: am închipuit Nt. 1648, Bibl. 1688, Micu, le-amŭ întorsŭ Bibl. 1874, le am înţeles Nitz. 1897, am spus în icoană de vorbire Cornil. 1924, le-am strămutat Cornil. 1931, le-am zis chip Gal. 1938, le-am zis ca despre Bibl. 1968, le-am dat ca un exemplu Nt. 2002, am aplicat NTR 2007. Unele versiuni nu reuşesc să exprime ideea de „aplicare disimulată”: le-am spus Cornil. 1921, Bibl. 2001, Anania.


1 Corinteni 14:22

Prin urmare, limbile sînt un semn nu pentru cei credincioşi, ci pentru cei necredincioşi. Proorocia, dimpotrivă, este un semn nu pentru cei necredincioşi, ci pentru cei credincioşi.

ὥστε αἱ γλῶσσαι εἰς σημεῖόν εἰσιν οὐ τοῖς πιστεύουσιν ἀλλὰ τοῖς ἀπίστοις, ἡ δὲ προφητεία οὐ τοῖς ἀπίστοις ἀλλὰ τοῖς πιστεύουσιν.

N.B. Termenul un semn din traducerea Cornilescu nu apare în original.

Avem o problemă. Cum procedăm?

Versetul de mai sus le dă de furcă tuturor comentatorilor, deci nu pretind că fac excepţie de la regulă. Este un verset dificil, fiindcă pare să contrazică versetele 23 şi 24. Când Pavel spune că „limbile sunt un semn pentru cei necredincioşi”, te-ai aştepta ca acest „semn” să-i convingă şi să-i determine să creadă. Când colo, versetul 23 spune tocmai invers: dacă intră un necredincios în biserică şi toţi vorbesc în limbi, nou-venitul ajunge să creadă că membrii bisericii au luat-o razna (οὐκ ἐροῦσιν ὅτι μαίνεσθε;). Inutil să mai adăugăm, un asemenea om nu se va converti. Dar dificultăţile nu se opresc aici.

Tot în 14:22 Pavel spune că profeţia nu este pentru cei necredincioşi, ci pentru credincioşi (aici Cornilescu a introdus termenul semn). Peste două versete citim opusul: prin profeţie, necredinciosul care intră în biserică ajunge să fie convins (în sensul de convicted, adică mai mult decât convins intelectual) şi judecat, cade cu faţa la pământ şi recunoaşte că Dumnezeu este în mijlocul comunităţii corintenilor.

Ca să înţelegem logica argumentaţiei pauline, trebuie să întoarcem binoclul şi să ne uităm la text prin celălalt capăt, luând distanţa necesară.

Trei pledoarii în trei capitole (12, 13, 14)

1) Capitolul 12 este o pledoarie foarte concentrată despre unitatea în biserică. Da, există o diversitate de harisme, spune Pavel, dar toate trebuie să se manifeste în unitate, fiindcă biserica este un singur trup. Când erau păgâni şi mergeau la temple, corintenii se manifestau haotic. Acum, când au primit Duhul Sfânt, în viaţa lor trebuie să se manifeste anumite consecinţe (12:1-3), între care şi (mai ales) unitatea.

2) Capitolul 13 este o pledoarie extraordinară despre dragoste. Da, există o diversitate de harisme, dar ce folos dacă manifestarea lor nu este însoţită de dragoste? Spus mai pe şleau, vorbirea în limbi (ori de care), profeţia, cunoaşterea supranaturală şi credinţa care transformă munţii în fulgi de păpădie, generozitatea Sf. Antonie şi a Sf. Francisc sau chiar disponibilitatea pentru martiraj sunt Ø dacă nu sunt însoţite de dragoste.

3) Capitolul 14 este o pledoarie pentru bună cuviinţă şi ordine (εὐσχημόνως καὶ κατὰ τάξιν) în manifestarea harismelor. Cuvântul cheie este edificare. Vorbire în limbi şi profeţie? Da, dar în ce scop şi cu ce efect?

Diferenţa dintre profeţie şi limbi

Capitolul 14 tratează in extenso problema vorbirii în limbi şi a profeţiei. Atât la început, cât şi la final, apostolul îi încurajează pe credincioşi să caute „cele duhovniceşti” (τὰ πνευματικά) şi mai ales să profeţească. Totuşi, atrage atenţia asupra deosebirii dintre vorbirea în limbi şi profeţie. În context liturgic, profeţia este mai importantă, fiindcă aduce oamenilor (credincioşilor)  zidire (οἰκοδομὴν) îndemn (παράκλησιν) şi mângâiere (παραμυθίαν). Din perspectiva efectului asupra bisericii, cel ce profeţeşte este mai mare (= mai important) decât cel vorbeşte în limbi. După o digresiune despre necesitatea inteligibilităţii mesajului rostit în biserică, apostolul revine asupra necesităţii de a urmări zidirea comunităţii (14:12), apoi dă exemplul său personal, arătând că, deşi vorbeşte în limbi mai mult decât corintenii, în comunitate preferă să vorbească cinci cuvinte inteligibile decât o mie în altă limbă.

Ajungem astfel şi la versetul de la care am pornit. Pavel îi îndeamnă pe corinteni să nu fie copii la minte, sugerând astfel că predilecţia corintenilor pentru harisme spectaculoase (vorbirea extatică în limbi), manifestate în public, este semnul imaturităţii (copilăriei) spirituale (14:20). Urmează argumentul din Scriptură (citat liber din Is. 28:11-12): Dumnezeu spune că va vorbi Israelului necredincios prin „alte limbi” şi prin „buze străine”, dar nici aşa nu vor asculta. În context, referirea este la invadatorul străin, Asiria, prin care Dumnezeu va da o lecţie poporului său infidel (vezi şi promisiunea din Deut. 28:49).

Care este argumentul paulin? Dumnezeu s-a folosit de „(vorbitori de) limbi necunoscute” (ἑτερογλώσσοις) pentru a vorbi unui popor necredincios (în cazul nostru, Israel), dar fără efect, fiindcă oamenii n-au ascultat (=nu s-au convertit). Aplicaţia: vorbirea în limbi este un factor de alienare pentru necredincioşii din Corint. O manifestare colectivă a vorbirii în limbi i-ar face pe necredincioşi să fugă încotro văd cu ochii, considerându-i pe creştini un pic „săriţi” (οὐκ ἐροῦσιν ὅτι μαίνεσθε;).

Va fi devenit clar că am luat „semn” (v. 22) cu sensul de „semn care stârneşte opoziţie” (cf. paralela interesantă din Luca 2:34), adică un semn care provoacă o reacţie de respingere. Este clar, din ce spune Pavel, că vorbirea în limbi (ininteligibilă) devine pentru necredincios un obstacol. Din cauza lui, omul respinge integral mesajul creştin al bisericii din Corint şi pierde ocazia de a veni la mântuire.

Cu profeţia lucrurile stau altfel. Am văzut la începutul cap. că, potrivit lui Pavel, ea este menită pentru cei credincioşi, cu efectele deja menţionate (zidire, mângâiere etc.). Ideea că profeţia este pentru credincioşi este reluată în 22 (ἡ δὲ προφητεία οὐ τοῖς ἀπίστοις ἀλλὰ τοῖς πιστεύουσιν).

Profeţia este pentru credincioşi… şi nu numai

Interesant este că, deşi în mod tipic profeţia se adresează credincioşilor, efectele ei pot să fie mult mai cuprinzătoare. Când o compară cu „limbile”, Pavel scrie că, spre deosebire de ele, profeţia are efecte benefice pentru necredincios. Starea sufletească a acestuia este dezvăluită şi omul recunoaşte existenţa lui Dumnezeu în mijlocul comunităţii pe care o vizitează.

Aşadar, profeţia în sine este menită pentru zidirea bisericii în primul şi-n primul rând, dar poate avea consecinţe dincolo de scopul „de bază”. Altfel spus, când oamenii profeţesc în biserică, ei nu-i au în vedere pe necredincioşi. Nu de asta profeţesc, ci fiindcă se adresează bisericii. Dar este posibil ca din aceasta acţiune (inteligibilă) să rezulte „convingerea” şi “judecarea” unui necredincios care s-ar întâmpla să fie în biserică.

Concluzie

Cum se prezintă, din perspectiva efectelor, vorbirea şi în limbi şi profeţia? Să vedem.

Vorbirea în limbi

Efect asupra propriei persoane – pozitiv

Efect asupra bisericii – zero (dacă nu este tălmăcită)

Efect asupra străinilor – negativ (oamenii sunt alienaţi de ea)

Profeţia

Efect asupra bisericii – pozitiv (zidire, mângâiere, încurajare)

Efect asupra străinilor – pozitiv (convertire, recunoaşterea prezenţei lui Dumnezeu în biserică)

Nu este de mirare că apostolul recomandă vorbirea în limbi în cadru particular şi restrângerea ei în cadru liturgic (public). Cât despre profeţie, ea trebuie exercitată public şi evaluată (v. 29) de ceilalţi profeţi. Cu alte cuvinte, în biserica din Corint nu e loc de cercuri selecte şi revelaţii particulare. Cine are un mesaj profetic nu vorbeşte ex cathedra, ci îşi supune mesajul evaluării. Îndemnul final este: fiţi zeloşi în a profeţi şi nu împiedicaţi vorbirea în limbi (în particular sau tălmăcită), dar totul în chip cuviincios şi cu rânduială (ordine).


Citeam astăzi amuzat-intrigat versetul 1 Cor. 14:16 din Noul Testament de la Bălgrad (1648):

După aceia, de veri blagoslovi cu sufletul în săbor, carele-i în locul mireanului, cum va zice ‘amin’, după blagosloveniia ta? Că nu şti ce grăeşti.

Câteva explicaţii:

blagoslovi traduce gr. euloges

cu sufletul traduce en pneumati (=cu duhul)

mireanului traduce idiotou (genitivul lui idiotes = outsider, om neinstruit, om care încă nu cunoaşte tot ceea ce ar fi necesar, ca să devină membru deplin).

Folosirea termenului „mirean” ar putea sugera că aici avem o opoziţie de tip „liturghisitor” vs. „mirean”. Potrivit acestei înţelegeri, Pavel s-ar adresa liderilor comunităţii, îndemnânu-i să vorbească inteligibil, astfel încât să-i înţeleagă şi mirenii.

În fapt, comunitatea din Corint nu pare să aibă o conducere clar conturată. Modelul de conducere este mai degrabă „congregaţionalist” (vezi procedura de excludere a omului incestuos din cap. 5). Mă îndoiesc că în Corintul anului 51 existau „mireni”. 🙂

Pagina următoare »