1 Corinteni



După discuţia despre utilizarea darurilor spirituale, apostolul Pavel face o paranteză prin care le interzice femeilor să creeze dezordine în biserici prin intervenţiile lor inoportune (14:34-35), apoi revine la subiectul „ordine şi rânduială în manifestarea darurilor spirituale” (mai ales profeţia şi vorbirea în limbi).

La sfârşitul acestor îndemnuri, Pavel spune (în Cornilescu): „Şi dacă cineva nu înţelege, să nu înţeleagă!” S-ar părea că apostolul se dă bătut: „Cine nu vrea să înţeleagă, treaba lui, n-are decât!”

Este interesant că în privinţa acestui verset, textul grecesc cunoaşte două variante. O variantă spune ei de tis agnoei, agnoeito (Dacă cineva nu înţelege, să nu înţeleagă!), iar o alta spune ei de tis agnoei, agnoeitai (Dacă cineva nu recunoaşte [aceasta], nu este recunoscut [de Dumnezeu]). Această ultimă variantă este preferată de imensa majoritate a traducerilor moderne şi pare să se potrivească mai bine în context.

Pavel nu se resemnează în faţa obtuzităţii unor contestatari ai săi [aşa ceva nu-i stă în fire, după cum observăm în toată epistola 1 Corinteni], ci le atrage atenţia celor care se consideră profeţi sau oameni duhovniceşti că veridicitatea pretenţiilor lor se verifică prin faptul că recunosc în epistola lui o autoritate spirituală dată de Dumnezeu. Dacă nu recunosc cele scrise, atunci nici ei nu sunt recunoscuţi de Dumnezeu. Astfel de oameni îşi anulează implicit pretinsa lor autoritate spirituală prin faptul că dovedesc de fapt lipsă de discernământ. Iar cine nu are discernământ, nu poate pretinde că este profet sau pneumatikos (om duhovnicesc, i.e. înzestrat cu daruri spirituale).


Parcurg acum cap. 12 din Corinteni. Discuţia lui Pavel despre harisme şi importanţa diversităţii lor. Ca să transmită mai bine ideea, Pavel recurge la metafora trupului. Trupul e unul, dar e alcătuit din mai multe părţi, care au nevoie undele de altele. Ele sunt diferite, dar sunt importante. Ba încă, unele care par mai slabe sunt de fapt de neapărată trebuinţă.

Apoi ajung la textul: „Şi părţile trupului, care par vrednice de mai puţină cinste, le îmbrăcăm cu mai multă podoabă. Aşa că părţile mai puţin frumoase ale trupului nostru capătă mai multă frumuseţe.”

Traducerea comportă mai multe probleme, toate subliniate cu aldine.

Formularea „vrednice de mai puţină cinste” este inexactă, fiindcă atimotera (comparativ plural de la atimos) înseamnă „desconsiderat, care nu este stimat, umil.” În concepţia anticilor, membrele inferioare, de pildă, erau mai „umile”, fiind în slujba celor superioare, între care capul avea, evident, locul cel mai de cinste.

Sintagma „părţile mai puţin frumoase” traduce ta aschēmona, care înseamnă „cele neprezentabile, cele ruşinoase”, cu referire, desigur, la organele sexuale. Faptul că sunt acoperite le face cuviincioase. Traducerea catolică: „(…) şi cele ale noastre de care ne ruşinăm sunt tratate cu mai multă cuviinţă”, iar Bartolomeu Anania: „(…) şi cele necuviincioase ale noastre au parte de mai multă cuviinţă.”

Cornilescu a remediat formularea în ediţia revizuită (1931): „(…) şi cele necuviincioase ale noastre au mai multă bunăcuviinţă.”

Pavel nu are deci în vedere „frumuseţea”, ci „decenţa”.


Textul lui Cornilescu spune: Vă dau aceste învăţături, dar nu vă laud pentru că vă adunaţi laolaltă nu ca să vă faceţi mai buni, ci ca să vă faceţi mai răi.

Expresia scrisă cu bold comportă o problemă, fiindcă în limba română conjuncţia „ca să” exprimă cel mai adesea un raport final (scopul unei acţiuni), ca în exemplul „Am venit ca să-ţi dau înapoi cartea” (Vezi Gram. Acad., vol. I, p. 650).

Dacă interpretăm textul conform logicii de suprafaţă (după sensul conjuncţiei folosite), reiese că membrii bisericii din Corint se adunau cu scopul de a se face mai răi. E cam mult să le punem în cârcă astfel de intenţii malefice. Dacă ne uităm în textul grecesc, observăm o nuanţă diferită: „eis to hesson sunerchesthe”. Tradus literal ar însemna „vă adunaţi spre mai răul [vostru]”.

Pavel le atrage atenţia corintenilor asupra efectelor pe care le au întrunirile lor, nu asupra scopului pe care îl au corintenii când se întâlnesc pentru închinare. În context, este vorba de Cina Domnului, unde se petreceau tot felul de nereguli. Problema de fond era lipsa de respect faţă de semnificaţia momentului: unii veneau cu hrană de acasă, dar nu o împărţeau cu ceilalţi, îi tratau cu dispreţ pe cei mai săraci decât ei, beau până se îmbătau etc.

Faţă de o asemenea situaţie lamentabilă, verdictul lui Pavel este clar: vă adunaţi, dar întrunirea nu se soldează cu efecte pozitive. Dimpotrivă, consecinţele sunt vătămătoare. Reuniunile voastre fac mai mult rău, decât bine.

(Traducerea catolică) Învăţându-vă aceasta, nu vă laud, căci vă adunaţi nu spre binele, ci spre dauna voastră.

(BA) Dar aceasta poruncindu-vă eu vouă, nu vă laud; că voi vă adunaţi nu spre mai bine, ci spre mai rău.

(Gal) Nu vă găsesc de laudă că vă adunaţi nu spre mai binele, ci spre mai răul vostru.

(NIV) In the following directives I have no praise for you, for your meetings do more harm than good.

(NRS) Now in the following instructions I do not commend you, because when you come together it is not for the better but for the worse.


Un verset în privinţa căruia teologii ortodocşi acuză traducerea Cornilescu de tendenţiozitate este 1 Cor. 11:2, care spune: „Vă laud că în toate privinţele vă aduceţi aminte de mine, şi că ţineţi învăţăturile întocmai cum vi le-am dat.”

În original, termenul „învăţături” este paradoseis, care înseamnă de fapt „tradiţii” (unde tradiţie înseamnă „conţinut al unei învăţături transmise mai departe”).

Pentru ortodocşi, acest verset (şi 2 Tes. 2:15, 2 Tes. 3:6) este un „text-dovadă” folosit pentru acreditarea ideii că în afară de cuvântul scris (i.e. Scriptura) a mai existat şi o tradiţie care s-a perpetuat prin viu grai. Afirmaţia este justă, fiindcă Evanghelia s-a transmis prin viu grai în primele câteva decenii, înainte de primele scrieri creştine (1 Tesaloniceni sau Galateni, la anul 49 d.Hr.) şi în paralel cu ele. Pavel a avut o activitate de evanghelizare intensă, prin viu grai, iar corespondenţa lui bogată cu bisericile a venit după proclamarea iniţială.

Evanghelicii n-au aşadar a se teme de cuvântul tradiţie. Ei au a se teme însă de concepţiile celor care cred că prin „tradiţie” Sf. Pavel înţelegea toată suma de practici care s-a dezvoltat ulterior în Biserică, de-a lungul multor secole de gândire creştină. În fapt, „tradiţia” actuală trebuie mereu supusă unei verificări şi evaluări critice cu ajutorul „tradiţiei” scripturale.

De fapt, Sf. Pavel are şi un avertisment, pentru coloseni şi pentru noi, în egală măsură: „Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filosofia şi cu o amăgire deşartă, după datina (tradiţia) oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos.

P.S. Există mulţi oameni care şi-au făcut cultura biblică din filme gen „Codul lui Da Vinci” sau documentare National Geographic (despre Iuda, de ex.) şi care cred că Sf. Pavel este „inventatorul” creştinismului. El e „geniul rău” care a schimbat învăţătura liberală a lui Isus în ceva împovărător. Nimic mai ridicol şi mai absurd. Sf. Pavel se plasează pe sine într-o succesiune de oameni care „primesc” şi „dau mai departe” învăţăturile lui Hristos. El este conştient de aceasta, îşi cunoaşte rolul şi este în părtăşie cu Biserica din Ierusalim, reşedinţa celor consideraţi „stâlpi” ai credinţei.


Versetul din 1 Cor. 15:45 este tradus astfel de către Cornilescu: De aceea este scris: ,,Omul dintîi Adam a fost făcut un suflet viu.” Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă.

Se impun câteva precizări. Verbul „a fost făcut” (egeneto) ar trebui tradus în acest caz cu „a devenit”.

În originalul grecesc nu întâlnim numeralul „al doilea” (deuteros), ci adjectivul eschatos, care înseamnă „cel de pe urmă”, „ultimul”. Nu mi-e clar cum a ajuns Cornilescu să folosească „al doilea”, dar Sf. Pavel vorbeşte în mod clar despre Isus ca fiind „ultimul Adam”. Dacă vorbim de „al doilea”, ce ce n-ar mai urma „al treilea”, „al patrulea” etc.?

Ultimul Adam a devenit un duh dătător de viaţă (nu „a fost făcut”).

Retradus, cu o punctuaţie actuală, versetul ar trebui să sune astfel:

Primul om – Adam – a devenit un suflet viu. Ultimul Adam a devenit un duh dătător de viaţă.

De altfel, în ediţia 1931 (revizuită), Cornilescu traduce astfel:

Cel dintâi om Adam s-a făcut un suflet viu; cel din urmă Adam, un duh dătător de viaţă.


Textul din 1 Cor. 10:23 sună aşa: Toate lucrurile sînt îngăduite, dar nu toate sînt de folos. Toate lucrurile sînt îngăduite, dar nu toate zidesc.

S-ar putea crede că Sf. Pavel declară în acest verset că toate lucrurile sunt îngăduite (lui şi altora). În realitate, prima parte a fiecărei fraze de mai sus ar trebui pusă între ghilimele, fiindcă Pavel citează un slogan al corintenilor care susţineau: „Toate lucrurile sunt permise”! Libertatea de conştiinţă a unor corinteni era atât de mare, încât tolerau un caz de incest, frecventau prostituatele şi participau la sacrificiile din templele păgâne (vezi mai ales 1 Cor. 6:12-13).

În această situaţie, Pavel citează aceste sloganuri (declarându-se parţial de-acord cu ele), dar le corectează, pentru că membrii bisericii din Corint ajunseseră să trăiască foarte libertin sub paravanul acestei „libertăţi”.

Cu alte cuvinte, le spune: „Toate sunt permise” (unui creştin liber), dar nu toate sunt folositoare, nu toate zidesc (pe cel care le practică sau pe cei din jur).

Orice traducere care se respectă ar trebui să marcheze cu ghilimele acest „Toate sunt îngăduite”, pentru ca cititorul să nu rămână cu impresia că Pavel este cel care vine cu această idee.

Există de altfel mai multe sloganuri arborate de corinteni. Despre ele însă în alte postări.


Textul din 1 Cor. 9:27 spune: Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpînire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.

Versetul merită atenţia noastră fiindcă termenul lepădat poate stârni confuzie în mintea cititorilor. S-ar putea crede că este un adjectiv substantivizat, şi atunci Pavel zice: „ca nu cumva eu însumi să ajung un lepădat (de credinţă). Nu-i aşa, în context religios înţelegem de regulă verbul ca fiind reflexiv: „a se lepăda” (a renunţa, a abandona).

Ar mai fi o posibilă interpretare, conform căreia „lepădat” este un participiu. În acest caz, Pavel spune: „ca nu cumva… eu însumi să fiu lepădat [de către Dumnezeu]”. Dar afirmaţia stârneşte alte nedumeriri. Cum adică să fim „lepădaţi” de Dumnezeu? Ne leapădă Dumnezeu pur şi simplu dacă greşim? Se dezice de noi? Ne abandonează? Ne dă cu şutul?

Ca de obicei, cheia către înţelegerea versetului stă în interpretarea corectă a originalului grecesc. Termenul „lepădat” este adokimos. La origine, acesta înseamnă „care nu a trecut testul”, „care nu a fost aprobat”, „descalificat”.

Dacă ne uităm cu atenţie în context, observăm că în secţiunea 1 Cor. 9:24-27, apostolul Pavel face apel la câteva imagini din sport, pentru a-i motiva pe corinteni în pregătirea lor spirituală: 9:24 – imaginea participării la întrecerile de alergat pe stadion; 9:25 imaginea atleţilor care participă la jocurile comunităţii şi care se supun la tot felul de înfrânări pentru o cunună pieritoare; 9:26 – imaginea lui Pavel ca alergător (care are ţintă) şi boxer (care loveşte precis, nu la întâmplare).

În 9:27, Pavel pune punct argumentaţiei dându-se pe sine ca exemplu de „atlet” (al credinţei) care îşi spune trupul unui regim drastic şi îl aduce sub control tocmai pentru a nu fi „descalificat”. Este vorba de un limbaj metaforic, folosit de fapt în toată secţiunea 9:24-27.

Aşadar, accentul nu cade pe faptul că Dumnezeu l-ar lepăda, ci pe faptul că, în calitate de evaluator riguros, Dumnezeu l-ar descalifica. Sugestia este că şi-ar pierde premiul (răsplătirea cerească). Pavel nu e interesat să ne lămurească suplimentar ce înseamnă această „descalificare”? Poate însemna chiar pierderea mântuirii? Cei care pun astfel de întrebări ratează scopul mesajului paulin; el nu este să ne spună cât de mult am putea păcătui până să ne pierdem mântuirea, ci să ne atragă atenţia că indulgenţa faţă de noi înşine ajunge să atragă dezaprobarea lui Dumnezeu. Iar asta e destul de grav în sine.


Celor neînsuraţi şi văduvelor, le spun că este bine pentru ei să rămînă ca mine.

Termenul tradus prin „neînsuraţi” este agamois, care nu se referă doar la bărbaţi necăsătoriţi, ci şi la femei care au fost căsătorite, dar au divorţat (sau au fost divorţate de către soţii lor).

Apostolul vizează pe toţi cei necăsătoriţi (şi pe văduve, care constituie o categorie aparte de „necăsătoriţi”), atunci când le recomandă să rămână în continuare astfel (evident, cu condiţia să dovedească stăpânire de sine; altminteri, este mai bine să se căsătorească, decât să „ardă”).

O traducere corectă ar trebui să sune astfel:

Celor necăsătoriţi şi văduvelor le spun că este bine pentru ei să rămînă ca mine.


Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sînteţi, fără aluat; căci Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit.

Textul din 1 Cor. 5:7 conţine trei probleme care necesită lămuriri, dacă vrem ca înţelesul mesajului paulin să iasă la iveală cu toată claritatea. Le vom lua pe rând.

Verbul „măturaţi” nu este cel mai potrivit în context. În original este folosit ekkathairō, care înseamnă „a înlătura”, „a îndepărta”, „a curăţa”. Chiar şi cititorului care ştie că limbajul este metaforic, imaginea cuiva încercând să „măture aluat” îi poate trezi nedumeriri, dacă încearcă să-şi reprezinte mental imaginea de la care a pornit metafora. [Notă: termenul tradus prin „aluat” desemnează acel aluat fermentat care era folosit pentru dospirea unei noi plămădeli. Pavel vorbeşte simbolic, pentru că aluatul reprezintă aici răul (păcatul) văzut din perspectiva capacităţii lui de a contamina, de a se răspândi în comunitate. Să nu uităm, îndemnul lui Pavel vine după ce-i mustră pe corinteni pentru toleranţa lor faţă de omul care trăieşte cu soţia tatălui său (imoralitate grosolană, cum nici între păgâni nu se întâlneşte).]

O altă problemă este traducerea termenului pascha prin Paşte. Cuvântul pascha poate avea mai multe sensuri: 1) festivalul evreiesc anual care comemorează exodul din Egipt (i.e. Paşte); 2) mielul sacrificat ca parte a sărbătorii pascale; 3) prin extensie, masa de Paşte în ansamblul ei.
Asocierea dintre pascha şi verbul thuō (a sacrifica, a jertfi) este o dovadă clară că pascha trebuie tradus aici prin „miel pascal”. Nu Paştele a fost jertfit, ci mielul pascal.

Ultima problemă este şi cea mai complexă. Formularea cum şi sînteţi nu redă în mod fidel firul argumentaţiei Sf. Pavel. În original este folosită conjuncţia kathōs, care are mai multe valori – comparativă (şi se traduce prin „după cum”) sau cauzală (şi se traduce prin „fiindcă, deoarece”). Cornilescu a ales valoarea comparativă (urmată de majoritatea traducerilor), dar există argumente că cealaltă valoare se potriveşte mai bine în context. Să vedem de ce.

Pavel face o afirmaţie paradoxală:

„Înlăturaţi aluatul vechi (fermentat), ca să fiţi o plămădeală (frământătură) nouă, deoarece sunteţi azumoi [fără aluat], şi fiindcă Hristos, mielul nostru pascal, a fost jertfit.”

Corintenii trebuie să înlăture (metaforic vorbind) „aluatul” [păcatului] din două motive: 1) prin natura chemării lor, sunt „fără aluat”. Statutul lor „în Hristos” presupune prin definiţie lipsa aluatului [păcatului]; 2) Hristos a fost jertfit ca miel pascal. A început deci marea sărbătoare, Paştele, care înseamnă inaugurarea acţiunii mântuitoare a lui Dumnezeu pentru lume.

Aparent, Pavel se contrazice când spune: „măturaţi aluatul vechi ca să fiţi o plămădeală nouă, fiindcă sunteţi fără aluat”, dar acest mod de a vorbi îi este specific. Apostolul nu face decât să le ceară oamenilor să devină ceea ce sunt! În primele versete ale epistolei îi numeşte pe corinteni „sfinţi, chemaţi să fie sfinţi”, iar în ceea ce urmează întâlnim o sumedenie de îndemnuri prin care corintenii sunt chemaţi să devină ceea ce sunt!


A doua parte a v. 1 Cor. 13:8, în traducerea Cornilescu, spune apăsat: „Proorociile se vor sfîrşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfîrşit.”

În greacă textul sună un pic altfel, graţie unui marcator condiţional (eite) care poate fi tradus cu „dacă”, „fie” sau „cât despre” şi care înmoaie un pic duritatea formulării româneşti. Structura textului se prezintă în felul următor:

Cât despre (eite) prorocii, vor fi desfiinţate; cât despre (eite) limbi (i.e., darul limbilor), vor înceta; cât despre (eite) cunoaştere (supranaturală, prin Duhul?), va fi desfiinţată.

Pavel selectează doar o parte din darurile supranaturale de care erau interesaţi corintenii (probabil pe cele mai spectaculoase), dar lista lui nu este menită ca o prezentare exclusivă a darurilor care vor înceta, atunci când va veni „ce este desăvârşit”. Prezenţa lui eite (rămas netradus la Cornilescu) sugerează că Pavel şi-a ales doar ce a considerat relevant pentru interesul corintenilor.

Traducerea Bartolomeu Anania redă destul de bine versetul, cu precizarea că termenul „ştiinţă” induce în eroare, fiindcă în 13:2 asocierea cu mysteria (taine) trimite la o cunoaştere specială (mistică), nu la „ştiinţă” ca disciplină tehnică.

Fie ele profeţiile: pieri-vor; fie ele limbile: înceta-vor; fie ea ştiinţa: pieri-va.

Interesantă este şi formularea din NEB:

Are there prophets? their work will be over. Are there tongues of ecstasy? they will cease. Is there knowledge? it will vanish away.


Versetul din 1 Cor. 3:9, în traducerea lui Cornilescu (sau în KJV, bunăoară), spune despre noi că am fi „împreună lucrători cu Dumnezeu”. Afirmaţia nu este eronată în principiu (fiindcă sinergismul, sau conlucrarea omului cu Dumnezeu, este o temă biblică destul de bine conturată), dar este greşită în raport cu intenţia lui Pavel din acest verset.

Originalul spune theou gar esmen sunergoi, care, interpretat în lipsa contextului (adică pur şi simplu pe baza sintaxei), poate fi înţeles în două feluri:

Suntem împreună lucrători cu Dumnezeu

Suntem tovarăşi de lucru în slujba lui Dumnezeu (sau, mai stângaci, Suntem tovarăşi de lucru care îi aparţin lui Dumnezeu)

Când studiem însă contextul versetului, prima variantă devine extrem de improbabilă. În acelaşi capitol, Pavel se străduieşte să-i facă pe corinteni să renunţe la preferinţele lor pentru un lucrător sau altul (şi la dezbinările izvorâte de aici); din acest motiv, în v. 7 le atrage atenţia că „nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă nu are vreo importanţă, ci Dumnezeu”, iar în v. 8 se scrie că „cel ce sădeşte şi cel ce udă sunt una”.

Structura versetului 9 sugerează că interesul lui Pavel este să arate toate îi aparţin lui Dumnezeu:

theou gar esmen sunergoi
theou georgion, theou oikodomē este

Pavel le taie pur şi simplu macaroana corintenilor certăreţi, scriindu-le că lui Dumnezeu îi aparţin atât marotele lor (care sunt colegi de lucrare, nu rivali), cât şi congregaţia în sine (ca „ogor” sau construcţie” a lui Dumnezeu).

P.S. În favoarea interpretării de faţă sunt comentatorii G. Fee şi A. Thiselton, Daniel Wallace (GGBB, p. 130) şi V. P. Furnish, cu un articol intitulat „Fellow Workers in God’s Service”, în JBL 80 (1961), p. p. 364-370.


Cine citeşte cu atenţie epistola 1 Corinteni, nu se poate să nu fie surprins de faptul că Pavel începe o nouă secţiune în 7:25 (intitulată de Cornilescu un pic pleonastic „Despre fetele fecioare”), a cărei temă anunţată („Cât despre fecioare”…) nu corespunde conţinutului care urmează. Şi ce urmează?

7:26 „Fiecare [bărbat sau femeie] să rămână aşa cum este.”

7:27 „Eşti legat de nevastă?” „Nu eşti legat de nevastă?” [Întrebări adresate bărbaţilor]

7:28 „Dacă te însori nu păcătuieşti” „Dacă fecioara se căsătoreşte nu păcătuieşte” [Referire la bărbaţi şi femei, în egală măsură]

Ce decurge de aici? Că termenul „fecioare” din 7:25 trebuie tradus printr-un termen cuprinzător („celibatari, necăsătoriţi”) pentru că nu se referă exclusiv la persoane de sex feminin, ci la tineri şi tinere în egală măsură.

De altfel, termenul parthenos este folosit în Apoc. 14:4 pentru a face referire la cei 144.000, care sunt „verguri” (parthenoi). În plus, în diverse texte greceşti cam din aceeaşi perioadă cu NT, parthenos este folosit cu referire la Iosif, Abel şi Melchisedec. Aşadar, sensul uzual al termenului este „fecioară”, dar ocazional el poate fi folosit şi pentru „fecior”.

În concluzie, textul din 1 Cor. 7:25 ar trebui să sune astfel:

Cât despre celibatari [tineri şi tinere], n-am o poruncă din partea Domnului. Le dau însă un sfat, ca unul care a căpătat de la Domnul harul de a fi demn de încredere.


Fiindcă iar am de pregătit un studiu din 1 Corinteni, am sfârşit prin a face şi o traducere (oarecum liberă) a pasajului din 1 Corinteni 4:1-7.

1 Astfel, noi trebuie să fim consideraţi slujitori ai lui Hristos şi ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu. 2 În rest, de la ispravnici se cere să se dovedească loiali. 3 Pentru mine însă contează prea puţin dacă sunt judecat de voi sau de vreun tribunal omenesc. Ba încă, nici eu nu mă mai judec, 4 căci nu ştiu să am ceva pe cuget, dar aceasta în sine nu mă face nevinovat; Cel care mă judecă este Domnul. 5 De aceea, nu judecaţi înainte de vreme, până nu va veni Domnul, care va aduce la lumină ceea ce este ascuns în întuneric şi va da la iveală motivaţiile din inimile oamenilor. Atunci fiecare îşi va primi aprecierea de la Dumnezeu. 6 Acestea, fraţi şi surori, le-am aplicat cu referire la mine şi la Apolo, spre binele vostru, ca prin noi să învăţaţi ce înseamnă „nimic dincolo de ce este scris”, ca să nu vă îngâmfaţi cu cineva în defavoarea altcuiva. 7 În definitiv, cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi, de parcă nu l-ai fi primit?

Cornilescu spune în 7:4a „Căci n-am nimic împotriva mea”, dar exprimarea nu este prea clară. În greacă textul spune: „ouden gar emautō sunoida” (i.e. nu sunt conştient de ceva împotriva mea, nu am nimic să-mi reproşez).

În partea a doua a aceluiaşi verset (7:4), Cornilescu traduce: „totuşi nu pentru aceasta sunt socotit neprihănit”. Folosirea lui „neprihănit” aici îl trimite pe cititor pe o pistă greşită, pentru că verbul dikaioō nu vizează (aici) neprihănirea, ci înseamnă „a achita, a declara pe cineva nevinovat”. În plus, formularea „nu pentru aceasta” deformează sensul originalului (care spune: „dar nu sunt achitat în virtutea acestui fapt [că nu am nimic pe conştiinţă]”).


În ultimele 3 săptămâni am ţinut nişte studii din 1 Cor. 1-4. Aşa că am reverificat traducerea Cornilescu în anumite pasaje.

1 Cor. 3:7

Textul grecesc (NA 27) spune: “hoste oute ho fyteuson estin ti oute ho potizon all’ ho auxanon theos”

Cornilescu: “Aşa că nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă nu sunt nimic, ci Dumnezeu, care face să crească”.

După logica lui Cornilescu, nici primul, nici al doilea nu sunt nimic, ci Dumnezeu (este nimic?). Aici textul nu este coerent şi are nevoie de o rectificare.

Aş propune:

Aşa că nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă nu are vreo importanţă, ci Dumnezeu, care face să crească.

P.S. Iau expresia grecească “estin ti” (”este ceva”) drept “contează, are importanţă”. Literalismul lui Cornilescu (mai ales că şi folosirea lui “nimic” în româneşte este alunecoasă) duce în final la ideea că “Dumnezeu este nimic” sau “Dumnezeu nu este nimic”.


Textul mai sus pomenit a constituit dintotdeauna o problemă pentru traducătorii şi interpreţii Scripturii. Principalele interpretări ale textului sunt două: (1) Pavel vorbeşte despre un tată în relaţia cu fiica aflată la vârsta căsătoriei şi (2) textul vorbeşte despre un logodnic în relaţie cu viitoarea soţie. (Alte interpretări ale textului sunt atât de implauzibile, încât nu merită pomenite).

În trecut, la mare cinste s-a aflat prima interpretare. Negreşit, caracterul patriarhal al societăţilor din alte vremuri şi-a pus amprenta asupra modului în care a fost citit textul. Traducerile de ultimă oră caută să ţină pasul cu schimbările de mentalităţi şi l-au mătrăşit pe „tată” în favoarea „logodnicului” (între îndrăgostiţi e bine să nu te bagi!)cargreeka.jpg

Un studiu recent pune sub semnul întrebării interpretările tradiţionale şi susţine, cu argumente convigătoare, (cel puţin pentru cei mai uşor de persuadat, ca mine) că textul trebuie citit în alt mod. N-am să intru în detalii. Autorul lui ajunge la concluzia că parthenos din v. 36 înseamnă „feciorie” în acest context (şi până nu veţi verifica, pe urmele lui, cele 8.215 ocurenţe ale lui parthenos în TLG, n-aveţi decât să-l credeţi pe cuvânt).

O nouă traducere a v. 36-38 sună astfel:

v. 36 Dacă cineva socoteşte că se comportă indecent/ruşinos faţă de propria feciorie, dacă instinctul [sexual] e prea puternic, şi nevoia o cere, să facă ce doreşte, nu păcătuieşte; să se căsătorească.

v. 37 Dar cine rămâne ferm în sinea lui, şi nu este constrâns în niciun fel, ci are control asupra propriei voinţe, şi aşa a decis în sinea lui – să-şi păstreze fecioria – bine face.

v. 38 Astfel, cine renunţă la feciorie (i.e. prin căsătorie) bine face, iar cine nu renunţă, mai bine face.

Altfel spus, Pavel se adresează celor necăsătoriţi: aceştia au luat iniţial decizia de a alege celibatul, dar constată că de fapt nu-şi pot respecta hotărârea pentru că instinctul e prea puternic. În acest caz, Pavel le spune că se pot căsători. Nu păcătuiesc cu nimic dacă revin asupra hotărârii de la început. Dar, desigur, ar fi de preferat să rămână celibatari.

P.S. Cei interesaţi pot citi argumentaţia pe larg a autorului, Chrys Caragounis, în The Development of Greek and the New Testament, p. 299-315.

P.S. 2 Iată şi versetul 36 reluat cu termenii greceşti relevanţi între paranteze (s-ar putea să nu se vadă corect, dacă nu aveţi fontul grecesc):

v. 36 Dacă cineva (tij) socoteşte (nomi,zei) că se comportă indecent/ruşinos (avschmonei/n) faţă de (evpi.) propria feciorie (th.n parqe,non auvtou/), dacă instinctul [sexual] e prea puternic (h=| u`pe,rakmoj), şi nevoia o cere (ou[twj ovfei,lei gi,nesqai), să facă ce doreşte (o] qe,lei poiei,tw), nu păcătuieşte (ouvc a`marta,nei); să se căsătorească (gamei,tw).


Iarăşi despre chestiunile de traducere a NT.trestie.jpg

1 Cor. 3:12Iar dacă clădeşte cineva pe această temelie, aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, TRESTIE…”

În textul grecesc (NA 27), ultimele trei elemente menţionate sunt: „xyla, chorton, kalamen„. KALAME înseamnă „pai(e), mirişte”. Termenul poate însemna uneori şi „tulpina plantei de trestie”, dar cele mai dese utilizări (vezi cele 18 ocurenţe în LXX) trimit la „paie, mirişte” (adică la paiele de grâu rămase după treierat sau la mirişte).

Pentru „trestie”, termenul uzual este KALAMOS (care poate însemna şi „condei” sau „instrument de măsură”).

Textul ar trebui deci corectat astfel: „Iar de zideşte cineva pe această temelie aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, paie…”

P.S. Asta ca să nu punem la socoteală şi virgula rătăcită între „temelie” şi „aur”.

« Pagina anterioară