1 Timotei



Articol scris în colaborare cu Sorin Ion Loghin

Dintre multele învățături pe care le găsim în Sfânta Scriptură, cele mai ușor de înțeles se găsesc în listele de calități pe care Apostolul Pavel le-a inclus în Epistolele Pastorale. Aceste liste stau ca îndrumar pentru cei puși în slujba Domnului și nu numai. Între calitățile enumerate de Pavel se află și termenul kόsmios; acesta este important fiindcă el arată interesul Apostolului nu doar pentru calitățile care țin de caracter (chibzuință, înțelepciune, ospitalitate), ci și pentru cele care țin de exteriorul persoanei.

Modul în care cititorii Scripturii înțeleg textul, în special cei ce nu au acces direct la textul grecesc, depinde de calitatea muncii făcute de traducători. În cazul acestui termen, traducătorii au întâmpinat și întâmpină dificultăți, din cauza faptului că el nu este ușor de tradus. Cititorii care vor avea răbdarea să consulte 11 traduceri, din perioade de timp diferite (1648-2017), vor putea observa evoluția modului în care a fost abordat termenul kόsmios. Pe scurt, printre echivalenții folosiți se numără: „cinstit”, „smerit”, „bine rânduit”, „modest”, „cuviincios”, „decent”. O analiză mai atentă arată că cele mai multe traduceri au preferat termenul „cuviincios”. Problema cu acești echivalenți este că ei nu redau în mod satisfăcător înțelesul lui kόsmios, drept care cititorii pierd ocazia de a sesiza bogatul spectru de nuanțe asociate acestui termen.

Înainte de a analiza pasajele în care este folosit termenul în Noul Testament, vom arunca o privire asupra câtorva texte din perioada clasică. Ar trebui să mai precizăm și că termenul kόsmios derivă de la kόsmos, „ordine”, „podoabă” (ulterior și „ordine a lucrurilor”, „lume”). În textele pre-creștine, kόsmios îl descrie pe omul care se autodisciplinează și care, în virtutea moralității sale înalte, devine vrednic de respect. Ca termen filozofic, kόsmios cuprindea idealul grecesc al ordinii, al autocontrolului, al măsurii și al echilibrului. Valența filozofică se poate observa foarte bine în cele spuse de Platon: „Or, filosoful, având de-a face cu ceea ce este divin și supus ordinii (kosmíō), devine și el o ființă supusă ordinii și divină, în măsura în care aceasta este posibilă pentru un om” (Republica, VI.12, 500 C-D, trad. Andrei Cornea). În loc de „supus ordinii” am putea spune „caracterizat de ordine”, iar ideea din dialogul platonician ar rămâne în esență aceeași.

Cu timpul, sensul termenului s-a îngustat, kόsmios fiind folosit mai ales pentru a denumi o calitate socială. În operele autorilor greci, este folosit pentru a completa profilul cetățeanului model, care își vede liniștit de ale sale, își muncește în tihnă peticul de pământ și caută să se achite cu grijă de sarcinile care îi revin.

În Noul Testament, kόsmios înregistrează doar două ocurențe, ambele în 1 Timotei. Prima dintre ele este folosită în legătură cu îmbrăcămintea femeilor creștine. A doua ocurență apare într-o înșiruire de calități care trebuie să-l caracterizeze pe epískopos, conducătorul comunității creștine. Având în vedere istoria utilizării termenului în perioada clasică, facem precizarea că adjectivul kόsmios nu vizează doar aspectul exterior sau comportamentul, cu toate că și acestea au un rol important, ci se referă și la omul lăuntric. Distincția „interior-exterior” nu trebuie însă accentuată prea mult, fiindcă exteriorul este frecvent expresia interiorului.

Dacă traducem literal textul din 1 Timotei 2:9 (păstrând, așadar, în mod conștient cacofonia pe care numai cu un artificiu stilistic o putem evita), ajungem la următorul text: „Tot astfel, femeile să se împodobească cu îmbrăcăminte kόsmios, cu modestie și decență, nu cu împletituri [de păr], nici cu aur, cu mărgăritare sau cu haine scumpe”. Versetul descrie succint femeia a cărei ținută este „în ordine”, respectabilă, chiar modestă, elemente exterioare consonante cu profilul spiritual al cuiva care profesează theosébeia, adică reverența pentru Dumnezeu (1 Tim. 2:10).

Cu privire la 1 Timotei 3:2, ne putem întreba dacă Pavel are în vedere aspectul interior sau dacă, precum în pasajul precedent, kόsmios capătă o valență exterioară și descrie ținuta episcopului. Totuși, prezența adjectivului sṓphrōn („chibzuit”) în același verset nu ne dă voie să pierdem din vedere dimensiunea interioară, cea exterioară fiind doar o dovadă a chibzuinței. S-ar spune că sṓphrōn este la nivelul caracterului ceea ce kόsmios este la nivelul exteriorului.

După cum precizam la începutul articolului, kόsmios le-a creat dificultăți traducătorilor, iar mulți dintre ei n-au reușit să-i redea sensul suficient de bine. De exemplu, termeni precum „smerit” (Noul Testament de la Alba Iulia, 1648) sau „bine întocmit” (Biblia de la București, 1688) îl duc pe cititor într-un alt teritoriu semantic decât cel dorit de Pavel. Din fericire, această problemă a fost rezolvată în  versiunile moderne, care limpezesc textul paulin. În Biblia catolică (2013) cele două ocurențe ale lui kόsmios sunt traduse prin „decentă” (1 Tim. 2:9), respectiv „cuviincios” (1 Tim. 3:2). NTR (2017) propune perechea „decentă” și „respectabil”.

În ediția sa princeps (NT 1920), Cornilescu folosește o parafrază pentru prima ocurență: „în chip cuviincios”, soluție inspirată din versiunea Segond (d’une manière décente). Lista de calități „episcopale” conține o parafrază și mai generoasă: „cu rânduială în purtarea lui”. Abia în urma revizuirii întreprinse la cererea Societății Biblice Britanice s-a ajuns la formula pe care o cunoaștem: „vrednic de cinste”. Aceasta are însă dezavantajul că introduce o anumită ambiguitate, fiindcă astăzi cititorul tinde să asocieze „cinstea” cu ideea de „corectitudine”, nu cu cea de „onoare”, care trebuie să fi fost în intenția lui Cornilescu. În EDCR s-a optat pentru termenul „prezentabil”, care are avantajul că evocă spectrul de asocieri „estetice” ale lui ksmos (ordine, bună rânduială, podoabă, ornament).

În concluzie, kόsmios este un termen întâlnit frecvent în discursul etico-filozofic al autorilor clasici de limbă greacă. Același termen este folosit de Apostolul Pavel în listele de calități pe care le găsim în Epistolele Pastorale. Termenul vizează dimensiunea interioară a omului chibzuit, calitate manifestată în exterior prin îmbrăcăminte și comportament. Aplicat explicit conducătorilor creștini, întrucât ei sunt cei mai vizibili și trebuie să constituie exemple pentru toată comunitatea, termenul reprezintă un prag etic spre care sunt îndemnați să urce și cei care nu sunt chemați să ocupe funcții de conducere.

Reclame

Mai jos câteva observații asupra unui termen important din Epistolele Pastorale. Sper că niciunul dintre cititorii blogului nu are intoleranță la gluten exegetic.

Precizez că textul a fost scris la două mâini, în coautorat cu Sorin Loghin.

***

Termenul semnόs le-a pus probleme traducătorilor, deoarece găsirea unui echivalent românesc adecvat nu este o sarcină tocmai ușoară. Dacă vom avea curiozitatea (și răbdarea) de a consulta zece traduceri românești reprezentative (publicate în intervalul 1648–2017), vom observa că majoritatea traducătorilor au preferat să traducă termenul semnόs prin „cinstit”, echivalent care conține o nuanță de ambiguitate, în cel mai bun caz. În cel mai rău caz, termenul îl induce în eroare pe cititor, dând impresia că, atunci când cere ca un diacon să fie semnόs, Pavel are în vedere corectitudinea. Or, diaconii trebuie să fie integri, dar nu acest atribut este cel care deschide lista calităților din 1 Tim. 3:8.

Revenind la traducerea termenului, constatăm că el a fost redat în fel și chip în tradiția biblică românească, ceea ce este un indiciu clar că traducătorii au făcut numeroase încercări de a-l echivala corect în limba română. Între echivalenții pe care îi găsim se numără „smerit”, „moderat”, „modest”, „cucernic” și „onorabil”. Înainte de a vedea cum poate fi rezolvată problema cauzată de dificultatea traducerii termenului semnόs, vom face o incursiune în perioada clasică, pentru a observa sensul cu care a fost folosit termenul în sursele precreștine.

În literatura clasică semnόs este folosit pentru a denumi persoane și chiar lucruri care inspiră reverență. În unele contexte el aproximează ceea ce noi am putea numi „splendid”, „magnific” și „nobil”. În cel mai înalt sens, termenul este o calitate atribuită zeilor și, prin extensie, obiectelor cultice care sunt într-o strânsă legătură cu aceștia. Deși semnόs nu exclude dimensiunea interioară, din cele mai multe texte reiese că latura exterioară este cea privilegiată. De exemplu, în Antichități iudaice (VI.332), Iosif Flaviu folosește termenul pentru a descrie personajul pe care îl vede vrăjitoarea din Endor: „La apariția acestuia, femeia s-a fâstâcit în fața bărbatului semeț (semnόn) și plin de măreție divină și, tulburată de înfățișarea, lui a exclamat «Oare nu ești tu regele Saul?»” (trad. de I. Acsan). Din context reiese că în viziunea necromantei (sau a lui Iosif Flaviu?) profetul este caracterizat de prestanță și gravitate. Un om descris ca semnόs este demn, are un comportament onorabil și urmează un standard moral înalt, calități care se manifestă în exterior și atrag respectul celorlalți.

În Septuaginta sensul termenului nu este diferit de cel atestat în perioada clasică. După cum precizam mai sus, semnόs este o caracteristică a locurilor care sunt sub protecția divinității. Un derivat al lui semnόs este folosit cu referire la Templul. Când Heliodor, reprezentantul regelui Seleucos, vine la Ierusalim cu gând să confiște banii depozitați în incinta sacră, marele preot se opune ferm, arătând că „nu se poate să fie nedreptățiți cei care au avut încredere în sfințenia locului, în măreția (semnόtēti) și inviolabilitatea unui templu cinstit de toată lumea” (2 Mac. 3:12). Adjectivul mai este folosit pentru a descrie oameni care prin comportamentul lor au câștigat admirația nu doar a celor din jur, ci și a generațiilor viitoare. În discursul pe care îl ține înainte de a fi martirizat, Eleazar îi spune torționarului său „Nu-mi vei pângări gura venerabilă (semnόn) de bătrân și nici nu vei întina apusul unei vieți trăite după lege”  (4 Mac. 5:36).

În Epistolele Pastorale semnόs este o calitate cerută persoanelor aflate în funcții de conducere, deoarece, printr-o purtare adecvată, ei se bucură de prețuirea celor din jur. Diaconii trebuie să fie semnόi (1 Tim. 3:8), deoarece ei fac o slujbă publică, iar printr-o ținută serioasă și onorabilă inspiră respect. Aceeași virtute este foarte apreciată în cazul femeilor, prin urmare Pavel o include în lista destinată acestora (1 Tim. 3:11). Exegeții încă nu s-au pus de acord dacă termenul gynḗ, folosit în context, trebuie tradus prin „femeie”, caz în care Pavel s-ar adresa femeilor care desfășoară o slujire diaconală, sau prin „soție”, caz în care pasajul vorbește despre soțiile diaconilor. Indiferent cum înțelegem termenul, este limpede că Pavel cere ca femeile să fie caracterizate de un comportament rezervat, discreție și stăpânire de sine în orice împrejurări. În Tit 2:2, Pavel lărgește orizontul listelor de calități și nu-i mai vizează exclusiv pe liderii bisericii (aici presbýtēs trebuie înțeles ca bătrân, membru al bisericii, nu ca prezbiter, conducător). Apostolul se referă la întreaga congregație și cere ca toți să fie semnόi.

După cum precizam la începutul articolului, semnόs este un termen greu de tradus, iar adjectivul „cinstit”, folosit în traducerile românești, îl poate induce în eroare pe cititor. Din fericire, traducerile recente au rezolvat această problemă. În Biblia catolică (2013) termenul a fost tradus prin „demn”, iar în NTR 3.0 prin „onorabil”. Dat fiind că versiunea Cornilescu 1924 traduce termenul prin doi termeni diferiți („cinstit” și „vrednic de cinste”), în Ediția Dumitru Cornilescu Revizuită (EDCR) echivalarea s-a făcut, în toate cele trei cazuri, prin adjectivul „demn”.

În concluzie, grecescul semnόs descrie lucruri și persoane care inspiră reverență și respect, fie sub aspect estetic, fie în domeniul moral. Această calitate trebuie să fie apanajul persoanele aflate în poziții de conducere, al femeilor și al creștinilor în general, deoarece ținuta membrilor bisericii, indiferent de rolul pe care îl îndeplinesc aceștia, este o mărturie importantă în arena publică.


Articolul de mai jos a fost scris în colaborare cu Sorin Loghin.

Dintre virtuțile menționate în Epistolele Pastorale, evlavia este probabil cel mai adesea în pericol de a nu fi înțeleasă cum trebuie, fiindcă puțini cititori sunt conștienți că termenul ajunge să acopere viața de credință în ansamblul ei. Pentru a putea aprecia bogăția acestui concept și a vedea ramificațiile lui practice, trebuie să facem referire nu doar la semnificațiile termenului grec eusébeia, care stă în spatele românescului „evlavie”, ci și la înțelesul termenului latinesc corespunzător – pietas, de la care provine, în ultimă instanță, românescul „pietate”.

Dacă am face un sondaj între români, cerându-le să precizeze cu ce anume asociază evlavia, probabil am descoperi că mulți dintre cei chestionați au în vedere un sentiment de devoțiune față de practicile bisericești. Potrivit acestei înțelegeri, omul evlavios ar fi cel care adoptă o atitudine cucernică în biserică (înalță rugăciuni fierbinți, cântă cu mare înflăcărare și ascultă atent mesajul predicat). Totuși, termenul eusébeia nu cuprinde doar ideea de „respect” sau „reverență” față de Dumnezeu și practicile bisericești, ci și relația cu membrii familiei sau cu societatea în ansamblul ei (inclusiv structurile de autoritate ale acesteia).

Pentru a înțelege mai bine termenul eusébeia, trebuie să facem o călătorie în trecut, cu scopul de a vedea sensurile cu care a fost folosit de-a lungul timpului. Vom începe cu perioada clasică greco-romană, care se suprapune parțial peste epoca Noului Testament. În contextul greco-roman, eusébeia se referă (alături de latinescul pietas) în mod tipic la devotamentul față de familie. În mentalul romanilor din primul secol, Eneas, eroul epopeei scrise de Vergiliu (70-19 î.Hr.), ilustrează cel mai bine ce înseamnă pietas în mod practic. Când grecii (care îi asediaseră pe troieni vreme de zece ani) reușesc finalmente să pătrundă în Troia prin vicleșug, prințul Eneas îl imploră pe Ascanius să părăsească cetatea cuprinsă de flăcări: „Hai dară, tatăl meu drag, și te urcă la mine în spate: / Însumi pe umeri te iau, iară truda aceasta mi-e dulce, / Orișicum totul va fi, o primejdie – aceeași – i-a noastră, / Dar și scăparea la fel – lângă mine micuțul Iúlus / Soț va umbla, iară soața să-mi vină pe urme, din spate” (Eneida, II.707-711, trad. D. Slușanschi).

Atitudinea aceasta nu îi are în vedere doar pe cei apropiați, ci și pe străini, dacă se întâmplă să fie năpăstuiți sau refugiați. Din punct de vedere civil, eusébeia este respectul datorat persoanelor aflate în funcții de conducere (magistrați, regi) sau legilor, cutumelor și practicilor sociale (de ex., jurămintele). Din moment ce întreaga ordine socială era plasată sub oblăduirea zeilor, este de înțeles de ce eusébeia este sinonimă cu reverența față de zei, ajungând să denumească actul închinării propriu-zis. Totuși, se înțelegea că această eusébeia, manifestată prin ritualurile cultice, izvora dintr-o atitudine lăuntrică.

În Septuaginta, traducerea greacă a Vechiului Testament, termenul se întâlnește doar de patru ori în cărțile canonice (Prov. 1:7, 13:11; Is. 11:2, 33:6), fiind folosit pentru a traduce expresia ebraică yir’at ’Adonay, „frica de Domnul”. În context veterotestamentar, evlavia presupune loialitate față de Legământ și devoțiune pentru Lege. De asemenea, înglobează atât ideea de cunoaștere a lui Dumnezeu, cât și reverența ca pas ce decurge natural din această cunoaștere.

În Epistolele Pastorale, eusébeia este folosit pentru a descrie modul de viață al creștinului autentic. Termenul este folosit de zece ori (8x în 1 Timotei, 1x în 2 Timotei și 1x în Tit). Înainte de a vedea valențele lui eusébeia într-un pasaj important, anume 1 Timotei 3:16, unde Pavel vorbește despre „taina evlaviei”, merită să ne oprim asupra înțelesului altor doi termeni din aceeași familie lexicală: adverbul eusebōs („în mod evlavios”) și verbul eusebeĩn („a trăi cu evlavie”). În Tit 2:11-12, apostolul Pavel ne spune că: „harul lui Dumnezeu ne învață să o rupem cu păgânătatea” și să trăim cu evlavie (gr. eusebōs).  Folosirea acestui adverb indică faptul că viața nouă este modelată de cunoașterea lui Dumnezeu. În 1 Timotei 5:4, Pavel scrie că, dacă o văduvă are copii sau nepoți, aceștia trebuie să învețe „să arate devoțiune” (eusebeĩn) mai întâi față de propria familie. Din context, rezultă că apostolul are în vedere datoria copiilor de a-i susține financiar pe părinți (într-o societate fără sistem de pensii sau asigurări sociale). În acest verset, eusébeia se suprapune în mod clar peste pietas așa cum o înțelegeau cititorii epopeei lui Vergiliu.

Evlavia, alături de dragoste și credință, este o virtute definitorie pentru viața creștină. Deși Pavel folosește un termen care are o istorie pre-creștină, în Pastorale termenul capătă o coloratură creștină, întrucât reverența față de ordinea socială izvorăște nu din frica zeilor, ci din cunoașterea Dumnezeului celui viu. Eusébeia este, așadar, expresia credinței noastre manifestate în viața de zi cu zi.

Secțiunea din 1 Timotei în care Pavel vorbește despre comportamentul lui Timotei în biserică se încheie cu o referire la „taina evlaviei” (tò tēs eusebéias mystḗrion), secvență care are o puternică încărcătură teologică. Până acum termenul a fost folosit pentru a descrie conduita creștină exemplară, care trebuie să fie un reper nu doar pentru cei din lume ci și pentru cei din biserică. Prin contrast, în 1 Tim. 3:16 termenul intră în alcătuirea unei formule abreviate („taina evlaviei”) care în termeni moderni are sensul de „religia creștină” (vezi expresia sinonimă din 1 Tim. 3:9: „taina credinței”). Că așa trebuie înțeleasă expresia rezultă din imnul hristologic care descrie pe scurt lucrarea mântuitoare a Domnului Isus, care începe cu întruparea și se sfârșește cu înălțarea în slavă.

În concluzie, eusébeia este un termen complex care se referă la viața creștină caracterizată de cunoașterea lui Dumnezeu,  devoțiunea față de familie și respectul față de instituțiile care formează țesutul social.

P.S. (later edit) Cum e folosit termenul „evlavios” în literatură sau în mass-media?

În Hotel Terra (de Simona Kiselevski, Cartea Românească, 2003, p. 100) găsesc următoarea utilizare: „Pe de altă parte, în preajma bisericii, alta e starea de spirit. Femei evlavioase, cu capetele acoperite de basmale, își fac zeci de cruci mărunte”.

Flacăra (2007): „Cu femei evlavioase și îndurerate, care au stat câteva ore la coadă ca să sărute, pentru ultima oară, mâna Patriarhului.”

Realitatea.net (AICI): „Femeile evlavioase cred cu tărie că, în urma acestui ritual, care durează 9 zile de miercuri consecutiv, ți se împlinește cea mai arzătoare dintre dorințe.”

Exemplele pot continua.


Articolul de mai jos a fost scris în colaborare cu Sorin Loghin.

În vârful listei de virtuți pe care o putem alcătui în urma unei lecturi atente a Epistolelor Pauline stau, precum se știe, „credința, nădejdea și dragostea” (1 Cor. 13:13), cea din urmă fiind, de altfel, și cea mai importantă. Ce virtute am pune însă pe locul întâi, dacă ne-am opri doar asupra celor trei epistole cunoscute sub numele de Pastorale?

Repertoriul de calități enumerate de Apostolul Pavel conține una care se repetă: sōphrosýnē, termen pentru care nu este simplu de găsit un echivalent românesc adecvat. Înainte de a ne apleca asupra acestui cuvânt, să precizăm că din aceeași familie lexicală face parte și verbul sōphroneō care în sens larg înseamnă „a fi cu mintea întreagă” sau „a judeca sănătos”. Îl găsim folosit cu acest sens în Marcu 5:15: după exorcizare îndrăcitul care fusese posedat de o legiune de demoni a redevenit „întreg la minte” (sōphronoũnta).

În esență, termenul sōphrosýnē se referă la un anumit mod de gândire care are consecințe practice. Dar înainte de a lămuri sensul termenului în Epistolele Pastorale, este necesar să facem o scurtă incursiune în trecut, pentru a vedea sensurile pe care le-a avut termenul de-a lungul timpului. În stoicism, curent filozofic fondat de Zenon în secolul al III-lea î.Hr., sōphrosýnē este considerată una din cele patru virtuți cardinale, fiindu-le cerută în mod deosebit conducătorilor, întrucât aceștia au de luat decizii politice și militare importante. Echivalentul românesc ar fi „chibzuință”.

Fiindcă sōphrosýnē presupune și capacitatea de autocontrol (stăpânirea patimilor), ea a ajuns să fie asociată cu sobrietatea și castitatea. Treptat, termenul a ajuns să fie folosit într-un sens particular, ca virtute prin excelență feminină: o femeie caracterizată de sōphrosýnē este fidelă soțului. În Septuaginta, traducerea greacă a VT, cuvântul apare doar de câteva ori. Potrivit Înțelepciunii lui Solomon, sōphrosýnē (alături de pricepere, dreptate și curaj) se numără printre virtuțile produse de înțelepciune (sophía). În perioada creștină ulterioară NT, Iustin Martirul (sec. II d.Hr.) folosește și el cele două sensuri ale termenului în interiorul aceleiași scrieri: mai întâi pentru a demonstra caracterul rațional al credinței (Apologia 13.2) și apoi cu sensul de „castitate” (sōphrosýnē este opusul desfrâului; Apologia 14.2).

Din analiza surselor grecești clasice rezultă că sōphrosýnē ține atât de caracter, cât și de trăirea practică, întrucât ea presupune capacitatea de a discerne ce trebuie făcut și ce nu. În Epistolele Pastorale (1 Tim. 3:2) se precizează că un episcop trebuie să fie sṓphrōn. În același verset, Pavel precizează că slujitorul trebuie să fie fidel în căsătorie („bărbat al unei singure soții”) și „cu mintea trează”. Regăsim termenul sṓphrōn și în Tit 1:8, în lista de calități cerute de la prezbiteri (=„episcopi”). De această dată, termenul este în vecinătatea lui „înfrânat”. Nu doar liderii creștini trebuie să dea dovadă de sōphrosýnē. Nu ne surprinde să găsim virtutea și în lista de calități asociată cu experiența de viață: bătrânii, spune Pavel, trebuie să fie sṓphrōnas (Tit 2:2).

Sensul specializat („feminin”) pomenit la începutul articolului apare și în Pastorale (1 Tim. 2:9), într-un verset în care Pavel le cere femeilor să se „împodobească” (kosmeĩn) cu o ținută decentă, cu sōphrosýnē, tradus de Cornilescu prin „sfială”. Totuși, termenul grec nu transmite ideea că o femeie trebuie să se simtă timorată sau lipsită de încredere în sine, ci la faptul că ținuta ei exterioară trebuie să facă dovada discernământului și a chibzuinței. O femeie caracterizată de sōphrosýnē nu se îmbracă indecent, provocator sau fără gust. Folosirea verbului „a împodobi” (kosmeĩn) și a adjectivului kósmios (prezentabil, plăcut, ordonat) arată că elementul estetic nu este exclus, ci subordonat unei rațiuni superioare. În orice caz, îmbrăcămintea constituie expresia unei virtuți importante și a unui comportament mai larg.

De-a lungul timpului, termenul a fost redat în moduri diferite, fiecare traducere încercând să surprindă cât mai fidel, în funcție de context, sensul lui. Traducătorii Noului Testament de la Alba Iulia (1648) l-au tradus prin înțelepție (1 Tim. 2:9), încercând probabil să-l apropie de „înțelepciune”. Mai aproape de sensul primar al termenului sunt echivalenții din Biblia de la București (1688): întregăciunea minții (1 Tim. 2:9), respectiv minte întreagă (1 Tim. 2:15). O schimbare majoră se produce odată cu introducerea neologismului castitate (1 Tim. 2:15) de către traducătorii Bibliei de la Iași (1874). Acest din urmă termen acoperă foarte bine sensul „feminin” analizat în prima parte a articolului. Cât despre termenii sfială și smerenie din Cornilescu 1924, ei nu redau în mod satisfăcător sensul termenului grec. Problema a fost însă remediată în EDCR, în care sunt folosiți termenii decență (1 Tim. 2:9), respectiv chibzuință.

În rezumat, sōphrosýnē are o gamă largă de înțelesuri și utilizări, de la cel larg (judecată rațională, moderație, sobrietate, trăsături manifestate în diferite contexte), până la cel specializat, circumscris căsătoriei (castitate, înfrânare).


În ultimele două luni au avut loc întâlniri aproape săptămânale ale Comitetelor EDCR, cu scopul de a definitiva acele soluții de traducere asupra cărora încă avem dezbateri.

Un instantaneu din timpul ședinței de ieri (10 dec. 2018). Doi colegi „sunt prezenți” prin skype. Un membru al Comitetului Pastoral a ajuns după începerea ședinței, deci uneori numărul participanților ajunge la nouă.

Ședințele durează în medie trei ore. Uneori stăm chiar mai mult, dacă situația o impune.

Au fost în discuție mai ales epistolele, al căror vocabular „tehnic” cere o calibrare atentă.

Am primit iarăși zeci de întrebări, observații și sugestii cu privire la anumite pasaje grele și a trebuit să pregătesc terenul pentru discuții, „periind” iarăși lexicoanele, gramaticile, comentariile, sursele primare (elenistice sau patristice) relevante.

Am adunat în acest timp informații pentru o nouă carte. Rămâne doar să găsesc răgazul necesar să regurgitez și să rumeg pe îndelete astfel de informații. Dar la ora asta nu mai visez decât să văd finalizat și tipărit NT. Sper că în luna ianuarie să vedem cu ochii și acest deziderat. Deocamdată frământăm și iar frământăm textul, cernând totul, fir cu fir.

Nu puține au fost ocaziile în care ne-am dat seama că un simplu cuvânt nu poate evoca „haloul” pe care îl are corespondentul grecesc din original. Și atunci am ales să dăm niște explicații în notă. Așa se face că aparatul de note s-a îngrășat simțitor în epistole, după cum ilustrează următorul capitol.

Mai jos un fragment din 1 Timotei.

Calitățile cerute de la un episcop

1 Adevărat este cuvântula acesta: Dacă râvnește cineva să fie episcopb, dorește un lucru bun. 2 Dar trebuie ca episcopul să fie mai presus de orice reproș, bărbatul unei singure soții, cu mintea trează, chibzuit, prezentabil, ospitalier, în stare să-i învețe pe alții. 3 Să nu fie nici dedat la vin, nici bătăuș, [nici dornic de câștig mârșav,] ci să fie blând, nu certăreț, nu iubitor de bani, 4 să-și conducă bine casa și să-și țină copiii în supunere cu toată demnitatea. 5 Căci dacă cineva nu știe să-și conducă bine propria casă, cum va avea grijă de biserica lui Dumnezeu? 6 Să nu fie întors la Dumnezeu de curând, ca nu cumva să se îngâmfe și să cadă în osânda Diavoluluic. 7 Trebuie să aibă și o bună mărturie din partea celor din afară, ca să nu ajungă de ocară și să cadă în cursa Diavolului.

Calitățile cerute de la diaconi

8 Diaconii, de asemenea, trebuie să fie demni, nu cu două fețed, nu băutori de mult vin, nu dornici de câștig mârșav 9 și să păstreze taina credinței cu un cuget curat. 10 Trebuie mai întâi cercetați și apoi să fie diaconi, dacă sunt fără vină. 11 Femeilee, de asemenea, trebuie să fie demne, nebârfitoare, cu mintea trează, credincioase în toate lucrurile. 12 Diaconii să fie bărbați ai unei singure soții și să-și conducă bine copiii și casele lor. 13 Pentru că cei ce slujesc bine ca diaconi își dobândesc o pozițief de cinste și o mare îndrăzneală în credința care este în Hristos Isus.

Taina credinței creștine

14 Îți scriu aceste lucruri cu nădejdea că voi veni la tine în curând 15 și ca să știi – în caz că zăbovesc – cum trebuie să te porțig în casa lui Dumnezeu, care este biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul și temelia adevărului. 16 Și, fără îndoială, mare este taina evlavieih:

„Cel ce s-a arătat în trup

a fost dovedit drept prin Duhul,

a fost văzut de îngeri,

a fost propovăduit printre neamuri,

a fost crezut în lume,

a fost înălțat în slavă.”

Note

 a3:1 Secvența pistòs ho lógos, folosită recurent în Epistolele Pastorale, poate fi considerată finalul secțiunii precedente (cap. 2:11-15).

 b3:1 Termenii grecești epískopos „funcționar”, „supraveghetor” și presbýteros „mai mare”, „mai în vârstă” denumeau funcția și titlul unui conducător creștin, referindu-se la una și aceeași slujbă: Fap. 20:17,28. Tit 1:5,7. Treptat, începând cu sec. al II-lea d.Hr., conținutul termenilor s-a schimbat, odată cu noul curs al Bisericii: prezbiterul (înțeles ca termen lingvistic și ca funcție) a devenit preot, iar episcopul a devenit un supraveghetor de prezbiteri-preoți.

 c3:6 Genitivul poate fi interpretat în două feluri: (1) osânda cerută de Diavol; (2) osânda pe care și Diavolul a primit-o pentru îngâmfare.

 d3:8 Sau: „cu două feluri de a vorbi”.

 e3:11 Referire la soțiile diaconilor sau, mai probabil, la femeile-diacon (cf. Rom. 16:1).

 f3:13 Gr. bathmós, „treaptă” sau, în sens figurat, „rang”, „poziție”.

 g3:15 Gr. anastréphō nu se referă strict la comportarea din timpul slujbelor bisericești, ci la conduită în sensul cel mai larg, la modul de a trăi al slujitorului creștin.

 h3:16 În contextul de față, gr. eusébeia, „evlavie”, „pietate”, termen-cheie în Epistolele Pastorale, se suprapune parțial peste concepte precum „credință” sau „religie”.


Recitind de curând 1 Timotei 6 în grecește am fost surprins (pentru a câta oară?) de finețurile din original, imposibil de redat în mod satisfăcător în traducere. Mă refer la cele două cuvinte cu bold din pasajul de mai jos, cuvinte care sunt din aceeași familie lexicală, fapt insesizabil în traducerea Cornilescu (sau alte traduceri?).

6:6  Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire (αὐταρκείας) este un mare cîştig.

6:7  Căci noi n-am adus nimic în lume, şi nici nu putem să luăm cu noi nimic din ea.

6:8  Dacă avem, dar, cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns (ἀρκεσθησόμεθα).

6:9  Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd, şi pierzare.

6:10  Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri.

Am trăit multă vreme cu impresia că „mulțumirea” din v. 6 este sinonim cu „recunoștință”. Adică Dumnezeu ne dă diverse binecuvântări, iar noi trebuie să fim mulțumitori pentru ele. Evident, așa și trebuie să facem, dar nu la asta se referă Pavel în acest pasaj.

Ce spune el este că evlavia (eusebeia) trebuie să fie însoțită de o atitudine de moderație, de simplitate, modestie, frugalitate. Una e să fii cucernic și alta e să fii mulțumit cu ce ai. Să nu uităm, autarkeia (faptul de a fi mulțumit cu foarte puțin) e o virtute de căpătâi în stoicism și cinism. Există deci un teren comun între creștinism și cele două filozofii pomenite, din acest punct de vedere.

Ideea este reluată în de Pavel în v. 8. Dacă avem hrană și un acoperământ (haină? locuință? gr. skepasma e incert) vom fi mulțumiți. Adică ne va fi suficient.

V. 9 arată în ce constă nemulțumirea sau lipsa de autarkeia.

Dorința de înavuțire te face să cazi în:

  • ispită (peirasmon)
  • cursă (paghida)
  • numeroase pofte necugetate și distrugătoare

În final aceste dorințe aprige îi cufundă pe oameni în nimicire și pierzare.

Mână în mână cu dorința de înavuțire este și philargyria (pe românește arghirofilia sau iubirea de bani).

Tânjirea după bani i-a îndepărtat pe unii de la credință și le-a adus numeroase dureri. Vezi cazurile baronilor condamnați pentru corupție.

Un slujitor al lui Dumnezeu trebuie să fie caracterizat de autarkeia, de moderația celui mulțumit cu ce are. Radical ca de obicei, Pavel ne spune și ce înseamnă asta: hrană și un acoperiș deasupra capului.

Așadar, nu e vorba de a fi mulțumit că ai o mașină de lux sau o vilă somptuoasă sau un costum Armani, ci e vorba de a fi mulțumit cu o hrană frugală și o locuință modestă.

P.S. Mă întreb dacă dorința de îmbogățire cu cărți cade sub incidența acestui pasaj. Cred că mă salvează pasajul în care apostolul îi cere lui Timotei să-i trimită cărțile (nu hainele!) de piele. 🙂


Blogul Trezireaspirituală e animat de câţiva juni şi bravi calvinişti români cu care am avut cinstea de a intra în dialog în câteva rânduri. La un moment dat, comentariile mele au dispărut în neant şi am renunţat. Am fost ulterior anunţat că intraseră în spam. N-am continuat discuţiile, însă revin periodic să văd ce mai spune calvinismul pur şi dur  de factură autohtonă.

Fac precizarea că pe frontispiciul blogului e o arenă cu nişte creştini gata să fie sfâşiaţi de un leu. Imaginea e foarte reprezentativă pentru spiritul blogului, fiindcă într-adevăr ibi sunt leones. Prin urmare, caveat lector.

Ce citesc astăzi într-o postare? Că nu doar oamenii sunt aleşi, ci şi îngerii.

Pavel este conştient de existenţa unor îngeri aleşi şi este convins că actul alegerii lui Dumnezeu este ceea ce a influenţat starea îngerilor buni (1 Timotei 5:21).

Scurt spus, afirmaţia e o mică aberaţie, izvorâtă din cam prea multă râvnă de a vedea peste tot alegere şi predestinare. I se atribuie lui Pavel o năstruşnicie predestinaţionistă.

Termenul grecesc eklektos poate însemna atât „ales (de Dumnezeu)” cât şi „distins, excelent, select, de bună calitate”. Ambivalenţa termenului se poate constata şi în limba română: vorbim despre „aleşii lui Dumnezeu”, dar şi despre purtare aleasă, maniere alese etc. În acest al doilea sens, termenul exprimă nu rezultatul unei alegeri, ci o anumită calitate. Cu acest sens adjectivul apare în numeroase versete din Vechiul Testament (LXX). De ex., spicele din visul faraonului sunt ἐκλεκτοὶ καὶ καλοί (Gen. 41:5). Nici vorbă de “spice alese pentru mântuire”.

Referirea la îngeri ca fiinţe „alese” nu-i este specifică lui Pavel, ci este comună iudaismului intertestamentar (cf. Kittel, vol. 4, p. 185). Şi nu se referă la faptul că unii au fost aleşi pentru a rămâne puri iar alţii au fost damnaţi (=siliţi să-şi piardă vrednicia/poziţia?), ci la statutul lor măreţ, înalt, special.

Update 15 mai: Postarea către care am dat link mai sus este o reşapare a informaţiilor luate din Wayne Grudem,  Systematic Theology, cap. 32. Autorii l-au plagiat tacit pe Grudem, iar apoi, luaţi la rost, s-au simţit datori să precizeze sursa. În orice caz, îmi păstrez opinia că exegeza la 1 Tim. 5:21 e trasă de păr.

Although the next text does not specifically mention the election of human beings, it is interesting at this point also to notice what Paul says about angels. When he gives a solemn command to Timothy, he writes, “In the presence of God and of Christ Jesus and of the elect angels I charge you to keep these rules without favor” (1 Tim. 5:21). Paul is aware that there are good angels witnessing his command and witnessing Timothy’s response to it, and he is so sure that it is God’s act of election that has affected every one of those good angels that he can call them “elect angels.

Pagina următoare »