2 Corinteni



Update: Meditând „în background” la subiectul acestei postări, mi-am adus aminte de alte pasaje care m-au intrigat profund în trecut: Deuteronom 7:7 („Nu doar pentru că întreceți la număr…”) și Galateni 1:7 („Nu doar că este o altă Evanghelie…”). Pe ambele le-aș fi socotit, la prima vedere, greșeli de traducere. Când însă iei la puricat versiunile biblice mai vechi, descoperi cu surprindere că acel „doar” trebuie să fi fost, pentru Cornilescu, echivalentul lui „doară” (vezi ediția Biblia 1874).

Așadar, în Deut. 7:7 sensul avut în vedere de Cornilescu era: „Nu doară pentru că întreceți la număr…”. Noi, în limbaj modern, am zice „Nu pentru că ați întrece la număr…”.

În toate cele trei pasaje (Deuteronom, Galateni, 2 Corinteni), acel „doar” din versiunea Cornilescu clasică ar trebui eliminat, fiindcă el îl va duce în eroare pe cititorul care nu are informațiile de context.

***

Deși lucrez de mai bine de patru ani cu un text „cornilescian” nou (la EDCR mă refer), recitesc uneori din versiunea Cornilescu „clasică”.

Astăzi, în timp ce parcurgeam 2 Corinteni, mi-a atras atenția versetul din finalul capitolului 1 al acestei epistole:

„Nu doar că am avea stăpânire peste credința voastră, dar vrem să lucrăm și noi împreună la bucuria voastră, căci stați tari în credință.”

Chiar și fără să faci exegeză aprofundată la acest pasaj, versetul sună ciudat. În versiunea curentă, Pavel dă impresia că spune „avem stăpânire peste credința voastră, la care trebuie adăugat faptul că vrem să lucram etc.”. Știind însă că în primul capitol Pavel vrea să lege rănile sufletești ale destinatarilor (nu să toarne sare!), mi-am zis să arunc o privire în NT Cornilescu 1920. Nu-mi venea la socoteală, vezi bine, ca traducătorul să fi făcut o asemenea gafă.

În textul din ediția princeps văd că e tradus bine: „Nu doară că am avea stăpânire peste credința voastră”. Folosirea lui „doară” în prima versiune dă textului o altă coloratură. Între „doar” și „doară” e o diferență capitală. Noi folosim astăzi secvența „nu doar că” pentru a institui o premisă pe care o socotim validă și care e urmată de alte afirmații.

Potrivit acestei înțelegeri, Pavel afirmă că „are stăpânire” peste credința corintenilor. Or, premisa aceasta este greșită. Apostolul spune taman pe dos! Că nu face pe șeful în relația cu membrii bisericii din Corint.

Și acum, întrebarea care mă frământă: Cum s-a ajuns de la „nu doară că” la „nu doar că”?

Să fie aici mâna lui Cornilescu? Sau poate a celor care au tipărit textul? Ediția din 1924 a fost tipărită în Germania. Știm că unele erori s-a strecurat (rânduri tipărite greșit) care au fost corectate în edițiile ulterioare.

În orice caz, pentru ca această eroare să fie corectată, voi propune Societății Biblice Britanice / Societății Biblice Interconfesionale eliminarea lui „doar”, fiindcă termenul, judecat după exigențele moderne, nu are ce căuta acolo.

Sensul corect al textului este următorul:

„Nu că am avea stăpânire peste credința voastră, dar vrem să lucrăm și noi împreună la bucuria voastră, căci stați tari în credință.”

Reclame

Aflu ieri de la un student că a apărut o nouă traducere a Bibliei, făcută de prof. univ. dr. Ion Socoteanu, eminent specialist în chirurgie cardiovasculară. Fiindcă de vreo 15 ani mă ocup asiduu de studierea traducerilor biblice românești, m-am umplut instant de mirare când am auzit de această versiune, apărută spontan, precum Atena din capul lui Zeus, în spațiul evanghelic românesc.

Traducătorul, precum vedeți din înregistrarea de mai jos, a fost invitat recent la emisiunea „Știrea cea bună”, moderată de Cornel Dărvășan, care lucrează pentru canalul A7Tv.

Din felul în care este prezentată această versiune, s-ar putea crede că ea este o ediție complet nouă, tradusă de la zero.

„Această Biblie este rezultatul unei munci titanice, de peste 20 de ani, a profesorului Ion Socoteanu”, anunță cu satisfacție moderatorul (minutul 17.30), iar invitatul tace aprobator și aprobă tacit.

Ca mai întotdeauna, când e vorba de traducerea Bibliei, lucrurile sunt mai complicate, după cum voi încerca să arăt mai jos, descâlcind astfel niște ițe care de multă vreme erau foarte încurcate.

Mai întâi, precizez de la bun început că versiunea apărută în 2017 este o republicare, cu intervenții minimale, a ediției GBV (București 2001). Mai jos un citat din prefață. E important să avem datele esențiale din capul locului, fiindcă vom reveni la această chestiune într-o postare viitoare.

Să purcedem acum la analiza principalelor idei prezentate în emisiune.

Cornel Dărvășan îl invită pe traducător să spună cum a apărut ideea noii versiuni.

Prof. Socoteanu începe prin a spune că, atunci când a început să citească literatură religioasă în alte limbi, a observat că citatele biblice nu se potriveau întotdeauna cu ce știa el din versiunea Cornilescu și că astfel a început să-și pună întrebarea „cine are dreptate”.

„Când am privit mai cu atenție, am văzut că traducerea noastră era o traducere literară, adică să sune bine, nu să respecte textul, adică o traducere literală”.

Deosebirile, adaugă reputatul cardiolog, nu erau dintre cele periferice sau lipsite de importanță.

Moderatorul îl invită să dea exemple.

Dr. Socoteanu se oprește, între altele, la 2 Corinteni 5:10, pasaj care în Cornilescu clasic zice așa:

„Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.”

Profesorul de cardiologie găsește în acest verset două pietre de poticnire.

Primo, n-ar fi potrivită introducerea termenului „răsplată”; secundo, nu merge să zici „răsplată pentru rău”.

Când aud de astfel de obiecții, îmi vine să mă apuc și eu de cardiologie, fiindcă îmi dau seama că îmi pierd vremea cu activitățile mele biblico-filologice.

„Nu este permis pentru Cuvântul lui Dumnezeu să-ți adaugi idei” (22.10), mai zice traducătorul.

Să vedem acum analiza versetului din 2 Cor. 5:10.

În Biblia GBV 2001 (care este mama versiunii Stephanus 2017) găsim următoarea soluție:

„Pentru că noi toți trebuie să fim arătați înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească cele făcute în trup, potrivit cu cele ce a făcut, fie bine, fie rău.”

Problemele cu această versiune pretins literală sunt mai multe. Le iau pe rând.

  • Secvența „să fim arătați” este neromânească. Nimeni nu vorbește așa, când zice că trebuie să apară la tribunal. Nu spun că „trebuie să fiu arătat astăzi la secția de poliție”, ci „trebuie să mă prezint la secția de poliție”. Nu se câștigă nicio iotă de literalism cu asemenea formulări de lemn.
  • Secvența „să primească cele făcute în trup” (ἵνα κομίσηται τὰ διὰ τοῦ σώματος) nu e suficient de literală, dacă tot ne-am amorezat lulea de literalism. Prof. Socoteanu spune că nu este permisă schimbarea unei iote din textul biblic, dar își permite să introducă în Biblie termenul „făcute”, care nu apare în textul grec! Dacă obiectăm că D. Cornilescu a introdus „răsplată”, atunci putem să obiectăm și că se introduce termenul „făcute”, nu?
  • Traducerea GBV-Socoteanu zice „în trup”, dar textul grec zice „prin trup” (διὰ τοῦ σώματος). Avem, desigur, la subsolul traducerii, varianta „prin trup”. Dar de ce ea nu apare în susul paginii? Oare nu cumva fiindcă „traducerea trebuie să sune bine”? Paradoxal, deși traducătorul reproșează versiunii cornilesciene preocuparea pentru naturalețe, acest criteriu nu este considerat tocmai de lepădat nici de traducătorul care se vrea (dar nu este!) literalist.

Și acum să propun o traducere cu adevărat literală, adică cea pe care ar fi trebuit să o producă prof. Socoteanu, dacă ar fi fost consecvent cu sine însuși:

Căci noi toți trebuie să ne arătăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să primească fiecare cele prin trup spre ce a făcut, fie bine, fie rău.

Cum vi se pare? Așa-i că v-ar plăcea o traducere literală pe acest calapod?

Revenind la text, subliniez cât se poate de apăsat că este perfect legitim să introduci termenul „răsplată” într-un text eliptic, care vorbește despre judecată. Asta nu înseamnă că adaugi la Cuvântul Domnului, ci că articulezi ideea care este implicită în text.

La judecată NU primești fapta comisă, ci răsplata pentru ea! Atât felul în care este folosit verbul komizo în textele clasice, cât și logica textului cer întregirea gândului paulin cu termenul „răsplată”, care aparține de drept contextului. Îl simți acolo, dacă ai simțurile hermeneutice suficient de dezvoltate.

Iar ideea că termenul „răsplată” este exclusiv pozitiv nu putea să se ivească decât în mintea cuiva care nu este suficient de atent la nuanțele limbii pe care o vorbește. De bună seamă, nu e suficient să te naști într-o limbă. Trebuie și să ai urechi să o auzi.

În română avem zicala foarte expresivă „după faptă și răsplată”, în care termenul „răsplată” funcționează cu ambele înțelesuri (recompensă sau pedeapsă). Am citit cu toții Povestea babei și a moșneagului, care ilustrează perfect ce înseamnă „după faptă și răsplată”. De altfel, parcurgerea cuvântului-titlu „răsplată” din Dicționarul-tezaur al limbii române va risipi orice îndoieli ar putea să mai aibă cineva cu privire la termen.

Pesemne că și Cornel Dărvășan e bântuit de niște îndoieli, căci ia taurul de coarne:

„Domnule profesor, v-ați apucat de studiat ebraică și greacă”? (22:40)

Răspunsul prof. Socoteanu este năucitor. Cu bold am marcat secțiunile care m-au lăsat cu gura căscată.

„M-am apucat, dar nu asta este esențialul! Sigur, a vorbi despre traducerea Bibliei… aceasta presupune cunoașterea limbilor originale. Nu asta este esența pentru traducerea Bibliei. Pentru traducerea Bibliei esența este accesul la manuscrise. La inventarierea manuscriselor. Aceasta a fost prima problemă. Apoi…, nu atât cunoașterea, pentru că este vorba de limbi nevorbite, limbi clasice, ci de gramatica lor. Astăzi există un Institutul internațional de studiu al manuscriselor sacre, unde totul se face computerizat. A gândi în secolul XXI că trebuie să știi limba ebraică și greacă veche, ca să faci o traducere, este anacronic. Aceasta era, să zicem, o necesitate pentru a doua jumătate a sec. XIX. De atunci nu mai era asta problema. Problemele erau de cu totul alt ordin: cum să accesezi manuscrise, câte manuscrise sunt…”

„Și dvs. cum ați procedat?”, întreabă moderatorul.

„Pentru mine a fost importantă existența acestui institut care poate fi accesat și prin metode de actualitate, prin metode moderne…”

(Adică nu tu greacă, nu tu ebraică, fiindcă avem un Institut internațional. Care o fi acela, stau și mă întreb. O fi INTF, cel din Münster, unde am lucrat și eu o vară, digitizând și indexând manuscrise bizantine? Misterul persistă, fiindcă moderatorul nu cere detalii.)

„Și ați luat de la sursă manuscrise…”

„Sigur…! Pentru că pentru oricine vrea să traducă, primul lucru este să ai aceste manuscrise. Apoi să ai cunoștințe de limbă, apoi de gramatică veche, nu doar de limbă, pentru că nu e limbă vorbită. Deci din punct de vedere tehnic sunt cu totul altele problemele necesare pentru a aborda o traducere…”

Carevasăzică, sunt un anacronic de secol XIX, rătăcit în modernitatea secolului XXI.

Eu, cu gândirea mea revolută, credeam că pentru a te apuca de o traducere trebuie să cunoști cât mai bine limba veche în care s-a scris textul.

Dar prof. Socoteanu îmi spune că nu limba contează, ci manuscrisele!

Și manuscrisele acelea, întreb eu, în ce limbă le citești?

Cum poți să citești manuscrise grecești vechi, dacă nu cunoști limba respectivă? Papirusurile, de pildă, necesită nu doar o bună cunoaștere a limbii grecești, ci și cunoștințe avansate de codicologie.

Profit de ocazie să întreb: Câte manuscrise grecești a ținut în mână și studiat prof. Socoteanu? În ce fel le-a luat „de la sursă”? Și de ce îi trebuie lui manuscrise, dacă astăzi există ediții critice făcute de specialiști care nu se ocupă de cardiologie de luni până vineri și de colaționarea manuscriselor în week-end?

De ce îi zăpăcim și intoxicăm cu falsuri pe cititorii care nu sunt în stare să deosebească dreapta de stânga, atunci când vine vorba de traducerea Bibliei și manuscrise?

(Va urma)


În ultimul an am reușit atât de rar să public pe blog meditații la Scriptură, încât mi se pare greu de crezut că am trăit vreodată vremea în care puteam scrie astfel de postări în ritm de două-trei pe săptămână. Marșul forțat pe care ți-l impune uneori viața este necruțător, dar vine la pachet cu un eventual supliment de înțelepciune. Trecerea timpului aduce reconcilierea cu adevărul fundamental că timpul pe care îl trăim nu este al nostru. Îl trăim pe credit, fie că ne place sau nu. Dacă suntem buni ispravnici, îl „investim”, îl fructificăm, îl punem în valoare. Dacă suntem neînțelepți, îl risipim ca și când am dispune de rezerve nesfârșite, pe termen nelimitat.

Astăzi am parcurs din nou un pasaj din 2 Corinteni 4. Voi fi citit și recitit secțiunea v. 7-15 de nenumărate ori, dar numai acum s-a luminat în text opoziția „moarte-viață” care domină firul gândurilor exprimate de Apostol în aceste versete.

Paragraful se deschide cu imaginea fragilității. Apostolul se aseamănă pe sine (și pe tovarășii săi de misiune) cu niște vase de lut (în grecește, ostrakinoi, „madlenă” sonoră care îmi evocă întotdeauna „strachinile” de care am auzit întâia oară în copilărie, în casa bunicilor). Metafora este grăitoare, căci ce este mai fragil și mai ușor de spart decât un vas de lut?

Folosirea acestei imagini are rolul de crea un contrast puternic între viața umană și ceea ce am putea numi „superlativul puterii lui Dumnezeu”. Am folosit termenul „superlativ” în încercarea de a traduce grecescul hyperbolē, care inițial a însemnat „depășire” în sens fizic (de ex., performanța unui atlet care aruncă o suliță mai departe decât concurenții săi). Am însă impresia că în 2 Corinteni 4 substantivul joacă rolul unui adjectiv, având menirea de a descrie „puterea lui Dumnezeu”. (Să observăm că de la gr. hyperbolē avem în românește, prin intermediul limbilor moderne, termenul tehnic „hiperbolă”, întâlnit atât în geometrie, cât și în gramatică). Așadar, „superlativul puterii” înseamnă „putere extraordinară” sau „putere nemaipomenită” (ultima variantă, la Cornilescu). În Biblia sinodală citesc „puterea covârșitoare”, echivalare care nu mă mulțumește fiindcă, deși „covârșitor” transmite într-o oarecare măsură ideea de „hiperbolic”, eu unul am ajuns să-l simt mai ales ca sinonim al lui „copleșitor”.

Dar să revin la 2 Corinteni 4: apostolul Pavel ne spune că poartă în el o comoară, simbol folosit pentru a face referire la mesajul adus de Isus Hristos. Dar oare ce simbolizează „vasele de lut” pomenite de Apostol? Când citesc versetele 8-12, rămân cu impresia clară că cel mai probabil Pavel are în vedere trupurile umane încercate de boală, marcate de suferințe și apăsate de moarte. Atâta doar că realitatea cenușie a vieții nu-l face pe Apostol să-și piardă speranța; dimpotrivă, starea fragilă a mesagerului uman învederează și mai mult originea dumnezeiască a puterii nespus de mari care lucrează prin el, în proclamarea Evangheliei.


Am fost nevoit astăzi să mă uit peste textul grec din 2 Cor. 5:1-10. O argumentaţie complexă, o ţesătură teologică şi retorică foarte densă care ne prezintă gândirea lui Pavel cu privire la trecerea din această viaţă în cea veşnică. Apostolul pune în valoare mai multe metafore:

1)      metafora locuinţei (cort pământesc fragil vs. locuinţă cerească veşnică, nezidită de mâini omeneşti

2)      metafora îmbrăcării / dezbrăcării

3)      metafora spaţiului (acasă vs. pribegie sau aproape vs. departe).

Argumentaţia (de)curge după cum urmează:

v. 1. Trăim într-un „cort” care în cele din urmă se va desface („din toate încheieturile”), dar ştim că avem o locuinţă veşnică în ceruri. O locuinţă veşnică, nezidită de mâini omeneşti (care nu riscă să se surpe, asemenea cortului pământesc). Evident, apostolul contrastează trupul omenesc cu trupul ceresc pregătit de Dumnezeu.

v. 2 Gemem în starea actuală (în trupul pieritor), dorindu-ne intens să fim îmbrăcaţi pe deasupra cu noua locuinţă (cerească).

v. 4 Pavel sugerează că el însuşi ar vrea să aibă parte de noua experienţă fără a mai trece prin moarte, adică fără a mai fi dezbrăcat de trupul pământesc. Şi-ar dori ca îmbrăcarea cu noua locuinţă să aibă loc direct, astfel încât ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă (trupul pieritor să fie învăluit în slavă).

v. 5 De fapt, Dumnezeu chiar pentru asta ne-a pregătit: pentru viaţă. În acest scop, ne-a dat un „acont”, o primă garanţie că vom avea parte de viaţă. Această garanţie este Duhul Sfânt (de viaţă făcătorul!).

v. 6 Prezenţa Duhului în noi ne dă curaj în orice moment. Ne dă îndrăzneală chiar dacă ştim că suntem „departe” de Domnul câtă vreme „acasă” al nostru este trupul. Cu alte cuvinte, deocamdată „acasă” = „a fi în trupul pieritor”; suntem „departe” de Domnul (nu spiritual, ci spaţial), dar faptul de a fi „în pribegie” nu ne descurajează.

v. 7 (Paranteză explicativă: nu suntem descurajaţi, chiar aflaţi „în străinătăţuri”, fiindcă umblăm prin credinţă, nu prin vedere. Dacă am umbla prin vedere, am ajunge să fim deprimaţi că „this ole house” a început să scârţâie din toate balamalele).

v. 8 Pavel reia firul: Suntem plini de curaj, dar recunoaştem că, puşi să alegem, ne-ar plăcea să lăsăm în urmă trupul şi să ne ducem „acasă” la Domnul.

v. 9 Această dorinţă de a ne muta în adevărata noastră patrie ne facem să ne străduim să fim plăcuţi lui Dumnezeu. De fapt, indiferent unde am fi („acasă” la Domnul sau „în pribegie” în trup), ne străduim să fim pe placul Domnului.

v. 10 Urmează o justificare mai temeinică a strădaniei de a fi plăcut Domnului: toţi vom trece pe la scaunul de judecată al lui Hristos, ca să primim ceea ce ni se cuvine, în acord cu faptele noastre (unele fapte vor fi considerate bune, iar altele vor fi trecute la „rebuturi”).

Nu mai am răgaz să comentez textul în sinteză. L-am expus verset cu verset, evitând însă problema dificilă din v. 3. 🙂

P.S. Studenţilor mei

Fac precizarea că verbele endemeo şi ekdemeo din acest pasaj sunt folosite absolut superb, într-un joc al nuanţelor pe care nici cel mai bun traducător nu va reuşi să-l redea vreodată în mod satisfăcător. Inevitabil, prin traducere se pierde ceva. De aceea, învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi (limba greacă!) 🙂

În final, ca să ne păstrăm în tema tratată, o piesă de Southern gospel, în interpretarea cvartetului Cathedrals (mult iubit şi ascultat de mine în vremea juneţii). 🙂


La începutul epistolei 2 Corinteni, Pavel face referire la un „necaz” care l-a lovit în Asia atât de puternic, încât aproape că renunţase la speranţa că va mai trăi. Despre ce să fie vorba? O boală? Hm, indiciile sunt puţine în acest sens. Atunci ce să fie? Să fi fost vorba de un proces judiciar prin care a trecut şi care aproape i-a adus o sentinţă de condamnare la moarte? Nu am acum răgazul să fac o cercetare amănunţită, dar cert este că termenul apokrima („sentinţă juridică”), folosit în v. 9 sugerează aceasta. Tradus literal spune: „Şi simţeam în noi înşine condamnarea la moarte; asta ca să nu ne bizuim pe noi înşine ci pe Dumnezeu care învie pe cei morţi.”

Pavel ar putea să folosească ideea de „sentinţă” în mod metaforic. Adică să fi simţit moartea aproape din alt motiv şi să se folosească de imaginea condamnării la moarte pentru a sublinia iminenţa sfârşitului (care s-ar fi putut datora unui alt factor).

Cornilescu traduce de o manieră care neglijează metafora: „Ba încă ne spunea gîndul că trebuie să murim; pentruca să ne punem încrederea nu în noi înşine, ci în Dumnezeu care înviază morţii.

Ce spun alte traduceri?

NTR: „Ne-am simţit ca şi cum am fi primit condamnarea la moarte…”

Catolică 2002: „Ba chiar încă ne-am socotit în noi înşine nişte condamnaţi la moarte….”

B. Anania: „Dar noi întru noi înşine ne-am socotit osândiţi la moarte…”

Galaction: „Ci noi, în noi înşine, ne socoteam ca osândiţi la moarte…


În 2 Corinteni, în traducerea Cornilescu, Pavel spune de două ori (în 2:17 şi în 4:2) „noi nu stricăm Cuvântul”. Totuşi, în originalul grecesc sunt folosite două verbe diferite, nu unul singur, de aceea se impune o analiză mai atentă a nuanţelor mesajului paulin. Să luăm versetele pe rând.

2 Cor. 2:17 Căci noi nu stricăm Cuvîntul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulţi (gr. ou gar esmen ōs hoi polloi kapēleuontes ton logon tou theou).

Verbul tradus prin a strica este kapēleuō, care înseamnă de fapt „a vinde cu amănuntul, a negustori”, cu o conotaţie negativă însă care trimite la speculă. Desigur, dat fiind că mulţi dintre vânzători (mai ales cei care ţineau dughene sau taverne) mai „botezau” mărfurile (şi în special vinul), verbul a ajuns să facă referire, prin extensie, şi la ideea de falsificare, adulterare, stricare.

Totuşi, în contextul nostru Pavel accentuează faptul că el nu propovăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu pentru un câştig, ci din sinceritate (eilikrineia; Cornilescu – „inimă curată”). De altfel în secolele dinainte şi de după Hristos, mulţi filozofi ambulanţi (mai ales sofiştii) obişnuiau să dea lecţii în schimbul unui câştig. În lucrarea Viaţa lui Apollonios din Tyana, (biografia unui filozof trăitor între 40 şi 120 d.Hr.) întâlnim acelaşi verb, pus în relaţie cu filozofia. Apollonios încearcă să-l convingă pe Euphrates să se îndepărteze de „câştigul necinstit şi de negustoria cu lecţiile de filozofie” (I.13, gr. tou chrēmatizesthai te kai tēn sophian kapēleuein). Există multe alte exemple de acest fel în scrierile de limbă greacă.

Aşadar, versetul din 2 Cor. 2:17 ar trebui tradus astfel:

Căci noi nu facem din Cuvântul lui Dumnezeu obiect de negustorie, [pentru câştig,] cum fac mulţi, ci vorbim dintr-o motivaţie sinceră…

Bartolomeu Anania surprinde bine sensul versetului: Că noi nu suntem precum cei mulţi, care negustoresc cuvântul lui Dumnezeu
Traducerea catolică (2002) preferă o exprimare mai neologică: Căci noi nu suntem ca cei mulţi care comercializează cuvântul lui Dumnezeu…
În schimb, Galaction ( 1938 ) „amestecă” bine de tot sensurile: Căci nu suntem la fel cu cei mulţi care amestecă cuvântul lui Dumnezeu… (Te şi întrebi: cu ce-l amestecă?)

2 Cor. 4:2 Ca unii, care am lepădat meşteşugirile ruşinoase şi ascunse, nu umblăm cu vicleşug şi nu stricăm Cuvîntul lui Dumnezeu (gr. mēde dolountes ton logon tou theou)

Verbul doloō are într-adevăr sensul de „a falsifica, a adultera” şi se aplică uneori vinului (îndoit cu apă). Pavel spune în esenţă că mesajul său nu amestecă idei autentice şi neadevăruri, că nu a strecurat nimic în el (i.e. pentru a-l face pe placul destinatarilor etc.)

Bartolomeu Anania spoieşte traducerea mai mult decât e cazul: nici poleind cuvântul lui Dumnezeu… [notă la „poleind”: Falsificând prin disimulare. E discutabil dacă la asta avea în minte apostolul Pavel].

Galaction (1938): nu prefacem cuvântul lui Dumnezeu [Nu e cea mai bună alegere, fiindcă a preface necesită adesea un complement.]

Traducerea catolică (2002): nici nu falsificăm cuvântul lui Dumnezeu…


În 2 Cor. 3:1, Pavel se întreabă: „Începem noi iarăşi să ne lăudăm singuri? Sau nu cumva avem trebuinţă, ca unii, de epistole de laudă, către voi sau dela voi?

Cu ceva vreme în urmă, într-o discuţie pe blogul unui teolog care este şi clasicist, îmi exprimam îndoiala că astăzi multă lume (mai ales tinerii) ar înţelege ce vrea să spună Pavel printr-o „scrisoare de laudă”. Argumentul meu era că ar fi nevoie de o primenire a vocabularului în traducerea Bibliei pe care o folosesc evanghelicii

Astăzi, citind un material scris de un student de anul I, ajung la ceva de genul „Trebuie să fim epistole vii, epistole de laudă (2 Cor. 3:1) pentru Dumnezeul nostru”. Iată deci proba concludentă că oamenii sunt duşi în eroare cu succes de terminologia biblică.

Sintagma grecească sustatikē epistolē înseamnă „scrisoare de recomandare” şi face referire la o practică destul de răspândită în Antichitate: aceea de a recomanda pe cineva unui personaj sus-pus, prin intermediul unei epistole pe care o duce la destinaţie tocmai persoana recomandată.

Traducerea catolică (2001) foloseşte chiar sintagma „scrisori de recomandare”; Bartolomeu Anania traduce cu „scrisori de’nfăţişare”, dar nota explicativă spune că este vorba de „scrisori de recomandare”.

P.S. Pentru mai multe detalii despre scrisorile de recomandare, vezi Clinton W. Keyes, „The Greek Letter of Introduction,” în American Journal of Philology, 56 (1935), unde sunt prezentate peste 40 de exemple.

P.S. 2 Verbul „a se lăuda”, din 2 Cor. 3:1 merită şi el un comentariu detaliat, mai ales deoarece Cornilescu amestecă lucrurile: traduce şi kauchaomai şi sunistēmi cu „a se lăuda”, ceea ce deturnează intenţiile Sf. Apostol Pavel.