2 Timotei



Articolul de mai jos a fost scris în colaborare cu Sorin Loghin.

Dintre virtuțile menționate în Epistolele Pastorale, evlavia este probabil cel mai adesea în pericol de a nu fi înțeleasă cum trebuie, fiindcă puțini cititori sunt conștienți că termenul ajunge să acopere viața de credință în ansamblul ei. Pentru a putea aprecia bogăția acestui concept și a vedea ramificațiile lui practice, trebuie să facem referire nu doar la semnificațiile termenului grec eusébeia, care stă în spatele românescului „evlavie”, ci și la înțelesul termenului latinesc corespunzător – pietas, de la care provine, în ultimă instanță, românescul „pietate”.

Dacă am face un sondaj între români, cerându-le să precizeze cu ce anume asociază evlavia, probabil am descoperi că mulți dintre cei chestionați au în vedere un sentiment de devoțiune față de practicile bisericești. Potrivit acestei înțelegeri, omul evlavios ar fi cel care adoptă o atitudine cucernică în biserică (înalță rugăciuni fierbinți, cântă cu mare înflăcărare și ascultă atent mesajul predicat). Totuși, termenul eusébeia nu cuprinde doar ideea de „respect” sau „reverență” față de Dumnezeu și practicile bisericești, ci și relația cu membrii familiei sau cu societatea în ansamblul ei (inclusiv structurile de autoritate ale acesteia).

Pentru a înțelege mai bine termenul eusébeia, trebuie să facem o călătorie în trecut, cu scopul de a vedea sensurile cu care a fost folosit de-a lungul timpului. Vom începe cu perioada clasică greco-romană, care se suprapune parțial peste epoca Noului Testament. În contextul greco-roman, eusébeia se referă (alături de latinescul pietas) în mod tipic la devotamentul față de familie. În mentalul romanilor din primul secol, Eneas, eroul epopeei scrise de Vergiliu (70-19 î.Hr.), ilustrează cel mai bine ce înseamnă pietas în mod practic. Când grecii (care îi asediaseră pe troieni vreme de zece ani) reușesc finalmente să pătrundă în Troia prin vicleșug, prințul Eneas îl imploră pe Ascanius să părăsească cetatea cuprinsă de flăcări: „Hai dară, tatăl meu drag, și te urcă la mine în spate: / Însumi pe umeri te iau, iară truda aceasta mi-e dulce, / Orișicum totul va fi, o primejdie – aceeași – i-a noastră, / Dar și scăparea la fel – lângă mine micuțul Iúlus / Soț va umbla, iară soața să-mi vină pe urme, din spate” (Eneida, II.707-711, trad. D. Slușanschi).

Atitudinea aceasta nu îi are în vedere doar pe cei apropiați, ci și pe străini, dacă se întâmplă să fie năpăstuiți sau refugiați. Din punct de vedere civil, eusébeia este respectul datorat persoanelor aflate în funcții de conducere (magistrați, regi) sau legilor, cutumelor și practicilor sociale (de ex., jurămintele). Din moment ce întreaga ordine socială era plasată sub oblăduirea zeilor, este de înțeles de ce eusébeia este sinonimă cu reverența față de zei, ajungând să denumească actul închinării propriu-zis. Totuși, se înțelegea că această eusébeia, manifestată prin ritualurile cultice, izvora dintr-o atitudine lăuntrică.

În Septuaginta, traducerea greacă a Vechiului Testament, termenul se întâlnește doar de patru ori în cărțile canonice (Prov. 1:7, 13:11; Is. 11:2, 33:6), fiind folosit pentru a traduce expresia ebraică yir’at ’Adonay, „frica de Domnul”. În context veterotestamentar, evlavia presupune loialitate față de Legământ și devoțiune pentru Lege. De asemenea, înglobează atât ideea de cunoaștere a lui Dumnezeu, cât și reverența ca pas ce decurge natural din această cunoaștere.

În Epistolele Pastorale, eusébeia este folosit pentru a descrie modul de viață al creștinului autentic. Termenul este folosit de zece ori (8x în 1 Timotei, 1x în 2 Timotei și 1x în Tit). Înainte de a vedea valențele lui eusébeia într-un pasaj important, anume 1 Timotei 3:16, unde Pavel vorbește despre „taina evlaviei”, merită să ne oprim asupra înțelesului altor doi termeni din aceeași familie lexicală: adverbul eusebōs („în mod evlavios”) și verbul eusebeĩn („a trăi cu evlavie”). În Tit 2:11-12, apostolul Pavel ne spune că: „harul lui Dumnezeu ne învață să o rupem cu păgânătatea” și să trăim cu evlavie (gr. eusebōs).  Folosirea acestui adverb indică faptul că viața nouă este modelată de cunoașterea lui Dumnezeu. În 1 Timotei 5:4, Pavel scrie că, dacă o văduvă are copii sau nepoți, aceștia trebuie să învețe „să arate devoțiune” (eusebeĩn) mai întâi față de propria familie. Din context, rezultă că apostolul are în vedere datoria copiilor de a-i susține financiar pe părinți (într-o societate fără sistem de pensii sau asigurări sociale). În acest verset, eusébeia se suprapune în mod clar peste pietas așa cum o înțelegeau cititorii epopeei lui Vergiliu.

Evlavia, alături de dragoste și credință, este o virtute definitorie pentru viața creștină. Deși Pavel folosește un termen care are o istorie pre-creștină, în Pastorale termenul capătă o coloratură creștină, întrucât reverența față de ordinea socială izvorăște nu din frica zeilor, ci din cunoașterea Dumnezeului celui viu. Eusébeia este, așadar, expresia credinței noastre manifestate în viața de zi cu zi.

Secțiunea din 1 Timotei în care Pavel vorbește despre comportamentul lui Timotei în biserică se încheie cu o referire la „taina evlaviei” (tò tēs eusebéias mystḗrion), secvență care are o puternică încărcătură teologică. Până acum termenul a fost folosit pentru a descrie conduita creștină exemplară, care trebuie să fie un reper nu doar pentru cei din lume ci și pentru cei din biserică. Prin contrast, în 1 Tim. 3:16 termenul intră în alcătuirea unei formule abreviate („taina evlaviei”) care în termeni moderni are sensul de „religia creștină” (vezi expresia sinonimă din 1 Tim. 3:9: „taina credinței”). Că așa trebuie înțeleasă expresia rezultă din imnul hristologic care descrie pe scurt lucrarea mântuitoare a Domnului Isus, care începe cu întruparea și se sfârșește cu înălțarea în slavă.

În concluzie, eusébeia este un termen complex care se referă la viața creștină caracterizată de cunoașterea lui Dumnezeu,  devoțiunea față de familie și respectul față de instituțiile care formează țesutul social.

P.S. (later edit) Cum e folosit termenul „evlavios” în literatură sau în mass-media?

În Hotel Terra (de Simona Kiselevski, Cartea Românească, 2003, p. 100) găsesc următoarea utilizare: „Pe de altă parte, în preajma bisericii, alta e starea de spirit. Femei evlavioase, cu capetele acoperite de basmale, își fac zeci de cruci mărunte”.

Flacăra (2007): „Cu femei evlavioase și îndurerate, care au stat câteva ore la coadă ca să sărute, pentru ultima oară, mâna Patriarhului.”

Realitatea.net (AICI): „Femeile evlavioase cred cu tărie că, în urma acestui ritual, care durează 9 zile de miercuri consecutiv, ți se împlinește cea mai arzătoare dintre dorințe.”

Exemplele pot continua.

Reclame

Articolul de mai jos a fost scris în colaborare cu Sorin Loghin.

În vârful listei de virtuți pe care o putem alcătui în urma unei lecturi atente a Epistolelor Pauline stau, precum se știe, „credința, nădejdea și dragostea” (1 Cor. 13:13), cea din urmă fiind, de altfel, și cea mai importantă. Ce virtute am pune însă pe locul întâi, dacă ne-am opri doar asupra celor trei epistole cunoscute sub numele de Pastorale?

Repertoriul de calități enumerate de Apostolul Pavel conține una care se repetă: sōphrosýnē, termen pentru care nu este simplu de găsit un echivalent românesc adecvat. Înainte de a ne apleca asupra acestui cuvânt, să precizăm că din aceeași familie lexicală face parte și verbul sōphroneō care în sens larg înseamnă „a fi cu mintea întreagă” sau „a judeca sănătos”. Îl găsim folosit cu acest sens în Marcu 5:15: după exorcizare îndrăcitul care fusese posedat de o legiune de demoni a redevenit „întreg la minte” (sōphronoũnta).

În esență, termenul sōphrosýnē se referă la un anumit mod de gândire care are consecințe practice. Dar înainte de a lămuri sensul termenului în Epistolele Pastorale, este necesar să facem o scurtă incursiune în trecut, pentru a vedea sensurile pe care le-a avut termenul de-a lungul timpului. În stoicism, curent filozofic fondat de Zenon în secolul al III-lea î.Hr., sōphrosýnē este considerată una din cele patru virtuți cardinale, fiindu-le cerută în mod deosebit conducătorilor, întrucât aceștia au de luat decizii politice și militare importante. Echivalentul românesc ar fi „chibzuință”.

Fiindcă sōphrosýnē presupune și capacitatea de autocontrol (stăpânirea patimilor), ea a ajuns să fie asociată cu sobrietatea și castitatea. Treptat, termenul a ajuns să fie folosit într-un sens particular, ca virtute prin excelență feminină: o femeie caracterizată de sōphrosýnē este fidelă soțului. În Septuaginta, traducerea greacă a VT, cuvântul apare doar de câteva ori. Potrivit Înțelepciunii lui Solomon, sōphrosýnē (alături de pricepere, dreptate și curaj) se numără printre virtuțile produse de înțelepciune (sophía). În perioada creștină ulterioară NT, Iustin Martirul (sec. II d.Hr.) folosește și el cele două sensuri ale termenului în interiorul aceleiași scrieri: mai întâi pentru a demonstra caracterul rațional al credinței (Apologia 13.2) și apoi cu sensul de „castitate” (sōphrosýnē este opusul desfrâului; Apologia 14.2).

Din analiza surselor grecești clasice rezultă că sōphrosýnē ține atât de caracter, cât și de trăirea practică, întrucât ea presupune capacitatea de a discerne ce trebuie făcut și ce nu. În Epistolele Pastorale (1 Tim. 3:2) se precizează că un episcop trebuie să fie sṓphrōn. În același verset, Pavel precizează că slujitorul trebuie să fie fidel în căsătorie („bărbat al unei singure soții”) și „cu mintea trează”. Regăsim termenul sṓphrōn și în Tit 1:8, în lista de calități cerute de la prezbiteri (=„episcopi”). De această dată, termenul este în vecinătatea lui „înfrânat”. Nu doar liderii creștini trebuie să dea dovadă de sōphrosýnē. Nu ne surprinde să găsim virtutea și în lista de calități asociată cu experiența de viață: bătrânii, spune Pavel, trebuie să fie sṓphrōnas (Tit 2:2).

Sensul specializat („feminin”) pomenit la începutul articolului apare și în Pastorale (1 Tim. 2:9), într-un verset în care Pavel le cere femeilor să se „împodobească” (kosmeĩn) cu o ținută decentă, cu sōphrosýnē, tradus de Cornilescu prin „sfială”. Totuși, termenul grec nu transmite ideea că o femeie trebuie să se simtă timorată sau lipsită de încredere în sine, ci la faptul că ținuta ei exterioară trebuie să facă dovada discernământului și a chibzuinței. O femeie caracterizată de sōphrosýnē nu se îmbracă indecent, provocator sau fără gust. Folosirea verbului „a împodobi” (kosmeĩn) și a adjectivului kósmios (prezentabil, plăcut, ordonat) arată că elementul estetic nu este exclus, ci subordonat unei rațiuni superioare. În orice caz, îmbrăcămintea constituie expresia unei virtuți importante și a unui comportament mai larg.

De-a lungul timpului, termenul a fost redat în moduri diferite, fiecare traducere încercând să surprindă cât mai fidel, în funcție de context, sensul lui. Traducătorii Noului Testament de la Alba Iulia (1648) l-au tradus prin înțelepție (1 Tim. 2:9), încercând probabil să-l apropie de „înțelepciune”. Mai aproape de sensul primar al termenului sunt echivalenții din Biblia de la București (1688): întregăciunea minții (1 Tim. 2:9), respectiv minte întreagă (1 Tim. 2:15). O schimbare majoră se produce odată cu introducerea neologismului castitate (1 Tim. 2:15) de către traducătorii Bibliei de la Iași (1874). Acest din urmă termen acoperă foarte bine sensul „feminin” analizat în prima parte a articolului. Cât despre termenii sfială și smerenie din Cornilescu 1924, ei nu redau în mod satisfăcător sensul termenului grec. Problema a fost însă remediată în EDCR, în care sunt folosiți termenii decență (1 Tim. 2:9), respectiv chibzuință.

În rezumat, sōphrosýnē are o gamă largă de înțelesuri și utilizări, de la cel larg (judecată rațională, moderație, sobrietate, trăsături manifestate în diferite contexte), până la cel specializat, circumscris căsătoriei (castitate, înfrânare).


Am fost extrem de surprins astăzi să aflu că în 2 Tim. 3:6‒7 Pavel scrie despre „femeiuști” care sunt într-un continuu proces de învățare, în urma căruia nu ajung însă la adevăr.

ἐκ τούτων γάρ εἰσιν οἱ ἐνδύνοντες εἰς τὰς οἰκίας καὶ αἰχμαλωτίζοντες γυναικάρια σεσωρευμένα ἁμαρτίαις, ἀγόμενα ἐπιθυμίαις ποικίλαις, πάντοτε μανθάνοντα καὶ μηδέποτε εἰς ἐπίγνωσιν ἀληθείας ἐλθεῖν δυνάμενα.

Ori de câte ori am citit până acum aceste două versete în traducerea Cornilescu, mi-am imaginat că ținta criticilor sunt niște „învățătorii falși” care se fac vinovați de următoarele patru acțiuni:

Sînt printre ei unii, cari (1) se vîră prin case, şi (2) momesc pe femeile uşuratice îngreuiate de păcate şi frămîntate de felurite pofte, cari (3) învaţă întotdeauna şi (4) nu pot ajunge niciodată la deplina cunoştinţă a adevărului.

În traducerea Cornilescu pronumele „cari” este uneori de gen feminin și alteori de gen masculin, dar îmi imaginez că puțini cititori îl vor considera de gen feminin. Probabil că cei mai mulți consideră că verbele „învață” și „nu pot ajunge” se referă tot la învățători, acei bărbați care „se vâră prin case” și „momesc”.

Și totuși, textul grecesc spune altceva. Participiile sesoreumena (σεσωρευμένα), agomena (ἀγόμενα), manthanonta (μανθάνοντα) și dynamena (δυνάμενα) se referă toate la substantivul gynaikaria (γυναικάρια, „femeiuște”).

Dacă versiunea Cornilescu e ambiguă, cea a lui Bartolomeu Anania zbârcește complet textul. Poate din galanterie față de sărmanele femei. Ajunge că sunt „vânate” de acești învățători falși. De ce să mai poarte și stigmatul din v. 8?

Că dintre aceștia sunt cei ce se strecoară prin case și vânează femeiuști împovărate de păcate, purtate de felurite pofte, cei ce mereu învață și niciodată nu pot ajunge la cunoașterea adevărului.

Versiunea franceză a Bibliei de la Ierusalim aruncă peste bord galanteria (sau ignoranța) multor traducători și le bagă la apă fără nicio reținere pe damele ușuratice în căutare de iluminare.

Ils sont bien du nombre, ceux qui s’introduisent dans les maisons et envoûtent des femmelettes chargées de péchés, entraînées par toutes sortes de passions et qui, toujours à s’instruire, ne sont jamais capables de parvenir à la connaissance de la vérité.

Ca să sune conform originalului, traducerea Cornilescu ar trebui revizuită după cum urmează:

Sunt printre ei unii care se vâră prin case şi momesc pe femeile uşuratice îngreunate de păcate şi frământate de felurite pofte, [femei] care învaţă mereu şi nu pot ajunge niciodată la deplina cunoştinţă a adevărului.


Astăzi la capelă unul dintre studenţii mei a citit 2 Tim. 2:6 „Plugarul trebuie să muncească înainte ca să strîngă rodurile”. Fiindcă s-a întâmplat să am NT grec la mine, am aruncat o privire în original: τὸν κοπιῶντα γεωργὸν δεῖ πρῶτον τῶν καρπῶν μεταλαμβάνειν.

Hm… După înţelegerea mea, versetul ar trebui tradus astfel: „Agricultorul care trudeşte trebuie să fie primul care să aibă parte de roade”. Iarăşi am început să mă întreb: cum a ajuns Cornilescu la traducerea pe care o citim astăzi?

Am aruncat o privire în BW şi am descoperit că imensa majoritate a traducerilor propun soluţii similare cu ce am găsit eu. Există şi câteva excepţii, între care versiunile „Darby” (engleză, franceză, germană) şi Segond (1910). Iată-le:

Geneva (1599) The husbandman must labour before he receiue the fruites.

Darby (1884/1890) The husbandman must labour before partaking of the fruits.

Darby (1885) il faut que le laboureur travaille premièrement, pour qu’il jouisse des fruits.

Elberfelder (1905) Der Ackerbauer muß, um die Früchte zu genießen, zuerst arbeiten.

Segond (1910)  Il faut que le laboureur travaille avant de recueillir les fruits.

Înclin să cred că şi în acest caz (precum în altele), sursa soluţiei din Cornilescu este Segond.