Epistola către Evrei și martirii din 2 Macabei.

Am terminat și Epistola către Evrei. Argument foarte meșteșugit, teologie subtilă, retorică fasonată. O combinație bună de „polemică” și „pastorală”.

Evrei nu mi se pare „pătimașă” (ca epistolele lui Pavel). Nu vezi pathos arzător, revărsări emoționale, clocot. Nu găsești ironie, satiră, apel la propria experiență, afirmarea propriei autorități. Autorul este mai detașat și mai cerebral, dar are o capacitate extraordinară de a zugrăvi o frescă istorică emoționantă în Evrei 11.

Ca să poți înțelege tabloul, trebuie să știi un pic de istorie intertestamentară, altfel ratezi elemente importante.

De pildă, cei care au refuzat să primească „izbăvirea” și care au fost „torturați” sunt martirii din 2 Macabei 6-7. Un element de legătură între Evrei și Macabei este folosirea verbului tympanizo (a trage pe roată, instrument de tortură circular pe care era întins condamnatul). Instrumentul (tympanon) este pomenit în 2 Macabei 6:19, 28.

Mai jos pasajul de final din Evrei 11.

***

Și câte aș mai putea zice, însă nu mi-ar ajunge vremea, dacă aș vrea să povestesc despre Ghedeon, Barac, Samson, Iefta, David, Samuel și profeți! Prin credință au biruit împărății, au făcut dreptate, au dobândit făgăduințe, au închis gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, s-au vindecat de boală, au fost viteji în luptă, au pus pe fugă oștirile străine. Femeile i-au primit înapoi pe cei care muriseră și care au înviat; unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea și au fost torturați^a. Alții au suferit batjocuri și biciuiri, ori chiar lanțuri și temniță, au fost uciși cu pietre, tăiați în două cu fierăstrăul, au murit uciși de sabie, au pribegit îmbrăcați cu cojoace și în piei de capră, lipsiți, prigoniți, chinuiți – ei, de care lumea nu era vrednică – rătăcind prin pustietăți, în munți, prin peșteri și prin crăpăturile pământului. Toți aceștia, deși au primit o bună mărturie pentru credința lor, n-au primit ce le fusese făgăduit, căci Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârșire fără noi.

 ^a11:35 Aluzie la martirajul celor descriși în 2 Macabei 6-7.

 

De unde au apărut „norii și ceața” în Biblia de la București? (Ev. 12:18)

Sunt foarte nedumerit de ceea ce găsesc astăzi în Evrei 12:1 în Biblia de la București.

Motivul mai precis al nedumeririi îl reprezintă doi dintre echivalenții folosiți pentru a traduce ultimele trei elemente din versetul următor:

Οὐ γὰρ προσεληλύθατε ψηλαφωμένῳ ὄρει, καὶ κεκαυμένῳ πυρί, καὶ γνόφῳ, καὶ σκότῳ,καὶ θυέλλῃ,

Nedumerirea nr. 1:

De ce gr. gnophos a fost tradus prin „nori”?

Nedumerirea nr. 2:

De ce gr. thyella (‘furtună’) a fost tradus prin ceață?

Să fi văzut traducătorul κύφελλα (‘nori de ceață’) în loc de θύελλα? Felul în care e tipărită secvența καὶ θυέλλῃ în Biblia de la Frankfurt ar putea explica (parțial) o astfel de eroare.

 

„Le aducea cerul pe pământ”? (Ev. 12:25)

Aruncând astăzi o privire într-un verset din Evrei, mai precis în 12:25, m-a surprins felul în care este tradus în versiunea Bartolomeu Anania.

Textul grec (NA27) zice așa:

Βλέπετε μὴ παραιτήσησθε τὸν λαλοῦντα· εἰ γὰρ ἐκεῖνοι οὐκ ἐξέφυγον ἐπὶ γῆς παραιτησάμενοι τὸν χρηματίζοντα, πολὺ μᾶλλον ἡμεῖς οἱ τὸν ἀπ᾽ οὐρανῶν ἀποστρεφόμενοι,

Eu l-aș traduce așa:

Luaţi seama ca nu cumva să-L respingeţi pe Cel care vorbeşte. Dacă n-au scăpat aceia când l-au respins pe cel care îi înștiința de pe pământ, cu cât mai puţin [vom scăpa] noi, dacă ne îndepărtăm de Cel care [ne vorbeşte] din cer

Bartolomeu Anania traduce după cum urmează:

Vedeți să nu-I întoarceți spatele Celui ce grăiește; că dacă n’au scăpat de pedeapsă aceia, care I-au întors spatele Celui ce prin cuvinte le aducea cerul pe pământ, cu atât mai mult noi, de ne vom îndepărta de Cel ce ne grăiește chiar din ceruri;

Câteva observații:

 (2) traducătorul a introdus un complement („de pedeapsă”) pentru a întregi sensul verbului „n’au scăpat”;

(3) verbul chrematizo a fost tradus de o manieră foarte stranie: „prin cuvinte le aducea cerul”! Mă tem că nu pot accepta o astfel de traducere, fiindcă sensul verbului chrematizo este „a avertiza, a înștiința, a face cunoscut un mesaj”.

Autorul compară teofania de pe Muntele Sinai (momentul în care a fost dată legea) cu mesajul rostit de Isus, care vorbește din ceruri. Vechii evrei n-au scăpat de pedeapsă atunci când s-au răzvrătit împotriva cuiva care le vorbea de pe pământ, prin urmare nici destinatarii nu vor scăpa de judecata lui Dumnezeu dacă îl părăsesc pe Isus, cel care le vorbește din ceruri.

Așadar, nu există nimic în text care să sugereze că Dumnezeu „aducea raiul pe pământ” în Exod 19-20.

P.S. Să nu se supere prietenii mei ortodocși (imparțiali, ca toți românii), dar cred că patriarhul Daniel a avut dreptate să refuze versiunii Anania statutul de „sinodală”. Nu poți face versiune sinodală din traducerea unui singur om, oricât de numeroase ar fi fost ostenelile pe care s-a sprijinit el.

 

„Carele pre cei proști îi înceape spre Hristos” (Ev. 6:1)

Fiindcă am studiat binișor textul epistolei către Evrei, ori de câte ori citesc NT 1648 îmi sare în ochi imediat câte o formulare care nu se potrivește cu textul meu mental.

Astăzi mi-a atras atenția un verset care sună destul de neobișnuit:

Pentr-aceaia, lăsând cuvântul carele pre cei proști îi înceape spre Hristos, spre întregire să ne nevoim, nepuind iară temeiul pocăinței den lucrurile moarte, și credinției în Dumnezău…

Cuget întru sinea mea: de unde or fi apărut „proștii” în această traducere, că nici vorbă de așa ceva în original. Te pomenești că latina lui Beza e de vină!

Când verific în NT Beza, taman asta găsesc:

Textul grec zice (mai simplu) Διὸ ἀφέντες τὸν τῆς ἀρχῆς τοῦ Χριστοῦ λόγον ἐπὶ τὴν τελειότητα φερώμεθα, μὴ πάλιν θεμέλιον καταβαλλόμενοι μετανοίας ἀπὸ νεκρῶν ἔργων καὶ πίστεως ἐπὶ θεόν

Beza a tradus ἀφέντες τὸν λόγον prin omisso sermone, dar nu mi-e clar de ce a tradus τῆς ἀρχῆς cu qui rudes inchoat („care pe cei neinstruiți îi începe” i.e. „inițiază”?).

Pe măsură ce citesc NT 1648 se conturează tot mai mult ideea că unul dintre traducători n-a știu grecește. Altminteri nu-mi explic de ce a mers pe mâna lui Beza, în loc să se uite la izvodul grecesc, de care zice că s-a ținut vârtos în prefață.

Tradiția biblică românească începe cu un ecumenism de toată frumusețea:

• Coresi publică tot soiul de „eresuri” protestanticești, când calvinești, când luterane.
• NT tradus în bună măsură după latineasca reformatului Beza
• VT tradus la Stambul de către un „pantalonar” care a folosit o Septuaginta protestantă publicată la Frankfurt!

Aferim!

 

„Solvet saeclum in favilla”. Despre „desfacerea” elementelor și sfârșitul lumii în variantă petrină (1)

Mi-am propus cândva să scriu o serie de postări despre „sfârșiturile de lume” în viziunea Noului Testament.

De ce „sfârșituri”? Pentru că în NT sfârșitul lumii este prezentat prin intermediul mai multor metafore și imagini. Realitatea sfârșitului este una singură, dar unghiurile sub care este prezentată sunt foarte numeroase

Las deoparte pasajele despre sfârșitul lumii din învățătura Mântuitorului și din Apocalipsa și mă opresc la pasajele mele favorite (trei la număr) din epistolarul neotestamentar.

Primele două vor fi prezentate foarte succint. Ele sunt de fapt menționate doar ca fundal pentru pasajul care mă interesează de fapt: 2 Petru 3:1-13.

(1) Eliberare din robia stricăciunii / degradării / corupției (Rom. 8:21). Sfârșitul lumii în varianta „Romani 8” este cel mai senin. Din nefericire, pentru mulți evanghelici români Romani 8 este un capitol sigilat cu șapte peceți. Când mesajul profund și frumos al acestui capitol nu este răstălmăcit, el este pur și simplu ignorat. În soteriologia evanghelică tipică (foarte „escapistă”), lumea creată nu joacă niciun rol. Ne este suficient să știm că vom fi „răpiți”, iar în urma noastră se vor înălța rotocoalele de fum ale unui pământ prefăcut în scrum. Noi „urcăm la cer”, în vreme ce „lumea veche” se prăbușește în haos. Ideea de „pământ înnoit” e profund antipatică evanghelicului mediu binevoitor care vrea să „meargă în cer”.

(2) Zguduire. Această imagine se găsește în Epistola către Evrei 12:25-28. În finalul capitolului, autorul îi avertizează pe ascultători să nu ignore glasul Celui care vorbește. Dacă n-au scăpat oamenii din vechime, cărora li s-a vorbit de pământ, ‒ se întreabă retoric autorul ‒ cum vom scăpa noi, cei care Îl respingem pe cel care vorbește din ceruri? Cel al cărui glas a zguduit odinioară pământul anunță că va mai zgudui încă o dată nu doar pământul, ci și cerul. În urma acestui proces de schimbare (μετάθεσιν) a realităților clătinate (τῶν σαλευομένων) vor române numai cele care nu pot fi clătinate (τὰ μὴ σαλευόμενα). Realitatea finală, aflăm din v. 28, este Împărăția lui Dumnezeu, împărăție pe care o primim și pentru care trebuie să fim recunoscători. De notat că verbul „primim” este la prezent, el având în vedere o acțiune care începe aici și se termină în viitor.

(3) Dintre toate „sfârșiturile” de lume prezentate în NT, cel mai dramatic și incendiar (la propriu) se întâlnește în 2 Petru 3, pasaj care, împreună cu alte texte biblice, stă la baza celebrului imn latinesc Dies Irae.

Să vedem în mare firul argumentației din acest capitol.

Scopul autorului este să trezească mintea destinatarilor, pentru ca ei să-și aducă aminte de cuvintele profeților și de porunca Domnului dată prin apostoli.

Punctul principal (τοῦτο πρῶτον) asupra căruia trebuie să fie avizați destinatarii este că la sfârșitul zilelor vor veni „batjocoritori cu batjocură” care vor pune sub semnul întrebării promisiunea parousiei lui Hristos. Contextul sugerează că „batjocoritorii” sunt din mediul iudeo-creștin, nu din mediul păgân. Destinatarii și adversarii lor sceptici și batjocoritori împărtășesc un set de presupoziții comune, anume că lumea are un început (ἀπ᾽ ἀρχῆς κτίσεως).

(Va urma)

 

Preoție „netrecătoare” sau „care nu trece de la unul la altul”? (Evrei 7:24)

Săptămâna asta cineva mi-a semnalat o postare pe un blog ortodox în care apar verzi și uscate despre traducerea Cornilescu. De fapt, sunt mai mult uscate decât verzi.

Autorul postării e celebrul Bogdan Mateciuc care, după întortocheate peregrinări prin spațiul evanghelic, a trecut la ortodocși. (Despre el am mai avut onoarea de a scrie AICI, AICI și AICI).

N-ar fi o problemă că s-a convertit. Slavă Domnului, trăim într-o țară cu libertate religioasă, oamenii trec dintr-o parte în alta și din alta în cealaltă.

Problema e semidoctismul lui Bogdan Mateciuc, semidoctism care se combină în mod dezastruos cu zelul lui pentru noua lui credință. Ca să se asigure că de-acum a ajuns past the point of no return, dânsul s-a blindat cu tot soiul de „certitudini”.

Unele dintre ele, din păcate, sunt îndoielnice.

Zice așa dânsul, preluat de blogul Saccsiv.

Preoţia. La Evrei 7:24, în Biblia ortodoxă (traducerea IPS Bartolomeu Anania) se poate citi: „dar Iisus are o preotie netrecătoare prin aceea că El rămâne în veac”, pe când în traducerea Cornilescu scrie „Dar El, fiindcă rămâne în veac, are o preotie, care nu poate trece de la unul la altul”. Citatul este folosit de protestanti pentru a justifica necredinta lor fată de succesiunea apostolică.

Chestiunea e nițel mai complicată și nu suportă să fie tranșată ca nodul de la Gordium.

Cine a mai tradus în acest verset taman precum Cornilescu, cel căruia Bogdan Mateciuc îi face proces de intenție?

Nimeni altul decât preotul ortodox Grigore Pișculescu, alias Gala Galaction.

Oare Gala Galaction (inchizitorul lui T. Popescu în 1924) putea fi bănuit că nu crede în succesiunea apostolică? Sunt tare curios cum ar explica B. Mateciuc (și armata de semidocți care îi popularizează acuzele) această stranie situație: un traducător ortodox folosește o soluție considerată „protestantă”.

În fapt, folosirea de către Cornilescu a acestui echivalent are două posibile surse, după cum explicam într-un articol despre relația dintre Cornilescu și Segond.

Reiau mai jos fragmentul relevant.

Termenul aparabatos se întâlneşte în Noul Testament doar în Evrei 7:24, cu referire la preoţia lui Hristos. Parafraza folosită de Cornilescu pentru a traduce acest termen („care nu poate trece dela unul la altul”) a fost criticată de teologii ortodocşi, care văd aici o formulare tendenţioasă al cărei rol este să pună sub semnul întrebării preoţia specială a celor hirotonoţi în diverse trepte ale ierarhiei bisericeşti ortodoxe.

Totuşi, echivalentul propus de Cornilescu nu este o creaţie proprie, ci un împrumut din două posibile surse: versiunea SEGOND („un sacerdoce qui n’est pas transmissible”) sau lexiconul THAYER („unchangeable, and therefore not liable to pass to a successor”), despre care ştim că a stat pe masa de lucru a lui Cornilescu.

În orice caz, sensul preluat de Cornilescu nu pare să fie atestat nicăieri în literatura greacă. Înţelesurile lui aparabatos în literatura clasică sunt: „inviolabil” (despre o lege); „inexorabil” (despre soartă); „neschimbător” (despre cursul stelelor); „infailibil” (despre matematicieni); „constant” (despre evlavie); „nealterabil” (ca termen tehnic în context juridic). În contextul cap. 7, el ar trebui tradus cu „permanent” sau „netrecător”.

Când analizăm tradiţia biblică românească în acest punct, descoperim cu surprindere că perifraza „care nu mai trece la altul” se întâlneşte şi la GAL. 1938, prin intermediul căreia a pătruns în NT. 1951 şi în BIBL. 1968.

Schimbarea s-a produs odată cu NT. 1979, care a introdus „netrecătoare” (termen întâlnit şi la ANANIA). Alţi echivalenţi folosiţi pentru acest termen sunt: rămîitoriu NT. 1648, nepetrecătoare BIBL. 1688, veacinică MICU, neîncălcata BIBL. 1874, nestrămutată NITZ. 1897, BIBL. 1911, CORNIL. 1931, veşnică BIBL. 1914.

De ce a tradus Cornilescu aparabatos așa cum a tradus? Fiindcă a existat un precedent. De fapt, au existat două: Segond și Thayer. Nu a scos din capul lui ceva care să combată succesiunea apostolică. De fapt, nu prea știm ce credea Cornilescu despre succesiunea apostolică și e eronat să-i punem în cârcă tot soiul de idei fără a prezenta și dovezi.

Morala?

E periculos să compari două versiuni (Cornilescu și Anania) și să crezi că gata, ai o explicație cuprinzătoare cu privire la diferențele pe care le observi. Analiza mai multor versiuni trebuie făcută din perspectiva textelor după care s-a tradus și punând fiecare traducere în contextul ei.

 

Ioan Hrisostomul despre Evrei 11:11

Cred că parafraza lui Ioan Hrisostomul la Evrei 11:11 e una dintre puținele care nu mă convinge. Părintele răsăritean comentează astfel textul:

Prin credință însăși Sara a primit putere de a concepe sămânță (εἰς καταβολὴν σπέρματος), și a născut după ce îi trecuse vârsta. Ce înseamnă „eis katabolen spermatos”? Înseamnă că cea aproape moartă, stearpă, a primit putere de a reține (κατασχεῖν) sămânța, de a o primi (ὑποδοχὴν). Căci neputința ei era dublă: cea din cauza timpului, căci era într-adevăr îmbătrânită, și cea care ține de fire, căci era stearpă.

Interesant e că și versetul următor (v. 12) e înțeles cu referire tot la Sara (vezi textul cu roșu).

Mai jos tot citatul în greacă.

Πίστει καὶ αὐτὴ Σάῤῥα δύναμιν εἰς καταβολὴν σπέρματος ἔλαβε, καὶ παρὰ καιρὸν ἡλικίας ἔτεκε. Τί ἐστιν, Εἰς καταβολὴν σπέρματος; Εἰς τὸ κατασχεῖν τὸ σπέρμα, εἰς ὑποδοχὴν δύναμιν ἔλαβεν ἡ νενεκρωμένη, ἡ στεῖρα. Διπλῆ γὰρ ἦν ἡ πήρωσις, ἡ μὲν ἀπὸ τοῦ χρόνου, γεγηρακυῖα γὰρ ἦν ὄντως· ἡ δὲ  ἀπὸ τῆς φύσεως, στεῖρα γὰρ ἦν. ῞Οθεν, καὶ ἐξ ἑνὸς ἐγεννήθησαν οἱ πάντες, καὶ ταῦτα νενεκρωμένου, ὡς τὰ ἄστρα τοῦ οὐρανοῦ τῷ πλήθει, καὶ ὡσεὶ ἄμμος ἡ παρὰ τὸ χεῖλος τῆς θαλάσσης ἡ ἀναρίθμητος. ῞Οθεν, φησὶ, καὶ ἐξ ἑνὸς ἐγεννήθησαν οἱ πάντες. Οὐ τοῦτο μόνον ἐνταῦθα λέγει, ὅτι ἐγέννησεν, ἀλλ’ ὅτι καὶ τοσούτων ἐγένετο μήτηρ, ὅσων οὐδὲ αἱ εὔφοροι γαστέρες·

 

Cine a primit putere de a procrea? Sara sau Avraam? (Ev. 11:11)

Evrei 11:11 e un verset dificil din două motive:

(1) Fiindcă textul grec înregistrează variații în manuscrise. De pildă, unele manuscrise menționează că Sara era stearpă și că a născut. Altele omit termenul „stearpă”.

(2) Chiar și fără variații, textul e dificil. Cele mai multe traduceri românești spun că Sara a primit putere să zămislească. Exegeții străini consideră (în majoritate?) că subiectul versetului este Avraam, care a primit (ἔλαβεν) putere (δύναμιν) pentru a „depune” sămânța (εἰς καταβολὴν σπέρματος).

Termenul katabole este folosit deseori în scrierile grecești cu sensul de „semănare”, „însămânțare”.

Filon comentează doct într-o lucrare a sa că nimic din cele ce trăiesc pe pământ nu poate crește fără o esență umedă (ὑγρᾶς οὐσίας). Acest fapt ar fi demonstrat de „semănările” (αἱ καταβολαὶ) de semințe care fie sunt umede (ca cele ale animalelor), fie nu odrăslesc fără umezeală (ca cele ale plantelor).

Exemple pot continua și din alți autori.

Verbul kataballo este folosit în textele clasice cu sensul de „a însămânța” / „a (de)pune sămânța”.

Marcus Aureliu, de ex., folosește verbul cu acest sens în Cugetările (4.36) sale, într-un pasaj cam criptic, dar totuși util pentru scopurile filologului:

Tot ce există este într-un anumit fel sămânța a aceea ce va fi, dar tu te duci cu gândul numai la semințele (σπέρματα) care sunt (de)puse (καταβαλλόμενα) în pământ (εἰς γῆν) sau în pântece (ἢ μήτραν), însă această [perspectivă] e foarte trivială (ἰδιωτικόν).

Așadar, în lumina acestor considerații, textul biblic ar trebui tradus (literal, strict pentru uz exegetic) după cum urmează:

Prin credință − deși însăși Sara stearpă −  [Avraam] a primit putere de a depune sămânță, chiar și după vremea maturității, căci a considerat credincios pe cel care îi făgăduise.

Cu unele retușuri textul ar putea suna astfel:

Prin credință − deși Sara era ea însăși stearpă −  [Avraam] a primit putere de a odrăsli sămânță, chiar și după ce îi trecuse vremea, căci l-a socotit vrednic de crezare pe cel care îi făcuse făgăduința.

Πίστει καὶ αὐτὴ Σάρρα στεῖρα δύναμιν εἰς καταβολὴν σπέρματος ἔλαβεν καὶ παρὰ καιρὸν ἡλικίας, ἐπεὶ πιστὸν ἡγήσατο τὸν ἐπαγγειλάμενον.

Update 6 aprilie 2013

Tocmai am descoperit în biblioteca ITP o colecție de eseuri (Greeks, Romans, and Christians. Essays in Honor of Abraham J. Malherbe), editată de D. L. Balch, E. Ferguson, W. A. Meeks. Unul dintre eseuri face referire tocmai la această problemă: Pieter Willem van der Horst, „Sarah’s Seminal Emission: Hebrews 11:11 in the Light of Ancient Embryology”, p. 287-304.

van der Horst consideră că autorul cărții Evrei „means what he says”, anume că Sara a primit putere de a „concepe sămânța”. Citez un mic fragment:

This chapter will demonstrate that the view that women had their own seminal emissions was not an eccentric, but a quite current, opinion in antiquity and that this idea did not remain limited to Greek scholarly circles but penetrated in other strata of society as well. It will also demonstrate that this theory was well known in early Judaism. (p. 288)

 

Note exegetice la Evrei 9.

La cea mai recentă întâlnire a Clubului de Greacă am parcurs o jumătate din cap. 9 al Epistolei către Evrei.

Găsim acolo una dintre cele mai puternice argumentații care deconstruiesc sistemul de jertfe veterotestamentare.

În lumina celor spuse de autorul epistolei în cap. 7-9 sunt contrariat când mă gândesc că unii creștini evanghelici (exponenți ai unei hermeneutici cam buiece) așteaptă reconstruirea Templului și restaurarea unui sistem de jertfe. Care sistem de jertfe cumva ar fi legitim în ochii lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu ar avea două legăminte paralele și două popoare separate! Unii de clasa întâi și alții de clasa a II-a!

Da, știu interpretarea cu smochinul…

Dispensaționaliștii sunt hermeneuți atât de ingenioși, încât reușesc să propună interpretări care îl contrazic subtil pe însuși Mântuitorul Isus, care a declarat: „În veci să nu mai dea rod din tine…”

Pentru toți „în veci” este „în veci”. Mai puțin pentru dispensaționaliști, care scot frunză verde de smochin și din piatră seacă. 🙂

Dar să revenim la Evrei 8

Capitolul începe spunând că primul legământ are anumite rânduieli.

Urmează descrierea primei încăperi a cortului −  Ἅγια

• λυχνία
• τράπεζα

Găsim apoi descrierea celei de-a doua încăperi − Ἅγια Ἁγίων

• χρυσοῦν θυμιατήριον
• τὴν κιβωτὸν τῆς διαθήκης
  • στάμνος
  • ῥάβδος
  • αἱ πλάκες

• τὸ ἱλαστήριον

Ni se spune că cele două încăperi au statut diferit.

În sistemul de jerfe levitice, accesul în Sfânta Sfintelor este restricționat.

Câtă vreme primul cort rămâne în picioare, drumul către Sfânta Sfintelor este închis, for all practical purposes.

Jertfele „vechi” nu pot desăvârși conștiința închinătorului.

Ele sunt „exterioare” și au caracter temporar.

Hristos, marele preot al bunurilor viitoare, a intrat în sanctuarul ceresc cu propriul sânge și a dobândit o răscumpărare veșnică.

Sângele + cenușa folosite în ceremonial aduc numai curățirea exterioară.

Prin contrast, sângele lui Hristos curățește conștiința.

Ideea este absolut revoluționară. Jertfa lui Hristos vizează dimensiunea interioară a omului!

 

Fără să părăsim Biserica (!) noastră (Ev. 10:25)

Lucrând la traducerea cap. 10 din Evrei, am găsit un exemplu interesant de „condiţionare” teologică, de factură ecleziologică.

Textul grec spune

μὴ ἐγκαταλείποντες τὴν ἐπισυναγωγὴν ἑαυτῶν, καθὼς ἔθος τισίν, ἀλλὰ παρακαλοῦντες, καὶ τοσούτῳ μᾶλλον ὅσῳ βλέπετε ἐγγίζουσαν τὴν ἡμέραν (Heb 10:25)

adică

„Fără a neglija/abandona adunarea laolaltă, după cum este obiceiul unora, ci îndemnându-ne [unii pe alţii] şi aceasta cu atât mai mult cu cât vedeţi că se apropie Ziua”.

Versiunile vechi traduc relativ corect acest verset.

Iau câteva exemple:

Bib. 1914: Nepărăsind adunarea noastră, precum au unii obicei; ci îndemnând unul pre altul; şi cu atâta mai mult, cu cât vedeţi apropiindu-se ziua.

Gal. 1938: Fără să părăsim adunarea cea înde noi, precum le este obiceiul unora, ci îndemnători făcându-ne, cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie.

În NT. 1951, cel de care se plângea Galaction că a fost schingiuit în fel şi chip, acest verset a primit o altă tentă. Termenul episynagoge („adunare”) a fost tradus prin „Biserică”. Un fel subtil de a combate convertirile la alte denominaţiuni. „Nu părăsiţi adunarea” devine „Nu părăsiţi Biserica noastră [Ortodoxă Română]”. În lupta de două mii de ani a BOR cu „sectele”, acest verset poate fi foarte folositor. 🙂

Iată cum sună versetul în această versiune (NT. 1951), publicată în timpul vieţii lui Galaction, dar fără voia lui:

„Fără să părăsim Biserica noastră, precum le este obiceiul unora, ci îndemnători făcându-ne, cu atât mai mult, cu cât vedeţi că se apropie ziua aceea.”

Inutil să mai spun, dar spun totuşi, această traducere adusă din condei a supravieţuit până la adânci şi netulburate bătrâneţi, adică până astăzi. Am întâlnit-o în ediţia sinodală 2008.

 

Avertismente din cartea Evrei (3)

3:12 Nu vă depărtaţi de Dumnezeul cel Viu!

O inimă rea şi necredincioasă ar putea să-i facă pe destinatari să se îndepărteze (apostenai) de Dumnezeu.

Verbul aphistemi, folosit de autor, are sensul de „a se îndepărta”. În NT verbul este folosit atât la propriu, (în Luca 2:37, despre Ana, care nu se îndepărta de Templu, ci slujea lui Dumnezeu cu post şi rugăciune) cât şi metaforic (ca în 1 Tim. 4:1, cu referire la lepădarea de credinţă; unii se vor lepăda de credinţă – apostesontai tines tes pisteos).

Acest îndemn vine în contextul aluziei la episodul tragic „Masa şi Meriba”, pomenit de Psalmul 95:7-11, citat în Evrei 3.

 

Avertismente din cartea Evrei (II)

2:3 Nu trataţi neglijent o mântuire aşa de mare!

Autorul cărţii a vorbit mult despre îngeri în cap. 1, arătând cum (nu) se compară ei cu Hristos. Termenul „îngeri” face trecerea la un nou avertisment: mesajul adus prin îngeri s-a dovedit ferm (bebaios). E vorba, desigur, de Legea care a fost dată prin îngeri (vezi Fapte 7:53 şi Gal. 3:19). Abaterile şi neascultările faţă de Lege (intermediată de îngeri) au fost retribuite pe măsură.

Şi atunci, cum vom ieşi „basma curată” dacă tratăm neglijent (amelesantes) mântuirea adusă de Hristos. Verbul ameleo înseamnă „a ignora, a neglija, a trata neglijent, a fi nepăsător, a se dezinteresa”. De pildă, în Mat. 22:5 cei poftiţi la ospăţ s-au arătat nepăsători faţă de invitaţie şi şi-au văzut de interesele proprii.

Ce înseamnă o „mântuire aşa de mare”?

– mântuirea şi-a avut începutul în însăşi proclamarea lui Hristos (cel care este mai mare decât îngerii)

– a fost confirmată de cei care au auzit-o [autorul nu pretinde că L-ar fi auzit personal pe Hristos predicând]

– a avut atestare din partea lui Dumnezeu prin semne şi minuni

– a fost însoţită de „împărţiri” (manifestări) ale Duhului Sfânt

Avem deci o „mântuire trinitară” în Evrei. Destinatarii începuseră să slăbească în încrederea lor. Autorul le atrage atenţia că e periculos să tratezi cu nepăsare ceea ce Dumnezeu îţi oferă atât de generos.

Concluzie

Dacă mesajul mediat prin fiinţe de ordin inferior (îngerii) a fost totuşi nezdruncinat şi s-a tradus în consecinţe drastice (pentru cei care l-au sfidat), cu cât mai severă va fi neglijarea unui mesaj mult mai măreţ?

 

Avertismente din cartea Evrei

Epistola către Evrei are o ţesătură „retorică” fascinantă. O argumentaţie formidabilă, care pune în valoare o colecţie impresionată de veterotestamentare şi o paletă semnificativă de avertismente. Am să încerc să le prezint succint măcar câteva dintre ele, într-o serie de postări scurte.

Mai întâi, să precizez că destinatarii cărţii Evrei sunt iudeo-creştini care l-au primit pe Isus ca Mesia şi care acum sunt supuşi la tot soiul de presiuni şi persecuţii, pentru a reveni la „legea strămoşească”. Tentaţia este imensă. Unor astfel de oameni le scrie autorul, folosindu-se de un arsenal retoric redutabil.

2:1 – Nu vă lăsaţi duşi de curent!

Verbul pararrheo sugerează imaginea unui obiect dus de curentul puternic al apei. Vezi Is. 44:4 (pararrheon hydor), „apă curgătoare”. Destinatarii sunt îndemnaţi să nu se lase târâţi de presiunile care s-au revărsat asupra lor. „A fi dus de curent” este o metaforă pentru abandonarea credinţei în Hristos.

 

Despre îngeri şi vânturi (Evr. 1:7)

La Evrei 1:7, textul original spune, fără niciun echivoc, după cum urmează (citând cu o mică modificare din traducerea greacă a Ps. 103:4):

“El face din îngerii Lui vânturi (pneumata) şi din slujitorii (leitourgous) Lui o flacără de foc.”

Când citeşti însă în Cornilescu, găseşti cu totul altceva, adică exact opusul textului grecesc.

Şi despre îngeri zice: ,,Din vînturi face îngeri ai Lui; şi dintr’o flacără de foc, slujitori ai Lui”

În capitolul 1 citim despre faptul că Hristos a devenit mai bun decât îngerii (v. 4) şi că a moştenit (primit) un nume mai strălucit decât al lor. Îngerii, ne dă de înţeles autorul, sunt fiinţe de alt ordin. Sunt net diferiţi de Fiul, în primul rând fiindcă nu sunt „imutabili”. Dimpotrivă, pot fi “reduşi”, cum s-ar spune, la elemente primordiale (aer/vânt şi foc). În contrast cu această “tranzitivitate”, scaunul de domnie al Fiului rămâne “în veci de veci” (v. 8), el rămâne acelaşi şi anii lui nu se sfârşesc (v. 12). Hristos este Fiu, pe când îngerii sunt duhuri slujitoare.

Mi-e imposibil să înţeleg cum a ajuns Cornilescu la această traducere („din vânturi face îngeri”). Să vedem cum se prezintă lucrurile în celelalte traduceri ale NT:

Nitzulescu 1897: „Cel ce face pe îngeri săi vânturi şi pe slujitori săi pară de foc.” (Corect, doar că lipsesc nişte „i”-uri).

Galaction: „Cel ce face din vânturi solii săi şi din para focului pe slujitorii săi” (Modificare a înţelesului original, probabil pentru a armoniza textul din NT cu cel din VT).

BA 2001: „Cel ce face pe îngerii Săi duhuri şi pe slugile Sale foc arzător”. (B. Anania preferă o soluţie mai veche în traducerile NT, considerând că pneuma înseamnă „duh”, nu „vânt”, aşa cum cere paralelismul cu focul. Găsim această soluţie, de ex., în trad. sinodale din 1914, 1968 şi 1982. În plus, traduce pyros floga cu „foc arzător”, ceea ce e cam nepotrivit).

NTR: „Din vânturi El Îşi face îngeri şi din flăcări de foc – slujitori”. (E suprinzător că şi NTR, care altminteri traduce corect, deformează originalul).

Am consultat încă vreo 6-7 traduceri ale NT în româneşte. Singura fidelă originalului este Nitzulescu (preluat şi în Biblia 1911).

 

Cunoştinţă sau conştiinţă? (Evr. 10:2)

Cornilescu traduce astfel Evrei 10:2:

Altfel, n-ar fi încetat ele [jertfele] oare să fie aduse, dacă cei ce le aduceau, fiind curăţiţi odată, n-ar mai fi trebuit să mai aibă cunoştinţă de păcate?

Termenul syneidēsis (tradus mai sus prin cunoştinţă) este unul destul de important în economia epistolei către Evrei şi apare în următoarele versete:

9:9 – cugetul închinătorului, pe care jertfele levitice nu-l pot desăvârşi

9:14 – cugetul destinatarilor epistolei, care va fi curăţit de faptele moarte, prin jertfa lui Hristos

10:22 – cugetul rău [vinovat] de care trebuie să ne curăţim

13:18 – cugetul bun [curat] al expeditorului (care vorbeşte la plural).

În plus, syneidēsis se întâlneşte şi în 10:2, verset pe care l-am citat la început, unde are sensul de conştiinţă (dar în sensul de awareness). A avea conştiinţa păcatelor nu e totuna cu a avea cunoştinţă de păcate.

Versetul 1 din cap. 10 spune că jertfele care se aduc an de an, fără încetare, nu pot să-l desăvârşească pe cel ce se apropie [de Dumnezeu, în închinare].

În v. 2 autorul se întreabă: Altminteri, oare jertfele n-ar fi încetat să fie aduse, dat fiind că închinătorii, odată curăţiţi, n-ar mai fi avut în continuare conştiinţa păcatelor [proprii]?

Altfel spus, faptul că jertfele continuă este un semn că ele nu rezolvă în mod definitiv problema păcatelor, fiindcă cei ce vin la închinare continuă să aibă conştiinţa propriilor păcate. Nu e vorba de o cunoaştere intelectuală a unui obiect exterior lor, ci de percepţia lăuntrică a unei realităţi [păcatul] care marchează conştiinţa umană. Din acest motiv, Segond foloseşte, cum este şi firesc, echivalentul conscience.

 

Chipul şi umbra (Evr. 8:5)

Am dat astăzi peste un verset din Cornilescu a cărui traducere m-a intrigat, fiindcă sună diferit de originalul grecesc şi foarte similar cu versiunea franţuzească Segond.

Contextul se referă la Hristos ca slujitor al cortului adevărat, din cer, instituit de Dumnezeu, nu de un om. Hristos se deosebeşte de ceilalţi preoţi prin faptul că slujeşte în sanctuarul din cer, pe când preoţii din seminţia lui Levi slujesc într-un sanctuar care este o reprezentare [hypodeigma] şi o umbră [skia] a celui ceresc.

Cornilescu 1920 (1924) spune: „Ei fac o slujbă, care este chipul [hypodeigma] şi umbra [skia] lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise dela Dumnezeu…”, adică foarte similar cu ce găsim în Segond (lesquels célèbrent un culte, image et ombre des choses célestes, selon que Moïse en fut divinement averti…)

Segond spune că „slujba/cultul este o imagine şi o umbră a lucrurilor celeste”, pe când originalul spune că locul în care slujesc preoţii levitici este o reprezentare şi o umbră a sanctuarului ceresc (deci este inferior acestuia).

Notă: Am tradus ta [hagia] epourania cu sanctuarul ceresc, fiindcă ta agia apare chiar din v. 8:2 ca „sanctuar”.

Să vedem acum ce au făcut alţi traducători din acest verset:

Galaction (1938) „Şi care slujesc închipuirii şi umbrei celor cereşti, precum a primit poruncă Moise…” Literalismul face traducerea obscură. „Slujesc închipuirii” sună cam dubios.

B Anania (2001) „Cei ce slujesc pecetea şi umbra celor cereşti, aşa cum dumnezeieşte i s-a poruncit lui Moise…”. Mă întăresc tot mai mult în convingerea că traducerea BA nu se ridică la înălţimea laudelor cu care a fost acoperită. Cum să traduci hypodeigma cu pecetea? Iar cele cereşti se referă de fapt la sanctuarul ceresc.

NT Nitzulescu (1897) „Ca uni care slujesc unei închipuituri şi unei umbre a santuarului ceresc, după cum a primit Dumnezeească poruncă Moise…” Cam stângace traducerea, din cauza literalismului. În plus, „închipuitură” e un termen nefericit

Trad. Nitzulescu a fost preluată, revizuită şi publicată în versiunea 1911:

Ca unii care slujesc unei închipuituri şi unei umbre a templului ceresc, după cum a primit dumnezeească poruncă Moise…”

Cornilescu (1931) este o revizuire a versiunii 1911. Lui Cornilescu nu i-a plăcut „templul” şi a renunţat la el: „cari slujesc unei închipuituri şi unei umbre a celor cereşti, după cum a fost înştiinţat Moise de Dumnezeu…” După cum se vede, „închipuitura” s-a păstrat.

 

Intrare slobodă? (Evr. 10:19)

Studiind recent cap. 3 din Evrei, am dat peste un termen important folosit în epistolă: parrhesia, care înseamnă, între altele, „încredere” sau „îndrăzneală”. Termenul este folosit de 4x: Evr. 3:6; 4:16; 10:19 şi 10:35.

Cornilescu îl traduce, în cele patru versete, după cum urmează:

3:6 – încredere nezguduită
4:16 – deplină încredere
10:19 – [intrare] slobodă
10:35 – încredere

Mă opresc o secundă la Evrei 10:19. Adjectivul „slobod” nu e tocmai o traducere potrivită pentru a substantivul parrhesia, aşa că îmi pun imediat întrebarea cum a ajuns Cornilescu la acest echivalent. Când mă uit în Segond, găsesc o exprimare foarte apropiată: „une libre entrée”. Un nou argument că D. Cornilescu a folosit Segond pentru anumite versete din NT.

Revin la textul grecesc. Autorul cărţii Evrei spune, literal: Aşadar, fraţi [şi surori], având încredere [parrhesia] pentru a intra în Sanctuar, prin sângele lui Isus…

Accentul nu cade pe „slobod” versus „interzis” ci pe „îndrăzneală” versus „ruşine, sfială, teamă”.

Galaction: …având, întru sângele lui Iisus, îndrăzneală să intrăm în Sfânta Sfintelor…
Anania: …având noi îndrăznire să intrăm în altar prin sângele lui Hristos…

Note la ANANIA: Cred că e o „îndrăznire” cam mare din partea diortositorului să facă tot felul de „înlocuieli” în acest verset. În primul rând forma ciudată a îndrăznelii, iar apoi traducerea lui ta hagia [sanctuar] cu altar! În contextul în care scrie autorul cărţii Evrei, nu existau încăperi denumite „altar” (cum avem acum în context ortodox). Peste toate, revizorul mai foloseşte şi Hristos în loc de Isus (dar admit că această schimbare nu e esenţială).

 

Lumea sau veacurile? (Evr. 1:2)

Potrivit Evr. 1:2, “la sfîrşitul acestor zile, [Dumnezeu] ne-a vorbit prin Fiul, (…) prin care a făcut şi veacurile.” Termenul tradus cu “veacurile” este aionas, care poate avea mai multe sensuri: 1) perioadă de timp, 2) veşnicie, 3) epocă, eră, 4) lume, 5) Eon.

Cornilescu traduce prin “veacuri”, dar termenul nu prea se potriveşte aici; în context, aion face referire mai degrabă la spaţialitate (fără a exclude însă dimensiunea spirituală).

Ar fi deci mai potrivit să înţelegem că Dumnezeu ne-a vorbit prin Fiul, prin care a făcut şi lumea. Pluralul face trimitere atât la lumea spirituală, cât şi la cea materială (dar în româneşte, nu sună prea bine să spunem că Dumnezeu a creat “lumile”). De altfel, Cornilescu este inconsecvent în traducerea acestui termeni, fiindcă în Evrei 11:3 se vorbeşte din nou despre crearea lumii, iar Cornilescu zice: “Prin credinţă pricepem că lumea [tous aionas, “lumile”] a fost făcută prin Cuvîntul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n’a fost făcut din lucruri cari se văd.”

Traducerile româneşti folosec (în Evr. 1:2) aproape în unanimitate termenul “veacurile”, Anania ne spune totuşi în notă că e vorba de “lumi” (cerul şi pământul). [De precizat că în respectiva notă s-a strecurat forma greşită aioona în loc de aionas].

 

„Imposibilul” dătător de speranţă (Evrei 5:11-6:20) (3)

Am publicat deja două postări despre pasajul dificil din Evrei 6. Postarea a doua făcea referire atât la avertismentele cutremurătoare din capitolul 6, cât şi la încurajările pe care le conţine.

(III) 6:13-20 Ultima subsecţiune ne pune înainte două personaje: pe Avraam şi pe Dumnezeu. În v. 12 destinatarii erau îndemnaţi să se facă „imitatori” (mimetai) ai celor care prin credinţă şi perseverenţă (makrothumia) moştenesc promisiunile.

Cine este personajul prin excelenţă moştenitor al promisiunilor? Avraam, desigur, care perseverând (makrothumesas din v. 15 trimite la makrothumia din v. 12) a „obţinut” promisiunea.

Faţă de Avraam Dumnezeu şi-a revelat caracterul de o asemenea manieră, încât cititorii pot să se simtă plini de încredere.

Caracterul lui Dumnezeu

Să vedem mai întâi premisele: (1) Dumnezeu i-a făcut promisiuni lui Avraam; (2) Dumnezeu s-a jurat pe Sine (Gen. 22:16-17).

Parcă anticipând curiozitatea destinatarilor (şi a cititorilor de peste veacuri) care se întreabă: „Dar de ce a fost nevoie ca Dumnezeu să jure?”, autorul ne dă explicaţia:

– Oamenii obişnuiesc să se jure pe ceva superior lor.

– Când oamenii au dispute (antilogias), folosesc jurământul ca o garanţie (bebaiosis) care pune capăt neînţelegerii.

– Dumnezeu a vrut să arate şi El în mod suplimentar (perissoteron) moştenitorilor promisiunii (=lui Avraam şi succesorilor lui) caracterul imuabil al hotărârii/scopului (boule) Lui.

– În consecinţă, Dumnezeu a intervenit (emesiteusen) cu un jurământ.

– Există deci două lucruri imuabile în privinţa cărora este imposibil (adunaton) ca Dumnezeu să mintă: (1) hotărârea Lui şi (2) jurământul Său.

[Alternativ, cele două lucruri „imposibile” ar putea fi promisiunea făcută şi jurământul care o confirmă. În orice caz, fie că e vorba de „hotărâre” (boule), fie de „promisiune” (epangelia), ideea este aceeaşi: consecvenţa lui Dumnezeu este un motiv de speranţă!]

„Imposibilul” care ne face să căpătăm încurajare

Mă opresc un pic asupra acestui adunaton din v. 18. În acelaşi capitol (6:4) ni se spunea că este adunaton (imposibil, cu neputinţă) ca cei apostaziaţi să fie înnoiţi iarăşi întru pocăinţă. Acela era „imposibilul” dătător de fiori. Acum ni se spune că este adunaton ca Dumnezeu să mintă în două privinţe: în deciziile anunţate şi în jurămintele care însoţesc deciziile.

Firul argumentativ continuă (v. 18): …ca prin aceste două „imposibilităţi”, noi, cei ce ne-am refugiat în Dumnezeu, să căpătăm acea îmbărbătare puternică (ischuran parakalesin) de a „apuca” (kratesai are şi sensul de „a înşfăca, a prinde”) speranţa ce ne stă în faţă.

Această speranţă este o ancoră pentru sufletul nostru. O ancoră tare (asphale) şi sigură (bebaian), care pătrunde în Sfânta Sfintelor. Acolo a intrat ca Înaintemergător, pentru noi, şi Isus Hristos, devenind preot pentru veşnicie, după modelul întruchipat de Melhisedec.

Să recapitulăm deci:

(I) 5:11-14 şi 6:1-3. Avem o mustrare („sunteţi imaturi/întârziaţi”) şi o încurajare („să lăsăm ABC-ul şi să mergem către maturitate, ceea ce vom şi face”.)

(II) 6:4-12. Avertismente drastice (lepădarea te aruncă în „imposibil”; „dacă produci buruieni ţi se pune foc”), dar şi speranţă („you can do better”, „Dumnezeu nu uită strădaniile voastre, cu tot ce presupun ele”).

(III) 6:13-20 Trebuie să ne facem „imitatori” ai lui Avraam, căruia Dumnezeu i-a făcut promisiuni întărite prin jurământ. Acest dublu fundament „inamovibil” este cel care ne insuflă curajul de a ne prinde cu putere de speranţă – de ancora care pătrunde în Sfânta Sfintelor unde a intrat şi Isus, Marele nostru Preot.

Concluzii?

Sigur, după analiza exegetică făcută, s-ar cuveni să tragem şi nişte concluzii aplicative. Am să propun într-o viitoare postare nişte principii hermeneutice de care ar trebui să se ţină cont în interpretarea pasajului analizat exegetic.

 

Între imposibil şi posibil (Evrei 5:11-6:20) (2)

Prima parte a acestei serii de 3 articole AICI.

Disclaimer: Postarea aceasta este mai lungă, fiindcă şi pasajul este mai complex. Scuze celor care trăiesc în mileniul vitezei (supersonice). Eu scriu încă pentru oamenii din mileniul II.

(II) 6:4-12. Aceasta este al doilea segment din macrosecţiunea 5:11-6:20. Aici se află mult citatul (dar puţin înţelesul) pasaj despre „imposibilitatea restaurării celor căzuţi”.

Secţiunea începe chiar aşa, cu termenul „imposibil” (adunaton). Ce este imposibil aflăm abia în v. 6 („să fie restauraţi/înnoiţi întru pocăinţă”). Între v. 1 şi v. 6 sunt descrişi cei despre care se spune că nu mai pot fi înnoiţi (şi aduşi) la pocăinţă. Cine sunt aceştia?

– cei care au fost cândva (odată) luminaţi. „Luminarea” este o metaforă pentru primirea Evangheliei. Verbul „a lumina” este folosit şi în 10:22, verset în care autorul îi invită pe destinatari să-şi aducă aminte de zilele de început când, după ce L-au primit pe Hristos şi au fost luminaţi, au avut parte de mari suferinţe şi necazuri, fiindcă au fost în mod public supuşi batjocurii. Unii au fost aruncaţi în închisoare, iar altora li s-au confiscat averile, fapt pe care l-au acceptat cu bucurie, conştienţi că au averi „mai bune” care dăinuiesc peste timp.

– care au gustat darul ceresc, o metaforă generală pentru mântuire (ca dar ceresc). În 3:1 destinatarii au primit „chemarea cerească”. În 11:16 citim despre o „patrie cerească”. Destinatarii sunt deci „orientaţi spre cer”.

– au devenit părtaşi Duhului Sfânt. Dacă citeşti textul ca penticostal, vei porni de la premisa că aici e vorba de botezul în Duhul Sfânt (cu semnul vorbirii în limbi). Dacă nu eşti penticostal, atunci înţelegi textul în sensul mai larg al părtăşiei cu Duhul Sfânt care lucrează în toţi creştinii. În orice caz, Evrei 2:4 îmi sugerează că destinatarii au avut parte de experienţe destul de „harismatice” (semne, minuni şi manifestarea darurilor Duhului Sfânt).

– au gustat cuvântul bun al lui Dumnezeu.

– au gustat puterile veacului viitor. Expresia face aluzie la 2:4 şi confirmarea prin minuni (dunamesin) a Evangheliei proclamate în mijlocul lor.

– dar care au căzut. Verbul parapipto este cel mai adesea înţeles în sensul de „cădere într-un păcat grav” (de regulă imoralitate sexuală), dar el înseamnă de fapt „a cădea de la credinţă”, „a apostazia”, „a eşua în împlinirea unui angajament”. [Apropo, 1 Corinteni 6 face referire clară la căderea în porneia şi gravitatea consecinţelor acestui păcat, dar cei care invocă Evrei 6 de obicei ignoră 1 Corinteni 6, din motive care mă depăşesc!]

De ce este „imposibil să fie restauraţi iarăşi întru pocăinţă cei care…”? Ni se dau două argumente.

Fiindcă:

– Îl răstignesc din nou pentru ei pe Fiul lui Dumnezeu

– Îl expun (iarăşi) batjocurii.

Cei care comit apostazie trec iarăşi în tabăra celor care n-au primit mesajul adus de Hristos şi care l-au considerat un impostor. A te lepăda de Hristos, după toate binecuvântările pe care le-ai primit, înseamnă să treci din nou în grupul celor care au participat activ la răstignire, care au susţinut-o sau cel puţin au aprobat-o. Apostaţii nu mai cred că Hristos este ceea ce s-a declarat a fi. Nu există teren „de mijloc” atunci când ieşi din „tabăra creştină”. În cazul destinatarilor, întoarcerea lor era la iudaism, fiindcă de acolo veniseră.

Verbul paradeigmatizo (a expune batjocurii, a da să fie batjocorit, a face un exemplu prin batjocorire publică) sugerează că apostaţii se raliază practic în mod tacit celor care l-au insultat pe Hristos în preajma răstignirii, fie că e vorba de soldaţi, autorităţi religioase sau oameni de rând prinşi de isteria colectivă.

De îndată ce a lansat acest avertisment cutremurător, autorul „cârmeşte” brusc firul argumentativ, aducând în prim-plan o imagine din agricultură: imaginea ogorului de la care se aşteaptă rod (6:7-9).

– Ogorul care este udat adesea şi care produce vegetaţie folositoare pentru proprietari are parte de binecuvântare.

– Ogorul care produce spini şi pălămidă (aluzie la Gen. 3:18) este respins şi aproape să fie blestemat (ca în Genesa), pentru ca în final să i se dea foc!

Scopul acestei imagini e clar. Destinatarii epistolei sunt ogorul udat adesea, de la care Dumnezeu (proprietarul) aşteaptă rod folositor. Dacă destinatarii vor produce spini şi pălămidă (lepădându-se de Hristos), nu vor primi aprobarea lui Dumnezeu, vor fi pasibili de blestem şi de pedeapsă drastică. Avertismentul este aşadar fără echivoc atât în prima parte („imposibil este să fie restauraţi”) cât şi în a doua parte („respingere, blestem, foc”).

Dar, să nu deznădăjduim. Autorul nu ne lasă suspendaţi în „imposibil”, ci ne insuflă curaj cu versetele 9-12:

„Dar în cazul vostru, preaiubiţilor, suntem convinşi de lucruri mai bune privitoare la mântuire, deşi vorbim în felul acesta.”

Altfel spus, deşi se exprimă în termeni atât de drastici, autorul este convins că ascultătorii pot fi la înălţime (adică pot rămâne în credinţă şi pot fi un ogor roditor, nu unul producător de mărăcini).

Acum, temă de reflecţie! De ce aud atât de des citat versetul cu „este imposibil” şi atât de rar (de fapt, deloc), versetul cu „suntem convinşi de lucruri mai bune în ce vă priveşte”? De ce este atât de dezechilibrată folosirea acestui pasaj (numai pentru a-i „confirma” pe oameni în imposibilitatea restaurării, dar nu şi pentru a-i „confirma” în posibilitatea unui rod bogat)?

Autorul cărţii Evrei chiar asta face. Le readuce aminte destinatarilor că Dumnezeu cunoaşte (1) lucrarea lor pentru El, (2) dragostea de care au dovadă, (3) slujirea lor din trecut şi din prezent faţă de sfinţi.

Realizările lor din trecut şi din prezent constituie prilejul pentru noi îndemnuri în 11 şi 12: îndemn la zel, speranţă până la sfârşit, hărnicie şi disponibilitatea de a călca pe urmele celor care s-au făcut moştenitori ai promisiunilor (Avraam, de pildă). Despre Avraam însă în următoarea postare.

Până una alta, să recapitulăm:

(I) 5:11-14 şi 6:1-3. Avem o mustrare („sunteţi imaturi/întârziaţi”) şi o încurajare („să lăsăm ABC-ul şi să mergem către maturitate, ceea ce vom şi face”.)

(II) 6:4-12. Avertismente drastice (lepădarea te aruncă în „imposibil”; „dacă produci buruieni ţi se pune foc”), dar şi speranţă („you can do better”, „Dumnezeu nu uită strădaniile voastre, cu tot ce presupun ele”).

(III) 6:13-20 (Va urma)