De la moarte la înviere

Mai jos câteva citate dintr-un articol pe tema Paștelui, apărut în Dilema veche.

***

Paștele, sărbătoarea de căpătîi a creștinismului, a parcurs un drum foarte lung de la momentul instituirii sale de către Iisus pînă la complexul eveniment liturgic prăznuit astăzi, după o rînduială strictă, în Biserica răsăriteană. În cursul celor două milenii care despart „primul Paște“ de sărbătoarea pe care o cunoaștem în forma ei prezentă s-au produs și cîteva mutații semnificative, atît de ordin teologic, cît și „onomastic“ (i.e. schimbări care țin de numele evenimentului). În textul de mai jos mă voi opri la cele din prima categorie, cu precizarea că un subiect atît de amplu ar necesita o analiză mult mai largă.

Potrivit Învățăturii de credință creștină ortodoxă, Paștele este „Sărbătoarea Învierii Domnului, cea mai veche și mai mare sărbătoare creștină“ (București, EIBMBOR, 2008, p. 310). Totuși, nu trebuie uitat că la originea Paștelui, în înțeles creștin, stă un eveniment care are în centru nu învierea, ci moartea lui Iisus, prezentată de cei patru evangheliști ca împlinire a unui legămînt nou pe care îl încheie Dumnezeu cu poporul Său. Potrivit primelor trei Evanghelii, în timpul pesah-ului evreiesc, Iisus ia o pîine pe care o frînge și o împarte ucenicilor, spunînd: „Acesta este trupul meu“. (De notat că, deși Mîntuitorul va fi folosit o azimă, autorii biblici evită cuvîntul azymon și folosesc grecescul artos, termenul generic pentru pîine.)

Celălalt element pomenit de evangheliști este paharul cu „rodul viței“ pe care Iisus, în Marcu și Matei, îl prezintă drept „sîngele“ Său, „care se varsă pentru mulți“ („spre iertarea păcatelor“, precizează Matei). Ambele Evanghelii conțin o secvență care de regulă nu este redată literal în versiunile moderne ale Bibliei: „Acesta este sîngele meu al legămîntului“ sau „sîngele meu, de legămînt“ (Mat. 26:28; Marcu 14:2, s.n.). Evanghelistul Luca, mai sensibil la chestiuni de stil și motivat în egală măsură de considerente apologetice, a reformulat declarația lui Iisus, astfel că, la Ultima Cină, El spune: „Acest pahar este noul legămînt în sîngele meu care se varsă pentru mulți“ (Luca 22:20, s.n.). Probabil fiindcă vizează un public mai larg, Luca vrea să evite impresia că la euharistie se bea sînge (acuzație anticreștină care de altfel nu va întîrzia să apară în mediul păgîn). Indiferent care va fi fost forma exactă a declarației lui Iisus, ea pune în relație două elemente – „sînge“ și „legămînt“ – care evocă un evantai larg de evenimente și pasaje din istoria biblică veterotestamentară.

Continuarea AICI.

 

 

Dilemele moașelor evreice și dilemele hermeneuților moderni

Lucrul pe textul cărții Exod mă fascinează și îmi pare rău că nu am timp să scriu pe blog reflecțiile teologice pe marginea unor pasaje din această scriere.

Un episod interesant care merită atenție este cel în care ne este descris felul în care moașele evreilor ocolesc porunca regelui Egiptului de a-i ucide pe nou-născuții evrei.

Când trebuie să comenteze acest pasaj, predicatorii fie fac eforturi disperate să arate că moașele nu au greșit cu nimic, fie afirmă că moașele au mințit, dar că au ales „răul cel mic” prin opoziție cu „răul cel mare”.

Cred că a introduce în discuție concepte negative („rău mare” vs. „rău mic”) este păgubos. O disecție maniheistă a textului (alb vs. negru, bine vs. rău, adevăr vs. minciună) îl transformă într-o caricatură.

Orice interpretare ar trebui să pornească de la prezentarea ierarhie valorilor care guvernează acțiunea moașele. Universul moral al acestor femei este „mobilat” cu valori precum „frica de Dumnezeu”, „apărarea vieții”, „protejarea celor năpăstuiți”, „curajul în fața tiraniei”, „sabotarea proiectelor diabolice”, „nesupunerea față de o autoritate violentă și criminală”, „prudența”, „discernământul”.

Exegeții care operează cu termeni precum „răul cel mic”, „minciună” sau, dacă sunt generoşi, „adevăr spus pe jumătate” recurg la o hermeneutică procustiană artificială și rigidă, de tip „one-size-fits-all”, pierzând din vedere că adevărul nu se comunică pur și simplu în eter (ca în programul SETI, care transmite semnale radio în univers, către „extratereștri”), ci către un receptor care este „acordat” moral, care are capacitatea și legitimitatea de a-l primi. Or, Faraon nu este pe aceeași „frecvență morală” cu moașele, prin urmare nu este calificat/îndrituit să primească răspunsul pe care îl cere. Nici Isus nu răspunde întrebărilor perfide venite din partea fariseilor și saducheilor. Fiindcă nici aceștia nu au acordajul moral necesar pentru a-l „recepționa” pe Isus. Moașele evreice înțeleg foarte bine că pretențiile unui tiran devin odioase și caduce atunci când acesta flutură pe sub nasul supușilor imperativul categoric al rostirii adevărului, în condițiile în care adevărul urmărit este menit să servească drept instrument al opresiunii.

Moașele sunt personaje remarcabile și fiindcă ele ilustrează foarte bine prezența conștiinței morale în ființa umană în absența unor porunci clare. Dumnezeu nu le-a dat moașelor vreo poruncă. Ele nu aveau Decalogul sau alte legi, așa cum nici fiica lui Faraon nu a fost constrânsă de vreo lege să aplice principiul „iubește pe aproapele tău (evreu) ca pe tine însuți”.

 

Cu musca pe căciulă (Ex. 8:21)

Citesc zilele acestea cu atenție primele capitole din Exodul și am ajuns la cele Zece Plăgi.

Cercetătorii se dau peste cap să identifice cu precizie insectele care i-au potopit pe egipteni atunci când Dumnezeu le-a plătit cu vârf și îndesat nedreptățile săvârșite împotriva poporului Său.

Am trecut deja de kinnim (țânțari sau păduchi) și am ajuns la roiurile de muște.

Ce fel de muște erau cele din urgia a patra e greu de spus.

Cornilescu dă o soluție care mă intrigă:

„Dacă nu vei lăsa pe poporul Meu să plece, am să trimet muşte cîneşti împotriva ta, împotriva slujitorilor tăi, împotriva poporului tău şi împotriva caselor tale; casele Egiptenilor vor fi pline de muşte, şi pămîntul va fi acoperit de ele.”

Termenul ebraic folosit în acest pasaj este ‘arov, al cărui sens precis nu mai poate fi recuperat cu exactitate, dintr-un motiv simplu: anticii nu ne-au transmis niciun atlas de istorie naturală.

Și atunci de unde să fi luat Cornilescu această explicație? O echivalare similară întâlnim în Septuaginta: κυνόμυια chiar asta ar însemna: „câinomusca”. Dar Cornilescu nu prea avea la inimă Septuaginta, așa că trebuie să fi avut alte surse.

Mă duc imediat la Segond și acolo dau peste „mouches venimeuses”, adică „muște veninoase”.

Mai caut prin câteva traduceri și îmi spun: te pomenești că o fi influența versiunilor lui Darby.

Nu m-am înșelat. În „Darby” englezesc am găsit „dog-flies”, iar în cel german, „Hundsfliegen”.

Ce ar trebui pus într-o versiune revizuită? Probabil „muște” pur și simplu, fiindcă nu putem ști din ce specie erau insectele care i-au chinuit pe egipteni. Conștient de dificultate, Ieronim a preferat o echivalare cât mai cuprinzătoare: „omne genus muscarum” („tot soiul de muște”).

 

De ce trebuie revizuit Cornilescu de-a fir a păr

Buchisind cu spor în ultima vreme pe textul ebraic, văd tot mai limpede că textul lui Cornilescu trebuie revizuit din temelii.

Oare în 2024, peste zece ani, vom avea ediția revizuită în mod temeinic?

Cine să facă revizuirea? Un grup „de largă concentrare biblico-filologică” (să mă exprim iliescian), din toate confesiunile neoprotestante: baptiști, adventiști, creștini după Evanghelie, și, cu voia dvs., ultimii pe listă, penticostali, sub egida Societății Biblice Britanice, deținătoarea legitimă a copyrightului pentru această versiune.

Iau un exemplu mărunt pe care l-am descoperit acum:

Tu îi vei aduce şi-i vei aşeza pe muntele moştenirii Tale, în locul, pe care Ţi l-ai pregătit ca locaş, Doamne, la Templul, pe care mînile Tale l-au întemeiat, Doamne! (Ex. 15:17)

Traducerea corectă a secvenței cu bold, corespunzând ebr. וְתִטָּעֵמוֹ wetitta‘emo este vei sădi pe ei, nu „vei așeza pe ei”. Textul lui Cornilescu urmează fidel secvența tu les établiras din Segond.

Vezi AICI o listă de posibile sugestii în direcția revizuirii.

 

Cum a ajuns Moise să poarte „coarne” în arta renascentistă

Citind ieri din excelenta carte a lui Diarmaid MacCulloch, Reformation: Europe’s House Divided 1490–1700 (2003), republicată în SUA sub titlul The Reformation: A History (2005), am aflat care este originea „coarnelor” lui Moise în reprezentările medievale și renascentiste. De fapt, „explicația” lui MacCulloch nu prea m-a lămurit („Jerome, mistaking particles of Hebrew, had turned this into a description of Moses wearing a pair of horns”), dar cel puțin mi-a indicat încotro trebuie să sap ca să mă luminez.

Greu de crezut poate, dar imaginea profetului „încornorat” are origine biblică. Textul de plecare este Exod 34:29, care în traducerea Cornilescu spune:

Moise s-a pogorât de pe muntele Sinai, cu cele două table ale mărturiei în mână. Cînd se pogora de pe munte, nu ştia că pielea feţei lui strălucea, pentru că vorbise cu Domnul.

Evident, în traducerea românească nu există nimic care să justifice coarnele lui Moise. Problema se află în Vulgata:

Cumque descenderet Moyses de monte Sinai, tenebat duas tabulas testimonii, et ignorabat quod cornuta esset facies sua ex consortio sermonis Domini.

Secvența „cornuta esset facies sua” (lit. ‘încornorată era fața lui’) traduce ebr. qaran ‘or panayw. Secvența ‘or panayw (‘pielea feței’) nu pune probleme de interpretare. Dificultăți pune verbul qaran, care este înrudit cu subst. qeren (‘corn’). Acesta din urmă înseamnă atât „corn de animal”, cât și „rază de lumină”. Un exemplu de utilizare cu acest ultim înțeles găsim în Hab. 3:4.

Nu am acum timp să văd ce au făcut Aquila și alți traducători greci, însă mi-e clar traducerea lui Ieronim păcătuiește prin literalismul ei, dovadă că ea a nu a fost păstrată în Nova Vulgata. Expresia qaran ‘or panayw a fost cumințită astfel: „strălucea pielea feței lui” (resplenderet cutis faciei suae).

Cumque descenderet Moyses de monte Sinai, tenebat duas tabulas testimonii et ignorabat quod resplenderet cutis faciei suae ex consortio sermonis Domini.

Prima traducere a Vulgatei în română (1760) folosește adjectivul „cornută” (vezi mai jos). Mă întreb ce au făcut traducătorii români mai noi.

Foarte bună mi se pare soluția din JPS, potrivit căreia pielea feței lui Moise „sent forth beams”.

And it came to pass, when Moses came down from mount Sinai with the two tables of the testimony in Moses’ hand, when he came down from the mount, that Moses knew not that the skin of his face sent forth beams while He talked with him.