Ioan



O domniță aflată la ananghie (teologică), pe care cavalerul venit să o salveze n-a scos-o la liman (ba încă pare să o fi încurcat și mai tare. 🙂 ), îmi trimite următoarea întrebare de baraj:

(1) Apostolul Ioan spune în Evanghelie, capitolul 20, versetul 22, că Isus, după Înviere, li se arată ucenicilor și suflă peste ei Duh Sfânt.

(2)  Dacă ne uităm în Ioan 16, versetul 7, Mântuitorul le spune ucenicilor că le va trimite Mângâietorul și că le este de folos ca El să plece, pentru că așa Mângâietorul va veni. (Înțelegem de aici ca Duhul Sfânt va fi trimis după înălțarea lui la cer, ceea ce se și întâmplă în Fapte).

(3) Episodul Cincizecimii cu Pogorârea Duhului Sfânt peste ucenici.

Cum împaci toate aceste trei pasaje? Pentru că mie mi se pare că ceea ce spune Ioan în capitolul 20 versetul 22 face notă discordantă cu celelalte două pasaje. Mi s-a părut neconvingătoare explicația că Duhul Sfânt se coboară pe bucăți, gradual…  De ce suflă Mântuitorul Duh Sfânt?

Avem o problemă de teologie, cum procedăm?

Înainte de a intra în fondul problemei ar trebui să conturăm nițeluș pneumatologia Evangheliei după Ioan.

Discuția ar trebui să aibă în vedere următoarele patru „teze”:

(1) În Evanghelia după Ioan „apa” este un simbol al Duhului.

(2) Când vorbește despre „plecarea” Sa, Isus se referă atât la moarte, cât și la înălțare

(3) Când vorbește despre „glorificarea” Sa, Isus se referă la răstignire, momentul care inaugurează simbolic epoca Duhului.

(4) Evenimentul din Ioan 20:22 reprezintă „Cincizecimea” ioanină. Ea nu trebuie să fie pusă în opoziție cu Cincizecimea lucaniană din Fapte.

Să le luăm pe rând.

(1) În Evanghelia după Ioan, „apa” este un simbol al Duhului.

Lui Nicodim i se spune (Ioan 3:5) că cel care nu se naște din „apă și Duh” nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu. Nașterea din „apă și Duh” este, în opinia mea, un alt fel de a vorbi despre „nașterea de sus” (3:3). Nu cred că „a vedea” și „a intra” trebuie considerate etape distincte. În limbaj biblic, „a vedea” implică ideea de participare (prin contemplare). Această naștere „de sus” este „naștere din Dumnezeu” (1:13). Ea nu are de-a face cu descendența fizică, („sânge”), instinctul cărnii („voia firii”) sau voia unui om. Carnea produce carne și nu este de niciun folos (6:63). Prin contrast, Duhul este cel care dă viață (6:63). El este cel care, într-un mod tainic, săvârșește nașterea de sus. În acțiunea lui misterioasă, Duhul este asemenea vântului, care suflă încotro vrea. Nu-l vezi, dar îi auzi „glasul”.

Asocierea dintre apă și Duh este reluată în Ioan 7:37‒39. Isus îi cheamă la El pe cei care însetează. Din „pântecele” celor care cred în El vor curge râuri de apă vie. Această apă vie (menționată și în Ioan 4, în discuția cu femeia de la Sihar) este pusă de autor în legătură cu Duhul pe care aveau să-l primească cei care cred în Isus. Declarația Mântuitorului este profetică; ea vizează un eveniment viitor, fiindcă la momentul acela Duhul încă nu fusese dat (7:39), întrucât Isus încă nu fusese glorificat (=răstignit).

[Nu pot să nu insist, într-o paranteză, asupra similarității versetelor următoare: „Cine crede în Mine, precum a spus Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (7:38) și „Apa pe care o voi da Eu va deveni în el izvor de apă care va țâșni în viața veșnică” (4:14)].

În fine, ajungem și la Răstignire (înțeleasă de Ioan drept Glorificare). În 19:30 ni se spune că Isus a luat oțetul și apoi a spus: „S-a săvârșit”, apoi a plecat capul și „(Și-)a dat duhul”. Foarte interesantă expresia lui Ioan. Autorul nu spune ἐξέπνευσεν, exepneusen („și-a dat ultima suflare”), ca Marcu și Luca, nici ἀφῆκεν τὸ πνεῦμα, apheken to pneuma („a slobozit duhul”), ca Matei, ci „a dat duhul”. E un semnal subtil că ceea ce fusese anunțat în 7:39 începe să se împlinească. Cititorul alert va mai lua notă de o precizare importantă, câteva versete mai jos: când un soldat străpunge coasta lui Isus, din ea țâșnesc apă și sânge.

Cele două elemente au, prin excelență, valențe curățitoare. Sângele evocă purificarea pe care o aduce jertfa. Apa evocă acțiunea curățitoare a Duhului. Glorificarea lui Isus inaugurează „epoca Duhului”.

Cele două „motive teologice” sunt prezente și în 1 Ioan 5:6:

Acestea este cel care a venit cu apă şi sânge, Isus Hristos; nu numai cu apă, ci cu apă şi cu sânge; şi Duhul este Cel ce mărturiseşte despre lucrul acesta, fiindcă Duhul este adevărul.

(Va urma)

Anunțuri

Săptămâna trecută am parcurs în greacă primele 15 versete din Ioan 6. Fără să-mi fi propus o comparare sistematică între Cornilescu şi Nestle-Aland, am descoperit că cel puţin în anumite versete Cornilescu se depărtează de textul original şi urmează formularea din Segond. Unul dintre ele (Ioan 6:13) se adaugă astfel unei liste tot mai lungi care sugerează că atât pentru VT, cât şi pentru NT, Cornilescu a apelat sistematic la Segond.

Redau mai jos versetul din Ioan 6:13. Partea finală a versetului este cea în care găsim diferenţa.

συνήγαγον οὖν καὶ ἐγέμισαν δώδεκα κοφίνους κλασμάτων ἐκ τῶν πέντε ἄρτων τῶν κριθίνων ἃ ἐπερσσευσαν τος βεβρωκσιν.

Partea cu bold înseamnă „[fărâmele] care au prisosit celor care mâncaseră”. La Segond şi la Cornilescu, secvenţa cu bold este tradusă printr-o temporală: „după ce mâncaseră toţi”.

Cornilescu: Le-au adunat deci, şi au umplut douăsprezece coşuri cu fărămiturile care rămăseseră din cele cinci pîni de orz, după ce mîncaseră toţi.

Segond: Ils les ramassèrent donc, et ils remplirent douze paniers avec les morceaux qui restèrent des cinq pains d’orge, après que tous eurent mangé.

Să vedem cam ce găsim în tradiţia biblică românească:

NT Bălgrad: carele rămasără de ceia ce mîncară

Bibl. 1688: carele au rămas celor ce au mîncat [din perspectiva limbii moderne, traducerea este ambiguă, fiindcă se poate înţelege că au rămas pentru cei care au mâncat]

Micu (1795): care au fost rămas de la cei ce mâncase

Galaction (1938): rămase de la cei ce au mâncat

NTR (2007): pe care le lăsaseră cei ce mâncaseră

NT TSB (2009): care rămăseseră de la cei care mâncaseră

Bădiliţă (2010): care prisosiseră de la cei care mâncaseră


De mai bine de o lună citesc Noul Testament de la Bălgrad (1648). E o traducere frumoasă şi destul de cursivă, dacă eşti deja obişnuit cu vocabularul biblic al sec. 17. Pentru desluşirea anumitor versete, e indicat totuşi să ai alături un Nou Testament grec sau BibleWorks.

Am ajuns astăzi la Ioan 2:10: „Tot omul întâiu pune vinul bun şi deacă să veselescu, atuncea cel mai slabu…”. Am recunoscut în spatele lui „veselescu” verbul μεθυσθῶσιν (μεθύσκω, methysko = a se îmbăta), care în NT mai apare în Luca 12:45, Ef. 5:18, 1 Tes. 5:7 şi Apoc 17:2 (aici metaforic). Se pare că traducătorii, dintr-un anumit tact pastoral, n-au vrut să le dea argumente biblice eventualilor cititori certaţi cu sobrietatea şi prieteni la toartă cu ulcica sau halba. Aşa că au tradus verbul în mod eufemistic. N-au fost singurii, în tradiţia biblică românească. Dar să vedem cum stau lucrurile în alte versiuni.

Bibl. 1688: „Tot omul întâiu vinul cel bun pune, şi, când să vor îmbăta, atuncea pre cel mai prost.” Alte traduceri de mai târziu (Samuil Micu, Bibl. 1874, Nitzulescu 1897, Bibl. 1914) au păstrat verbul „a se îmbăta”. Corect.

Cornilescu 1921 mai taie din forţa originalului, redând verbul μεθυσθῶσιν prin „au băut bine” (Soluţia se regăseşte şi în Galaction 1938). Bine, bine, dar cât de bine? Fiecare îşi poate reprezenta episodul după puterile imaginaţiei. Soluţia e menită să navigheze strâmtoarea periculoasă dintre Scyla beţiei şi Carybda trădării textului. Pe urmele acestei soluţii, versiunea NTR concede totuşi un grad mai ridicat de concentraţie versetului: nuntaşii pomeniţi de nun „au băut mult”. Mult, dar cât?

Bibl. 1968, care a prelucrat textul lui Galaction (temperându-i adesea excesele), a diluat verbul, traducându-l cu „se ameţesc”. „Ameţeala” s-a moştenit în Biblia 1975 şi de acolo a trecut în Biblia Anania (2001). Nu-i aşa, una e să te îmbeţi, alta e să te ameţeşti. Versiunile din această categorie îi fac pe nuntaşii din mintea nunului să pară un pic mai înţelepţi. Un pic.

Concluzie: Cred că soluţia „a se îmbăta” trebuie păstrată, ca să fim fideli faţă de textul biblic. DAR…

1)      Dacă vrem să păstrăm şi o abordare pastorală asupra traducerii, ar trebui să facem şi un aparat de note. Biblia a fost lăsată să fie citită într-o comunitate interpretativă. Nu punem lacătul pe Scriptură, sub motiv că omul de rând s-ar deda la beţii, dacă ar ajunge să o citească acest verset de unul singur. DAR… oricât de protestant aş fi, consider că în citirea Scripturii, oamenii neinstruiţi (ἰδιῶται, în sensul versetului 1 Cor 14:23) au nevoie de călăuzire din exterior („Cum am să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?”). Altminteri, cu o traducere exactă, dar cu o hermeneutică bolnavă, s-ar putea să avem oameni care transformă versete din Biblie  în argumente pentru de a răzgâia firea pămânească. „Uite, frate, scrie în Biblie negru pe alb că nuntaşii se îmbătau!”

2)      Afirmaţia că nuntaşii din Israelul sec. I obişnuiau să bea până se îmbătau este făcută de maestrul de ceremonii. Dar acesta nu este reprezentativ pentru etica Împărăţiei lui Dumnezeu. Prin urmare nu tot ce apare scris în Biblie trebuie şi aplicat, dacă avem de-a face cu afirmaţii vine de la un personaj contra-exemplu.

3)      Biblia conţine zeci de versete despre vin/băutură/a bea. O hermeneutică sănătoasă trebuie să vadă mesajul Bibliei în ansamblu, nu să folosească abuziv câte un verset rupt din context.


Stă în firea oamenilor să-şi afirme identitatea prin recurs la ascendenţi cât mai glorioşi. Cine nu-i are, şi-i inventează. Dacă nu trebuie să-i inventeze, cu atât mai bine. Autenticitatea firului genealogic sporeşte o dată în plus mândria „sângelui albastru”.

La data când îi întâlneşte Mântuitorul, fariseii au deja o identitate proprie şi deci nu le mai trebuie o alta. Se consideră „descendenţii lui Avraam”, dar nu fac faptele lui Avraam şi nu au credinţa lui Avraam, care s-a bucurat că va vedea ziua lucrării lui Hristos şi a văzut-o.

Se consideră „ucenicii lui Moise” (în care şi-au pus nădejdea), dar tocmai Moise îi va acuza pentru necredinţa lor, fiindcă în Legea lui este scris despre Isus.

Oponenţii lui Hristos care se revendică de la Avraam şi Moise, trăiesc în minciună, căruia i-au devenit sclavi. Pentru a cunoaşte adevărul, trebuie devină ucenicii lui Isus. Dar nu vor să aibă parte de adevăr, fiindcă îl au ca tată pe Diavolul, tatăl minciunii, care vorbeşte potrivit cu natura lui.

Când Mântuitorul îi invită să devină ucenicii lui, promiţându-le libertatea, „iudeii” se oţărăsc: „Noi n-am fost robii nimănui”. Altminteri, le-ar plăcea să creadă în Isus, cu condiţia să nu li se spună prea multe adevăruri. Se pare însă că Isus nu e interesat atât de oameni care cred în El, cât de oameni dispuşi să devină ucenicii lui.

Când ne uităm în propria noastră ogradă (indiferent cum vrem s-o delimităm), observăm la lucru aceeaşi veche ispită a fabricării de genealogii spirituale ilustre. Exemplul cel mai la îndemână este cel al Sf. Andrei, revendicat pătimaş (dar neconvingător) de mari şi mici. Dacă îl avem pe Sf. Andrei la capătul liniei din care descindem, avem legitimitate. Nu suntem „fii ploii”, ci avem un pedigree ilustru.

Nu am un nume pentru acest „naţionalism” religios care ne bântuie, dar înclin să cred că suficienţa lui e menită să mascheze un anumit complex. Blufăm spiritualiceşte fiindcă simţim nevoia să compensăm. Dacă prestaţia personală e slabă, găseşte-ţi ascendenţi iluştri.

Pentru toţi practicanţii cacealmalelor identitare, întâlnirea cu Hristos este traumatică, fiindcă adevărul pe care îl aduce El spulberă minciunile pe care şi le spun oamenii despre ei înşişi. N-au fost scutiţi de această traumă nici „iudeii” de anţărţ, nu suntem nici noi.


Am început mai anţărţ o postare despre slăbănogul din Ioan 5. Un personaj greu de „citit”. Spuneam despre el că dă un răspuns din care nu prea ştii ce să înţelegi. Vrea sau nu vrea?

Individul respectiv nu e doar un slăbănog, ci şi un om slab. Fiindcă nu ezită să paseze responsabilitatea gestului său. „Ce care m-a făcut sănătos mi-a spus ‚Ia-ţi patul şi umblă’”.

Naturalmente, iudeii vor un nume: „Cine este cel care ţi-a spus să faci toate acestea”? Cred că e limpede pentru toată lumea că cei ce întreabă nu vor să-i dea o decoraţie lui Isus, ci au o răfuială cu El. Omul nu ştie ce să le răspundă. Probabil că dacă ar şti, ar spune.

Scena se schimbă. Isus îl întâlneşte pe fostul bolnav în templu. Un ultim sfat: „Să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întîmple ceva mai rău”. Mântuitorul nu-şi terminase lucrarea cu bolnavul vindecat. În îmbulzeala din pridvorul scăldătorii, nu apucase să-i dea şi „tâlcuirea”.

Rezultatul?

Fostul bolnav (acum plin de energie), se duce glonţ la autorităţi şi Îl pârăşte pe Isus (v. 15). Cu doar câteva clipe mai înainte i se spusese „să nu mai păcătuiască”, iar acum îl regăsim procedând taman contrar sfaturilor primite.

Le rămâne cititorilor să-şi răspundă la întrebarea: Ce poate fi mai rău decât să fii bolnav de 38 de ani?

Revin acum la tema anunţată în titlu. Există minuni care nu duc la credinţă. Cea la care am făcut referire nu este singura din Ioan. În faţa unei minuni şi mai mari (învierea lui Lazăr), există două reacţii: unii care cred şi unii care se duc să dea raportul (ca şi fostul slăbănog).

[Ioan 11:45-46 Mulţi din Iudeii, cari veniseră la Maria, cînd au văzut ce a fãcut Isus, au crezut în El. Dar unii din ei s-au dus la farisei, şi le-au spus ce făcuse Isus.]

În economia Evangheliei a Patra, slăbănogul îi reprezintă pe toţi cei care, în ciuda semnelor, nu pot ajunge la credinţă autentică.

Ioan 12:37 Măcar că făsese atîtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El.


M-am oprit de curând la un pasaj din Evanghelia lui Ioan. Pasajul despre slăbănogul din pridvorul scăldătorii Betezda. Unul dintre cele mai stranii personaje. De fapt, după cum spunea Culpepper, evanghelia prezintă o colecţie de personaje ciudate, caracterizate de paradoxuri. De pildă:

– un venerabil învăţător al lui Israel care nu poate pricepe nişte adevăruri spirituale elementare (cap. 3);

– o femeie din Samaria care îşi uită găleata la fântână, dar se întoarce la consătenii ei cu apă vie (cap. 4);

– un mare preot care profeţeşte fără s-o ştie, în timp ce complotează pentru a da o înfăţişare respectabilă unei afaceri murdare (cap. 11);

– un slăbănog vindecat care îl denunţă pe Isus autorităţilor religioase (cap. 5).

bethesda

Foto: reconstituire a scăldătorii Betezda.

Asupra acestui personaj din cap. 5 m-am oprit şi cu altă ocazie, dar dintr-o perspectivă diferită de cea prezentă. Sunt însă convins că lecturile asupra acestui pasaj pot fi multiple, de aceea propun acum una complementară.

Înainte de a intra în detalii, o precizare: Evanghelistul Ioan nu descrie detaliat personajele din Carte. Nu ne spune cum arată sau ce vârstă au. Ne dă doar informaţii sumare despre trecutul lor. Ne spune astfel „de unde vin”. În cazul de faţă, Ioan ne spune că omul din pridvorul scăldătorii Betezda era bolnav de 38 de ani.

Bolnavul anonim mă intrigă din mai multe motive.

– La întrebarea lui Isus (Vrei să te faci sănătos?) dă un răspuns ambiguu. Nu spune clar dacă vrea să fie vindecat. Parcă ar da de înţeles că doreşte să ajungă în apă, în scăldătoare. Nu ştie că stă în faţa unuia care are o apă mai bună (apa vie din cap. 4) decât apa din scăldătoare, mişcată periodic de un înger.

Unui astfel de om, dispus mai degrabă să se explice (alţii sunt vinovaţi pentru starea lui: 1) fiindcă nu-i dă nimeni ajutor; 2) fiindcă alţii sunt mai rapizi), Isus îi porunceşte scurt să-şi ia patul (=salteaua, mindirul) şi să umble. Zis şi făcut.

PRECIZARE: ziua respectivă era o zi de sabat. După cum ştim foarte bine, a căra obiecte de Sabat era interzis. Iudeii evlavioşi intervin prompt în apărarea tradiţiei imemoriale. „Nu-ţi este îngăduit să-ţi ridici patul!”

(Va urma)


Orice postare care aduce în discuţie problema „fraţilor” lui Isus ar trebui probabil să înceapă cu elucidarea statutului lor. Ce sunt de fapt? Veri (primari), cum spun teologii ortodocşi? Copiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară, cum spun cei mai mulţi teologi catolici? Sau copiii biologici ai lui Iosif şi ai Mariei, cum spun toţi teologii protestanţi şi unii teologi catolici? M-am ocupat de această problemă într-un referat de vreo 30 de pagini (ca parte a tezei de doctorat) şi ceea ce pot spune cu siguranţă este că „ipoteza verilor” este practic imposibil de apărat. E greu de explicat aici motivele acestei „imposibilităţi”. Curioşii vor putea citi cândva teza, dacă Dumnezeu ne va ţine pe toţi în viaţă încă vreo 2-3 ani. Să trecem la subiect. Estimp, prin ‘fraţi’ protestanţii pot înţelege ‘copiii Mariei şi ai lui Iosif’, iar catolicii pot înţelege ‘copiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară’. Ortodocşii să nu se supere, fiindcă nu ştiu încă ce pot înţelege ei, deşi ţin mult să aflu. 🙂

Capitolul 7 din Ioan. Isus se află în Galileea. Se apropie Sărbătoarea Corturilor, ultimul mare festival al anului agricol, după strângerea recoltelor de struguri şi măsline. Festivalul este marcat de regulă printr-un pelerinaj la Ierusalim, dar Mântuitorul rămâne în continuare în nordul ţării, fiind conştient că autorităţile au făcut din El un „marked man” şi că urmăresc să-l omoare. În acest context, fraţii lui îi spun: „Pleacă de aici, şi du-Te în Iudea, ca să vadă şi ucenicii tăi lucrările pe care le faci.” Nu este clar de la bun început la care „ucenici” se referă fraţii lui Isus. La ucenicii (adepţii) din cercul lărgit (precum cei care se botează în 4:1 pentru a dezerta în 6:60)? Sau la ucenicii din cercul celor 12? Probabil la cei din prima categorie. În orice caz, lui Isus i se recomandă să meargă la Ierusalim şi să facă acolo băi de mulţime şi spectacol, pentru a-şi consolida imaginea în ochii „electoratului”. În opinia fraţilor lui Isus, „viaţa e în altă parte”, după cum tot ei spun: „Nimeni care caută să devină cunoscut nu lucrează în taină. Dacă faci acestea, atunci arată-te lumii!”

Fraţii lui Isus nu erau specialişti în PR, dar stăpâneau totuşi principiile elementare. Păcat însă că nu credeau în „brandul” pe care încercau să-l promoveze (Căci nici fraţii lui nu credeau în El, strecoară într-o paranteză autorul evangheliei). Fără îndoială, fraţii lui credeau în capacitatea lui de a face minuni. Dar îşi imaginau că Hristos vrea să devină un personaj politico-religios de mare succes. Soluţiile propuse pentru dobândirea celebrităţii seamănă suspect de mult cu cele recomandate de Ispititorul în Mat. 4:5-7 (când cu proba „săriturii de pe Templu”). Fraţii credeau, dar nu cum trebuie, deci „nu credeau”.

Cum răspunde Isus unei astfel de propuneri? Într-un mod care dă în vileag superficialitatea concepţiilor fraţilor lui (la acel moment) despre El: „Pentru mine încă nu este momentul potrivit, dar vouă orice moment vă este propice.” Hristos nu poate urma decât calendarul Tatălui Său. Pentru El, totul converge spre „ceasul” glorificării (răstignirea). Acesta este momentul central al istoriei. Metoda „succesului”, este crucea, care va polariza în jurul ei întreaga istorie (Şi când voi fi înălţat [răstignit] voi atrage la mine pe toţi oamenii).

Fraţii lui Isus nu sunt sensibili la călăuzirea Tatălui. Pentru ei, fiecare moment e o „oportunitate”. De aceea lumea nu-i poate urî. Pe Isus însă îl urăşte, fiindcă El mărturiseşte că lucrările ei sunt rele. Lumea, pe care Dumnezeu a iubit-o atât de mult, îl urăşte pe Fiul lui. Îl urăşte în principal fiindcă spune adevărul. Adevărul despre nelegiuirile ei fără număr. Îl urăşte fiindcă îl percepe ca pe un corp străin. După cum şi este, fiindcă vine „de sus”.

Pe fraţii lui Isus lumea nu-i poate urî. Şi totuşi, „lumea iubeşte ce este al ei”. Pe ucenici, pe cei ce cred, îi urăşte, fiindcă nu sunt din lume. E tragic când lumea te urăşte, dar e infinit mai tragic când te iubeşte.

Adevărurile spuse de Isus fraţilor lui sunt necruţătoare. Fiindcă atunci nu credeau în El (aveau să creadă după înviere). Dacă însă ne mulţumim doar să fim uluiţi de necredinţa fraţilor lui Isus, înseamnă că n-am înţeles încă rostul relatării (şi al cărţii). Scopul nu este să ne facă să ne simţim bine când vedem că alţii sunt mai necredincioşi decât noi, ci să ne examinăm pe noi înşine în lumina ei. Dar toate acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi şi crezând să aveţi viaţă. Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut.

Pagina următoare »