De la moarte la înviere

Mai jos câteva citate dintr-un articol pe tema Paștelui, apărut în Dilema veche.

***

Paștele, sărbătoarea de căpătîi a creștinismului, a parcurs un drum foarte lung de la momentul instituirii sale de către Iisus pînă la complexul eveniment liturgic prăznuit astăzi, după o rînduială strictă, în Biserica răsăriteană. În cursul celor două milenii care despart „primul Paște“ de sărbătoarea pe care o cunoaștem în forma ei prezentă s-au produs și cîteva mutații semnificative, atît de ordin teologic, cît și „onomastic“ (i.e. schimbări care țin de numele evenimentului). În textul de mai jos mă voi opri la cele din prima categorie, cu precizarea că un subiect atît de amplu ar necesita o analiză mult mai largă.

Potrivit Învățăturii de credință creștină ortodoxă, Paștele este „Sărbătoarea Învierii Domnului, cea mai veche și mai mare sărbătoare creștină“ (București, EIBMBOR, 2008, p. 310). Totuși, nu trebuie uitat că la originea Paștelui, în înțeles creștin, stă un eveniment care are în centru nu învierea, ci moartea lui Iisus, prezentată de cei patru evangheliști ca împlinire a unui legămînt nou pe care îl încheie Dumnezeu cu poporul Său. Potrivit primelor trei Evanghelii, în timpul pesah-ului evreiesc, Iisus ia o pîine pe care o frînge și o împarte ucenicilor, spunînd: „Acesta este trupul meu“. (De notat că, deși Mîntuitorul va fi folosit o azimă, autorii biblici evită cuvîntul azymon și folosesc grecescul artos, termenul generic pentru pîine.)

Celălalt element pomenit de evangheliști este paharul cu „rodul viței“ pe care Iisus, în Marcu și Matei, îl prezintă drept „sîngele“ Său, „care se varsă pentru mulți“ („spre iertarea păcatelor“, precizează Matei). Ambele Evanghelii conțin o secvență care de regulă nu este redată literal în versiunile moderne ale Bibliei: „Acesta este sîngele meu al legămîntului“ sau „sîngele meu, de legămînt“ (Mat. 26:28; Marcu 14:2, s.n.). Evanghelistul Luca, mai sensibil la chestiuni de stil și motivat în egală măsură de considerente apologetice, a reformulat declarația lui Iisus, astfel că, la Ultima Cină, El spune: „Acest pahar este noul legămînt în sîngele meu care se varsă pentru mulți“ (Luca 22:20, s.n.). Probabil fiindcă vizează un public mai larg, Luca vrea să evite impresia că la euharistie se bea sînge (acuzație anticreștină care de altfel nu va întîrzia să apară în mediul păgîn). Indiferent care va fi fost forma exactă a declarației lui Iisus, ea pune în relație două elemente – „sînge“ și „legămînt“ – care evocă un evantai larg de evenimente și pasaje din istoria biblică veterotestamentară.

Continuarea AICI.

 

 

Despre apă și Duh în Evanghelia după Ioan. Răspunsuri pentru „a damsel in (theological) distress”

O domniță aflată la ananghie (teologică), pe care cavalerul venit să o salveze n-a scos-o la liman (ba încă pare să o fi încurcat și mai tare. 🙂 ), îmi trimite următoarea întrebare de baraj:

(1) Apostolul Ioan spune în Evanghelie, capitolul 20, versetul 22, că Isus, după Înviere, li se arată ucenicilor și suflă peste ei Duh Sfânt.

(2)  Dacă ne uităm în Ioan 16, versetul 7, Mântuitorul le spune ucenicilor că le va trimite Mângâietorul și că le este de folos ca El să plece, pentru că așa Mângâietorul va veni. (Înțelegem de aici ca Duhul Sfânt va fi trimis după înălțarea lui la cer, ceea ce se și întâmplă în Fapte).

(3) Episodul Cincizecimii cu Pogorârea Duhului Sfânt peste ucenici.

Cum împaci toate aceste trei pasaje? Pentru că mie mi se pare că ceea ce spune Ioan în capitolul 20 versetul 22 face notă discordantă cu celelalte două pasaje. Mi s-a părut neconvingătoare explicația că Duhul Sfânt se coboară pe bucăți, gradual…  De ce suflă Mântuitorul Duh Sfânt?

Avem o problemă de teologie, cum procedăm?

Înainte de a intra în fondul problemei ar trebui să conturăm nițeluș pneumatologia Evangheliei după Ioan.

Discuția ar trebui să aibă în vedere următoarele patru „teze”:

(1) În Evanghelia după Ioan „apa” este un simbol al Duhului.

(2) Când vorbește despre „plecarea” Sa, Isus se referă atât la moarte, cât și la înălțare

(3) Când vorbește despre „glorificarea” Sa, Isus se referă la răstignire, momentul care inaugurează simbolic epoca Duhului.

(4) Evenimentul din Ioan 20:22 reprezintă „Cincizecimea” ioanină. Ea nu trebuie să fie pusă în opoziție cu Cincizecimea lucaniană din Fapte.

Să le luăm pe rând.

(1) În Evanghelia după Ioan, „apa” este un simbol al Duhului.

Lui Nicodim i se spune (Ioan 3:5) că cel care nu se naște din „apă și Duh” nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu. Nașterea din „apă și Duh” este, în opinia mea, un alt fel de a vorbi despre „nașterea de sus” (3:3). Nu cred că „a vedea” și „a intra” trebuie considerate etape distincte. În limbaj biblic, „a vedea” implică ideea de participare (prin contemplare). Această naștere „de sus” este „naștere din Dumnezeu” (1:13). Ea nu are de-a face cu descendența fizică, („sânge”), instinctul cărnii („voia firii”) sau voia unui om. Carnea produce carne și nu este de niciun folos (6:63). Prin contrast, Duhul este cel care dă viață (6:63). El este cel care, într-un mod tainic, săvârșește nașterea de sus. În acțiunea lui misterioasă, Duhul este asemenea vântului, care suflă încotro vrea. Nu-l vezi, dar îi auzi „glasul”.

Asocierea dintre apă și Duh este reluată în Ioan 7:37‒39. Isus îi cheamă la El pe cei care însetează. Din „pântecele” celor care cred în El vor curge râuri de apă vie. Această apă vie (menționată și în Ioan 4, în discuția cu femeia de la Sihar) este pusă de autor în legătură cu Duhul pe care aveau să-l primească cei care cred în Isus. Declarația Mântuitorului este profetică; ea vizează un eveniment viitor, fiindcă la momentul acela Duhul încă nu fusese dat (7:39), întrucât Isus încă nu fusese glorificat (=răstignit).

[Nu pot să nu insist, într-o paranteză, asupra similarității versetelor următoare: „Cine crede în Mine, precum a spus Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (7:38) și „Apa pe care o voi da Eu va deveni în el izvor de apă care va țâșni în viața veșnică” (4:14)].

În fine, ajungem și la Răstignire (înțeleasă de Ioan drept Glorificare). În 19:30 ni se spune că Isus a luat oțetul și apoi a spus: „S-a săvârșit”, apoi a plecat capul și „(Și-)a dat duhul”. Foarte interesantă expresia lui Ioan. Autorul nu spune ἐξέπνευσεν, exepneusen („și-a dat ultima suflare”), ca Marcu și Luca, nici ἀφῆκεν τὸ πνεῦμα, apheken to pneuma („a slobozit duhul”), ca Matei, ci „a dat duhul”. E un semnal subtil că ceea ce fusese anunțat în 7:39 începe să se împlinească. Cititorul alert va mai lua notă de o precizare importantă, câteva versete mai jos: când un soldat străpunge coasta lui Isus, din ea țâșnesc apă și sânge.

Cele două elemente au, prin excelență, valențe curățitoare. Sângele evocă purificarea pe care o aduce jertfa. Apa evocă acțiunea curățitoare a Duhului. Glorificarea lui Isus inaugurează „epoca Duhului”.

Cele două „motive teologice” sunt prezente și în 1 Ioan 5:6:

Acestea este cel care a venit cu apă şi sânge, Isus Hristos; nu numai cu apă, ci cu apă şi cu sânge; şi Duhul este Cel ce mărturiseşte despre lucrul acesta, fiindcă Duhul este adevărul.

(Va urma)

 

Ioan 6:13 în Cornilescu şi Segond

Săptămâna trecută am parcurs în greacă primele 15 versete din Ioan 6. Fără să-mi fi propus o comparare sistematică între Cornilescu şi Nestle-Aland, am descoperit că cel puţin în anumite versete Cornilescu se depărtează de textul original şi urmează formularea din Segond. Unul dintre ele (Ioan 6:13) se adaugă astfel unei liste tot mai lungi care sugerează că atât pentru VT, cât şi pentru NT, Cornilescu a apelat sistematic la Segond.

Redau mai jos versetul din Ioan 6:13. Partea finală a versetului este cea în care găsim diferenţa.

συνήγαγον οὖν καὶ ἐγέμισαν δώδεκα κοφίνους κλασμάτων ἐκ τῶν πέντε ἄρτων τῶν κριθίνων ἃ ἐπερίσσευσαν τοῖς βεβρωκόσιν.

Partea cu bold înseamnă „[fărâmele] care au prisosit celor care mâncaseră”. La Segond şi la Cornilescu, secvenţa cu bold este tradusă printr-o temporală: „după ce mâncaseră toţi”.

Cornilescu: Le-au adunat deci, şi au umplut douăsprezece coşuri cu fărămiturile care rămăseseră din cele cinci pîni de orz, după ce mîncaseră toţi.

Segond: Ils les ramassèrent donc, et ils remplirent douze paniers avec les morceaux qui restèrent des cinq pains d’orge, après que tous eurent mangé.

Să vedem cam ce găsim în tradiţia biblică românească:

NT Bălgrad: carele rămasără de ceia ce mîncară

Bibl. 1688: carele au rămas celor ce au mîncat [din perspectiva limbii moderne, traducerea este ambiguă, fiindcă se poate înţelege că au rămas pentru cei care au mâncat]

Micu (1795): care au fost rămas de la cei ce mâncase

Galaction (1938): rămase de la cei ce au mâncat

NTR (2007): pe care le lăsaseră cei ce mâncaseră

NT TSB (2009): care rămăseseră de la cei care mâncaseră

Bădiliţă (2010): care prisosiseră de la cei care mâncaseră

 

„Veselia” de la nunta din Cana (Ioan 2:10)

De mai bine de o lună citesc Noul Testament de la Bălgrad (1648). E o traducere frumoasă şi destul de cursivă, dacă eşti deja obişnuit cu vocabularul biblic al sec. 17. Pentru desluşirea anumitor versete, e indicat totuşi să ai alături un Nou Testament grec sau BibleWorks.

Am ajuns astăzi la Ioan 2:10: „Tot omul întâiu pune vinul bun şi deacă să veselescu, atuncea cel mai slabu…”. Am recunoscut în spatele lui „veselescu” verbul μεθυσθῶσιν (μεθύσκω, methysko = a se îmbăta), care în NT mai apare în Luca 12:45, Ef. 5:18, 1 Tes. 5:7 şi Apoc 17:2 (aici metaforic). Se pare că traducătorii, dintr-un anumit tact pastoral, n-au vrut să le dea argumente biblice eventualilor cititori certaţi cu sobrietatea şi prieteni la toartă cu ulcica sau halba. Aşa că au tradus verbul în mod eufemistic. N-au fost singurii, în tradiţia biblică românească. Dar să vedem cum stau lucrurile în alte versiuni.

Bibl. 1688: „Tot omul întâiu vinul cel bun pune, şi, când să vor îmbăta, atuncea pre cel mai prost.” Alte traduceri de mai târziu (Samuil Micu, Bibl. 1874, Nitzulescu 1897, Bibl. 1914) au păstrat verbul „a se îmbăta”. Corect.

Cornilescu 1921 mai taie din forţa originalului, redând verbul μεθυσθῶσιν prin „au băut bine” (Soluţia se regăseşte şi în Galaction 1938). Bine, bine, dar cât de bine? Fiecare îşi poate reprezenta episodul după puterile imaginaţiei. Soluţia e menită să navigheze strâmtoarea periculoasă dintre Scyla beţiei şi Carybda trădării textului. Pe urmele acestei soluţii, versiunea NTR concede totuşi un grad mai ridicat de concentraţie versetului: nuntaşii pomeniţi de nun „au băut mult”. Mult, dar cât?

Bibl. 1968, care a prelucrat textul lui Galaction (temperându-i adesea excesele), a diluat verbul, traducându-l cu „se ameţesc”. „Ameţeala” s-a moştenit în Biblia 1975 şi de acolo a trecut în Biblia Anania (2001). Nu-i aşa, una e să te îmbeţi, alta e să te ameţeşti. Versiunile din această categorie îi fac pe nuntaşii din mintea nunului să pară un pic mai înţelepţi. Un pic.

Concluzie: Cred că soluţia „a se îmbăta” trebuie păstrată, ca să fim fideli faţă de textul biblic. DAR…

1)      Dacă vrem să păstrăm şi o abordare pastorală asupra traducerii, ar trebui să facem şi un aparat de note. Biblia a fost lăsată să fie citită într-o comunitate interpretativă. Nu punem lacătul pe Scriptură, sub motiv că omul de rând s-ar deda la beţii, dacă ar ajunge să o citească acest verset de unul singur. DAR… oricât de protestant aş fi, consider că în citirea Scripturii, oamenii neinstruiţi (ἰδιῶται, în sensul versetului 1 Cor 14:23) au nevoie de călăuzire din exterior („Cum am să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?”). Altminteri, cu o traducere exactă, dar cu o hermeneutică bolnavă, s-ar putea să avem oameni care transformă versete din Biblie  în argumente pentru de a răzgâia firea pămânească. „Uite, frate, scrie în Biblie negru pe alb că nuntaşii se îmbătau!”

2)      Afirmaţia că nuntaşii din Israelul sec. I obişnuiau să bea până se îmbătau este făcută de maestrul de ceremonii. Dar acesta nu este reprezentativ pentru etica Împărăţiei lui Dumnezeu. Prin urmare nu tot ce apare scris în Biblie trebuie şi aplicat, dacă avem de-a face cu afirmaţii vine de la un personaj contra-exemplu.

3)      Biblia conţine zeci de versete despre vin/băutură/a bea. O hermeneutică sănătoasă trebuie să vadă mesajul Bibliei în ansamblu, nu să folosească abuziv câte un verset rupt din context.

 

Identităţi în conflict. De la Avraam la Sf. Andrei, via Moise (2)

Stă în firea oamenilor să-şi afirme identitatea prin recurs la ascendenţi cât mai glorioşi. Cine nu-i are, şi-i inventează. Dacă nu trebuie să-i inventeze, cu atât mai bine. Autenticitatea firului genealogic sporeşte o dată în plus mândria „sângelui albastru”.

La data când îi întâlneşte Mântuitorul, fariseii au deja o identitate proprie şi deci nu le mai trebuie o alta. Se consideră „descendenţii lui Avraam”, dar nu fac faptele lui Avraam şi nu au credinţa lui Avraam, care s-a bucurat că va vedea ziua lucrării lui Hristos şi a văzut-o.

Se consideră „ucenicii lui Moise” (în care şi-au pus nădejdea), dar tocmai Moise îi va acuza pentru necredinţa lor, fiindcă în Legea lui este scris despre Isus.

Oponenţii lui Hristos care se revendică de la Avraam şi Moise, trăiesc în minciună, căruia i-au devenit sclavi. Pentru a cunoaşte adevărul, trebuie devină ucenicii lui Isus. Dar nu vor să aibă parte de adevăr, fiindcă îl au ca tată pe Diavolul, tatăl minciunii, care vorbeşte potrivit cu natura lui.

Când Mântuitorul îi invită să devină ucenicii lui, promiţându-le libertatea, „iudeii” se oţărăsc: „Noi n-am fost robii nimănui”. Altminteri, le-ar plăcea să creadă în Isus, cu condiţia să nu li se spună prea multe adevăruri. Se pare însă că Isus nu e interesat atât de oameni care cred în El, cât de oameni dispuşi să devină ucenicii lui.

Când ne uităm în propria noastră ogradă (indiferent cum vrem s-o delimităm), observăm la lucru aceeaşi veche ispită a fabricării de genealogii spirituale ilustre. Exemplul cel mai la îndemână este cel al Sf. Andrei, revendicat pătimaş (dar neconvingător) de mari şi mici. Dacă îl avem pe Sf. Andrei la capătul liniei din care descindem, avem legitimitate. Nu suntem „fii ploii”, ci avem un pedigree ilustru.

Nu am un nume pentru acest „naţionalism” religios care ne bântuie, dar înclin să cred că suficienţa lui e menită să mascheze un anumit complex. Blufăm spiritualiceşte fiindcă simţim nevoia să compensăm. Dacă prestaţia personală e slabă, găseşte-ţi ascendenţi iluştri.

Pentru toţi practicanţii cacealmalelor identitare, întâlnirea cu Hristos este traumatică, fiindcă adevărul pe care îl aduce El spulberă minciunile pe care şi le spun oamenii despre ei înşişi. N-au fost scutiţi de această traumă nici „iudeii” de anţărţ, nu suntem nici noi.

 

Minuni care nu duc la credinţă (2)

Am început mai anţărţ o postare despre slăbănogul din Ioan 5. Un personaj greu de „citit”. Spuneam despre el că dă un răspuns din care nu prea ştii ce să înţelegi. Vrea sau nu vrea?

Individul respectiv nu e doar un slăbănog, ci şi un om slab. Fiindcă nu ezită să paseze responsabilitatea gestului său. „Ce care m-a făcut sănătos mi-a spus ‚Ia-ţi patul şi umblă’”.

Naturalmente, iudeii vor un nume: „Cine este cel care ţi-a spus să faci toate acestea”? Cred că e limpede pentru toată lumea că cei ce întreabă nu vor să-i dea o decoraţie lui Isus, ci au o răfuială cu El. Omul nu ştie ce să le răspundă. Probabil că dacă ar şti, ar spune.

Scena se schimbă. Isus îl întâlneşte pe fostul bolnav în templu. Un ultim sfat: „Să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întîmple ceva mai rău”. Mântuitorul nu-şi terminase lucrarea cu bolnavul vindecat. În îmbulzeala din pridvorul scăldătorii, nu apucase să-i dea şi „tâlcuirea”.

Rezultatul?

Fostul bolnav (acum plin de energie), se duce glonţ la autorităţi şi Îl pârăşte pe Isus (v. 15). Cu doar câteva clipe mai înainte i se spusese „să nu mai păcătuiască”, iar acum îl regăsim procedând taman contrar sfaturilor primite.

Le rămâne cititorilor să-şi răspundă la întrebarea: Ce poate fi mai rău decât să fii bolnav de 38 de ani?

Revin acum la tema anunţată în titlu. Există minuni care nu duc la credinţă. Cea la care am făcut referire nu este singura din Ioan. În faţa unei minuni şi mai mari (învierea lui Lazăr), există două reacţii: unii care cred şi unii care se duc să dea raportul (ca şi fostul slăbănog).

[Ioan 11:45-46 Mulţi din Iudeii, cari veniseră la Maria, cînd au văzut ce a fãcut Isus, au crezut în El. Dar unii din ei s-au dus la farisei, şi le-au spus ce făcuse Isus.]

În economia Evangheliei a Patra, slăbănogul îi reprezintă pe toţi cei care, în ciuda semnelor, nu pot ajunge la credinţă autentică.

Ioan 12:37 Măcar că făsese atîtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El.

 

Minuni care nu duc la credinţă (1)

M-am oprit de curând la un pasaj din Evanghelia lui Ioan. Pasajul despre slăbănogul din pridvorul scăldătorii Betezda. Unul dintre cele mai stranii personaje. De fapt, după cum spunea Culpepper, evanghelia prezintă o colecţie de personaje ciudate, caracterizate de paradoxuri. De pildă:

– un venerabil învăţător al lui Israel care nu poate pricepe nişte adevăruri spirituale elementare (cap. 3);

– o femeie din Samaria care îşi uită găleata la fântână, dar se întoarce la consătenii ei cu apă vie (cap. 4);

– un mare preot care profeţeşte fără s-o ştie, în timp ce complotează pentru a da o înfăţişare respectabilă unei afaceri murdare (cap. 11);

– un slăbănog vindecat care îl denunţă pe Isus autorităţilor religioase (cap. 5).

Foto: reconstituire a scăldătorii Betezda.

Asupra acestui personaj din cap. 5 m-am oprit şi cu altă ocazie, dar dintr-o perspectivă diferită de cea prezentă. Sunt însă convins că lecturile asupra acestui pasaj pot fi multiple, de aceea propun acum una complementară.

Înainte de a intra în detalii, o precizare: Evanghelistul Ioan nu descrie detaliat personajele din Carte. Nu ne spune cum arată sau ce vârstă au. Ne dă doar informaţii sumare despre trecutul lor. Ne spune astfel „de unde vin”. În cazul de faţă, Ioan ne spune că omul din pridvorul scăldătorii Betezda era bolnav de 38 de ani.

Bolnavul anonim mă intrigă din mai multe motive.

– La întrebarea lui Isus (Vrei să te faci sănătos?) dă un răspuns ambiguu. Nu spune clar dacă vrea să fie vindecat. Parcă ar da de înţeles că doreşte să ajungă în apă, în scăldătoare. Nu ştie că stă în faţa unuia care are o apă mai bună (apa vie din cap. 4) decât apa din scăldătoare, mişcată periodic de un înger.

Unui astfel de om, dispus mai degrabă să se explice (alţii sunt vinovaţi pentru starea lui: 1) fiindcă nu-i dă nimeni ajutor; 2) fiindcă alţii sunt mai rapizi), Isus îi porunceşte scurt să-şi ia patul (=salteaua, mindirul) şi să umble. Zis şi făcut.

PRECIZARE: ziua respectivă era o zi de sabat. După cum ştim foarte bine, a căra obiecte de Sabat era interzis. Iudeii evlavioşi intervin prompt în apărarea tradiţiei imemoriale. „Nu-ţi este îngăduit să-ţi ridici patul!”

(Va urma)

 

Adevărul care nu cruţă (3). Fraţii

Orice postare care aduce în discuţie problema „fraţilor” lui Isus ar trebui probabil să înceapă cu elucidarea statutului lor. Ce sunt de fapt? Veri (primari), cum spun teologii ortodocşi? Copiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară, cum spun cei mai mulţi teologi catolici? Sau copiii biologici ai lui Iosif şi ai Mariei, cum spun toţi teologii protestanţi şi unii teologi catolici? M-am ocupat de această problemă într-un referat de vreo 30 de pagini (ca parte a tezei de doctorat) şi ceea ce pot spune cu siguranţă este că „ipoteza verilor” este practic imposibil de apărat. E greu de explicat aici motivele acestei „imposibilităţi”. Curioşii vor putea citi cândva teza, dacă Dumnezeu ne va ţine pe toţi în viaţă încă vreo 2-3 ani. Să trecem la subiect. Estimp, prin ‘fraţi’ protestanţii pot înţelege ‘copiii Mariei şi ai lui Iosif’, iar catolicii pot înţelege ‘copiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară’. Ortodocşii să nu se supere, fiindcă nu ştiu încă ce pot înţelege ei, deşi ţin mult să aflu. 🙂

Capitolul 7 din Ioan. Isus se află în Galileea. Se apropie Sărbătoarea Corturilor, ultimul mare festival al anului agricol, după strângerea recoltelor de struguri şi măsline. Festivalul este marcat de regulă printr-un pelerinaj la Ierusalim, dar Mântuitorul rămâne în continuare în nordul ţării, fiind conştient că autorităţile au făcut din El un „marked man” şi că urmăresc să-l omoare. În acest context, fraţii lui îi spun: „Pleacă de aici, şi du-Te în Iudea, ca să vadă şi ucenicii tăi lucrările pe care le faci.” Nu este clar de la bun început la care „ucenici” se referă fraţii lui Isus. La ucenicii (adepţii) din cercul lărgit (precum cei care se botează în 4:1 pentru a dezerta în 6:60)? Sau la ucenicii din cercul celor 12? Probabil la cei din prima categorie. În orice caz, lui Isus i se recomandă să meargă la Ierusalim şi să facă acolo băi de mulţime şi spectacol, pentru a-şi consolida imaginea în ochii „electoratului”. În opinia fraţilor lui Isus, „viaţa e în altă parte”, după cum tot ei spun: „Nimeni care caută să devină cunoscut nu lucrează în taină. Dacă faci acestea, atunci arată-te lumii!”

Fraţii lui Isus nu erau specialişti în PR, dar stăpâneau totuşi principiile elementare. Păcat însă că nu credeau în „brandul” pe care încercau să-l promoveze (Căci nici fraţii lui nu credeau în El, strecoară într-o paranteză autorul evangheliei). Fără îndoială, fraţii lui credeau în capacitatea lui de a face minuni. Dar îşi imaginau că Hristos vrea să devină un personaj politico-religios de mare succes. Soluţiile propuse pentru dobândirea celebrităţii seamănă suspect de mult cu cele recomandate de Ispititorul în Mat. 4:5-7 (când cu proba „săriturii de pe Templu”). Fraţii credeau, dar nu cum trebuie, deci „nu credeau”.

Cum răspunde Isus unei astfel de propuneri? Într-un mod care dă în vileag superficialitatea concepţiilor fraţilor lui (la acel moment) despre El: „Pentru mine încă nu este momentul potrivit, dar vouă orice moment vă este propice.” Hristos nu poate urma decât calendarul Tatălui Său. Pentru El, totul converge spre „ceasul” glorificării (răstignirea). Acesta este momentul central al istoriei. Metoda „succesului”, este crucea, care va polariza în jurul ei întreaga istorie (Şi când voi fi înălţat [răstignit] voi atrage la mine pe toţi oamenii).

Fraţii lui Isus nu sunt sensibili la călăuzirea Tatălui. Pentru ei, fiecare moment e o „oportunitate”. De aceea lumea nu-i poate urî. Pe Isus însă îl urăşte, fiindcă El mărturiseşte că lucrările ei sunt rele. Lumea, pe care Dumnezeu a iubit-o atât de mult, îl urăşte pe Fiul lui. Îl urăşte în principal fiindcă spune adevărul. Adevărul despre nelegiuirile ei fără număr. Îl urăşte fiindcă îl percepe ca pe un corp străin. După cum şi este, fiindcă vine „de sus”.

Pe fraţii lui Isus lumea nu-i poate urî. Şi totuşi, „lumea iubeşte ce este al ei”. Pe ucenici, pe cei ce cred, îi urăşte, fiindcă nu sunt din lume. E tragic când lumea te urăşte, dar e infinit mai tragic când te iubeşte.

Adevărurile spuse de Isus fraţilor lui sunt necruţătoare. Fiindcă atunci nu credeau în El (aveau să creadă după înviere). Dacă însă ne mulţumim doar să fim uluiţi de necredinţa fraţilor lui Isus, înseamnă că n-am înţeles încă rostul relatării (şi al cărţii). Scopul nu este să ne facă să ne simţim bine când vedem că alţii sunt mai necredincioşi decât noi, ci să ne examinăm pe noi înşine în lumina ei. Dar toate acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi şi crezând să aveţi viaţă. Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut.

 

Note exegetice la Ioan 21

Nu ştiu niciun pasaj din Scriptură care să fie răstălmăcit atât de mult ca Ioan 21. Chiar astăzi mi-a fost dat să aud nişte „dumiţe” (mici „dume”) la ora de studiu biblic. Ca atare, m-am hotărât să postez aici nişte note care să fie utile celor interesaţi.

v. 5 Formula de adresare „Copii, aveţi ceva de mâncare” (la Cornilescu) induce în eroare. Paidia trebuie tradus aici cu „băieţi” (cum am spune în engleză, „fellows” sau „guys”). Ar putea fi tradus şi cu „prieteni”. Pentru ucenici, Isus este pur şi simplu un străin care intră în vorbă cu ei şi le cere ceva de mâncare. Ar fi sunat ridicol să li se adreseze cu termenul „copii” (dat fiind că, din punctul lor de vedere, nu se cunoscuseră niciodată).

v. 9 Pe ţărm au văzut jăratic de cărbuni. În original, termenul folosit este anthrakia (foc de cărbuni), care mai apare şi în 18:18. Petru s-a lepădat de trei ori în preajma unui foc de cărbuni. Acum îşi va declara iubirea de trei ori tot în preajma unui foc de cărbuni. A treia întrebare îl doare, fiindcă referirea la episodul lepădării devine cât se poate de limpede.

v. 12 Niciunul dintre ucenici nu îndrăzneşte să-l întrebe: „Cine eşti?”, fiindcă ştiau că este Domnul. E clar, ceva s-a schimbat în înfăţişarea fizică a lui Isus. Maria Magdalena a crezut că e grădinarul, ucenicii de pe drumul Emausului au vorbit mult şi bine cu el, fără să-l recunoască. În acest pasaj ucenicii nu-l recunosc, deşi li s-a mai arătat deja de două ori. Mesajul este clar: pe Hristosul înviat nu-l mai cunoaştem din punct de vedere omenesc, fizic (kata sarka, 2 Cor. 5:16). Ne apropiem de el nu prin vedere, ci prin credinţă. Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut. Ucenicii ştiu că este el, dar nu pentru că îl recunosc din punct de vedere fizic, ci pentru că el le dă acele repere care îi ghidează, activându-le credinţa. Pescuirea miraculoasă este semnul că au de-a face cu Cineva de dincolo de ei, de timp, de spaţiul şi de natura care adesea le este potrivnică.

v. 15 Am auzit o interpretare conform căreia întrebarea lui Isus ar trebui înţeleasă astfel: „Mă iubeşti tu mai mult decât acestea [plasele de pescuit, meseria ta]?” Interpretarea este ridicolă. Cine ar spune că îşi iubeşte meseria mai mult decât pe Domnul înviat? Întrebarea lui Isus bate în altă parte. Petru a promis că îşi va da viaţa pentru Isus (Ioan 13:37). El este primul care bravează „Chiar dacă va trebui să mor împreună cu tine, tot nu mă voi lepăda” şi dă tonul unor promisiuni similare făcute de ceilalţi.

v. 15-17 Fiindcă în dialogul dintre Isus şi Pentru sunt folosite două verbe greceşti pentru „a iubi” (phileo şi agapao), predicatorii comentează de regulă astfel: Isus îl întreabă pe Petru dacă îl iubeşte cu forma cea mai înaltă de iubire (agape), dar Petru răspunde „philo”, deci recunoaşte că nu poate să-l iubească pe Isus la modul sacrificial etc. etc.

Întrebarea se repetă (agapas), la fel şi răspunsul (philo). A treia oară, Isus întreabă „phileis”, iar Petru răspunde „philo” şi se întristează, fiindcă îşi dă seama că Isus îl întreabă „Mă iubeşti măcar ca un prieten”? şi el nu poate să răspundă decât „Da, te iubesc [numai ca prieten]”.

Interpretarea aceasta este atât de trasă de păr, încât probabil de mulţi ani poartă perucă (altfel nu-mi explic cum se face că suceşte în continuare capetele predicatorilor, în număr atât de mare).

Argumentele împotriva ei sunt câtă frunză şi iarbă (sau câte fire în perucă). Dacă studiem modul în care sunt folosite cele două verbe în Ev. după Ioan, vom descoperi că ele nu conotează nimic special. E vorba doar de o variaţie stilistică. Nu intru în detalii. Ar fi mult de scris.

Cum dialogul dintre Isus şi Petru s-a purtat probabil în aramaică, distincţia îşi pierde sensul, fiindcă aramaica nu are sinonime de felul acesta.

Dacă Isus „bate în retragere”, înseamnă că restaurarea lui Petru e făcută pe jumătate. Isus se dă bătut de neputinţa lui Petru. Absurd! Mai ales că în versetul următor face aluzie la martirajul lui. Cum ar putea Petru să devină martir, dacă nu poate să-l iubească pe Isus în mod sacrificial (etc. etc.)?

v. 19 Am auzit astăzi că „îţi vei întinde mâinile” înseamnă aici „îţi vei întinde mâinile către Dumnezeu” (ca simbol al dependenţei de el). Absurd şi iar absurd. Textul fie sugerează slăbiciunea omului vârstnic care trebuie să ceară ajutor (întinzând mâinile către un altul, care să-l ajute), fie (mai probabil), întinderea mâinilor pentru a i se lega la spate aşa-numitul patibulum, partea transversală a crucii, pe care o va purta până la locul răstignirii. Un altul îl încinge şi îl duce la locul răstignirii (unde, dacă i s-ar oferi posibilitatea de a alege, nu ar voi să meargă). Referirea la moartea cu care Petru îl va proslăvi pe Dumnezeu dă de înţeles că „întinderea mâinilor” este o referire voalată la răstignire.

Foto: Biserica de la Taghba, locul unde, conform tradiţiei, s-a întâlnit Isus cu ucenicii, la Marea Tiberiadei. În interior se află Mensa Christi (Masa Domnului, centru). În curtea bisericii se află şi o statuie care prezintă momentul învestirii lui Petru ca păstor. Aşezământul este administrat de franciscani.

 

Născuţi nu din sânge… (Ioan 1:13)

Versetul din Ioan 1:13 este extrem de enigmatic. Asta nu m-a împiedicat să-l învăţ pe de rost încă de la 10-12 ani, când eram interesat aproape exclusiv de ultima parte a versetului („născuţi din Dumnezeu”), nu de începutul lui. Acum, când reflectez mai bine asupra lui, mi se pare surprinzător că nu m-am întrebat mai devreme ce înseamnă „născut din sânge” şi ce înseamnă „voia firii lor”.

Să o luăm pe rând.

1) „Născut nu din sânge” (ouk ex haimatōn eggenēthēsan) este o expresie tipic semitică, în care „sângele” (în greacă, la plural, nu la singular) face referire la „ascendenţa biologică”. Este un alt mod de a vorbi despre „părinţi” şi procesul zămislirii fizice. În perioada dinainte de scrierea NT exista concepţia că sângele are un rol extrem de important în evoluţia fătului. Un exemplu provine chiar din cartea necanonică „Înţelepciunea lui Solomon” 7:2, care spune:

Înfiripat cu trupul în pântecele mamei, / m-am închegat în sânge de-a lungu-a zece luni / plecând dintr-o sămânţă de om şi de plăcere, / învecinată somnului (trad. Bartolomeu Anania)

Revenind la Ioan, prologul spune că cei care L-au primit pe Isus ca Hristos (Mântuitor) s-au născut la o nouă viaţă. O astfel de naştere nu ţine de latura trupească, de ascendenţa biologică.

2) „Nici din voia firii lor” (oude ek thelēmatos sarkos) nu se referă la „voinţa firii celui născut”, ci face referire la instinctul sexual (thelēma sarkos). Textul spune deci că cei care l-au primit pe Hristos nu s-au născut în urma unui impuls carnal (cum se întâmplă în cazul naşterii obişnuite), ci s-au născut din Dumnezeu (cap. 3 din Ioan ne va spune mai multe, arătând rolul Duhului în acest proces).

3) „Nici din voia vreunui om” (oude ek thelēmatos andros) poate fi înţeles în mod specific ca o referire generală la decizia unui om de a avea un copil, fie la decizia specifică a soţului. Cu alte cuvinte, cei născuţi din Dumnezeu nu s-au născut fiindcă aşa a vrut cineva (în maniera în care ar dori un om să procreeze) sau fiindcă aşa a plănuit, ci ţine de bunătatea suverană a lui Dumnezeu (care le-a dăruit înfierea tuturor celor ce au crezut).

Soluţia lui Bartolomeu Anania nu e prea fericită în acest caz

cei ce nu din sânge, nici din voie trupească, nici din vrere bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut.

Mai explicite mi se par, de exemplu, următoarele versiuni

(NEB) …not born of any human stock, or by the fleshly desire of a human father, but the offspring of God himself.

(NET) children not born by human parents or by human desire or a husband’s decision, but by God.

(TEV) They did not become God’s children by natural means, that is, by being born as the children of a human father.

 

Despre vânzări şi „vânzări” (Ioan 13:2)

Astăzi, predică la capelă despre Iuda. Comentarii pline de miez, „insight”-uri excelente, aplicaţii bine-venite. Totuşi, ceva scârţâie. Ni se spune că furăciunile lui Iuda (din punga cu bani a grupului de ucenici) au fost speculate de Diavol şi astfel Iuda a ajuns să-L vândă pe Isus. Nu spune oare Scriptura că „diavolul pusese în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, gîndul să-L vîndă” (Ioan 13:2)? Ba spune. Morala: nu toleraţi păcatele (aparent nesemnificative), fiindcă ele pot deveni mijlocul prin care Diavolul vă poate trage în prăpastie. Iuda mai „palma” uneori câte ceva din săculeţul cu parale al grupului, iar asta l-a dus la pierzare (a ajuns să-L vândă pe Isus). Ai fi tentat să crezi că, pentru bani, Iuda şi-ar fi vândut şi mama.

Aplicaţia e corectă (păcatele „mici” pot fi speculate de Diavol întru a noastră pierzare), dar argumentaţia e găunoasă. Verbul „a vinde” folosit de Cornilescu pentru a vorbi despre gestul lui Iuda înseamnă de fapt „a trăda”. Este vorba, mai exact, de paradidōmi (119 x în NT). Sensurile verbului sunt multiple („a transmite, încredinţa, a da, a preda, a trăda”), însă în cazul nostru semnificaţia este clar „a trăda”. Acelaşi verb este folosit în Mat. 24:10, unde spune că „mulţi se vor vinde unii pe alţii”. Versetul nu implică prin definiţie ideea de „bani”, ci se referă la tradare (fără a spune dacă e vorba de bani, alte avantaje, trădare de dragul trădării etc.)

Pentru „a vinde” în sensul de „a tranzacţiona pe bani” sunt folosiţi pōleō (22 x în NT), pipraskō şi apodidōmi (a plăti).

Redarea a două verbe diferite (paradidōmi şi pōleō) printr-un singur echivalent este greşită, fiindcă îi face pe cititorii neavizaţi (sau leneşi?) să ajungă la tot felul de conexiuni care nu se justifică. Iuda nu este „vânzătorul”, ci „trădătorul”. Şi dacă l-ar fi predat pe Isus autorităţilor din râcă, nemulţumire, dezamăgire etc (fără a cere vreun bănuţ), tot trădător ar fi fost.

 

Isus, viţa-de-vie sau via (grădina)? (Ioan 15:1-6)

Interpretarea tradiţională a textului din Ioan 15:1-6 (Isus – viţa, ucenicii – mlădiţele) este pusă sub semnul întrebării de Chrys Caragounis, profesor de NT la Universitatea din Lund (Suedia).

Într-un studiu (publicat, cu permisiunea autorului, şi în Pleroma, XI, dec. 2007), profesorul grec argumentează astfel:

Termenul ampelos (tradus în mod tradiţional prin „viţă”) nu se referă la plantă (vitis vinifera), ci la plantaţie (i.e. grădină).

Termenul klēma (tradus în mod tradiţional prin „mlădiţă”) înseamnă de fapt planta în sine (un butuc de viţă-de-vie, cu cele câteva coarde care vor produce struguri).

Ambii termeni au suferit un proces prin care şi-au schimbat sensul original, iar textul din Ioan 15 ar trebui înţeles astfel:

v. 2 „El smulge (airei) pe orice viţă (pan klēma) din mine care nu aduce rod (mē feron karpon), iar pe orice viţă care aduce rod o curăţă (kathairei), ca să aducă şi mai mult rod.”

De altfel, la nivel logic, numai o vie se poate curăţa. Nu se poate curăţa o mlădiţă. Mlădiţa este tăiată, nu curăţată. Din tulpina viei (de 1 m, în mod tipic) cresc mai multe coarde, dintre care se aleg în general 3 mai viguroase. Celelalte sunt tăiate, pentru a nu diminua producţia coardelor principale. Dacă Isus este viţa, atunci acţiunea de curăţare ar trebui să fie aplicată Lui (ceea ce este ilogic), „Curăţarea” se aplică însă ucenicilor, nu lui Isus.

v. 4 rămâneţi în mine (meinate en emoi) nu are sens dacă vizează o mlădiţă, fiindcă ea face parte în mod natural din viţă. Pe de altă parte, o viţă de vie nu face parte în mod natural din sol. În plus, fără rădăcini în pământ, nu poate aduce rod.

v. 6 Dacă cineva nu rămâne în mine, va fi aruncat afară (ean mē tis menę en emoi, eblēthē exō) se explică mai bine dacă afară (dincolo de spaţiul împrejmuit al plantaţiei) sunt aruncate viţele neproductive, nu mlădiţele. Apoi viţele sunt dezrădăcinate, adunate şi arse (cf. Mat. 15:13 – orice plantă…)

Isus – via (grădina), reprezintă nu doar sursa de viaţă pentru viţe, ci şi protecţie (via ca loc împrejmuit, imagine veterotestamentară întâlnită în Ps. 80:12 şi Is. 5:5).

 

Ioan – lampă sau lumină? (Ioan 5:35)

În versetul din Ioan 5:35 Cornilescu foloseşte termenul „lumină” de două ori, de o manieră care ar putea să-l contrarieze pe cititorul atent. Textul spune: „Ioan era lumina, care este aprinsă şi luminează, şi voi aţi vrut să vă veseliţi câtăva vreme la lumina lui.”

În original, primul termen tradus prin „lumină” este luchnos, care înseamnă „lampă, obiect de metal sau lut, prevăzut cu un fitil şi cu un mic rezervor pentru ulei”. Termenul apare o singură dată în Ioan, în versetul mai sus menţionat.

Cealaltă ocurenţă a termenului „lumină”, de la sfârşitul versetului, traduce grecescul phōs, care înseamnă, conform unei definiţii moderne, „radiaţie electromagnetică, emisă de un corp incandescent sau luminescent, care acţionează asupra ochilor făcând vizibilă lumea înconjurătoare” (DEX).

Termenul phōs apare în Ioan de 23 x, în 16 versete, şi are o mare importanţă teologică, fiindcă se referă la Logos, care era lumina oamenilor (Ioan 1:4). Despre Lumină (phōs) aflăm că „străluceşte în întuneric”, iar întunericul n-a copleşit-o (Ioan 1:5).

Versetul 1:8 este şi mai interesant. Citim că Ioan „nu era el lumina”; el doar a venit să mărturisească despre adevăr. Există deci o contradicţie (în Cornilescu), între 1:8 (Nu era el [Ioan] lumina) şi 5:34 (Ioan era lumina). Contradicţia dispare dacă traducem corect acest din urmă verset:

„Ioan era o lampă care arde şi care luminează, iar voi aţi vrut să vă bucuraţi o vreme de lumina lui.”

Se impun acum încă două precizări:

(1) termenul „a se bucura” desemnează o bucurie intensă;

(2) oamenii au vrut să se bucure de lumina lui Ioan, nu să se veselească la lumina lui. Ce vrea să spună Isus este că oamenii au fost o vreme extrem de pasionaţi de mesajul lui Ioan (s-au bucurat de „lumina” sau mesajul lui). Traducerea Cornilescu dă în mod eronat impresia că obiectul veseliei oamenilor este altul (oamenii se veselesc de ceva, la lumina lui Ioan), nu lumina însăşi.

P.S. Motivul „Luminii” (adică Hristos, Logosul) care vine în lume nu se întâlneşte doar în Prologul ioanin (1:4, 5, 8, 9), ci şi în cap. 3 (v. 19, 20, 21), în 8:12 (Eu sunt Lumina lumii), 9:5 (Cât sunt în lume, sunt lumina lumii) sau cap. 11 şi 12 (diverse referinţe).

 

Eşti tu împăratul iudeilor? (Marcu 15:2 şi versetele paralele)

Când Isus este adus înaintea lui Pilat, prima întrebare pe care i-o adresează Pilat (oarecum dispreţuitor sau neîncrezător) este următoarea: Eşti tu împăratul iudeilor? (Marcu 15:2, Mat. 27:11; Luca 23:3). Conform Ev. după Luca, acuzaţiile pe care le aduc marii preoţi sunt de (1) subvertire a naţiunii (diastrephonta to ethnos), (2) refuzul taxelor şi (3) asumarea titlului de rege. Prin urmare, pe guvernator îl interesează cu precădere latura politică a acestei afaceri. În Cornilescu, răspunsul pe care îl dă Isus este un „Da, sunt” hotărât şi neechivoc.

Originalul sună însă altfel. În Sinoptici, răspunsul lui Isus (su legeis, literal „tu spui”) este unul echivoc şi ar trebui redat ca atare: „Tu spui aceasta” sau „Aşa spui tu”. Isus nu tăgăduieşte, dar nici afirmă în mod deschis că este un „rege al iudeilor”, fiindcă, din punctul de vedere al lui Pilat, ar însemna să admită că este un uzurpator, ceea ce nu este cazul. Pe de altă parte, Isus este totuşi „rege al iudeilor”, într-un sens pe care Pilat nu l-ar înţelege – Isus împlineşte promisiunile făcute în VT despre un succesor la tronul lui David, dar în sens spiritual, nu în sens politic. Prin urmare, Isus recunoaşte de o manieră indirectă, atenuând forţa unei declaraţii care, în varianta Cornilescu, ar fi atras pronunţarea decretului de răstignire fără alte tergiversări.

Din ceea ce urmează este limpede că Pilat nu ia în serios declaraţia lui Isus că ar fi un rege. Cel puţin înţelege că Isus nu se consideră un rege tipic (politic). De altfel, Ioan ne oferă mai multe detalii asupra discuţiei dintre Isus şi Pilat. În 18:34, Isus răspunde lui Pilat cu o întrebare care poate fi tradusă astfel: „Întrebi aceasta din proprie iniţiativă, sau fiindcă ţi l-au spus alţii despre mine?” Pilat replică oarecum iritat: „Sunt eu iudeu? Neamul tău şi marii preoţi te-au adus înaintea mea” În 18:36, Isus răspunde: „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta”, declaraţie care atrage un nou comentariu din partea lui Pilat, care nu a primit un răspuns ferm la întrebarea iniţială: „Deci un (fel de) rege tot eşti!” Isus nu confirmă (cum traduce Cornilescu), ci doar spune: „Tu spui că sunt rege.” Apoi revelează misiunea Sa: „Eu pentru asta am venit în lume – ca să mărturisesc despre adevăr”. Pentru Pilat lucrurile sunt acum lămurite. Cu o întrebare care trădează scepticismul (ori poate dezvăluie preţ de o clipă un Pilat meditativ, conştient de soarta nedreaptă pe care trebuie să o îndure adevărul atunci când intră în conflict cu raţiunile pragmatice ale oamenilor de stat), guvernatorul proclamă nevinovăţia lui Isus şi anunţă posibilitatea unei eliberări la cerere. Intenţia lui de a-L elibera pe Isus (după o „corecţie”) este însă zădărnicită de strigătele autorităţilor religioase. În cele din urmă, Isus va fi răstignit.

 

Ce am eu a face cu tine, femeie? (Ioan 2:4)

Întrebarea pe care Isus o adresează mamei Sale la nunta din Cana i-a lăsat perplecşi pe mulţi interpreţi. În predicile sale inspirate din Evanghelia după Ioan, Sf. Augustin se întreba retoric: „A venit oare la nuntă cu scopul de a ne învăţa înjosirea mamelor?” Cu siguranţă, modul lui Isus de a i se adresa astfel Mariei este unic. În nicio carte contemporană cu NT (sau dinainte de el) nu întâlnim vreun fiu care să se adreseze mamei sale cu apelativul “femeie”. Prin urmare, care este semnificaţia acestui mod de a vorbi?

Construcţia grecească din Ioan 2:4 (ti emoi kai soi, literal, ce mie şi ţie) apare de 4 ori în VT (în traducerea greacă, Jud. 11:12; 1 Regi 17:18; 2 Regi 3:13 şi 2 Cron. 35:21) şi are sensul de: “Ce avem noi doi a face unul cu altul?”, exprimând distanţarea dintre vorbitor şi interlocutorul său, ori o intervenţie inoportună a interlocutorului. Variaţii ale acestei expresii (ce mie şi vouă) apar încă de 4 ori în VT grec şi de 5 ori în Evanghelii.

Revenind la textul din Ioan 2:4, devine clar că Hristos îi răspunde astfel mamei Sale din cel puţin două motive:

(1) pentru a-i arăta că socoteşte intervenţia ei inoportună în raport cu scopul pentru care a venit El. Cu alte cuvinte, îi spune: “Cât de diferite sunt aşteptările şi proiectele tale de ale mele!” Maria este preocupată de salvarea reputaţiei mirelui (lipsa vinului ar fi însemnat o ruşine teribilă, într-o cultură care punea atât de mare preţ pe menţinerea onoarei în comunitate) şi implicit îi cere lui Isus să facă ceva pentru preîntâmpinarea dezastrului. Dar pentru Isus nu a sosit încă “Ceasul” revelării Slavei Sale. Sau, în orice caz, manifestarea slavei n-ar trebui să se facă în vederea împlinirea unor scopuri atât de pământeşti. Şi totuşi, Isus va schimba radical semnificaţia unui gest “lumesc” (furnizarea de vin) într-un semn care va fi pe măsura misiunii Sale (revelarea slavei, pentru ca ucenicii să creadă în El). Punând la dispoziţia mesenilor peste 700 de litri de vin, Isus dovedeşte că El este adevăratul Mire (Ioan 3:29) care inaugurează ospăţul eshatologic promis de Dumnezeu prin profeţi (Is. 25:6; 55:1).

(2) pentru a-i spune clar că relaţia strict biologic-familială dintre El şi Maria a luat sfârşit. Până la această vârstă, Hristos le-a fost supus părinţilor (Luca 2:51), a trăit sub autoritatea lor şi le-a împlinit aşteptările. Acum a sosit vremea când “cordonul ombilical emoţional” să fie în sfârşit tăiat şi Hristos să păşească pe propriul drum, chiar dacă aceasta va atrage neînţelegeri radicale din partea familiei Sale (Marcu 3:21, Ioan 7:5). Familia lui Isus nu mai este familia bazată pe relaţii de sânge, ci pe credinţă. Familia biologică va fi înlocuită cu “familia eshatologică”. Din această familie fac parte acum ucenicii (numiţi “fraţi” în Mat. 28:10) şi în general toţi cei care “fac voia lui Dumnezeu” (Marcu 3:35). La cruce, unde se revelează slava lui Dumnezeu, Ucenicul Preaiubit Îi ia locul lui Isus ca “fiu” al Mariei, consfinţind astfel inaugurarea familiei eshatologice în care se intră exclusiv prin credinţă. În definitiv, toate cele relatate în Evanghelia după Ioan au fost scrise “pentru ca şi voi să credeţi” (Ioan 19:35).