Luca



Ne apropiem cu pași repezi de finalizarea Noului Testament din EDCR (Ediția Dumitru Cornilescu Revizuită). Textul românesc a fost verificat integral, de două ori, de specialiști în domeniu. Revizorul literar mai are de citit Faptele Apostolilor, Evrei și Apocalipsa.

Între timp se lucrează intens și la VT, dar cantitatea de text care trebuie citită, răscitită, verificată și răsverificată este sensibil mai mare, prin urmare încă nu putem stabili în mod riguros data publicării întregii Biblii.

NT va fi gata în toamna aceasta, dacă nu apar situații neprevăzute care să ne împiedice să ducem proiectul la bun sfârșit.

Semnalele pe care le-am primit până în prezent sunt bune. Cei care înțeleg nevoia realizării acestei revizuiri se declară mulțumiți de forma textului.

Am întâlnit și o excepție notabilă. Un pastor dintr-o anumită confesiune evanghelică (de limbă maghiară) a declarat într-un anumit context că nu dă „doi bani” pe noua revizuire. În fapt, respectivul opinent nu dă „doi bani” pe textul critic (Nestle-Aland 28) folosit ca etalon în procesul revizuirii, prin urmare nu putea da prea mulți gologani nici pe revizuirea care are ca punct de referință textul critic.

Înverșunarea de acest tip nu este ceva nou în spațiul evanghelic românesc. Când s-a tipărit prima dată versiunea Cornilescu, unii aparținători ai aceleiași confesiuni din care face pastorul citat mai sus au dat de înțeles că nu dau prea mulți bani pe noua versiune, care atenta la „sacralitatea” Bibliei de la Iași 1874, folosită până la acea dată de evanghelicii români.

Dar să nu zăbovim prea mult asupra opiniilor celor care, din considerente ideologice, nu pot aprecia efortul masiv care s-a făcut în cei trei ani de când a început lucrul la EDCR. Cei nouă revizori implicați în proces știu prea bine câtă energie s-a cheltuit pentru a face textul să sune bine.

Important este ca sarcina verificării traducerii să se încheie la timp și oamenii să aibă la dispoziție un text bine cântărit. În final, gradul de receptare a versiunii pe termen lung este testul pe care va trebui să-l dea și EDCR, ca orice traducere.

Până apare tot NT în format electronic și tipărit, vă ofer o mostră de traducere din Luca, evanghelia al cărei text a fost analizat ieri de Comitetul Pastoral al EDCR.

Pilda ispravnicului necinstit

1 Isus le-a spus ucenicilor: „Un om bogat avea un ispravnic care a fost pârât la el că-i risipește avuțiile. 2 El l-a chemat și i-a zis: «Ce aud despre tine? Dă-mi socotelile isprăvniciei tale, căci nu mai poți rămâne în slujbă!» 3 Ispravnicul și-a zis: «Ce voi face dacă stăpânul îmi ia slujba? Să sap, nu pot; să cerșesc, mi-e rușine. 4 Știu ce voi face pentru ca, atunci când voi fi scos din slujbă, ei să mă primească în casele lor.» 5 I-a chemat pe datornicii stăpânului său, unul câte unul, și i-a zis celui dintâi: «Cât îi datorezi stăpânului meu?» 6 «O sută de măsuria de untdelemn», a răspuns el. Și i-a zis: «Ia-ți înscrisul, așază-te și scrie degrabă cincizeci!» 7 Apoi i-a zis altuia: «Dar tu cât îi datorezi?» «O sută de măsurib de grâu», a răspuns el. Și i-a zis: «Ia-ți înscrisul și scrie optzeci!» 8 Stăpânul l-a lăudat pe ispravnicul necinstit pentru că lucrase cu iscusință. Căci fiii veacului acestuia sunt mai iscusiți decât fiii luminii în relațiile cu semenii lor. 9 Eu vă spun: Faceți-vă prieteni cu ajutorul avuțiilorc necinstite, pentru ca, atunci când ele se vor sfârși, să fiți primiți în corturile veșnice.

10 Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios și în cele mari, iar cine este necinstit în cele mai mici lucruri este necinstit și în cele mari. 11 Dacă în avuția necinstită n-ați fost credincioși, cine o să v-o încredințeze pe cea adevărată? 12 Și, dacă în lucrul altuia n-ați fost credincioși, cine o să vă dea ce-i al vostru? 13 Niciun rob nu poate sluji la doi stăpâni, căci ori îl va urî pe unul și-l va iubi pe celălalt, ori va ține la unul și-l va disprețui pe celălalt. Nu puteți sluji și lui Dumnezeu, și avuției.”

Pilda bogatului și a lui Lazăr

19 Era odată un om bogat, care se îmbrăca în purpură și in subțire și petrecea în fiecare zi cu mare fast. 20 Iar un sărac numit Lazăr zăcea la poarta lui, plin de bube, 21 și ar fi dorit să se sature cu [resturile] ce cădeau de la masa bogatului. Ba mai veneau și câinii să-i lingă bubele. 22 S-a întâmplat că săracul a murit și a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și a fost îngropat. 23 Pe când era el în Hades, în chinuri, și-a ridicat privirile și l-a văzut de departe pe Avraam, iar pe Lazăr în sânul lui. 24 Atunci a strigat: «Părinte Avraam, fie-ți milă de mine și trimite-l pe Lazăr să-și înmoaie vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci grozav mă chinuiesc în văpaia asta!» 25 Avraam i-a răspuns: «Fiule, adu-ți aminte că în viață tu ai avut parte de lucrurile bune, iar Lazăr de cele rele; acum, aici, el este mângâiat, iar tu ești chinuit. 26 Pe lângă toate acestea, între noi și voi este o prăpastie mare, pentru ca cei ce ar vrea să meargă de aici la voi să nu poată, și nici de acolo la noi să nu treacă.» 27 Bogatul a zis: «Atunci, părinte [Avraam], te rog să-l trimiți în casa tatălui meu, 28 unde am cinci frați, ca să-i avertizeze și să nu ajungă și ei în acest loc de chin.» 29 Avraam a răspuns: «Îi au pe Moise și pe profeți; să asculte de ei!» 30 «Nu, părinte Avraam», a zis el, «ci, dacă va merge la ei cineva din morți, se vor pocăi.» 31 Avraam i-a răspuns: «Dacă nu ascultă de Moise și de profeți, nu vor fi convinși nici dacă ar învia cineva din morți.»”

 a16:6 Grecește: bátos, unitate de măsură echivalentă cu aprox. 39 de litri.

 b16:7 Grecește: kóros, unitate de măsură echivalentă cu aprox. 390 de litri.

 c16:9 Gr. mamōnás, adaptare în greacă a termenilor mamon (ebr.) sau mamona’ (aram.). În textele în limba ebraică sau aramaică, termenul este folosit cu sensul de „bogăție”, „bani”, „avere”. Același termen este reluat în vers. 11 și 13.


Despre pilda ispravnicului nedrept am mai scris cândva pe blog (vezi AICI).

Tema fundamentală a pildei, când mă uit iarăși peste text, mi se pare „îmbogățirea față de Dumnezeu” (prin milostenie?).

Pentru evreul de rând din sec. I, bogăția masivă (aram. מָמוֹן și מָמוֹנָא) este esențialmente „mamona nelegiuirii” („avuția caracterizată de nedreptate”). Ea nu-și poate avea originea decât în împilare, asuprire, exploatare, silnicie, apăsare. Ajunge să citim Iacov 5:4 ca să ne dăm seama cam cum sunt văzuți bogații de jos în sus: „Iată că plata lucrătorilor, cari v-au secerat câmpiile, şi pe care le-aţi oprit-o, prin înşelăciune, strigă! Şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului oştirilor.”

Mai puneți la socoteală că în același capitol, Luca 16, un bogat insensibil la sărăcia din jurul său, se perpelește în văpaia hadesului, în vreme de săracul este dus de îngeri „în sânul lui Avraam”.

Conform mărturiei date de evanghelistul Luca, îmbogățirea față de Dumnezeu se face prin milostenie: „Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi-vă rost de pungi, cari nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoţul, şi unde nu roade molia” (Luca 12:33).

Acesta este testul final la care este supus conducătorul între două vârste (nu tinerelul!) care vine la Isus cu întrebări despre felul în care poate fi moștenită viața veșnică.

Când a auzit Isus aceste vorbe, i-a zis: ,,Îţi mai lipseşte un lucru: vinde tot ce ai, împarte la săraci, şi vei avea o comoară în ceruri. Apoi, vino şi urmează-Mă.” (Luca 18:22).

Același tip de teologie, specific înțelegerii iudeo-creștine timpurii, se întâlnește în Didahia 4:5-8, pasaj potrivit căruia binefacerea trebuie practicată mai ales în relație cu membrii săraci ai comunității de credincioși. Didahistul îi critică deschis pe cei care întind mâna să ceară și o trag înapoi când trebuie să dea. Mai mult (și mai problematic, din perspectiva teologiei protestante), Didahia înțelege dărnicia ca mijloc de a face „răscumpărare” (λύτρωσιν) pentru păcate. Cu asta, îmi spunea un coleg astăzi, Didahistul „o ia pe ulei” soteriologic.

Numai că pe Didahist nu trebuie să-l judecăm cu teologia sistematică a lui Calvin la subsuoară. Didahistul scrie în altă epocă, pentru alți cititori. Afirmația lui e o dezvoltare (periculoasă!, va adăuga același coleg) a unei spuse a Mântuitorului: „Daţi mai bine milostenie din lucrurile dinlăuntru, şi atunci toate vă vor fi curate” (Luca 11:41).

Bun, veți protesta clocotind de indignare, dar mântuirea vine numai prin credința personală în Isus Hristos! Asta spune apăsat, de o mie de ori, apostolul Pavel!

Da, dar Luca îi întreabă pe bogați: acum, că ai crezut în Isus Hristos, cu bogăția ce faci?

Răspunsul exemplar îl găsim în Luca 19. Vă las plăcerea de a reciti pasajul.


Continuarea de AICI.

Celor care se întreabă de ce mai suntem robi ‒ de vreme ce Noul Testament ne prezintă ca fii ai lui Dumnezeu ‒ trebuie să li se pună în vedere că Scriptura vorbește adesea în termeni paradoxali. Mesajul ei conține tensiuni hermeneutice. Suntem în același timp fii și robi.

Celor care se consideră numai fii trebuie să li se aducă aminte că sunt robi.

Celor care se consideră numai robi trebuie să li se aducă aminte că sunt fii.

Celebra pildă din Luca 15 ilustrează prefect tensiunea dintre cele două realități. Fiecare dintre cei doi fii are despre sine o percepție deformată.

Fiul risipitor:

  • Se vede pe sine doar ca fiu.
  • Vede numai beneficiile care decurg din statutul de fiu. Este revendicativ. Îşi cere drepturile: „Sunt fiu, mi se cuvin. Vreau aceste drepturi chiar acum.”
  • Trebuie să mănânce pâinea amară a exilului ca să-și dea seama că până și statut de rob în casa tatălui său este un privilegiu.

Fiul „nerisipitor”:

  • Se vede pe sine doar ca rob.
  • Vede numai îndatoririle și corvezile care decurg din statutul lui de „rob”. Nu este revendicativ. Este, în schimb, resentimentar, chiar ranchiunos. Resentimentarul nu cere, dar în sinea lui este convins că i se cuvin multe. Fiul nerisipitor e un om conștiincios și știe că e un om conștiincios. Mai știe că i s-ar cuveni măcar un ied pentru strădaniile lui. A fost la locul lui, și-a văzut de treburi, nu s-a abătut de la calea virtuții.
  • Fiului nerisipitor trebuie să i se aducă aminte că este fiu și că toate bogățiile din casa tatălui său sunt ale sale.

Rembrandt

Poate și noi oscilăm între acești doi poli: suntem când revendicativi și risipitori precum primul fiu, când virtuoși pe  dinafară, dar măcinați de ranchiună în interior.

Indiferent care dintre cele două tentații ne împresoară, nivelul de bază la care trebuie să ne întoarcem mereu este cel rezumat de Isus prin cele două cuvinte: „rob nevrednic”. Rob lipsit de merite. Toate activitățile noastre (studii mai înalte sau mai modeste, licențe, masterate, doctorate, evanghelizări, predici, rugăciuni, dărnicii, zile de post și nopți de veghe) trebuie făcute ca  sarcini care ne-au fost încredințate de Stăpânul nostru.

Dar cum știm ce ne poruncește Stăpânul? Uneori știm foarte direct, din Scriptură. Alteori porunca îmbracă forma vocației.

Dar și atunci când am făcut tot ce ține de vocație, n-am făcut de fapt nimic meritoriu. Am făcut ceea ce eram datori să facem.


Postez mai jos, în două „reprize”, câteva gânduri pe care le-am împărtășit la capela studenților. Poate vor fi utile unei anumite categorii de cititori.

Remb

Pilda din Luca 17:7‒10 ne pune înainte un tablou: cel al robului care se întoarce de la câmp, de la arat sau de la păscut oile și căruia stăpânul nu doar că nu-i mulțumește, ci îi cere să lucreze „ore suplimentare”. Îi poruncește să pregătească cina, să se încingă și să-i slujească la masă. Tabloul înfățișat de Isus era o realitate curentă în societatea palestiniană a primului secol. Între cei care au auzit pilda erau probabil și oameni mai înstăriți, care aveau robi, de vreme ce Mântuitorul le cere să-și imagineze un scenariu în care unul dintre robii lor vine acasă de la câmp.

Ce ne învață această pildă?

 (1) Există o ierarhie a obiectivelor noastre. În capul listei cu obiective este și trebuie să rămână Hristos.

(v. 8) Găteşte-mi să mănânc, încinge-te, şi slujeşte-mi pînă voi mânca şi voi bea eu; după aceea, vei mânca şi vei bea şi tu. (Luca 17:8)

(2) Chiar și când facem din prioritățile lui Dumnezeu prioritățile noastre, n-am făcut nimic extraordinar. Dumnezeu nu devine dator în raport cu noi.

(v. 9) Va rămâne el îndatorat faţă de robul acela, pentru că robul a făcut ce-i fusese poruncit? Nu cred.

(3) Așteptarea ca Dumnezeu să ne spună „mulțumesc” aici pe pământ este nejustificată. Există oameni care așteaptă ca Dumnezeu să le spună „mulțumesc” sau „apreciez munca ta”. Și uneori Dumnezeu le „mulțumește” într-o manieră extraordinară. Dar El nu este obligat să facă acest lucru. Relația dintre noi și Dumnezeu este de așa natură, încât Dumnezeu este liber în relație cu noi. Dragostea lui Dumnezeu este suverană și liberă. Te-a iubit și m-a iubit fiindcă aceasta este buna lui plăcere, nu fiindcă există în ființa mea ceva care să-l atragă sau să-l oblige.

Nu pentru că întreceţi la număr pe toate celelalte popoare S-a alipit Domnul de voi şi v-a ales, căci voi sunteţi cel mai mic dintre toate popoarele. Ci, pentru că Domnul vă iubeşte, pentru că a vrut să ţină jurământul pe care l-a făcut părinţilor voştri, pentru aceea v-a scos Domnul cu mâna Lui puternică, şi v-a izbăvit din casa robiei, din mâna Lui Faraon, împăratul Egiptului (Deut. 7:7-8).

 Nu, nu pentru bunătatea ta, nici pentru curăţia inimii tale intri tu în stăpânirea ţării (Deut. 9:5).

 Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta casă a lui Israel? zice Domnul. Iată, cum este lutul în mâna olarului, aşa sunteţi voi în mâna Mea, casă a lui Israel! (Ier. 18:6)

Veți spune: cum, dar nu suntem fii? Nu pentru asta s-a jertfit Hristos? Ca să ne aducă înfierea? Oare relația noastră cu Dumnezeu nu este prin excelență cea dintre un tată și fiul lui?

Ba da! (În paranteză fie spus, unul dintre studenții mei lucrează în prezent cu mult sârg la o teză de licență despre înfiere, arătând rolul și importanța acestui concept în gândirea Apostolului Pavel.) Nu încape îndoială că suntem fii, că suntem membri în familia lui Dumnezeu.

(Va urma)


În Luca 19:43 Isus vorbește despre un charax (palisadă, întăritură, fortificație de asediu) ridicat de vrăjmașii Ierusalimului.

În traducerile românești (Cornilescu, sinodală, Anania) avem șanțuri. Neîndoios, șanțurile erau parte din structura unei fortificații de asediu, dar totuși charax nu trimite la ideea de groapă (în jos), ci la ideea de palisadă (în sus).

De altfel, grecescul charax, charakos îl are ca stră-stră-strănepot pe banalul arac (pe care îl folosim ca să sprijinim răsadurile de pătlăgele etc.)

ὅτι ἥξουσιν ἡμέραι ἐπὶ σὲ καὶ παρεμβαλοῦσιν οἱ ἐχθροί σου χάρακά σοι καὶ περικυκλώσουσίν σε καὶ συνέξουσίν σε πάντοθεν

Il viendra sur toi des jours où tes ennemis t ‘environneront de tranchées, t ‘enfermeront, et te serreront de toutes parts;

Vor veni peste tine zile, cînd vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura, şi te vor strînge din toate părţile:


Arareori mi se mai întâmplă să am timp să scriu mediații la pasaje din Scriptură. Numeroasele obligații și urgențe profesionale de care trebuie să mă achit (predare, editare, cercetare, studii biblice la biserică, bibliotecă, traducere) conspiră să-mi ocupe timpul.

Drama șoarecelui de bibliotecă este să ajungă directorul instituției în care i-ar plăcea să-și facă veacul „ronțăind” cărți!

Când se mai întâmplă să mă asalteze (cu blogul, nu cu baioneta!) câte un moș Teacă, luptător împotriva tuturor „epizotiilor” (unele reale și altele închipuite) din lumea evanghelică actuală, timpul liber care îmi mai rămâne tinde spre zero.

Recent am parcurs un text biblic care îl prezintă pe Mântuitorul dialogând, pe tema uceniciei, cu trei personaje anonime.

Relatarea este plină de dinamism. Replicile date de Domnul Hristos sunt pline de miez, tăioase, năucitoare. Personajele anonime sunt lăsate fără grai, devin mici, se pierd în anonimatul din care au ieșit preț de o clipă.

Desprinderea de lume

Primul personaj îl întâlnește pe Isus pe drum. În călătoria sa către Ierusalim, Domnul a fost deja respins de samariteni, dușmani cu vechime ai evreilor. Suntem deja preveniți cu privire la soarta care îl așteaptă pe cel care ar vrea să-l urmeze pe Isus.

În acest context, își face apariția un personaj entuziast (un cărturar, ne spune Matei). E tipul omului plin de bune intenții, zelos, dornic să se pună în slujba unui. „Te voi urma oriunde vei merge”.

Vă aduceți aminte de râvna personajului care aleargă la Isus și care se laudă că a păzit poruncile „din tinerețe”? Dar de Ioan și Iacov, care cred că pot să bea „paharul” pe care îl va bea Isus? Dar de Petru, care anunța că își va da viața pentru Isus? Cu siguranță, Scriptura nu este lipsită de oameni care „dau năvală în împărăție”.

Răspunsul dat de Isus este un avertisment: „Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde-Şi odihni capul.”

Care este tâlcul acestei declarații?

Fiarele câmpului și păsările cerului au locurile lor de adăpost, în care se pot refugia în caz de primejdie. Fiul Omului, în această lume, este străin și călător. Condiția lui este definită de peregrinare. Este respins nu doar de samariteni (cărora li se pot da circumstanțe atenuante), ci și de „ai Săi”.

Urmarea lui Hristos nu este o ieșire la picnic. Proba clară a celor spuse de Hristos este că incidentul are loc „pe drum”. Printr-o amară ironie, creatorul lumii nu are loc în care să-și plece capul, în lumea pe care a creat-o. Fiul Omului este străin în această lume, de aceea urmarea lui Isus înseamnă a fi părtaș aceleiași alienări.

Tema alienării ucenicului în lume reverberează în tot Noul Testament. Bisericile istorice, în existența lor multiseculară, au cam uitat această dimensiune a mesajului lui Hristos. S-au „instalat” binișor în lume. S-au înstăpânit peste anumit zone geografice. Au dezvoltat structuri de putere și ideologii menite să le justifice.  Mă întreb cum se predică din acest text în bisericile tradiționale.

Dar oare de ce mă uit cu gând rău la capra vecinului meu?

În definitiv, avertismentul este în primul rând pentru mine, minicărturarul atașat de cărți și înregimentat într-un sistem ierarhic (academic).

În încheierea acestei meditații propun un citat din Bonhoeffer (Costul uceniciei, p. 58):

Primul ucenic se oferă singur să‑L urmeze pe Isus, fără a fi chemat. Isus îl dojeneşte pe acest entuziast, spunându‑i că nu ştie ce face. De fapt, nici nu poate şti. Acesta este înţelesul răspunsului care îi arată omului realitatea vieţii alături de Isus. Aici vorbeşte Cel care merge spre cruce, a cărui întreagă viaţă este descrisă, în Crezul apostolic, prin cuvântul „a suferit“. Niciun om nu‑şi poate alege de bunăvoie o astfel de viaţă. Nimeni nu se poate chema pe sine însuşi la ucenicie, spune Isus, iar declaraţia Lui rămâne fără răspuns. Prăpastia dintre ucenicia voluntară şi cea autentică rămâne larg deschisă.


Un amic aflat la Münster îmi scrie astăzi că zilele astea lucrează la un articol despre kecharitomene și Luca 1:28.

Fiindcă m-am ocupat de acest termen într-un capitol al tezei, îmi trimite feedback la cele scrise de mine. Iată ce scriam cu vreo 2-3 ani în urmă:

Primele două traduceri din tabel (Coresi şi Nt. 1648) surprind prin soluţiile alese („būcuratâ” şi „în dar îndrăgită”). Parafraza stângace a participiului kecharitōmenē din Nt. 1648 sugerează fie că traducătorii (revizorii) au consultat traduceri protestante, fie că au fost sub influenţa unor idei teologice de factură protestantă.

Amicul meu e de altă părere.

Revenind însă la kecharitomene, izbitor: NT 1648 are „Bucură-te, în dar îndrăgită” (formulare pe care o suspectez a fi mai degrabă o eroare de zeţar, sau ceva de genul ăsta).

La vremea când am scris despre kecharitomene, nu aveam o imagine clară despre sursele folosite, dar știam totuși suficient de mult ca să bănuiesc o influență protestantă.

Astăzi, sub imboldul discuției cu amicul de la Münster, am redeschis „dosarul de caz”.

M-am dus la Noul Testament al lui Beza (1580) și am găsit acolo, negru pe alb, confirmarea intuițiilor mele de anțărț.

Textul românesc este de fapt o calchiere a traducerii latinești făcute de Beza și publicate alături de textul grecesc și de Vulgata.

Formularea „Bucură-te în dar îndrăgită” traduce fidel secvența „Ave gratis dilecta”.

Pentru cei care nu se dau bătuți, atrag atenția asupra unei formulări și mai stranii, câteva versete mai jos (Luca 1:30)

Μὴ φοβοῦ, Μαριάμ· εὗρες γὰρ χάριν παρὰ τῷ θεῷ.

Ne time Maria: es enim in gratia apud Deum

Nu te teame, Maria, că ești în dragoste la Dumnezeu.

Iată mai jos pagina cu pricina.


continuarea de AICI.

Reacţia oamenilor este de uluire. Da, le plac cuvintele de har care ies din gura lui Isus, dar „ştiu ei mai bine”.

Inevitabil, încep murmurele şi şuşotelile: „Nu este acest fiul lui Iosif”…

Cum s-ar spune: „Ntz, să fim serioşi! Doar ne cunoaştem de-o viaţă! Pe cine vrei să convingi?”

Mântuitorul simte perfect starea de spirit care domină mulţimea strânsă în sinagogă şi atacă frontal chestiunea.

„Doctore, vindecă-te pe tine însuţi” este o remarcă ironică şi destul de cinică. O asemenea zicală e rezervată celor pe care vrei să-i ridiculizezi. Isus cunoaşte ca nimeni altul ce zace în om. Ştie că cei mai mulţi dintre ascultătorii săi de la Nazaret consideră că pretenţiile sale sunt prea mari ca să fie luate în serios. Consătenii săi nu sunt nişte exaltaţi. Sunt oameni rezonabili. Prea rezonabili.

Mântuitorului i se dusese vestea prin localităţile din împrejurimi. Minunile săvârşite la Capernaum avuseseră ecou în tot ţinutul. Doar oamenii din Nazaret nu se lasă convinşi cu una cu două. Credinţa lor cere probe mai solide.

Isus ştie că niciun profet nu este agreat în patria lui. Le-o spune oamenilor verde în faţă. Există de altfel precedente ilustre în istoria îndepărtată a Israelului.

Urmează o „răscumpărare a memoriei” care îi va scoate din sărite pe oameni fiindcă aduce atinge „amorului de sine naţional”. Orice defecte le-am găsi locuitorilor Nazaretului, nu putem spune că nu au „naturelul simţitor”.

Dar să vedem ce momente din istoria poporului evreu alege Mântuitorului pentru a le da peste nas scepticilor „rezonabili” din sinagogă.

Primul exemplu este cel al lui Ilie. În istoria mântuirii, statura profetică a acestui personaj nu este depăşită decât de cea a lui Moise. Ilie e un gigant, omul care a închis cerul timp de trei ani şi jumătate. Temperament vulcanic şi radical. Fire năprasnică, a trăit vijelios. Ieşirea lui din scenă este pe măsura existenţei de până atunci: se înaltă la cer într-un vârtej de vânt.

Şi totuşi, pe acest uriaş al credinţei (care are momentele lui de depresie) Dumnezeu îl trimite undeva la păgâni. O văduvă din preajma Sidonului e mai credincioasă şi mai ascultătoare decât toate văduvele cucernice din Israel. Văduvele evreice îşi pot găsi o mie şi unul de motive pentru care să evite compania unui personaj controversat. Cu disidenţii şi cu scandalagii politici e bine să n-ai de-a face. Nu se ştie niciodată în ce belele te bagă.

(Va urma)


Recent am avut un schimb de mesaje cu Florin Lăiu, cadru didactic la Institutul Teologic Adventist, pe marginea unui verset care de regulă, în traducere, este supus condiţionărilor teologice. Fiindcă acest gen de probleme mă interesează foarte mult (câteva dintre ele au făcut obiectul tezei mele de doctorat ce urmează a fi lansată la sfârşitul acestei luni), l-am rugat să scrie o postare despre acest verset, căruia să-i răspund în perioada care va urma. Nu am o concepţie fermă încă despre cum ar trebui înţeles acest verset şi care sunt implicaţiile dogmatice în funcţie de modul în care punem virgula. Îi mulţumesc pentru amabilitate şi pentru francheţea exegetică. După revenirea de la simpozionul de la Iaşi mă voi apleca asupra problemei.

Până atunci, rog cititorii blogului să comenteze civilizat şi informat. Dacă doriţi să vă isterizaţi gratuit şi fără temei, aveţi la dispoziţie alte bloguri evanghelice care vă vor găzdui generos. La mine în „muşuroi” primează „ordinea şi deciuplina”. 🙂 Orice comentariu necivilizat va sfârşit de drept în rubrica „spam”. Să nu spuneţi că n-aţi ştiut…

Florin Lăiu:

Unul dintre prietenii mei, remarcabil teolog, comentând calitatea traducerii biblice a Martorilor lui Iehova (Traducerea Lumii Noi, TLN), se referea la exemplul din Lc 23:43: „Întâlnim, desigur, şi soluţii de traducere cerute de dogmele mişcării: … ‘adevărat îţi spun astăzi: Vei fi cu mine în Paradis!’ ” (Lc 23, 43).

Într-adevăr, Martorii lui Iehova (MI) nu acceptă dogma nemuririi naturale a sufletului, după cum se ştie. Dar mă întreb dacă trebuie blamaţi MI pentru aceasta, pentru că ei nu sunt singurii credincioşi care resping teoria imortalistă. Diverse curente, confesiuni şi personalităţi din trecut sau din prezent resping dogma nemuririi inerente a sufletului/spiritului: tnetopsihiţii sau hipnopsihiţii din primele secole, mortaliştii protestanţi (Wycliffe, Luther, Sattler, Tyndale, Milton, Locke, Newton,  Priestly), unitarienii, cristadelfienii, toate confesiunile de tradiţie adventist-millerită, enciclopedii şi dicţionare biblice moderne, nu puţini teologi (Bromiley, Pinnock,Cullman http://jbburnett.com/resources/cullmann_immort-res.pdf, etc.). Lipsa unei mărturisiri a credinţei spiritualiste în formulările Crezului creştin este de asemenea elocventă: se afirmă exclusiv „învierea şi viaţa cea de veci”!

Cu referire la textul TLN la Lc 23:43, eu cred că soluţia MI nu ar fi determinată de motive pur dogmatice, chiar dacă în alte locuri biblice se poate vorbi şi despre asemenea fixaţii.  Traduction Oecuménique de la Bible (TOB) redă acest text într-o formă care poate fi interpretată de unii ca intenţionat ambiguă, şi de alţii ca echivalentă cu traducerea MI : „Jésus lui répondit: «En vérité, je te le dis, aujourd’hui, tu seras avec moi dans le paradis.” TOB intră aici, probabil neintenţionat (dar reuşit), pe tărâmul poeziei populare:

„Jésus lui répondit:

‘En vérité, je te le dis, aujourd’hui,

tu seras avec moi dans le paradis.’”

Virgula de după „aujourd’hui” sugerează că acest complement de timp nu a fost înţeles ca aparţinând propoziţiei următoare, ci celei precedente. În orice caz, alte traduceri franceze nu au virgulă după „aujourd’hui”:

Je te le dis en vérité, aujourd’hui tu seras avec moi dans le paradis. (NEG)

En vérité, je te dis: Aujourd’hui tu seras avec moi dans le paradis. (DRB)

Je te le dis en vérité, aujourd’hui tu seras avec moi dans le paradis. (LSG)

En vérité, je te le dis, aujourd’hui tu seras avec moi dans le Paradis. (FBJ)

Je te le déclare, c’est la vérité: aujourd’hui tu seras avec moi dans le paradis. (BFC)

Problema reală a traducerii tradiţionale a acestui text este că, indiferent de opinia teologică sau dogma respectată de traducător, textul grecesc este ortografiat târziu de editori, cu virgulă după λέγω (spun), ceea ce reprezintă preferinţa editorilor – dogmatică, desigur, pentru că altminteri textul sau contextul nu-i obligă. Se ştie că în manuscrisele greceşti vechi ale NT nu apar nici spaţii între cuvinte, cu atât mai puţin semne de punctuaţie.

Această observaţie lasă posibilitatea ca textul să fie citit la fel de legitim într-un fel sau în altul, iar traducătorul (dacă nu este şi exeget), să menţioneze la subsol ambiguitatea. Probabil Biblia nu este singura carte pe care îndrăznim s-o „traducem” înainte de a înţelege bine subiectul, limba şi intenţiile autorului, şi nici singura unde se întâmplă să traducem aşa cum am fi dorit să spună autorii.

Dacă Luca (23:43) ar fi dorit să spună „astăzi vei fi cu mine în rai”, atunci ar fi spus mult mai natural pentru sintaxa greacă: ἀμήν σοι λέγω ὅτι σήμερον μετ᾽ ἐμοῦ ἔσῃ… (Amin îţi spun, că astăzi vei fi cu Mine…), aşa cum unele manuscrise târzii chiar o fac, şi după cum observăm în cazuri asemănătoare:

Mt 16:18: κἀγὼ δέ σοι λέγω ὅτι σὺ εἶ Πέτρος… (Iar Eu îţi spun, că tu eşti Petru…)

Mt 26:34 ἀμὴν λέγω σοι ὅτι ἐν ταύτῃ τῇ νυκτὶ …ἀπαρνήσῃ με (Amin îţi spun, că în noaptea aceasta…)

Mc 14:30 ἀμὴν λέγω σοι ὅτι σὺ σήμερον …με ἀπαρνήσῃ (Amin îţi spun că tu, astăzi…)

In 3:11 ἀμὴν ἀμὴν λέγω σοι ὅτι ὃ οἴδαμεν λαλοῦμεν… (Amin, amin îţi spun, că ceea ce ştim, aceea vorbim)

Fim 1:19 …ἵνα μὴ λέγω σοι ὅτι καὶ σεαυτόν μοι προσοφείλεις (… ca să nu-ţi mai spun, că şi tu însuţi îmi eşti dator).

Vechii scribi răsăriteni au simţit probabil aceasta nevoie ca textul să spună clar ceea ce doreau ei să spună şi, ca urmare, au inversat σοι λέγω → λέγω σοι, o formă sintactică mai uşor de manipulat. Legarea adverbului „astăzi” de predicatul anterior este mult mai naturală în LXX (cf. Dt 5:1; 30:18), ca imitaţie a sintaxei ebraice:

Dt 5:1 „…legile şi poruncile pe cari vi le SPUN ASTĂZI…”

Dt 30:18 „Vă SPUN ASTĂZI că veţ‏i pieri…”

Traducerile tradiţionale însă intră în conflict, în acest caz, nu doar cu filologia responsabilă, dar şi cu contextul literar şi istoric al Evangheliei. În dimineaţa învierii, Iisus se adresa Mariei (In 20:16-17): ,,Nu mă ţine pe loc, … căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu…” Dacă  este adevărat că în dimineaţa învierii Iisus încă nu se dusese în cer la Dumnezeu, înseamnă că atunci când Îşi dăduse duhul pe cruce, El nu se refugiase în rai. Şi nu se poate concepe raiul fără Dumnezeu. Logica replicii lui Iisus din Lc 23:43 ar fi: Îţi promit solemn, ASTĂZI (când plătesc pentru păcatul tău; când ai primit pocăinţa; când nimeni nu mai crede în Împărăţia Mea etc.): tu vei fi cu Mine în rai.

Este posibil ca adverbul „astăzi” să nu fi fost intenţionat cu încărcătură teologică, aici, ci ca un simplu echivalent pentru „acum”, aşa cum are tendinţa în ebraică, având doar rolul de a sublinia solemnitatea unei declaraţii. Oricare ar fi însă rolul lui, eu nu văd nici o altă justificare în ortografia şi traducerea tradiţională a acestui verset, decât dogma.


Citesc cu stupoare în NT SBIR (2009) că substantivul κάμηλον (kamelon, „cămilă”) din Matei 19:24 şi locurile paralele (Marcu 10:25 şi Luca 18:25) a fost tradus prin „frânghie”.

Opţiunea mi se pare cât se poate de ciudată, în condiţiile în care manuscrisele care conţin lecţiunea κάμιλον, kamilon sunt cât se poate de puţine.

Are cineva răbdare să ia la frunzărit versiunile româneşti ale Bibliei şi să-mi spună dacă mai există vreo ediţie care traduce prin frânghie în oricare dintre cele trei versete?

În opinia mea, e incorect să traducem prin „frânghie”.

Am scris cândva despre asta AICI.


Luca 22. Suntem în preajma Paştelui. Isus se retrage cu ucenicii pentru a sărbători evenimentul eliberator din robia egipteană (pe care îl va redefini din perspectiva jertfei sale iminente) şi pentru a le da ultimele învăţături. Lui Petru i se pune în vedere că Diavolul i-a cerut pe ucenici să-i cearnă ca grâul. Imaginea unei site care se mişcă violent în procesul cernerii este foarte sugestivă pentru zguduirile de care vor avea parte ucenicii. Inutil să mai precizăm, Petru îşi anunţă intenţia de a-l urma până la moartea pe Isus. Imediat priveşte vestea că se va lepăda de trei ori.

Imediat textul trece la o altă idee. Versetul 35 inaugurează simbolic o nouă perioadă în viaţa ucenicilor. În anii cât a fost cu ei, prezenţa Învăţătorului a fost girantul vizibil al unei condiţii speciale, de relativ confort (pentru Palestina sec. I): Când v-am trimis fără pungă (de bani), fără traistă şi fără sandale, n-aţi dus lipsă de nimic, nu-i aşa? Aşa e. În ciuda faptului că au pornit la drum fără provizii, nu le-a lipsit nimic.

Acum însă vremurile s-au schimbat. Urmează o etică a „tribulaţiei”: Cine are o pungă, să o ia, cine are o traistă, de asemenea; şi cine n-are sabie, să-şi vândă mantaua şi să-şi cumpere o sabie. Îndemnurile lui Isus anunţă simbolic necesitatea „ieşirii din cuib”. Punga cu bani (legată la brâu) şi desaga purtată în spate epitomizează foarte bine aşternerea la drum. Care este însă rolul sabiei? Sabia scurtă pe care o purta călătorul cu el constituie şi ea un element necesar călătoriilor de durată. Şi totuşi, ucenicii nu vor călători practic nicăieri până la învierea lui Isus. Călătoria lor nu este una teritorială. Este mai degrabă una de ordin „spiritual” (urmează o perioadă dificilă şi au nevoie să-şi încarce „bateriile”, cum am spune astăzi în limbaj modern).

Aşadar, Isus nu recomandă la propriu cumpărarea de săbii. A cumpăra o sabie înseamnă, la modul simbolic, o înarmare minimă în vederea unei lupte defensive. Exprimând în alte cuvinte îndemnul Mântuitorului, am putea spune: „În curând nu voi mai fi cu voi. Veţi continua drumul fără ca eu să mai fiu în preajma voastră. De aceea veţi fi ca nişte oameni care au nevoie de toate resursele de care pot dispune, pentru a putea face faţă pericolelor care pândesc în drumul lung care le stă înainte. Aveţi nevoie de toate resursele sufleteşti şi spirituale în călătoria spirituală pe care o veţi începe atunci când voi fi luat din mijlocul vostru.”

Ca pentru a le da un indiciu suplimentar despre ce are să urmeze, Isus le spune că va împărtăşi soarta celor fără de lege. Există o necesitate de ordin divin care a rânduit toate aceste evenimente. Se face chiar referire clară la profeţia din Isaia 53:12 (El a fost socotit în rândul celor fără de lege).

Răspunsul ucenicilor arată că mesajul a trecut pe deasupra capetelor lor. Nu e întâia dată când învăţăceii se opresc la litera cuvintelor şi pierd din vedere mesajul din substrat. Crezând că Isus le cere să se înarmeze în mod fizic pentru nişte pericole fizice, se precipită cu binecunoscuta replică: „Doamne, iată aici două săbii!”. Dar Isus pare deja împăcat cu ideea că acum ucenicii sunt incapabili să-l înţeleagă. De aceea le spune scurt: „Este destul!” Şi n-ar fi exclus ca ucenicii să fi înţeles: „Două săbii ne sunt suficiente pentru drum”. În fapt, intervenţia care curmă oferta lor inoportună, ar putea fi tradusă cu: „Veţi înţelege la vremea cuvenită!”


Până mai aflăm pe cine nu cruţă Adevărul, o notă exegetică!

Versetul din Luca 1:45 spune astfel la Cornilescu: „Ferice de aceea (i.e. Maria) care a crezut; pentru că lucrurile care i-au fost spuse din partea Domnului, se vor împlini.”

În original, conjuncţia hoti (tradusă „pentru că”) are mai multe valori şi poate introduce fie o propoziţie cauzală, fie o completivă directă, fie vorbire directă.

În versetul de faţă, valoarea logică a lui hoti este „că”, iar traducerea corectă ar trebui să fie: „Ferice de aceea care a crezut cele spuse din partea Domnului se vor împlini”. Maria a crezut lucrurile vestite de către Dumnezeu se vor împlini. Nu se spune că a crezut şi că, din acest motiv, cele spuse se vor împlini. Uneori, Dumnezeu vesteşte anumite lucruri şi chiar dacă cei vizaţi sunt neîncrezători (de ex., Zaharia), ele tot se împlinesc. Aşadar, Maria este numită fericită fiindcă a crezut în împlinirea celor promise.

Traducerea lui Cornilescu seamănă aici cu Segond (parce que les choses qui lui ont été dites…), Darby (for there shall be a fulfillment…) şi KJV (for there shall be a performance of those things…).

Vezi însă:

(BA) Şi fericită este aceea care a crezut se vor plini cele spuse ei de la Domnul.

(Catolică) Fericită aceea care a crezut se vor împlini cele spuse ei de Domnul!

(Galaction) Şi fericită este care a crezut vor fi împlinite întocmai cele spuse ei de la Domnul.


În Cornilescu, pilda smochinului neroditor se încheie cu următoarele cuvinte (ale stăpânului către vier): „Iată că sînt trei ani de cînd vin şi caut rod în smochinul acesta, şi nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba”?

În context, smochinul este un simbol al poporului Israel de la care Dumnezeu aşteaptă „rod”. (Vezi Isaia 5:1-7, pentru un simbolism similar, care implică de această dată o vie). În mod obişnuit, nimeni nu aşteaptă rod de la un smochin dacă nu au trecut deja 3 ani de la plantarea lui. Ni se spune că stăpânul căuta rod în el de 3 ani, ceea ce înseamnă că nici după 6 ani pomul sădit nu dă semne că va răsplăti aşteptarea.

În atari condiţii, stăpânul viei decide ca smochinul să fie tăiat. Nu pentru că smochinul ajunge să „facă umbră pământului degeaba” (cum am fi tentaţi să interpretăm textul în lumina unei expresii româneşti), ci pentru că „secătuieşte pământul.” Verbul katargeō are în acest verset înţelesul de „a irosi, a epuiza, a secătui.” Problema cu smochinul nu este doar că ocupă inutil un loc în spaţiu, ci că, deşi consumă de ani buni resursele solului, nu produce nimic! De fapt, împiedică dezvoltarea altor plante din jur.

Vierul pledează pentru încă un an de graţie. Se angajează să-l sape de jur împrejur şi să-i pună gunoi la rădăcină. Unui pom care consumă deja fără să producă i se mai acordă răgaz (şi alte resurse necesare) pentru a deveni roditor. În v. 9 vierul spune: „Dacă va aduce rod în [anul] următor, [foarte bine]! Dacă nu, poţi să-l tai!”. [Cornilescu traduce oarecum liber cu „de-acum înainte”, dar în original e vorba de aşteptarea ca smochinul să aducă rod în anul următor, nu într-un viitor incert.]

Tăierea este simbolul judecăţii (întâlnit şi în VT, de ex., Os. 2:12). Cheia de interpretare a pildei este avertismentul care o precedă: „Dacă nu vă pocăiţi [întoarceţi de la căile voastre rele], toţi veţi pieri la fel [ca cei ucişi de Pilat sau ca cei peste care a căzut turnul Siloamului]!

(Cat) De ce să mai secătuiască pământul?

(NET) Why should it continue to deplete the soil?

(NRS) Why should it be wasting the soil?

(TOB) Pourquoi faut-il encore qu’il épuise la terre?


Unul dintre aspectele în privinţa cărora traducerile NT induc (involuntar) în eroare se referă la sistemul de măsuri folosit. Să luăm spre exemplu parabola ispravnicului necredincios.

Primul datornic pe care îl va favoriza trebuie să returneze 100 de măsuri de ulei. Cam despre ce cantitate credeţi că ar fi vorba? 100 de litri? 200 (dacă ne gândim la o măsură mai mare?). În orice caz, dacă nu ştim cât de mare era „măsura”, cifra 100 nu arată chiar atât de rău. E vorba, în definitiv, de 100, nu de 1000…

Şi totuşi… Termenul tradus cu „măsură” este batos, care echivalează cu 34 de litri. Înmulţiţi cu 100 şi ies 3.400 de litri la datorie sau 34 de butoaie de 100 de litri! Asta în vremea când uleiul se făcea la presă manuală, nu la presă mecanizată, ca acum.

Să trecem la „măsurile” de grâu. Sunt tot 100. Numai că lucrurile se înrăutăţesc. Un koros este tot o unitate de volum şi echivalează cu 393 de litri. Asta înseamnă 39.300 litri de grâu sau vreo 200 de butoaie de grâu de 200 litri fiecare.

Gravitatea faptelor administratorului apare acum în altă lumină. Totuşi, în mod paradoxal, printr-un asemenea aranjament, ispravnicul îşi pune stăpânul său într-o lumină bună, fiindcă toţi creditorii iertaţi îi vor mulţumi pentru generozitate de care a dat dovadă. Şi cine ar vrea să dea la iveală că a fost păcălit, mai ales când are şansa de a trece drept binefăcător?


Versetul din Luca 16:9 este unul dintre cele mai dificile din tot NT, mai ales că vine în continuarea unei pilde ciudate (despre un administrator corupt, care este totuşi lăudat de stăpânul său pentru modul său iscusit de a lucra). Multe sunt problemele care ar merita comentate, dar voi face referire mai ales la expresia „când veţi muri” (eklipēte).

Verbul ekleipō poate avea mai multe sensuri, în funcţie de context: a se sfârşi (despre anii vieţii, Evr. 1:12), a pieri, (despre credinţă, Luca 22:32), a se întuneca (despre soare, de unde şi termenul modern „eclipsă”, Luca 23:45).

Interesant este că în manuscrisele timpurii, verbul eklipēte (veţi muri), este de fapt la singular – eklipē, şi nu se referă la ascultători (când voi veţi muri), ci la „bogăţiile nelegiuite” (mamōna tēs adikias) şi la momentul „când ele se vor isprăvi”. Verbul este la singular, dar bogăţiile sunt la plural, ceea ce nu este neobişnuit în greacă (vezi şi celebrul dicton panta rhei, „totul curge”, care literal se traduce „toate curge” [ca la Bucureşti]).

Verbul „să vă primească” (dexōntai) trebuie înţeles ca un pasiv care face referire voalată la Dumnezeu (vezi, de exemplu, „pasivul divin” din Fericiri. „Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi [de Dumnezeu]”.

Aşadar, textul ar trebui să sune astfel:

Iar eu vă spun: faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte, pentru ca, atunci când ele vor pieri, să fiţi primiţi în locuinţele veşnice.

Să precizăm că „bogăţiile nelegiuite” se referă la bani şi averi nu ca fiind rele în sine, ci din perspectiva faptului că au o capacitate extraordinară de a contamina şi perverti sufletul omului. Banii şi averile se mişcă într-un circuit afectat de corupţie (money makes the world go round), fac cel mai adesea parte dintr-o lume a nelegiuirii (vezi traficul cu arme, droguri, prostituţia, pornografia etc., toate motivate de o singură realitate – banul!). Aceşti bani, care cel mai adesea sunt asociaţi cu nelegiuirea, trebuie răscumpăraţi şi investiţi în activităţi cu al căror rezultat ne vom întâlni în eternitate.

Textul nu spune că o bogăţie adunată prin mijloace nelegiuite poate să-i cumpere unui bogătaş corupt un „loc de verdeaţă” în cer, ci spune că banul, această realitate care zămisleşte adesea o lume de nelegiuiri, trebuie răscumpărat de „fiii lumini” şi investit pentru eternitate.

Următoarele versiuni redau bine dificultăţile textului:

(NJB) And so I tell you this: use money, tainted as it is, to win you friends, and thus make sure that when it fails you, they will welcome you into eternal dwellings.

(NET) And I tell you, make friends for yourselves by how you use worldly wealth, so that when it runs out you will be welcomed into the eternal homes.

(NIV) I tell you, use worldly wealth to gain friends for yourselves, so that when it is gone, you will be welcomed into eternal dwellings.

(REB) So I say to you, use your worldly wealth to win friends for yourselves, so that when money is a thing of the past you may be received into an eternal home

Versiunile româneşti recente nu ţin cont că verbul „să vă primească” are valoare de pasiv (să fiţi primiţi), dar în rest traduc binişor:

Bartolomeu Anania: Faceţi-vă prieteni prin bogăţia nedreaptă, pentru ca, atunci când ea vă va lipsi, ei să vă primească în corturile cele veşnice.

Vers. cat. 2002: Faceţi-vă prieteni din mamona nedreaptă, pentru ca ei să vă primească în corturile veşnice atunci când veţi duce lipsă.


În Luca 14:13, versiunea Cornilescu, spune: „Ci, cînd dai o masă, cheamă pe săraci, pe schilozi, pe şchiopi, pe orbi.”

Termenul folosit pentru „masă” este dochē, care nu înseamnă „masă”, adică nu orice fel de masă, ci „ospăţ”, „masă festivă”, „banchet”. În VT grecesc (LXX), termenul este folosit în Gen. 21:8 (ospăţul dat în cinstea lui Isaac), Gen. 26:30 (ospăţul dat de Isaac), Est. 1:3 (ospăţul lui Ahaşveroş; tot în cartea Estera termenul apare de mai multe ori cu referire la ospăţul dat de împărăteasă) sau Dan. 5:1 (ospăţul lui Belşaţar). În NT, dochē mai apare în Luca 5:29 (ospăţul dat de Levi).

Revenind la îndemnul lui Isus în noua traducere, devine evident că diferenţa nu este neglijabilă. Poţi să dai o masă din bucatele rămase, sau poţi să dai o masă festivă, pregătită special pentru acele categorii neglijate despre care vorbeşte Isus în Luca 14:13.