Luca



Despre pilda ispravnicului nedrept am mai scris cândva pe blog (vezi AICI).

Tema fundamentală a pildei, când mă uit iarăși peste text, mi se pare „îmbogățirea față de Dumnezeu” (prin milostenie?).

Pentru evreul de rând din sec. I, bogăția masivă (aram. מָמוֹן și מָמוֹנָא) este esențialmente „mamona nelegiuirii” („avuția caracterizată de nedreptate”). Ea nu-și poate avea originea decât în împilare, asuprire, exploatare, silnicie, apăsare. Ajunge să citim Iacov 5:4 ca să ne dăm seama cam cum sunt văzuți bogații de jos în sus: „Iată că plata lucrătorilor, cari v-au secerat câmpiile, şi pe care le-aţi oprit-o, prin înşelăciune, strigă! Şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului oştirilor.”

Mai puneți la socoteală că în același capitol, Luca 16, un bogat insensibil la sărăcia din jurul său, se perpelește în văpaia hadesului, în vreme de săracul este dus de îngeri „în sânul lui Avraam”.

Conform mărturiei date de evanghelistul Luca, îmbogățirea față de Dumnezeu se face prin milostenie: „Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi-vă rost de pungi, cari nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoţul, şi unde nu roade molia” (Luca 12:33).

Acesta este testul final la care este supus conducătorul între două vârste (nu tinerelul!) care vine la Isus cu întrebări despre felul în care poate fi moștenită viața veșnică.

Când a auzit Isus aceste vorbe, i-a zis: ,,Îţi mai lipseşte un lucru: vinde tot ce ai, împarte la săraci, şi vei avea o comoară în ceruri. Apoi, vino şi urmează-Mă.” (Luca 18:22).

Același tip de teologie, specific înțelegerii iudeo-creștine timpurii, se întâlnește în Didahia 4:5-8, pasaj potrivit căruia binefacerea trebuie practicată mai ales în relație cu membrii săraci ai comunității de credincioși. Didahistul îi critică deschis pe cei care întind mâna să ceară și o trag înapoi când trebuie să dea. Mai mult (și mai problematic, din perspectiva teologiei protestante), Didahia înțelege dărnicia ca mijloc de a face „răscumpărare” (λύτρωσιν) pentru păcate. Cu asta, îmi spunea un coleg astăzi, Didahistul „o ia pe ulei” soteriologic.

Numai că pe Didahist nu trebuie să-l judecăm cu teologia sistematică a lui Calvin la subsuoară. Didahistul scrie în altă epocă, pentru alți cititori. Afirmația lui e o dezvoltare (periculoasă!, va adăuga același coleg) a unei spuse a Mântuitorului: „Daţi mai bine milostenie din lucrurile dinlăuntru, şi atunci toate vă vor fi curate” (Luca 11:41).

Bun, veți protesta clocotind de indignare, dar mântuirea vine numai prin credința personală în Isus Hristos! Asta spune apăsat, de o mie de ori, apostolul Pavel!

Da, dar Luca îi întreabă pe bogați: acum, că ai crezut în Isus Hristos, cu bogăția ce faci?

Răspunsul exemplar îl găsim în Luca 19. Vă las plăcerea de a reciti pasajul.

Anunțuri

Continuarea de AICI.

Celor care se întreabă de ce mai suntem robi ‒ de vreme ce Noul Testament ne prezintă ca fii ai lui Dumnezeu ‒ trebuie să li se pună în vedere că Scriptura vorbește adesea în termeni paradoxali. Mesajul ei conține tensiuni hermeneutice. Suntem în același timp fii și robi.

Celor care se consideră numai fii trebuie să li se aducă aminte că sunt robi.

Celor care se consideră numai robi trebuie să li se aducă aminte că sunt fii.

Celebra pildă din Luca 15 ilustrează prefect tensiunea dintre cele două realități. Fiecare dintre cei doi fii are despre sine o percepție deformată.

Fiul risipitor:

  • Se vede pe sine doar ca fiu.
  • Vede numai beneficiile care decurg din statutul de fiu. Este revendicativ. Îşi cere drepturile: „Sunt fiu, mi se cuvin. Vreau aceste drepturi chiar acum.”
  • Trebuie să mănânce pâinea amară a exilului ca să-și dea seama că până și statut de rob în casa tatălui său este un privilegiu.

Fiul „nerisipitor”:

  • Se vede pe sine doar ca rob.
  • Vede numai îndatoririle și corvezile care decurg din statutul lui de „rob”. Nu este revendicativ. Este, în schimb, resentimentar, chiar ranchiunos. Resentimentarul nu cere, dar în sinea lui este convins că i se cuvin multe. Fiul nerisipitor e un om conștiincios și știe că e un om conștiincios. Mai știe că i s-ar cuveni măcar un ied pentru strădaniile lui. A fost la locul lui, și-a văzut de treburi, nu s-a abătut de la calea virtuții.
  • Fiului nerisipitor trebuie să i se aducă aminte că este fiu și că toate bogățiile din casa tatălui său sunt ale sale.

Rembrandt

Poate și noi oscilăm între acești doi poli: suntem când revendicativi și risipitori precum primul fiu, când virtuoși pe  dinafară, dar măcinați de ranchiună în interior.

Indiferent care dintre cele două tentații ne împresoară, nivelul de bază la care trebuie să ne întoarcem mereu este cel rezumat de Isus prin cele două cuvinte: „rob nevrednic”. Rob lipsit de merite. Toate activitățile noastre (studii mai înalte sau mai modeste, licențe, masterate, doctorate, evanghelizări, predici, rugăciuni, dărnicii, zile de post și nopți de veghe) trebuie făcute ca  sarcini care ne-au fost încredințate de Stăpânul nostru.

Dar cum știm ce ne poruncește Stăpânul? Uneori știm foarte direct, din Scriptură. Alteori porunca îmbracă forma vocației.

Dar și atunci când am făcut tot ce ține de vocație, n-am făcut de fapt nimic meritoriu. Am făcut ceea ce eram datori să facem.


Postez mai jos, în două „reprize”, câteva gânduri pe care le-am împărtășit la capela studenților. Poate vor fi utile unei anumite categorii de cititori.

Remb

Pilda din Luca 17:7‒10 ne pune înainte un tablou: cel al robului care se întoarce de la câmp, de la arat sau de la păscut oile și căruia stăpânul nu doar că nu-i mulțumește, ci îi cere să lucreze „ore suplimentare”. Îi poruncește să pregătească cina, să se încingă și să-i slujească la masă. Tabloul înfățișat de Isus era o realitate curentă în societatea palestiniană a primului secol. Între cei care au auzit pilda erau probabil și oameni mai înstăriți, care aveau robi, de vreme ce Mântuitorul le cere să-și imagineze un scenariu în care unul dintre robii lor vine acasă de la câmp.

Ce ne învață această pildă?

 (1) Există o ierarhie a obiectivelor noastre. În capul listei cu obiective este și trebuie să rămână Hristos.

(v. 8) Găteşte-mi să mănânc, încinge-te, şi slujeşte-mi pînă voi mânca şi voi bea eu; după aceea, vei mânca şi vei bea şi tu. (Luca 17:8)

(2) Chiar și când facem din prioritățile lui Dumnezeu prioritățile noastre, n-am făcut nimic extraordinar. Dumnezeu nu devine dator în raport cu noi.

(v. 9) Va rămâne el îndatorat faţă de robul acela, pentru că robul a făcut ce-i fusese poruncit? Nu cred.

(3) Așteptarea ca Dumnezeu să ne spună „mulțumesc” aici pe pământ este nejustificată. Există oameni care așteaptă ca Dumnezeu să le spună „mulțumesc” sau „apreciez munca ta”. Și uneori Dumnezeu le „mulțumește” într-o manieră extraordinară. Dar El nu este obligat să facă acest lucru. Relația dintre noi și Dumnezeu este de așa natură, încât Dumnezeu este liber în relație cu noi. Dragostea lui Dumnezeu este suverană și liberă. Te-a iubit și m-a iubit fiindcă aceasta este buna lui plăcere, nu fiindcă există în ființa mea ceva care să-l atragă sau să-l oblige.

Nu pentru că întreceţi la număr pe toate celelalte popoare S-a alipit Domnul de voi şi v-a ales, căci voi sunteţi cel mai mic dintre toate popoarele. Ci, pentru că Domnul vă iubeşte, pentru că a vrut să ţină jurământul pe care l-a făcut părinţilor voştri, pentru aceea v-a scos Domnul cu mâna Lui puternică, şi v-a izbăvit din casa robiei, din mâna Lui Faraon, împăratul Egiptului (Deut. 7:7-8).

 Nu, nu pentru bunătatea ta, nici pentru curăţia inimii tale intri tu în stăpânirea ţării (Deut. 9:5).

 Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta casă a lui Israel? zice Domnul. Iată, cum este lutul în mâna olarului, aşa sunteţi voi în mâna Mea, casă a lui Israel! (Ier. 18:6)

Veți spune: cum, dar nu suntem fii? Nu pentru asta s-a jertfit Hristos? Ca să ne aducă înfierea? Oare relația noastră cu Dumnezeu nu este prin excelență cea dintre un tată și fiul lui?

Ba da! (În paranteză fie spus, unul dintre studenții mei lucrează în prezent cu mult sârg la o teză de licență despre înfiere, arătând rolul și importanța acestui concept în gândirea Apostolului Pavel.) Nu încape îndoială că suntem fii, că suntem membri în familia lui Dumnezeu.

(Va urma)


În Luca 19:43 Isus vorbește despre un charax (palisadă, întăritură, fortificație de asediu) ridicat de vrăjmașii Ierusalimului.

În traducerile românești (Cornilescu, sinodală, Anania) avem șanțuri. Neîndoios, șanțurile erau parte din structura unei fortificații de asediu, dar totuși charax nu trimite la ideea de groapă (în jos), ci la ideea de palisadă (în sus).

De altfel, grecescul charax, charakos îl are ca stră-stră-strănepot pe banalul arac (pe care îl folosim ca să sprijinim răsadurile de pătlăgele etc.)

ὅτι ἥξουσιν ἡμέραι ἐπὶ σὲ καὶ παρεμβαλοῦσιν οἱ ἐχθροί σου χάρακά σοι καὶ περικυκλώσουσίν σε καὶ συνέξουσίν σε πάντοθεν

Il viendra sur toi des jours où tes ennemis t ‘environneront de tranchées, t ‘enfermeront, et te serreront de toutes parts;

Vor veni peste tine zile, cînd vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura, şi te vor strînge din toate părţile:


Arareori mi se mai întâmplă să am timp să scriu mediații la pasaje din Scriptură. Numeroasele obligații și urgențe profesionale de care trebuie să mă achit (predare, editare, cercetare, studii biblice la biserică, bibliotecă, traducere) conspiră să-mi ocupe timpul.

Drama șoarecelui de bibliotecă este să ajungă directorul instituției în care i-ar plăcea să-și facă veacul „ronțăind” cărți!

Când se mai întâmplă să mă asalteze (cu blogul, nu cu baioneta!) câte un moș Teacă, luptător împotriva tuturor „epizotiilor” (unele reale și altele închipuite) din lumea evanghelică actuală, timpul liber care îmi mai rămâne tinde spre zero.

Recent am parcurs un text biblic care îl prezintă pe Mântuitorul dialogând, pe tema uceniciei, cu trei personaje anonime.

Relatarea este plină de dinamism. Replicile date de Domnul Hristos sunt pline de miez, tăioase, năucitoare. Personajele anonime sunt lăsate fără grai, devin mici, se pierd în anonimatul din care au ieșit preț de o clipă.

Desprinderea de lume

Primul personaj îl întâlnește pe Isus pe drum. În călătoria sa către Ierusalim, Domnul a fost deja respins de samariteni, dușmani cu vechime ai evreilor. Suntem deja preveniți cu privire la soarta care îl așteaptă pe cel care ar vrea să-l urmeze pe Isus.

În acest context, își face apariția un personaj entuziast (un cărturar, ne spune Matei). E tipul omului plin de bune intenții, zelos, dornic să se pună în slujba unui. „Te voi urma oriunde vei merge”.

Vă aduceți aminte de râvna personajului care aleargă la Isus și care se laudă că a păzit poruncile „din tinerețe”? Dar de Ioan și Iacov, care cred că pot să bea „paharul” pe care îl va bea Isus? Dar de Petru, care anunța că își va da viața pentru Isus? Cu siguranță, Scriptura nu este lipsită de oameni care „dau năvală în împărăție”.

Răspunsul dat de Isus este un avertisment: „Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde-Şi odihni capul.”

Care este tâlcul acestei declarații?

Fiarele câmpului și păsările cerului au locurile lor de adăpost, în care se pot refugia în caz de primejdie. Fiul Omului, în această lume, este străin și călător. Condiția lui este definită de peregrinare. Este respins nu doar de samariteni (cărora li se pot da circumstanțe atenuante), ci și de „ai Săi”.

Urmarea lui Hristos nu este o ieșire la picnic. Proba clară a celor spuse de Hristos este că incidentul are loc „pe drum”. Printr-o amară ironie, creatorul lumii nu are loc în care să-și plece capul, în lumea pe care a creat-o. Fiul Omului este străin în această lume, de aceea urmarea lui Isus înseamnă a fi părtaș aceleiași alienări.

Tema alienării ucenicului în lume reverberează în tot Noul Testament. Bisericile istorice, în existența lor multiseculară, au cam uitat această dimensiune a mesajului lui Hristos. S-au „instalat” binișor în lume. S-au înstăpânit peste anumit zone geografice. Au dezvoltat structuri de putere și ideologii menite să le justifice.  Mă întreb cum se predică din acest text în bisericile tradiționale.

Dar oare de ce mă uit cu gând rău la capra vecinului meu?

În definitiv, avertismentul este în primul rând pentru mine, minicărturarul atașat de cărți și înregimentat într-un sistem ierarhic (academic).

În încheierea acestei meditații propun un citat din Bonhoeffer (Costul uceniciei, p. 58):

Primul ucenic se oferă singur să‑L urmeze pe Isus, fără a fi chemat. Isus îl dojeneşte pe acest entuziast, spunându‑i că nu ştie ce face. De fapt, nici nu poate şti. Acesta este înţelesul răspunsului care îi arată omului realitatea vieţii alături de Isus. Aici vorbeşte Cel care merge spre cruce, a cărui întreagă viaţă este descrisă, în Crezul apostolic, prin cuvântul „a suferit“. Niciun om nu‑şi poate alege de bunăvoie o astfel de viaţă. Nimeni nu se poate chema pe sine însuşi la ucenicie, spune Isus, iar declaraţia Lui rămâne fără răspuns. Prăpastia dintre ucenicia voluntară şi cea autentică rămâne larg deschisă.


Un amic aflat la Münster îmi scrie astăzi că zilele astea lucrează la un articol despre kecharitomene și Luca 1:28.

Fiindcă m-am ocupat de acest termen într-un capitol al tezei, îmi trimite feedback la cele scrise de mine. Iată ce scriam cu vreo 2-3 ani în urmă:

Primele două traduceri din tabel (Coresi şi Nt. 1648) surprind prin soluţiile alese („būcuratâ” şi „în dar îndrăgită”). Parafraza stângace a participiului kecharitōmenē din Nt. 1648 sugerează fie că traducătorii (revizorii) au consultat traduceri protestante, fie că au fost sub influenţa unor idei teologice de factură protestantă.

Amicul meu e de altă părere.

Revenind însă la kecharitomene, izbitor: NT 1648 are „Bucură-te, în dar îndrăgită” (formulare pe care o suspectez a fi mai degrabă o eroare de zeţar, sau ceva de genul ăsta).

La vremea când am scris despre kecharitomene, nu aveam o imagine clară despre sursele folosite, dar știam totuși suficient de mult ca să bănuiesc o influență protestantă.

Astăzi, sub imboldul discuției cu amicul de la Münster, am redeschis „dosarul de caz”.

M-am dus la Noul Testament al lui Beza (1580) și am găsit acolo, negru pe alb, confirmarea intuițiilor mele de anțărț.

Textul românesc este de fapt o calchiere a traducerii latinești făcute de Beza și publicate alături de textul grecesc și de Vulgata.

Formularea „Bucură-te în dar îndrăgită” traduce fidel secvența „Ave gratis dilecta”.

Pentru cei care nu se dau bătuți, atrag atenția asupra unei formulări și mai stranii, câteva versete mai jos (Luca 1:30)

Μὴ φοβοῦ, Μαριάμ· εὗρες γὰρ χάριν παρὰ τῷ θεῷ.

Ne time Maria: es enim in gratia apud Deum

Nu te teame, Maria, că ești în dragoste la Dumnezeu.

Iată mai jos pagina cu pricina.


continuarea de AICI.

Reacţia oamenilor este de uluire. Da, le plac cuvintele de har care ies din gura lui Isus, dar „ştiu ei mai bine”.

Inevitabil, încep murmurele şi şuşotelile: „Nu este acest fiul lui Iosif”…

Cum s-ar spune: „Ntz, să fim serioşi! Doar ne cunoaştem de-o viaţă! Pe cine vrei să convingi?”

Mântuitorul simte perfect starea de spirit care domină mulţimea strânsă în sinagogă şi atacă frontal chestiunea.

„Doctore, vindecă-te pe tine însuţi” este o remarcă ironică şi destul de cinică. O asemenea zicală e rezervată celor pe care vrei să-i ridiculizezi. Isus cunoaşte ca nimeni altul ce zace în om. Ştie că cei mai mulţi dintre ascultătorii săi de la Nazaret consideră că pretenţiile sale sunt prea mari ca să fie luate în serios. Consătenii săi nu sunt nişte exaltaţi. Sunt oameni rezonabili. Prea rezonabili.

Mântuitorului i se dusese vestea prin localităţile din împrejurimi. Minunile săvârşite la Capernaum avuseseră ecou în tot ţinutul. Doar oamenii din Nazaret nu se lasă convinşi cu una cu două. Credinţa lor cere probe mai solide.

Isus ştie că niciun profet nu este agreat în patria lui. Le-o spune oamenilor verde în faţă. Există de altfel precedente ilustre în istoria îndepărtată a Israelului.

Urmează o „răscumpărare a memoriei” care îi va scoate din sărite pe oameni fiindcă aduce atinge „amorului de sine naţional”. Orice defecte le-am găsi locuitorilor Nazaretului, nu putem spune că nu au „naturelul simţitor”.

Dar să vedem ce momente din istoria poporului evreu alege Mântuitorului pentru a le da peste nas scepticilor „rezonabili” din sinagogă.

Primul exemplu este cel al lui Ilie. În istoria mântuirii, statura profetică a acestui personaj nu este depăşită decât de cea a lui Moise. Ilie e un gigant, omul care a închis cerul timp de trei ani şi jumătate. Temperament vulcanic şi radical. Fire năprasnică, a trăit vijelios. Ieşirea lui din scenă este pe măsura existenţei de până atunci: se înaltă la cer într-un vârtej de vânt.

Şi totuşi, pe acest uriaş al credinţei (care are momentele lui de depresie) Dumnezeu îl trimite undeva la păgâni. O văduvă din preajma Sidonului e mai credincioasă şi mai ascultătoare decât toate văduvele cucernice din Israel. Văduvele evreice îşi pot găsi o mie şi unul de motive pentru care să evite compania unui personaj controversat. Cu disidenţii şi cu scandalagii politici e bine să n-ai de-a face. Nu se ştie niciodată în ce belele te bagă.

(Va urma)

Pagina următoare »