Marcu



Relația dintre versiunea Cornilescu și versiunea Segond se vede în unele versete în care, o mică abatere (interpretativă) a lui Segond de la textul grec se regăsește și la Cornilescu.

Un exemplu mai proaspăt:

ἐὰν μὴ λάβῃ ἑκατονταπλασίονα νῦν ἐν τῷ καιρῷ τούτῳ οἰκίας καὶ ἀδελφοὺς καὶ ἀδελφὰς καὶ μητέρας καὶ τέκνα καὶ ἀγροὺς μετὰ διωγμῶν, καὶ ἐν τῷ αἰῶνι τῷ ἐρχομένῳ ζωὴν αἰώνιον.

ne reçoive au centuple, présentement dans ce siècle-ci, des maisons, des frères, des soeurs, des mères, des enfants, et des terres, avec des persécutions, et, dans le siècle à venir, la vie éternelle.

şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri; iar în veacul viitor, viaţa vecinică.

Da, termenul kairos („vreme”) este, în context, un sinonim al lui aion („veac”), dar dacă îl putem traduce diferențiat, de ce să nu păstrăm nuanța?

 

 

 


Citesc cu stupoare în NT SBIR (2009) că substantivul κάμηλον (kamelon, „cămilă”) din Matei 19:24 şi locurile paralele (Marcu 10:25 şi Luca 18:25) a fost tradus prin „frânghie”.

Opţiunea mi se pare cât se poate de ciudată, în condiţiile în care manuscrisele care conţin lecţiunea κάμιλον, kamilon sunt cât se poate de puţine.

Are cineva răbdare să ia la frunzărit versiunile româneşti ale Bibliei şi să-mi spună dacă mai există vreo ediţie care traduce prin frânghie în oricare dintre cele trei versete?

În opinia mea, e incorect să traducem prin „frânghie”.

Am scris cândva despre asta AICI.


Am ascultat astăzi la biserică o predică foarte interesantă despre darul credinţei. Textul biblic al predicii a fost luat din Marcu 11 („Blestemarea smochinului”). Pornind de la text şi inspirat de câteva idei prezentate în predică, am ajuns să mă întreb în ce măsură mai este legitim să ne aşteptăm ca în vremurile din urmă să fie rezidit Templul de la Ierusalim.

Cunoaşteţi episodul. Isus intră în Ierusalim în aclamaţiile mulţumii. Merge în Betania. Revine dimineaţa la Ierusalim. Vede un smochin cu frunziş bogat. Fiindcă îi este foame, se apropie de el. Caută rod şi nu găseşte (nu era vremea să facă rod!), aşa că spune: „În veci să nu mai mănânce nimeni rod din tine”.

Filmul se întrerupe. Acţiunea se mută la Ierusalim. Isus merge în Templu, unde viaţa religioasă (dublată de cea comercială, desigur!) este în toi. Mult frunziş, dar rod ioc!

Viaţa religioasă de la Templu e cât se poate de stufoasă, dar oamenii flămânzi de Dumnezeu se întorc de acolo cum au venit.

Isus se lansează într-o acţiune de purificare religioasă, cu substrat politic! Citează din Isaia şi Ieremia (doi profeţi a căror critică vitriolică e întrecută în intensitate numai de cea a lui Ezechiel) pentru a-şi justifica acţiunile „subversive”. Mult-iubitul Templu a ajuns, ca în vremea lui Ieremia, o peşteră de tâlhari.

Supusă acestei critici dure, ierarhia preoţească şi academică se simte (pe drept) ameninţată şi delegitimată. Isus e un personaj redutabil fiindcă are mulţumea de parte lui. Deocamdată.

Vine noaptea. Isus părăseşte din nou Ierusalimul. A doua zi, trecând prin acelaşi loc, în drum spre Ierusalim, ucenicii văd smochinul uscat. Din rădăcini. Cu acest prilej, Isus vorbeşte despre credinţă şi rugăciune (şi iertare).

Isus revine în templu şi autorităţile îl iau la rost: cu ce autoritate ai făcut aceste lucruri? Cine ţi-a dat această autoritate? E clar, acţiunea lui Isus este în egală măsură politică, dacă se pune problema în termenii „autorităţii”.

Mântuitorul răspunde indirect, făcând referire la autoritatea / legitimitatea lui Ioan Botezătorul. Reformulată, întrebarea lui este următoarea: ce fel de autoritate/legitimitate avea Ioan? Pur omenească sau dumnezeiască?

Cărturarii dau din colţ în colţ, realizând că întrebarea are două tăişuri. Indiferent ce vor răspunde, vor fi „tăiaţi”. Aşa că pun în aplicare procedura de „damage control”. „Nu ştim” (ceea ce e oricum cam penibil, dat fiind că, se presupune, sunt cărturari).

Episodul a ajuns la final. Cu ce rămânem din lectura lui? Cu înţelegerea că smochinul condamnat de Isus să nu mai dea rod este un simbol al Templului. Instituţia nu a produs rodul aşteptat de Mântuitor şi i se anunţă astfel în mod simbolic sfârşitul. Răsturnarea meselor şi izgonirea vânzătorilor nu poate produce o schimbare de substanţă a năravurilor. E ca şi când ai „ciufuli” un pic frunzişul unui smochin, în căutarea rodului care nu este de găsit.

Revin la întrebarea din titlul postării: în lumina acestui episod, este legitimă aşteptarea unor creştini evanghelici (neapărat dispensaţionalişti) ca templul să fie reconstruit şi să se aducă din nou în el jertfe ca în perioada primelor temple (I şi II)? Interpretăm oare în mod corect cartea Daniel? Dar Apocalipsa?

Deplin încredinţat că pentru această postare fraţii mei evanghelici dispensaţionalişti mă vor arde pe rug (ori poate chiar pe altarul Templului despre care se afirmă că poate fi reconstruit peste noapte), sunt de părere că interpretarea dispensaţionalistă a cărţilor Daniel şi Apocalipsa nu e cea mai bună. Pentru a nu mai vorbi de faptul că ignoră realitatea din prezent: statul Israel este un stat laic, iudaismul actual e un evantai de iudaisme (nu un monolit religios), muntele Templului e ocupat de două moschei.


Despre episodul de la nunta din Cana am scris deja cu altă ocazie. N-am să fac decât o referire fugară la el. Respectivul moment festiv marchează inaugurarea lucrării publice a Mântuitorului, momentul în care se angajează pe un drum care presupune şi posibilitatea de a fi perceput greşit, chiar şi de către mama lui. Aceasta fiindcă Hristos are o viziune care transcende perspectiva mioapă a celor din jur. Este a doua oară când cineva din familia Mântuitorului nu înţelege că lucrarea lui înseamnă mult mai mult decât rezolvarea urgenţelor (din al căror prizonierat unii oameni nu scapă niciodată). Maica Sfântă este îngrijorată de terminarea vinului. Hristos însă refuză să fie magicianul de serviciu pe care îl invocăm pompieristic atunci când ajungem la fundul sacului (sau al butoiului, după caz).

O paralelă izbitoare a acestui episod întâlnim la începutul Evangheliei după Marcu, în capitolul 3. Lucrarea lui Isus a început în forţă, cu exorcizări şi vindecări, dar a stârnit totodată opoziţie şi calomnie. Un anumit moment, cu precădere, trădează o parte din această încărcătură dramatică. Isus şi ucenicii sunt practic ţinuţi sub asediu de mulţimea celor care au auzit de minunile pe care le face. Grupul celor 12 + 1 n-are timp nici măcar să mănânce. În atari condiţii, rudele lui Isus vin să pună mâna pe El, fiindcă ziceau/se zicea: „Şi-a ieşit din minţi”.

De-a lungul vremii, sintagma grecească „ai lui” (hoi par’autou) a fost interpretată în fel şi chip. S-a spus ba că cei porniţi să-l „aresteze” sunt prietenii, ba că sunt rudele din cercul lărgit, ba că sunt ucenicii (deşi ucenicii sunt în casă împreună cu Isus!). În anumite manuscrise (nu foarte multe, din cele peste 5700), expresia hoi par’autou a fost chiar înlocuită cu „cărturarii şi ceilalţi”, doar pentru a evita situaţia jenantă în care rudele lui Isus ajung să aibă îndoieli cu privire la sănătatea lui mentală şi de aceea se hotărăsc să-l ia acasă cu de-a sila.

Şi totuşi, argumentele converg înspre ideea că cei veniţi să pună mâna pe Isus sunt mama şi fraţii lui. În Septuaginta (şi nu numai) întâlnim, de ex., de trei ori expresia hoi par’autou cu referire la „rude” (Prov. 31:21, Susana 33, 1 Mac. 9:44). Mai mult, tehnica narativă a lui Marcu de a crea „sandvişuri” literare* sugerează că „rudele” din 3:21 sunt cele care doresc să aibă o discuţie cu Isus în 3:31. În 3:21 rudele pornesc la drum spre locul unde este Isus, iar în v. 22-30 este prezentată discuţia lui Isus cu fariseii şi cărturarii, ceea ce le dă răgaz rudelor să ajungă la destinaţie. Nu ne interesează această polemică decât în măsura în care ea pune într-o anumită lumină comportamentul rudelor. Rudele au ajuns să creadă că Isus şi-a ieşit din minţi. Fariseii şi cărturarii cred (şi spun) că Isus este posedat de un drac. Acuzaţia acestora este, de departe, mult mai gravă (şi rău-intenţionată). Ceea ce spun rudele nu e atât de grav, fiindcă e motivat de zvonurile despre comportamentul „scăpat de sub control” al lui Isus. Cu siguranţă că, odată ajunse la faţa locului, rudele au ocazia să-şi dea seama că Mântuitorul este perfect lucid. Şi mai au ocazia să ia cunoştinţă de un adevăr incomod: familia lui Isus nu se mai defineşte din perspectiva legăturilor de sânge, ci din perspectiva modului în care împlineşte voia lui Dumnezeu.

Scena este tulburătoare. Mama şi fraţii lui Isus au sosit la locul se află Isus şi cer să fie anunţată prezenţa lor. Răspunsul pe care-l primesc nu este cel scontat: „Cine este mama Mea şi fraţii Mei?” Apoi, aruncîndu-Şi privirile peste cei ce şedeau împrejurul lui: ,,Iată, a zis El, mama Mea şi fraţii Mei!.

Textul nu este lipsit de o tuşă ironică: Mama şi fraţii „biologici” sunt „afară” (v. 32). Mama şi fraţii spirituali sunt „înăuntru”, în jurul lui Isus (v. 34). În esenţă, Mântuitorul spune că familia biologică este înlocuită de familia eshatologică: (Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela Îmi este frate, soră şi mamă). Pentru cei din jur, şi mai ales pentru rude, afirmaţia trebuie să fi fost deconcertantă. Nu ni se spune ce a mai urmat. Pentru autor, nu consternarea rudelor este importantă. Important este că cititorul evangheliei, lovit în moalele capului de tăria unei astfel de declaraţii, trebuie să ia o decizie. O decizie cu implicaţii practice. Care anume?

*sandviş literar = structură narativă de tipul A-B-A’. În cazul de faţă, A = momentul plecării rudelor; B = polemica lui Isus cu fariseii; A’ = sosirea rudelor.


Când Isus este adus înaintea lui Pilat, prima întrebare pe care i-o adresează Pilat (oarecum dispreţuitor sau neîncrezător) este următoarea: Eşti tu împăratul iudeilor? (Marcu 15:2, Mat. 27:11; Luca 23:3). Conform Ev. după Luca, acuzaţiile pe care le aduc marii preoţi sunt de (1) subvertire a naţiunii (diastrephonta to ethnos), (2) refuzul taxelor şi (3) asumarea titlului de rege. Prin urmare, pe guvernator îl interesează cu precădere latura politică a acestei afaceri. În Cornilescu, răspunsul pe care îl dă Isus este un „Da, sunt” hotărât şi neechivoc.

Originalul sună însă altfel. În Sinoptici, răspunsul lui Isus (su legeis, literal „tu spui”) este unul echivoc şi ar trebui redat ca atare: „Tu spui aceasta” sau „Aşa spui tu”. Isus nu tăgăduieşte, dar nici afirmă în mod deschis că este un „rege al iudeilor”, fiindcă, din punctul de vedere al lui Pilat, ar însemna să admită că este un uzurpator, ceea ce nu este cazul. Pe de altă parte, Isus este totuşi „rege al iudeilor”, într-un sens pe care Pilat nu l-ar înţelege – Isus împlineşte promisiunile făcute în VT despre un succesor la tronul lui David, dar în sens spiritual, nu în sens politic. Prin urmare, Isus recunoaşte de o manieră indirectă, atenuând forţa unei declaraţii care, în varianta Cornilescu, ar fi atras pronunţarea decretului de răstignire fără alte tergiversări.

Din ceea ce urmează este limpede că Pilat nu ia în serios declaraţia lui Isus că ar fi un rege. Cel puţin înţelege că Isus nu se consideră un rege tipic (politic). De altfel, Ioan ne oferă mai multe detalii asupra discuţiei dintre Isus şi Pilat. În 18:34, Isus răspunde lui Pilat cu o întrebare care poate fi tradusă astfel: „Întrebi aceasta din proprie iniţiativă, sau fiindcă ţi l-au spus alţii despre mine?” Pilat replică oarecum iritat: „Sunt eu iudeu? Neamul tău şi marii preoţi te-au adus înaintea mea” În 18:36, Isus răspunde: „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta”, declaraţie care atrage un nou comentariu din partea lui Pilat, care nu a primit un răspuns ferm la întrebarea iniţială: „Deci un (fel de) rege tot eşti!” Isus nu confirmă (cum traduce Cornilescu), ci doar spune: „Tu spui că sunt rege.” Apoi revelează misiunea Sa: „Eu pentru asta am venit în lume – ca să mărturisesc despre adevăr”. Pentru Pilat lucrurile sunt acum lămurite. Cu o întrebare care trădează scepticismul (ori poate dezvăluie preţ de o clipă un Pilat meditativ, conştient de soarta nedreaptă pe care trebuie să o îndure adevărul atunci când intră în conflict cu raţiunile pragmatice ale oamenilor de stat), guvernatorul proclamă nevinovăţia lui Isus şi anunţă posibilitatea unei eliberări la cerere. Intenţia lui de a-L elibera pe Isus (după o „corecţie”) este însă zădărnicită de strigătele autorităţilor religioase. În cele din urmă, Isus va fi răstignit.