Matei



După o pauză mai lunguță, reușesc să postez a treia parte și ultima despre subiectul „judecăților” din Matei 7.

Prima și a doua parte AICI și AICI.

4. „Sau, cum poţi zice fratelui tău: ,,Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău”, şi, când colo, tu ai o bârnă într-al tău?…”

Se poate oare ceva mai rău de atât? Să crezi că vezi așchia din ochiul fratelui tău, când tu ai o bârnă în ochiul propriu?

Din nefericire, se poate, fiindcă există oameni care au pretenția să-i judece și să-i corecteze pe alții, dar nu observă că ei sunt în aceeași oală, ori chiar mai rău.

Aceasta este forma clasică de ipocrizie: un om caută să-l îndrepte pe aproapele său, dar nu-și vede propria condiție. Pavel atacă și el foarte dur această formă de ipocrizie, în epistola către Romani. De citit pe îndelete Romani 2:17‒24.

5. „Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău.”

Ieșirea din capcana ipocriziei nu se poate face fără o judecată aspră pe care ne-o aplicăm nouă înșine.

Pavel spune același lucru: dacă ne-am judeca pe noi înșine n-am mai fi judecați (1 Cor. 11:31).

În plus, dacă am fi cu adevărat preocupați să ne vedem propriile păcate, n-am mai avea vreme să le studiem, să le criticăm și să le condamnăm pe ale altora.

Mai mult, prin onestitatea noastră i-am provoca și pe ceilalți să-și vadă propriile scăderi și păcate.

6 „Să nu daţi câinilor lucrurile sfinte şi să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare, şi să se întoarcă să vă rupă.”

În Scriptură (și în general în scrierile amprentate de mentalitățile specifice Orientului Apropiat Antic) câinele are o imagine proastă. Și nu fără motiv. Trăind în semisălbăticie, câinele este pururea flămând, aflat mereu în căutarea unei bucăți de carne, pe care adesea o sustrage pe furiș, prin tertipurile de care se folosesc animalele deprinse să penduleze între sălbăticie și universul uman. (Dacă ați văzut cum fură maimuțele indiene de pe tarabele vânzătorilor dintr-o piață de legume supraaglomerată, veți înțelege comparația). Statutul de vagabond-profitor al câinelui îl face să treacă drept parazit, nicidecum „cel mai credincios prieten al omului”. Mi se pare că în Scriptură, în canonul lărgit, câinele are o imagine pozitivă numai în cartea Tobit. Cu privire la câinele din pilda cu bogatul și Lazăr sunt în dubii. E pus într-o lumină favorabilă (câinele se arată mai uman decât bogatul fără suflet) sau într-una negativă (câinii se ațin pe lângă Lazăr pentru a se înfrupta din trupul lui, când va muri)?

Prin „lucrurile sfinte” trebuie să înțelegem carnea pentru jertfele aduse lui Dumnezeu. Potrivit surselor rabinice, carnea jertfită era considerată sfântă și în niciun caz nu trebuia aruncată câinilor, animale necurate în Vechiul Legământ.

Orice evreu contemporan cu Isus Hristos știa că e o idee proastă să arunci o bucată de carne unui câine: fiind înfometat, acesta se va repezi să-l atace pe însuși binefăcătorul lui.

Nici „porcul”, ca simbol, nu are nevoie de explicații savante. Este destul de evident că el îl simbolizează pe omul insensibil, disprețuitor, batjocorilor. Am văzut în săptămâna atentatului de la Paris cam cum gândesc oamenii pentru care nu există nimic sfânt.

În istoria Bisericii timpurii, v. 6 a fost înțeles cu privire la Cina Domnului. Primii creștini serbau Cina Domnului cu ușile încuiate, de teamă ca nu cumva vreun păgân să intre în biserică și să se împărtășească în mod nevrednic cu Trupul și Sângele Domnului.

Nu cred că versetul trebuie aplicat atât de îngust. Ele ne previn că în jurul nostru există și oameni împietriți, oameni insensibili, care nu sunt în căutarea lui Dumnezeu și care nu sunt conștienți de valoarea Evangheliei aduse de Hristos. Pe unii ca aceștia, mesajul nostru s-ar putea să-i întărâte și să-i facă mai agresivi.

În acest caz, rugăciunea noastră ar trebuie să fie: „Doamne, dă-ne înțelepciune să știm cine sunt cei care așteaptă mesajul Tău, cine sunt cei deschiși pentru Cuvânt, ca să nu ratăm nicio ocazie de a te vesti, dar fără a ajunge în situația de a arunca mărgăritare înaintea porcilor.”


Continuare de AICI.

Dar oare, vor spune unii cititori, înseamnă că păcatul trebuie privit cu îngăduință sau acceptat doar fiindcă Isus ne spune să nu judecăm? Oare Apostolul Pavel nu ne învață că Biserica are autoritate de a judeca păcatul și de a pune în aplicare disciplina bisericească?

Ba da. În 1 Corinteni 5 apostolul Pavel le scrie corintenilor că trebuie să judece cazul de imoralitate grosolană pe care îl toleraseră în mijlocul lor. Dar trebuie spus că judecarea celui vinovat nu se face haotic. Decizia de condamnare este dată de o autoritate spirituală legitimă: de însuși Apostolul Pavel:

„Cât despre mine, măcar că n-am fost la voi cu trupul, dar fiind de faţă cu duhul, am şi judecat, ca şi când aş fi fost de faţă, pe cel ce a făcut o astfel de faptă (1 Cor. 5:3).”

Ceea ce urmează este pur și simplu aplicarea verdictului dat de Apostol. Biserica este mandatată să aplice sentința pe care apostolul o proclamă prin Duhul Sfânt.

Nu trebuie uitat însă că, în viziunea apostolului Pavel, sentința nu urmărește condamnarea ca un scop în sine, ci, pe de o parte, bunăstarea bisericii ca întreg și, pe de altă parte, însănătoșirea spirituală a celui păcătos. Pavel își exprimă speranța că incestuosul va fi mântuit la judecata lui Hristos.

Prin urmare, din 1 Corinteni desprindem următoarele: există o formă de judecată care este legitimă; judecata trebuie întreprinsă sub călăuzirea Duhului Sfânt; ea cade în sarcina conducerii bisericii și trebuie să urmărească nu nimicirea păcătosului, ci reabilitarea lui spirituală.

Altminteri, Apostolul Pavel le cere corintenilor să se abțină de la judecăți, după cum indică versetul următor:

„De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întunerec, şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu (1 Cor. 4:5).”

Acest verset ne aduce iarăși la Predica de pe Munte, fiindcă ne prezintă motivele pentru care nu trebuie să-i judecăm pe frații noștri:

(1) Singurul în măsură să judece este Dumnezeu.

(2) Noi nu avem acces la inimile oamenilor și la motivațiile lor, de aceea ne putem înșela. Trebuie să ne abținem de la judecată și fiindcă înțelegerea noastră este parțială și supusă greșelii. Evaluările și sentințele noastre sunt marcate de slăbiciune și subiectivism. Fiindcă suntem părtinitori, verdictul nostru va fi invariabil strâmb.

2 „Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura.

Acest verset ne oferă un motiv suplimentar pentru care să nu judecăm: standardul pe care îl aplicăm noi altor oameni ne va fi aplicat nouă de către Dumnezeu.

Există o pildă care ilustrează foarte bine această realitate: pilda robului nemilostiv, o povestire cu tâlc care ne privește pe fiecare dintre noi, fiindcă Dumnezeu ne-a iertat păcatele (care n-au fost puține și nici ușoare) și ne-a izbăvit de la moarte. Totuși noi înșine adesea refuzăm să iertăm pe frații noștri pentru greșeli mult mai mici pe care le-au săvârșit împotriva noastră.

Mesajul din Mat. 7:2 se regăsește, de altfel, sub o altă formă, în rugăciunea „Tatăl nostru”: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm, greșiților noștri”. Tradus litera, textul spune: „Ne iartă nouă datoriile noastre, precum și noi iertăm datornicilor noștri”. E vorba tot de păcate, văzute ca datorii pe care le contractăm în relația cu Dumnezeu.

3 „De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău?”

V. 3 ne prezintă un alt argument pentru care să nu judecăm. L-am anticipat deja când am vorbit despre învățătura lui Pavel cu privire la judecată.

Nu-l judeca pe fratele tău, fiindcă tu ești adesea mai vinovat decât el, dar nu-ți dai seama. Abține-te de la judecată, fiindcă nu ești în stare să vezi bine care este problema lui, darămite să o rezolvi!

Nu exagera cusururile lui și nu minimaliza păcatele tale, fiindcă sub privirea pătrunzătoare a lui Dumnezeu lucrurile stau tocmai invers: fariseul care se crede evlavios duhnește de îngâmfare, iar vameșul păcătos care nu îndrăznește să-și ridice privirea către Dumnezeu se întoarce acasă socotit drept.

(Va urma)


Matei 7:1-6 face parte din Predica de pe Munte, probabil cel mai cunoscut discurs al lui Isus din toate cele patru Evanghelii. Predica de pe Munte este Constituția Împărăției lui Dumnezeu. Dacă n-am avea restul Scripturii, dar am avea Predica de pe Munte, tot am ști care trebuie să fie profilul unui creștin. Am avea suficiente repere etice pentru a ști ce așteaptă Dumnezeu de la noi în relația cu El și cu semenii noștri. De fapt, problema noastră este nu că nu avem suficiente repere, ci că reperele pe care le avem sunt foarte înalte și adesea nu reușim să trăim la înălțimea lor.

Primele cinci versete ale pasajului prezintă o temă importantă: cea a judecății. Hristos se adresează membrilor comunității creștine, prin urmare aceste cerințe trebuie înțelese ca norme care guvernează relația dintre frații de credință.

În continuare voi comenta pe scurt pasajul, verset cu verset. Pasajul mi se pare de o extraordinară actualitate, cu atât mai mult cu cât, de la mii de km distanță, oamenii își permit să-i judece lejer pe frații lor în credință pe care nu i-au văzut față în față și cu care nu au intrat în dialog viva voce.

  1. „Nu judecați, ca să nu fiți judecați”.

Ce înseamnă „a judeca”? În acest pasaj verbul nu are sensul de „a evalua”, ci de „a evalua, a cântări și a condamna”. Judecata noastră omenească nu se oprește niciodată la simpla evaluare a faptelor. Inevitabil, când ajungem să analizăm și să judecăm pe ceilalți frați, punem implicit o etichetă în dreptul lor. În 99% din cazuri verdictul nu este unul favorabil, ci negativ.

Există în altă scriere a NT un pasaj foarte similar celui din Predica de pe Munte. Am în vedere epistola scrisă de Iacov unei comunități în care clevetirea, bârfa, judecata rău-intenționată și verdictele nemiloase erau la ordinea zilei. Iată ce le scrie autorul, care trebuie să se fi inspirat direct din învățătura dată de Domnul Isus în Predica de pe Munte:

„Nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii, fraţilor! Cine vorbeşte de rău pe un frate, sau judecă pe fratele său, vorbeşte de rău Legea sau judecă Legea. Şi dacă judeci Legea, nu eşti împlinitor al Legii, ci judecător. Unul singur este dătătorul şi judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască şi să piardă. Dar tu cine eşti de judeci pe aproapele tău? (Iac 4:11-12)”

Este foarte clar din acest pasaj că pentru Iacov „a judeca” este o formă a vorbirii de rău.

Ceea ce spune Domnul Isus ar putea fi parafrazat astfel: dacă tu te erijezi în judecător, dacă îți arogi statutul de judecător al fratelui tău, ajungi să lezezi pe Cel care singur are căderea de a-i judeca pe oameni. Evident, singurul care are căderea de a-i judeca pe oameni este Dumnezeu.

Mai există în NT un pasaj care indică faptul că verbul „a judeca” din textul lui Matei, înseamnă de fapt „a condamna”.

Luca, celălalt evanghelist care ne-a transmis textul Predicii de pe Munte, într-o formă ușor diferită, folosește verbul „a condamna” în serie cu „a judeca”, în încercarea de a le explica destinatarilor neiudei cam cum ar trebui înțelese cuvintele lui Isus.

„Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi, şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi, şi vi se va ierta” (Luca 6:37).

O aplicație interesantă a acestui principiu vedem în cea de a Patra Evanghelie. Episodul este arhicunoscut, însă voi face referire la el pentru că ilustrează elocvent învățătura pe care o dă Mântuitorul.

La Domnul este adusă o femeie prinsă în adulter. Cei care o acuză pe femeie știu prea bine cum se „instrumentează” un astfel de caz, însă interesul lor nu este să aplice legea. Interesul lor este să-l pună la încercare pe Isus. Dacă ar spune că femeia trebuie să fie iertată, Hristos ar fi vinovat de încălcarea legii. Dacă ar spune că femeia trebuie să fie ucisă cu pietre, ar dovedi că este prizonierul legii. În chip foarte înțelept, Domnul refuză să joace pe terenul minat al unei astfel de controverse. Prin aceasta, El arată că transcende Legea. El este autorul Legii și cunoaște cel mai bine care este scopul ei.

Isus spune doar atât: „Cel care este fără de păcat să arunce piatra cel dintâi asupra ei”. Această declarație este una de condamnare. Numai că verdictul îi vizează în egală măsură pe acuzată și pe acuzatorii ei.

Dintr-odată, cei care se erijau în judecători au ajuns ei înșiși în boxa acuzaților. Unul câte unul, începând cu cel mai în vârstă, au părăsit „tribunalul”.

Morala acestui episod este limpede: nu judecați, ca să nu fiți judecați!

Dar oare, vor spune unii cititori, înseamnă că păcatul trebuie privit cu îngăduință sau acceptat doar fiindcă Isus ne spune să nu judecăm? Oare Apostolul Pavel nu ne învață că Biserica are autoritate de a judeca păcatul și de a pune în aplicare disciplina bisericească?

(Va urma)


Ieronim merge cam pe aceeaşi linie de interpretare, asezonată cu nişte etimologizări care astăzi par trase de păr, dar care atunci erau foarte la modă.

„Dacă aceste făpturi iraţionale (vulturii) au capacitatea naturală de a şti unde se află un leş, deşi separat de o distanţă aşa de lungă, pe pământ sau pe mare, cu cât mai mult s-ar cuveni noi şi întreaga mulţime de credincioşi să ne grăbim spre el, Cel a cărui splendoare vine de la răsărit şi străluceşte până la apus.

În greceşte la trup se spune ptoma, dar termenul latinesc, cadaver, ne iluminează mai mult, fiindcă provine de la cuvântul „a cădea”, cadere şi sugerează că respectivul trup a căzut mort. Putem înţelege acest trup cu referire la Patimile lui Hristos, deoarece oriunde spune Scriptura că suntem adunaţi laolaltă, este cu scopul de a ajunge la Cuvântul lui Dumnezeu. […] Vulturul îi reprezintă pe acei sfinţi a căror întinerire este înnoită ca cea a vultului şi care, potrivit lui Isaia, se vor înălţa cu aripile pentru a veni la patimile lui Hristos.” (Comentariu la Matei, 4.24.28)

Un comentariu de aceeaşi factură găsim la Apolinarie

„Isus a vorbit folosind o comparaţie, ca şi când ar fi dat o ilustraţie şi un exemplu. Căci, spune el, apariţia Fiului omului va fi ca atunci când vulturii şi alte păsări carnivore găsesc un trup şi un stârv zăcând pe pământ. Acestea le urcă în mod tainic şi neaşteptat în înălţimile [cerului] şi făcând astfel îşi asigură hrană. În acelaşi fel, El va apărea din nou pe pământ, a doua oară, în mod glorios, pentru a judeca lumea. Cete de îngeri vor fi în oştirea însoţitoare, iar toţi sfinţii vor învia „într-o clipă, la clipeala ochiului”, potrivit ultimei trâmbiţe… Dar unii au încercat să explice acest text ca învăţătură că la a doua venire a Domnului toţi care s-au purtat în mod drept, asemănători vulturilor în concepţia lor înaltă şi duhovnicească, vor părăsi paradisul şi se vor aduna în locul unde a avut loc căderea lui Adam. Acesta este locul în care Adam a încălcat porunca şi, prin neascultarea sa, a căzut în păcat” (Fragment 126).


Citesc cu stupoare în NT SBIR (2009) că substantivul κάμηλον (kamelon, „cămilă”) din Matei 19:24 şi locurile paralele (Marcu 10:25 şi Luca 18:25) a fost tradus prin „frânghie”.

Opţiunea mi se pare cât se poate de ciudată, în condiţiile în care manuscrisele care conţin lecţiunea κάμιλον, kamilon sunt cât se poate de puţine.

Are cineva răbdare să ia la frunzărit versiunile româneşti ale Bibliei şi să-mi spună dacă mai există vreo ediţie care traduce prin frânghie în oricare dintre cele trei versete?

În opinia mea, e incorect să traducem prin „frânghie”.

Am scris cândva despre asta AICI.


Uitându-mă astăzi în textul din Matei 6:19-34 m-am pomenit întrebându-mă de unde a luat Cornilescu verbul „a ţese” în legătură cu crinii din Matei. 6:28.

În textul grecesc sunt folosite două verbe: kopiao şi netho. Primul apare de 23 de ori în NT, al doilea este un hapax (apare o singură dată). Dar ce înseamnă ele?

Kopiao înseamnă „a trudi”, iar netho înseamnă „a toarce”. Crinii nici nu trudesc, nici nu torc.

Segond nu ne poate ajuta: ils ne travaillent ni ne filent (=nici nu lucrează, nici nu torc).

Poate n-ar strica să verificăm nişte ediţii mai vechi ale Bibliei, să vedem dacă nu apare aşa ceva prin ele. Sau o fi o inovaţie a traducătorului.

P.S. 20 sept. Am observat în aparatul critic NA27 că într-un manuscris apare, ca variantă, verbul xaino, care însă are sensul de „a dărăci” (în special lâna).


Tatăl meu, un pasionat al „citirii comparate” a Scripturii, îmi atrage atenţia asupra următorului verset din diortosirea Bartolomeu Anania: „Mai lesne e să treacă o cămilă prin urechile acului decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu”.

Ei bine, da, aţi citit corect: „urechile”, nu „urechea”, fiindcă, de bună seamă, acul imaginat de diortositor nu este unul obişnuit, ci are mai multe urechi. Câte? Nu se poate şti.

Profit de semnalarea acestei erori ghiduşe a revizorului („furat” probabil de expresia românească „a scăpa ca prin urechile acului”, i.e. „a scăpa cu mare dificultate, a scăpa ca prin minune”), pentru trata nişte probleme de interpretare pe care le comportă versetul.

Cămilă sau odgon?

camila

Acum câteva zile un unchi venit în vizită m-a întrebat dacă nu cumva în acest verset e vorba de „camilă” (odgon, funie). L-am asigurat că în figura de stil folosită de Isus apare cămila (cel mai probabil dromaderul, nu cămila de Bactria, cu două cocoaşe, care trăieşte în stepele Asiei şi pe care a făcut-o nemuritoare Cinghiz Aitmatov în Legenda mancurtului din O zi mai lungă decât veacul).

Atunci de unde povestea cu „frânghia”, pe care am auzit-o şi în copilărie? Ei bine, de la faptul că în câteva manuscrise ale NT (din cele peste 5.700) în loc de kamēlon (cămilă) apare scris kamilon (frânghie). Cum de s-a ajuns la această diferenţă? Sunt două explicaţii. Fie e vorba de neatenţie, fie de bună intenţie.

a) Neatenţie. În perioada bizantină litera eta (din kamēlon) se pronunţa deja ita. Aşadar, un copist care transcria sub dictare ar fi putut scrie kamilon din greşeală, pentru că atât „cămilă” cât şi „frânghie” se pronunţau identic (kamilon).

b) Bună intenţie. Vreun copist preocupat să „îmbunătăţească” textul se va fi gândit că „acul” şi „funia” fac o combinaţie semantică mai bună decât „acul” şi „cămila”. Şi a adus din condei litera eta, transformând-o în iota.

Interpretul la poarta nouă

Mi-a fost dat să aud uneori şi că „urechea acului” ar fi fost o poartă în Ierusalim nu prea înaltă, prin care treceau de regulă oamenii. O cămilă ar fi putut trece prin ea numai cu chiu, cu vai, lepădând încărcătura şi aplecându-se. Nu ştiu dacă nu cumva unii comentatori pun cămila respectivă să îngenuncheze şi să treacă „pe brânci” pragul porţii „caudine”.

[Notă: Vagile mele intuiţii zoologice îmi spun că posibilitatea unei cămile de a merge „în genunchi” este cam tot atât de ridicată pe cât este posibilitatea de a trece printr-un ac de cusut obişnuit. Dar poate că cine a crescut mai multe cămile decât mine mă va contrazice.]

Interpretarea este ingenioasă şi are meritul că încearcă să atenueze ceea ce de fapt nu poate şi nu trebuie să fie atenuat. Cu precizarea că ingenioşii care o propun uită să menţioneze un detaliu important: arheologia nu susţine o asemenea interpretare. Dacă există o astfel de poartă în Ierusalim, ea este ulterioară epocii NT (datând cel mai probabil din Evul Mediu). Pe vremea când rostea Isus cuvintele din Matei 19:23 ea nu exista nici măcar ca idee.

Concluzie

N-are rost să „îndulcim” declaraţia lui Isus, care vorbeşte de ace de cusut şi de dromaderi în mărime naturală.

Ce vrea să spună Isus este că este absolut imposibil ca bogaţii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Bogaţii sunt prea înşurubaţi în bogăţiile lor pentru a putea intra în Împărăţie. Naturalmente, ucenicii rămân cu gura căscată în faţa unei asemenea declaraţii tranşante. Drept răspuns, Isus spune că Dumnezeu poate realiza imposibilul. Intervenţia lui în viaţa bogaţilor poate schimba datele problemei. Altfel spus, Dumnezeu are ac şi de cojocul celor bogaţi!

Pagina următoare »