Tâlcuiri la Cornilescu



Jesaja_(Michelangelo) (mai mult…)


De curând am început să parcurg textul cărții profetului Isaia, în traducerea Dumitru Cornilescu. Colegul meu de echipă, excelentul ebraist Florin Lăiu, a tras deja o brazdă adâncă în text, iar misiunea mea este doar să vin pe urmele sale și să fac a doua verificare.

Sunt abia la începutul cărții, dar vă pot oferi deja o mostră de text din capitolul 3, care conține acel celebru rechizitoriu împotriva luxului afișat de femeile din Ierusalim.

Pasajul ne-a dat de furcă destul de mult, din cauza articolelor care formează garderoba pomenită de profet.

P.S. Dacă tot am găsit răgazul pentru a scrie acest „update” despre EDCR, anunț cu acest prilej că Noul Testament a fost revizuit integral de cele două echipe desemnate la început și că ele au trecut aproape toate pe la Comitetul Pastoral, care le-a aprobat. Membrii Comitetului mai au de citit Faptele Apostolilor, Evrei și Apocalipsa. Cu multă muncă și un strop de binecuvântare, am putea vedea NT tipărit la finalul acestui an.

Păcatele și soarta femeilor din Ierusalim

16 DOMNUL zice:

„Pentru că fiicele Sionului s-au îngâmfat

și umblă cu gâtul întins, aruncând ocheade dulci,

cu pași mărunței, în clinchetul verigilor prinse de glezned,

17 Domnul va aduce râie pe creștetul fiicelor Sionului,

DOMNUL le va dezveli rușineae.”

18 În ziua aceea, Domnul le va scoate toate podoabele:

verigile de la picioare, sorișoriif și lunișoareleg,

19 cerceii, brățările, năframele, 20 scufiile,

lănțișoarele de la picioare, brâiele și cutiile cu parfumh

talismanele, 21 inelele, verigile pentru nas,

22 rochiile de sărbătoare, șalurile, mantiile și pungile,

23 oglinzile, cămășile fine, turbanele și voalurile.

24 Și atunci, în loc de mireasmă va fi duhoare;

o funie — în loc de cingătoare;

în locul pieptănăturilor cu dichis — un cap ras;

în locul unei rochii bogate — pânză de sac;

un semn de înfierarei, — în loc de frumusețe.

25 Bărbații tăij vor cădea sub sabie,

iar floarea vitejilor tăi — în război.

26 Porțile ei vor geme și vor boci;

despuiată, va zăcea în țărână.k

Note:

 d3:16 Lit. „clincănind cu picioarele”. Referire la ornamentele purtate de femei în jurul gleznelor.

 e3:17 Sau: „fruntea”.

 f3:18 Podoabă având forma unei rozete care imită discul solar.

 g3:18 Podoabe în formă de semilună (Jud. 8:21).

 h3:20 Potrivit unei alte interpretări, ar putea fi vorba de amulete (ca în Ezec. 13:18,19,20).

 i3:24 Sau: „rușine”. În Antichitate sclavii erau uneori însemnați cu fierul roșu, pentru a putea fi identificați.

 j3:25 Referire la cetatea Ierusalimului.

 k3:26 Ierusalimul golit de locuitori este reprezentat simbolic de o femeie care zace abandonată.


Ne apropiem cu pași repezi de finalizarea Noului Testament din EDCR (Ediția Dumitru Cornilescu Revizuită). Textul românesc a fost verificat integral, de două ori, de specialiști în domeniu. Revizorul literar mai are de citit Faptele Apostolilor, Evrei și Apocalipsa.

Între timp se lucrează intens și la VT, dar cantitatea de text care trebuie citită, răscitită, verificată și răsverificată este sensibil mai mare, prin urmare încă nu putem stabili în mod riguros data publicării întregii Biblii.

NT va fi gata în toamna aceasta, dacă nu apar situații neprevăzute care să ne împiedice să ducem proiectul la bun sfârșit.

Semnalele pe care le-am primit până în prezent sunt bune. Cei care înțeleg nevoia realizării acestei revizuiri se declară mulțumiți de forma textului.

Am întâlnit și o excepție notabilă. Un pastor dintr-o anumită confesiune evanghelică (de limbă maghiară) a declarat într-un anumit context că nu dă „doi bani” pe noua revizuire. În fapt, respectivul opinent nu dă „doi bani” pe textul critic (Nestle-Aland 28) folosit ca etalon în procesul revizuirii, prin urmare nu putea da prea mulți gologani nici pe revizuirea care are ca punct de referință textul critic.

Înverșunarea de acest tip nu este ceva nou în spațiul evanghelic românesc. Când s-a tipărit prima dată versiunea Cornilescu, unii aparținători ai aceleiași confesiuni din care face pastorul citat mai sus au dat de înțeles că nu dau prea mulți bani pe noua versiune, care atenta la „sacralitatea” Bibliei de la Iași 1874, folosită până la acea dată de evanghelicii români.

Dar să nu zăbovim prea mult asupra opiniilor celor care, din considerente ideologice, nu pot aprecia efortul masiv care s-a făcut în cei trei ani de când a început lucrul la EDCR. Cei nouă revizori implicați în proces știu prea bine câtă energie s-a cheltuit pentru a face textul să sune bine.

Important este ca sarcina verificării traducerii să se încheie la timp și oamenii să aibă la dispoziție un text bine cântărit. În final, gradul de receptare a versiunii pe termen lung este testul pe care va trebui să-l dea și EDCR, ca orice traducere.

Până apare tot NT în format electronic și tipărit, vă ofer o mostră de traducere din Luca, evanghelia al cărei text a fost analizat ieri de Comitetul Pastoral al EDCR.

Pilda ispravnicului necinstit

1 Isus le-a spus ucenicilor: „Un om bogat avea un ispravnic care a fost pârât la el că-i risipește avuțiile. 2 El l-a chemat și i-a zis: «Ce aud despre tine? Dă-mi socotelile isprăvniciei tale, căci nu mai poți rămâne în slujbă!» 3 Ispravnicul și-a zis: «Ce voi face dacă stăpânul îmi ia slujba? Să sap, nu pot; să cerșesc, mi-e rușine. 4 Știu ce voi face pentru ca, atunci când voi fi scos din slujbă, ei să mă primească în casele lor.» 5 I-a chemat pe datornicii stăpânului său, unul câte unul, și i-a zis celui dintâi: «Cât îi datorezi stăpânului meu?» 6 «O sută de măsuria de untdelemn», a răspuns el. Și i-a zis: «Ia-ți înscrisul, așază-te și scrie degrabă cincizeci!» 7 Apoi i-a zis altuia: «Dar tu cât îi datorezi?» «O sută de măsurib de grâu», a răspuns el. Și i-a zis: «Ia-ți înscrisul și scrie optzeci!» 8 Stăpânul l-a lăudat pe ispravnicul necinstit pentru că lucrase cu iscusință. Căci fiii veacului acestuia sunt mai iscusiți decât fiii luminii în relațiile cu semenii lor. 9 Eu vă spun: Faceți-vă prieteni cu ajutorul avuțiilorc necinstite, pentru ca, atunci când ele se vor sfârși, să fiți primiți în corturile veșnice.

10 Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios și în cele mari, iar cine este necinstit în cele mai mici lucruri este necinstit și în cele mari. 11 Dacă în avuția necinstită n-ați fost credincioși, cine o să v-o încredințeze pe cea adevărată? 12 Și, dacă în lucrul altuia n-ați fost credincioși, cine o să vă dea ce-i al vostru? 13 Niciun rob nu poate sluji la doi stăpâni, căci ori îl va urî pe unul și-l va iubi pe celălalt, ori va ține la unul și-l va disprețui pe celălalt. Nu puteți sluji și lui Dumnezeu, și avuției.”

Pilda bogatului și a lui Lazăr

19 Era odată un om bogat, care se îmbrăca în purpură și in subțire și petrecea în fiecare zi cu mare fast. 20 Iar un sărac numit Lazăr zăcea la poarta lui, plin de bube, 21 și ar fi dorit să se sature cu [resturile] ce cădeau de la masa bogatului. Ba mai veneau și câinii să-i lingă bubele. 22 S-a întâmplat că săracul a murit și a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și a fost îngropat. 23 Pe când era el în Hades, în chinuri, și-a ridicat privirile și l-a văzut de departe pe Avraam, iar pe Lazăr în sânul lui. 24 Atunci a strigat: «Părinte Avraam, fie-ți milă de mine și trimite-l pe Lazăr să-și înmoaie vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci grozav mă chinuiesc în văpaia asta!» 25 Avraam i-a răspuns: «Fiule, adu-ți aminte că în viață tu ai avut parte de lucrurile bune, iar Lazăr de cele rele; acum, aici, el este mângâiat, iar tu ești chinuit. 26 Pe lângă toate acestea, între noi și voi este o prăpastie mare, pentru ca cei ce ar vrea să meargă de aici la voi să nu poată, și nici de acolo la noi să nu treacă.» 27 Bogatul a zis: «Atunci, părinte [Avraam], te rog să-l trimiți în casa tatălui meu, 28 unde am cinci frați, ca să-i avertizeze și să nu ajungă și ei în acest loc de chin.» 29 Avraam a răspuns: «Îi au pe Moise și pe profeți; să asculte de ei!» 30 «Nu, părinte Avraam», a zis el, «ci, dacă va merge la ei cineva din morți, se vor pocăi.» 31 Avraam i-a răspuns: «Dacă nu ascultă de Moise și de profeți, nu vor fi convinși nici dacă ar învia cineva din morți.»”

 a16:6 Grecește: bátos, unitate de măsură echivalentă cu aprox. 39 de litri.

 b16:7 Grecește: kóros, unitate de măsură echivalentă cu aprox. 390 de litri.

 c16:9 Gr. mamōnás, adaptare în greacă a termenilor mamon (ebr.) sau mamona’ (aram.). În textele în limba ebraică sau aramaică, termenul este folosit cu sensul de „bogăție”, „bani”, „avere”. Același termen este reluat în vers. 11 și 13.


CinaBlog

Mai jos câteva citate dintr-un articol pe tema Paștelui, apărut în Dilema veche.

***

Paștele, sărbătoarea de căpătîi a creștinismului, a parcurs un drum foarte lung de la momentul instituirii sale de către Iisus pînă la complexul eveniment liturgic prăznuit astăzi, după o rînduială strictă, în Biserica răsăriteană. În cursul celor două milenii care despart „primul Paște“ de sărbătoarea pe care o cunoaștem în forma ei prezentă s-au produs și cîteva mutații semnificative, atît de ordin teologic, cît și „onomastic“ (i.e. schimbări care țin de numele evenimentului). În textul de mai jos mă voi opri la cele din prima categorie, cu precizarea că un subiect atît de amplu ar necesita o analiză mult mai largă.

Potrivit Învățăturii de credință creștină ortodoxă, Paștele este „Sărbătoarea Învierii Domnului, cea mai veche și mai mare sărbătoare creștină“ (București, EIBMBOR, 2008, p. 310). Totuși, nu trebuie uitat că la originea Paștelui, în înțeles creștin, stă un eveniment care are în centru nu învierea, ci moartea lui Iisus, prezentată de cei patru evangheliști ca împlinire a unui legămînt nou pe care îl încheie Dumnezeu cu poporul Său. Potrivit primelor trei Evanghelii, în timpul pesah-ului evreiesc, Iisus ia o pîine pe care o frînge și o împarte ucenicilor, spunînd: „Acesta este trupul meu“. (De notat că, deși Mîntuitorul va fi folosit o azimă, autorii biblici evită cuvîntul azymon și folosesc grecescul artos, termenul generic pentru pîine.)

Celălalt element pomenit de evangheliști este paharul cu „rodul viței“ pe care Iisus, în Marcu și Matei, îl prezintă drept „sîngele“ Său, „care se varsă pentru mulți“ („spre iertarea păcatelor“, precizează Matei). Ambele Evanghelii conțin o secvență care de regulă nu este redată literal în versiunile moderne ale Bibliei: „Acesta este sîngele meu al legămîntului“ sau „sîngele meu, de legămînt“ (Mat. 26:28; Marcu 14:2, s.n.). Evanghelistul Luca, mai sensibil la chestiuni de stil și motivat în egală măsură de considerente apologetice, a reformulat declarația lui Iisus, astfel că, la Ultima Cină, El spune: „Acest pahar este noul legămînt în sîngele meu care se varsă pentru mulți“ (Luca 22:20, s.n.). Probabil fiindcă vizează un public mai larg, Luca vrea să evite impresia că la euharistie se bea sînge (acuzație anticreștină care de altfel nu va întîrzia să apară în mediul păgîn). Indiferent care va fi fost forma exactă a declarației lui Iisus, ea pune în relație două elemente – „sînge“ și „legămînt“ – care evocă un evantai larg de evenimente și pasaje din istoria biblică veterotestamentară.

Continuarea AICI.

 


De când am început să verific sistematic Psalmii din versiunea Cornilescu, trag cu ochiul la traducerea Psalmilor publicată în 1651 la Bălgrad. E prima noastră Psaltire care are ca text de referință textul ebraic. Traducerea trebuie să fi fost făcută dintr-o versiune latinească, dar una care se bazează pe textul ebraic.

Observ că unele soluții sunt destul de reușite. Mai observ că ici-colo traducătorii apelează la textul grec, al cărui prestigiu nu-l ignoră (cu totul).

Citind eu psalmii, zic să arunc o privire și asupra predosloviei, pe care am lecturat-o când eram mai preocupat de NT de la Bălgrad. Unele lucruri mă intrigaseră și acum 6-7 ani, dar acum am devenit mai interesat de subiect

La început am fost impresionat de multitudinea surselor patristice pe care le citează autorul. Apoi au început să mă roadă niște bănuieli. Să fi avut cărturarul transilvănean la dispoziție tot evantaiul de surse patristice pe care le enumera? Ar fi cam greu să ajungi să stăpânești toate aceste informații din acumulări personale, îmi zic. Prea zboară lejer, ca albinuța din floare în floare, de la Ieronim la Augustin și de la Hilarie la Vasile cel Mare.

Mă apuc să fac niște verificări și… surpriză, găsesc o amplă secțiune plagiată dintr-un autor protestant (evreu convertit la catolicism, trecut apoi la protestantism). Voi reveni cu detalii despre subiect într-un articol pe care îl pregătesc pentru simpozionul de la Iași din primăvara aceasta.

Pe măsură ce studiez prefața tot mai atent, mai aflu ceva: imparțial ca tot românul, autorul meu nu s-a „inspirat” doar dintr-un cărturar calvin. A mai plagiat, pentru simetrie, și un iezuit (devenit cardinal). Dacă nici Psaltirea de la Bălgrad nu este „interconfesională”, nu știu care versiune este! 🙂

Că a plagiat e cea mai mică problemă. Munca asta de compilație era frecventă în epocă (deși autorii care se respectau știau că sursele trebuie precizate). Mai rău e că uneori n-a înțeles ce plagiază. Iezuitul discută împărțirea Psaltirii în iudaism și zice că după anumiți psalmi (40, 71, 88 și 105) avem „Amen, Amen”. Această formulă ar marca patru diviziuni (patru cărți) la care evreii adaugă o a patra (carte). Textul latinesc zice așa: „quibus quatuor libris addunt quintum à 106. vsque ad 150.” Românul nostru însă n-a sesizat că numeralul „quintum” se referă la un „liber” (carte/diviziune) și a tradus așa: „Acestor cinci părți le adaogă ei al 5 psalom (!), de la 106, până la 108 (!)”. Una peste alta, nici numărul final – 108 – nu este corect, dar poate că aici e vina zețarului, care din neatenție a tipărit altceva decât ce avea pe ciornă. În orice caz, a ieșit un haloimăs.

Acum sunt tare curios să văd cât din totalul predosloviei este original și cât este preluat din alte surse.

Afacerea asta m-a desumflat nițel. Mi-ar fi plăcut să avem în Psaltirea de la Bălgrad primul studiu original, scris de un român, privind Psalmii. N-a prea fost să fie.

Rămânem deci cu „prima versiunea a Psalmilor traduși după o versiune bazată pe textul ebraic”. Cum spuneam, experimentul a fost unic. Abia pe la 1860 se încearcă din nou traducerea VT din ebraică (sau prin intermediar).


Acum câteva luni anunțam pe FB că am terminat de verificat și ajustat partea de text biblic care îmi revine ca parte a procesului de revizuire a versiunii Cornilescu (ce va să fie EDCR).

Fiindcă s-a lucrat și se lucrează „cu toate pânzele sus”, tragem nădejde că vom putea publica Noul Testament în toamna acestui an.

Singura carte încă neverificată integral este Faptele Apostolilor, care le-a fost repartizată colegilor din a doua echipă „neotestamentară”. Termenul de predare inițial era 15 iunie 2018, dar am convenit să-l devansăm, ca să avem timp să pregătim textul pentru publicare.

După această revizuire de bază, textul este citit de revizorul literar, care are sau nu are obiecții și comentarii (de obicei are, deci trebuie să cântărim atent opțiunile și să le întoarcem pe toate fețele și fațetele), iar apoi sfârșește pe masa Comitetului Pastoral, care de regulă are puține observații. La început, când încă nu ne calibraserăm ca echipă, erau mai multe lucruri de discutat, de lămurit, de clarificat, de combătut. Acum, după doi ani și jumătate de mesaje și întâlniri, lucrurile au intrat în linie dreaptă.

Postez mai jos un fragment din Galateni (în forma care a fost trimisă spre evaluare Comitetului Pastoral). Mici ajustări s-ar putea să mai avem în urma dezbaterii din luna februarie.

Eu și colegii mei așteptăm opiniuni și impresii.

Sub rezerva confidențialității – vă rog să nu duceți mai departe informația 🙂 – dezvălui aici o opinie primită de la unul dintre pastorii care citește textele revizuite: „Fără să mă apuc de lucrul propriu-zis am citit o pagină din Galateni și un fragment din Filimon și mi-a plăcut cum sună.”

Sunt structural un realist (pesimist) și știu că nu poți mulțumi pe toată lumea cu o nouă versiune. Dar dacă reușim să aducem împlinire unui grup de cititori avizați, vom socoti că ne-am împlinit misiunea.

Recunoașterea slujbei lui Pavel de către ceilalți apostoli

1 Apoi, după paisprezece ani, m-am suit din nou la Ierusalim împreună cu Barnaba și l-am luat cu mine și pe Tit. 2 M-am suit în urma unei descoperiri și – deoparte, celor mai cu vază – le-am prezentat Evanghelia pe care o propovăduiesc printre neamuri, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar. 3 Dar nici măcar Tit, care era cu mine, deși era grec, n-a fost silit să se circumcidă. 4 Tulburarea s-a ivitb din pricina fraților mincinoși, furișați printre noi, care s-au strecurat ca să pândească libertatea pe care o avem în Hristos Isus, cu gând să ne ia în robie. 5 Dar n-am cedat și nu ne-am supus lor nicio clipă măcar, pentru ca adevărul Evangheliei să rămână cu voi.

6 Cei considerați ca fiind cineva (oricine ar fi fost ei, îmi este indiferent; Dumnezeu nu caută la fața oamenilor), cei cu vază, așadar, nu mi-au adăugat nimic. 7 Dimpotrivă, când au văzut că mie îmi fusese încredințată Evanghelia pentru cei necircumciși, după cum lui Petru îi fusese încredințată pentru cei circumciși 8 (căci Cel ce făcuse din Petru apostolul celor circumciși făcuse și din mine apostolul neamurilor), 9 și când au recunoscut harul care-mi fusese dat, Iacov, Chifa și Ioan, care sunt priviți ca stâlpi, ne-au întins mie și lui Barnaba mâna dreaptă în semn de părtășie, pentru ca noi să mergem la neamuri, iar ei la cei circumciși. 10 Numai să ne aducem aminte de cei săraci, ceea ce m-am și străduit să fac.

Pavel îl înfruntă pe Petru în Antiohia

11 Dar când a venit Chifac în Antiohia, l-am înfruntat fățiș, căci era de osândit: 12 înainte de venirea unora de la Iacov, mânca împreună cu neamurile, dar când au venit ei, s-a retras și s-a ținut deoparte, fiindcă se temea de cei circumciși. 13 Împreună cu el au început să se prefacă și ceilalți iudei, încât până și Barnaba a fost prins în fățărnicia lor. 14 Când am văzut eu că nu umblă drept după adevărul Evangheliei, i-am spus lui Chifa înaintea tuturor: „Dacă tu, care ești iudeu, trăiești ca neamurile, nu ca un iudeu, cum de îi silești pe cei dintre neamuri să trăiască precum iudeii?” 15 Noi suntem iudei din naștere, nu păcătoși dintre neamuri. 16 Dar fiindcă știm că omul nu este îndreptățit prin faptele Legii, ci prin credința în Isus Hristos, și noi am crezut în Hristos Isus, ca să fim îndreptățiți prin credința în Hristos, nu prin faptele Legii, fiindcă prin faptele Legii nimeni nu va fi îndreptățit. 17 Dar dacă, în timp ce căutăm să fim îndreptățiți în Hristos, am fi noi înșine găsiți păcătoși, atunci devine oare Hristos un slujitor al păcatului? Nicidecum! 18 Căci, dacă zidesc iarăși ceea ce am dărâmat, mă dovedesc călcător de Lege. 19 Însă eu, prin Lege, am murit față de Lege ca să trăiesc pentru Dumnezeu. 20 Am fost răstignit împreună cu Hristosd și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine. 21 Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci, dacă prin Lege se capătă dreptatea, atunci degeaba a murit Hristos.

 b2:4 Secvența de la începutul versetului a fost introdusă pentru a întregi sensul textului grec, care este eliptic.

 c2:11 Numele aramaic al apostolului Petru.

 d2:20 În NA28, prima parte a vers. 20 se găsește la finalul vers. 19.


Am terminat și Epistola către Evrei. Argument foarte meșteșugit, teologie subtilă, retorică fasonată. O combinație bună de „polemică” și „pastorală”.

Evrei nu mi se pare „pătimașă” (ca epistolele lui Pavel). Nu vezi pathos arzător, revărsări emoționale, clocot. Nu găsești ironie, satiră, apel la propria experiență, afirmarea propriei autorități. Autorul este mai detașat și mai cerebral, dar are o capacitate extraordinară de a zugrăvi o frescă istorică emoționantă în Evrei 11.

Ca să poți înțelege tabloul, trebuie să știi un pic de istorie intertestamentară, altfel ratezi elemente importante.

De pildă, cei care au refuzat să primească „izbăvirea” și care au fost „torturați” sunt martirii din 2 Macabei 6-7. Un element de legătură între Evrei și Macabei este folosirea verbului tympanizo (a trage pe roată, instrument de tortură circular pe care era întins condamnatul). Instrumentul (tympanon) este pomenit în 2 Macabei 6:19, 28.

Mai jos pasajul de final din Evrei 11.

***

Și câte aș mai putea zice, însă nu mi-ar ajunge vremea, dacă aș vrea să povestesc despre Ghedeon, Barac, Samson, Iefta, David, Samuel și profeți! Prin credință au biruit împărății, au făcut dreptate, au dobândit făgăduințe, au închis gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, s-au vindecat de boală, au fost viteji în luptă, au pus pe fugă oștirile străine. Femeile i-au primit înapoi pe cei care muriseră și care au înviat; unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea și au fost torturația. Alții au suferit batjocuri și biciuiri, ori chiar lanțuri și temniță, au fost uciși cu pietre, tăiați în două cu fierăstrăul, au murit uciși de sabie, au pribegit îmbrăcați cu cojoace și în piei de capră, lipsiți, prigoniți, chinuiți – ei, de care lumea nu era vrednică – rătăcind prin pustietăți, în munți, prin peșteri și prin crăpăturile pământului. Toți aceștia, deși au primit o bună mărturie pentru credința lor, n-au primit ce le fusese făgăduit, căci Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârșire fără noi.

 a11:35 Aluzie la martirajul celor descriși în 2 Macabei 6-7.


Mai am vreo 20 de versete și termin 1 Corinteni. Bucurie mare…

Un verset care mi-a dat de furcă în cap. 15 este acesta.

15:31 καθ᾽ ἡμέραν ἀποθνῄσκω, νὴ τὴν ὑμετέραν καύχησιν, [ἀδελφοί], ἣν ἔχω ἐν Χριστῷ Ἰησοῦ τῷ κυρίῳ ἡμῶν.

În Cornilescu 1924, textul sună așa:

„În fiecare zi, eu sunt în primejdie de moarte; atât este de adevărat lucrul acesta, fraților, cât este de adevărat că am de ce să mă laud cu voi în Hristos Isus, Domnul nostru.”

E o formulare cam lunguță, dacă o punem alături de textul grec, pe care literal l-aș da astfel:

„În fiecare zi mor, [jur] pe lauda voastră, fraților, pe care o am în Hristos Isus Domnul nostru.”

Evident, n-aș zice chiar „jur” într-o traducere pentru publicul larg, fiindcă Pavel de fapt nici nu folosește verbul „a jura”. Am introdus acest adaos doar pentru a aproxima cumva forța particulei νή care este folosită în greacă pentru declarațiile solemne, care imită jurământul.

Deci cum să zicem?

Aș propune ceva mai scurt, de genul:

„În fiecare zi, eu unul sunt în primejdie de moarte, fapt la fel de sigur precum lauda mea cu voi în Hristos Isus, Domnul nostru.”


În ultimul an am reușit atât de rar să public pe blog meditații la Scriptură, încât mi se pare greu de crezut că am trăit vreodată vremea în care puteam scrie astfel de postări în ritm de două-trei pe săptămână. Marșul forțat pe care ți-l impune uneori viața este necruțător, dar vine la pachet cu un eventual supliment de înțelepciune. Trecerea timpului aduce reconcilierea cu adevărul fundamental că timpul pe care îl trăim nu este al nostru. Îl trăim pe credit, fie că ne place sau nu. Dacă suntem buni ispravnici, îl „investim”, îl fructificăm, îl punem în valoare. Dacă suntem neînțelepți, îl risipim ca și când am dispune de rezerve nesfârșite, pe termen nelimitat.

Astăzi am parcurs din nou un pasaj din 2 Corinteni 4. Voi fi citit și recitit secțiunea v. 7-15 de nenumărate ori, dar numai acum s-a luminat în text opoziția „moarte-viață” care domină firul gândurilor exprimate de Apostol în aceste versete.

Paragraful se deschide cu imaginea fragilității. Apostolul se aseamănă pe sine (și pe tovarășii săi de misiune) cu niște vase de lut (în grecește, ostrakinoi, „madlenă” sonoră care îmi evocă întotdeauna „strachinile” de care am auzit întâia oară în copilărie, în casa bunicilor). Metafora este grăitoare, căci ce este mai fragil și mai ușor de spart decât un vas de lut?

Folosirea acestei imagini are rolul de crea un contrast puternic între viața umană și ceea ce am putea numi „superlativul puterii lui Dumnezeu”. Am folosit termenul „superlativ” în încercarea de a traduce grecescul hyperbolē, care inițial a însemnat „depășire” în sens fizic (de ex., performanța unui atlet care aruncă o suliță mai departe decât concurenții săi). Am însă impresia că în 2 Corinteni 4 substantivul joacă rolul unui adjectiv, având menirea de a descrie „puterea lui Dumnezeu”. (Să observăm că de la gr. hyperbolē avem în românește, prin intermediul limbilor moderne, termenul tehnic „hiperbolă”, întâlnit atât în geometrie, cât și în gramatică). Așadar, „superlativul puterii” înseamnă „putere extraordinară” sau „putere nemaipomenită” (ultima variantă, la Cornilescu). În Biblia sinodală citesc „puterea covârșitoare”, echivalare care nu mă mulțumește fiindcă, deși „covârșitor” transmite într-o oarecare măsură ideea de „hiperbolic”, eu unul am ajuns să-l simt mai ales ca sinonim al lui „copleșitor”.

Dar să revin la 2 Corinteni 4: apostolul Pavel ne spune că poartă în el o comoară, simbol folosit pentru a face referire la mesajul adus de Isus Hristos. Dar oare ce simbolizează „vasele de lut” pomenite de Apostol? Când citesc versetele 8-12, rămân cu impresia clară că cel mai probabil Pavel are în vedere trupurile umane încercate de boală, marcate de suferințe și apăsate de moarte. Atâta doar că realitatea cenușie a vieții nu-l face pe Apostol să-și piardă speranța; dimpotrivă, starea fragilă a mesagerului uman învederează și mai mult originea dumnezeiască a puterii nespus de mari care lucrează prin el, în proclamarea Evangheliei.


Despre acest subiect am mai scris în vară o postare (AICI). Acum am reușit să-l dezvolt cât să pot spune pe îndelete ce aveam în minte la vremea respectivă.

Precum se vede, scrierea unor materiale atât de ample e un lux pe care cu greu mi-l mai permit în ultima vreme.

***

Capitolul 4 din Epistola către Romani este important, în economia argumentației formulate de apostolul Pavel, fiindcă introduce în discuție un personaj paradigmatic, Avraam, a cărui viață este prezentată drept argument în sprijinul ideii că Dumnezeu îi îndreptățește pe credincioșii proveniți dintre neamuri. De-a lungul capitolului, autorul ne înfățișează elementele de conținut ale credinței care l-a însuflețit pe „tatăl tuturor credincioșilor”. Asupra acestor aspecte mă opresc în articolul de față.

Prima secțiune a capitolului (v. 1-12) sunt dominate de verbul „a socoti” (gr. loghizō), care devine un veritabil leitmotiv teologic. Apostolul ia ca punct de plecare Geneza 15:6, („Avraam a crezut în Dumnezeu și aceasta i s-a socotit ca dreptate”), verset în jurul căruia se țese o bună parte din materialul teologic cuprins în Romani 4. Lui Avraam, ne spune Pavel, dreptatea nu i s-a socotit ca o datorie, fiindcă patriarhul nu a „lucrat” pentru Dumnezeu pentru ca apoi să poată revendica și obține plata cuvenită, în baza unei înțelegerii prealabile. Dimpotrivă, Avraam este mai degrabă asemenea celui care, deși nu „lucrează” (adică nu poate invoca în favoarea sa vreo datorie contractuală), are convingerea (credința) că Dumnezeu îl achită pe cel lipsit de evlavie (v. 5).

Un argument biblic suplimentar provine din Psalmi, sursa predilectă a citatelor folosite de Pavel în epistolele sale. David, celălalt mare patriarh al poporului ales, proclamă – din propria experiență – starea de fericire a omului căruia Dumnezeu îi socotește dreptatea în absența faptelor (v. 6). Poate că nouă, cititorilor moderni, ni se pare arbitrară selecția pasajelor extrase de Pavel, din VT. Dar, pentru cel care citește cu atenție Romani 4, fragmentele alese nu au nimic arbitrar. Legătura dintre Avraam și David este posibilă grație verbului loghizō („a socoti”), folosit în ambele contexte veterotestamentare. În traducerea Cornilescu, această corespondență este invizibilă, fiindcă a doua ocurență a verbului este tradusă prin „nu-i ține în seamă” (v. 8), în loc de „nu-i socotește” sau „nu-i pune la socoteală”, cum ar fi fost mai natural.

O altă legătură între cele două mărturii scripturale întrebuințate de Pavel se realizează nu la nivel de citat, ci la nivel de vocabular. Verbului „a lucra” (ergazo) din secțiunea privitoare la Avraam îi corespunde substantivul „lucru/faptă” (gr. ergon) din secțiunea privitoare la David. Din nefericire, în multe traduceri se pierde unitatea firului argumentativ paulin, drept care cititorul neavizat nu sesizează înlănțuirea strânsă a ideilor (din v. 5 și 6), realizată cu ajutorul termenilor din aceeași familie de cuvinte (a lucra/lucru).

Cele două constatări de mai sus ne dau prilejul să facem o scurtă observație cu privire la maniera în care interpretează apostolul Pavel VT: adesea două pasaje din Scriptură sunt asociate pe baza unui cuvânt comun, astfel că cele două ajung să se ilumineze și interpreteze reciproc. La prima vedere, procedeul pare unul facil, dar aparențele, cum bine știm, sunt înșelătoare. Pavel nu-și construiește argumentația prin „metoda concordanței”, ca și când ar lua la întâmplare două versete din VT în care apare verbul „a socoti”. Dimpotrivă, cele două texte sunt alese cu grijă, grație similitudinii lor: din ambele reiese că Dumnezeu face un gest de îndurare în relație cu omul  păcătos. Prin urmare, pilda lui Avraam și pilda lui David sunt de același ordin. Ele se înscriu în aceeași categorie și spun, în mod complementar, aceeași istorie condensată a relației dintre Dumnezeu și omul incapabil să se mântuiască pe sine. Mai mult, al doilea exemplu, cel al lui David, este important fiindcă interpretează sensul „îndreptățirii”. Când Dumnezeu îl îndreptățește pe un om, ne spune Pavel, El elimină păcatele din „ecuația mântuirii”.

Dar credința lui Avraam nu vizează strict bunătatea lui Dumnezeu (care în practică ia forma achitării celui păcătos), ci alte două atribute ale Sale: puterea Lui asupra morții și suveranitatea sa asupra întregii realități. Potrivit v. 17, Avraam a crezut pe de o parte că Dumnezeu „învie morţii” și, pe de altă parte, că El „cheamă lucrurile care nu sunt ca și cum ar fi”. La o lectură superficială, acest verset sugerează că Pavel face referire la credința lui Avraam că Dumnezeu poate să-l învie din morți pe Isaac.

O analiză judicioasă a textului arată că nu despre Isaac vorbește Pavel, ci despre Avraam însuși. Verbul grecesc folosit (zōopoieō) constituie un indiciu important în acest sens, fiindcă el înseamnă nu „a învia”, cum a fost tradus de Cornilescu, ci „a face viu”. (Dacă ar fi să inventăm un cuvânt care să păstreze structura termenului grec, el ar trebui să fie „a vivifica”, termen pe care nu-l agreez, din cauza învelișului sonor greoi). Așadar, Avraam a crezut că Dumnezeu „pune viață în cei morți”. Dacă citim mai departe, înțelegem de ce nu Isaac este cel vizat de afirmația autorului: Pavel continuă cu declarația că tatăl tuturor credincioșilor „și-a contemplat propriul trup, care deja era mort” (v. 19). Apostolul nu vrea prin aceasta să spună că patriarhul a avut un soi de „experiență în apropierea morții”, precum cele descrise de oamenii care povestesc că sufletul lor a părăsit trupul pentru a se îndrepta către un tunel de lumină, ci că, uitându-se la Avraam, oricine (inclusiv patriarhul însuși) ar fi fost tentat să constate: „Omul acesta este ca și mort; cum să mai dea viață la o sută de ani? Cum să mai aibă urmași?”

Opoziția dintre Dumnezeu „de-viață-făcătorul” și omul aflat sub spectrul morții este accentuată suplimentar, în același verset, cu ajutorul termenului nekrōsis (de unde și necroză, în limbaj medical modern), folosit pentru a descrie „moartea pântecelui Sarei”. Așadar, nu doar Avraam era atins de aripa morții, ci și Sara, al cărei pântece este descris de Apostol cu ajutorul unui termen care șochează, ilustrând totodată situația imposibilă în care se aflau cei doi soți.

Din versiunea Cornilescu nu răzbat toate aceste conexiuni fundamentale pentru înțelegerea conținutul credinței lui Avraam. Citez mai jos v. 19, în care am subliniat, prin italice, cele două aspecte problematice care trebuie revizuite, dacă dorim să transmitem cu mai mare fidelitate gândul paulin.

„Şi, fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său, care era îmbătrânit – avea aproape o sută de ani – nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii.”

În locul participiului nenekrōmenon („mort”, „ca și mort”) găsim în versiunea Cornilescu o imagine mai palidă: nu a morții, ci a îmbătrânirii. Desigur, bătrânețea duce la moarte, dar accentul lui Pavel nu cade pe bătrânețe, ci pe punctul terminus al existenței omenești – moartea. Dacă ar fi vrut să vorbească despre vârsta înaintată a lui Avraam, Apostolul ar fi avut la dispoziție vocabularul grec necesar sublinierii acestui concept. De altfel, același tip de obscurizare se produce și în cazul Sarei. În locul expresiei „moartea pântecelui Sarei”, citim că „Sara nu mai putea să aibă copii.” Prin substituirile făcute, introduse, desigur, din dorința de a face textul cât mai accesibil, Cornilescu a „domesticit” limbajul frapant al lui Pavel, a anulat conflictul „viață-moarte” care domină v. 16-21, și a alterat conținutul credinței lui Avraam, așa cum este descris acesta în Romani 4. Recuperarea accentelor pauline se poate face prin revizuirea versetului în felul următor: „Și [Avraam] n-a slăbit în credință când s-a uitat la trupul său, care era aproape mort (căci avea cam o sută de ani), și la pântecele fără viață al Sarei.” Dacă am vrea să fim mai preciși, am putea spune chiar „pântecele mort” al Sarei sau – cu riscul de a cădea într-un literalism greu de suportat –, „moartea pântecelui Sarei”.

În rezumat, credința lui Avraam îmbrățișează trei idei majore: (1) Dumnezeu îl îndreptățește pe păcătos; (2) Dumnezeu poate să dea viață celor morți, în speță lui Avraam și soției sale; (3) Dumnezeu poate să cheme în ființă realități care nu sunt: poate să-i dăruiască lui Avraam o descendență bogată, nu doar biologică, ci și spirituală. Mai ales spirituală, căci în virtutea credinței sale a ajuns Avraam „tatăl multor neamuri”.


Astăzi, parcurgând Gen. 47:19 în ebraică și română, am fost surprins să descopăr un nou loc în care se vede fără dubiu dependența lui Cornilescu de versiunea Segond.

Textul cornilescian spune:

Pentru ce să murim sub ochii tăi, noi şi pământurile noastre? Cumpără-ne împreună cu pământurile noastre în schimbul pâinii, şi vom fi ai domnului nostru, noi şi pământurile noastre. Dă-ne sămânţă să semănăm, ca să trăim şi să nu murim şi să nu ne rămână pământurile pustii.”

Secvența marcată cu bold nu are corespondent în ebraică. Textul masoretic are în acest loc „robi ai lui Faraon”.

Atunci de unde provine referirea la „domnul nostru”? O găsim, precum se vede, în Louis Segond.

Pourquoi mourrions-nous sous tes yeux, nous et nos terres ? Achète -nous avec nos terres contre du pain, et nous appartiendrons à mon seigneur, nous et nos terres. Donne -nous de quoi semer, afin que nous vivions et que nous ne mourions pas, et que nos terres ne soient pas désolées.


A trecut ceva vreme de la ultima mea postare pe blog. Deși activitățile didactice au încetat de ceva vreme, sunt la fel de aglomerat cu diverse activități, între care și cea de revizuire a versiunii Cornilescu.

Una dintre echipe a terminat de revizuit Evanghelia după Ioan și textul va fi supus în toamnă analizei Comitetului Ediției, urmând apoi să fie tipărit și în ediții-pilot care să le dea cititorilor o primă impresie cu privire la textul în forma lui nouă.

Între timp, fiindcă am lucrat astăzi la Romani 4, postez mai jos o mică descoperire de factură exegetică.

Am citit mereu Romani 4:17 cu impresia că Pavel are în vedere credința lui Avraam că Dumnezeu poate să-l învie din morți pe Isaac.

 17 după cum este scris: „Te-am rânduit să fii tatăl multor neamuri.” El, adică, este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în care a crezut, care înviază morţii şi care cheamă lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi.

Verbul folosit în greacă este zoopoieo, care înseamnă „a face viu”, „a da viață”, „a învia”.

Când am ajuns la v. 19, am început să mă întreb dacă Pavel într-adevăr la acea dimensiune a credinței lui Avraam făcea referire. Căci în greacă Pavel zice despre tatăl tuturor credincioșilor că „și-a privit trupul propriu deja mort” (κατενόησεν τὸ ἑαυτοῦ σῶμα [ἤδη] νενεκρωμένον; Rom 4:19). Apostolul nu vrea prin asta să spună că patriarhul a avut un soi de „near-death experience” în urma căreia sufletul, în timp ce se îndrepta spre tunelul luminos, a văzut în urmă corpul rămas mort, ci că Avraam s-a uitat la sine și și-a spus: „Sunt ca și mort; cum să mai am eu copil la o sută de ani?”

Nu spun că această legătură hermeneutică este obligatorie. Dar ea este posibilă și ar trebui păstrată ca atare în traducere. Din nefericire, versiunea Cornilescu actuală obscurizează aspectul semnalat de mine, fiindcă în ea citim: „el nu s-a uitat la trupul său, care era îmbătrânit”. În loc de „mort”, găsim un termen care „domesticește” imaginea paulină. Or, una e să te vezi îmbătrânit și alta e să te vezi mort (sau „cu un picior în groapă”, cum am spune noi).

Probabil nu v-am convins, și nici nu mi-am propus asta. 🙂 Dar nu strică să știm că Biblia e mai bogată decât se vede la prima (a doua sau a zecea) lectură.


Lucrul pe textul cărții Exod mă fascinează și îmi pare rău că nu am timp să scriu pe blog reflecțiile teologice pe marginea unor pasaje din această scriere.

Un episod interesant care merită atenție este cel în care ne este descris felul în care moașele evreilor ocolesc porunca regelui Egiptului de a-i ucide pe nou-născuții evrei.

Când trebuie să comenteze acest pasaj, predicatorii fie fac eforturi disperate să arate că moașele nu au greșit cu nimic, fie afirmă că moașele au mințit, dar că au ales „răul cel mic” prin opoziție cu „răul cel mare”.

Cred că a introduce în discuție concepte negative („rău mare” vs. „rău mic”) este păgubos. O disecție maniheistă a textului (alb vs. negru, bine vs. rău, adevăr vs. minciună) îl transformă într-o caricatură.

Orice interpretare ar trebui să pornească de la prezentarea ierarhie valorilor care guvernează acțiunea moașele. Universul moral al acestor femei este „mobilat” cu valori precum „frica de Dumnezeu”, „apărarea vieții”, „protejarea celor năpăstuiți”, „curajul în fața tiraniei”, „sabotarea proiectelor diabolice”, „nesupunerea față de o autoritate violentă și criminală”, „prudența”, „discernământul”.

Exegeții care operează cu termeni precum „răul cel mic”, „minciună” sau, dacă sunt generoşi, „adevăr spus pe jumătate” recurg la o hermeneutică procustiană artificială și rigidă, de tip „one-size-fits-all”, pierzând din vedere că adevărul nu se comunică pur și simplu în eter (ca în programul SETI, care transmite semnale radio în univers, către „extratereștri”), ci către un receptor care este „acordat” moral, care are capacitatea și legitimitatea de a-l primi. Or, Faraon nu este pe aceeași „frecvență morală” cu moașele, prin urmare nu este calificat/îndrituit să primească răspunsul pe care îl cere. Nici Isus nu răspunde întrebărilor perfide venite din partea fariseilor și saducheilor. Fiindcă nici aceștia nu au acordajul moral necesar pentru a-l „recepționa” pe Isus. Moașele evreice înțeleg foarte bine că pretențiile unui tiran devin odioase și caduce atunci când acesta flutură pe sub nasul supușilor imperativul categoric al rostirii adevărului, în condițiile în care adevărul urmărit este menit să servească drept instrument al opresiunii.

Moașele sunt personaje remarcabile și fiindcă ele ilustrează foarte bine prezența conștiinței morale în ființa umană în absența unor porunci clare. Dumnezeu nu le-a dat moașelor vreo poruncă. Ele nu aveau Decalogul sau alte legi, așa cum nici fiica lui Faraon nu a fost constrânsă de vreo lege să aplice principiul „iubește pe aproapele tău (evreu) ca pe tine însuți”.


După o pauză mai lunguță, reușesc să postez a treia parte și ultima despre subiectul „judecăților” din Matei 7.

Prima și a doua parte AICI și AICI.

4. „Sau, cum poţi zice fratelui tău: ,,Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău”, şi, când colo, tu ai o bârnă într-al tău?…”

Se poate oare ceva mai rău de atât? Să crezi că vezi așchia din ochiul fratelui tău, când tu ai o bârnă în ochiul propriu?

Din nefericire, se poate, fiindcă există oameni care au pretenția să-i judece și să-i corecteze pe alții, dar nu observă că ei sunt în aceeași oală, ori chiar mai rău.

Aceasta este forma clasică de ipocrizie: un om caută să-l îndrepte pe aproapele său, dar nu-și vede propria condiție. Pavel atacă și el foarte dur această formă de ipocrizie, în epistola către Romani. De citit pe îndelete Romani 2:17‒24.

5. „Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău.”

Ieșirea din capcana ipocriziei nu se poate face fără o judecată aspră pe care ne-o aplicăm nouă înșine.

Pavel spune același lucru: dacă ne-am judeca pe noi înșine n-am mai fi judecați (1 Cor. 11:31).

În plus, dacă am fi cu adevărat preocupați să ne vedem propriile păcate, n-am mai avea vreme să le studiem, să le criticăm și să le condamnăm pe ale altora.

Mai mult, prin onestitatea noastră i-am provoca și pe ceilalți să-și vadă propriile scăderi și păcate.

6 „Să nu daţi câinilor lucrurile sfinte şi să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare, şi să se întoarcă să vă rupă.”

În Scriptură (și în general în scrierile amprentate de mentalitățile specifice Orientului Apropiat Antic) câinele are o imagine proastă. Și nu fără motiv. Trăind în semisălbăticie, câinele este pururea flămând, aflat mereu în căutarea unei bucăți de carne, pe care adesea o sustrage pe furiș, prin tertipurile de care se folosesc animalele deprinse să penduleze între sălbăticie și universul uman. (Dacă ați văzut cum fură maimuțele indiene de pe tarabele vânzătorilor dintr-o piață de legume supraaglomerată, veți înțelege comparația). Statutul de vagabond-profitor al câinelui îl face să treacă drept parazit, nicidecum „cel mai credincios prieten al omului”. Mi se pare că în Scriptură, în canonul lărgit, câinele are o imagine pozitivă numai în cartea Tobit. Cu privire la câinele din pilda cu bogatul și Lazăr sunt în dubii. E pus într-o lumină favorabilă (câinele se arată mai uman decât bogatul fără suflet) sau într-una negativă (câinii se ațin pe lângă Lazăr pentru a se înfrupta din trupul lui, când va muri)?

Prin „lucrurile sfinte” trebuie să înțelegem carnea pentru jertfele aduse lui Dumnezeu. Potrivit surselor rabinice, carnea jertfită era considerată sfântă și în niciun caz nu trebuia aruncată câinilor, animale necurate în Vechiul Legământ.

Orice evreu contemporan cu Isus Hristos știa că e o idee proastă să arunci o bucată de carne unui câine: fiind înfometat, acesta se va repezi să-l atace pe însuși binefăcătorul lui.

Nici „porcul”, ca simbol, nu are nevoie de explicații savante. Este destul de evident că el îl simbolizează pe omul insensibil, disprețuitor, batjocorilor. Am văzut în săptămâna atentatului de la Paris cam cum gândesc oamenii pentru care nu există nimic sfânt.

În istoria Bisericii timpurii, v. 6 a fost înțeles cu privire la Cina Domnului. Primii creștini serbau Cina Domnului cu ușile încuiate, de teamă ca nu cumva vreun păgân să intre în biserică și să se împărtășească în mod nevrednic cu Trupul și Sângele Domnului.

Nu cred că versetul trebuie aplicat atât de îngust. Ele ne previn că în jurul nostru există și oameni împietriți, oameni insensibili, care nu sunt în căutarea lui Dumnezeu și care nu sunt conștienți de valoarea Evangheliei aduse de Hristos. Pe unii ca aceștia, mesajul nostru s-ar putea să-i întărâte și să-i facă mai agresivi.

În acest caz, rugăciunea noastră ar trebuie să fie: „Doamne, dă-ne înțelepciune să știm cine sunt cei care așteaptă mesajul Tău, cine sunt cei deschiși pentru Cuvânt, ca să nu ratăm nicio ocazie de a te vesti, dar fără a ajunge în situația de a arunca mărgăritare înaintea porcilor.”


Continuare de AICI.

Dar oare, vor spune unii cititori, înseamnă că păcatul trebuie privit cu îngăduință sau acceptat doar fiindcă Isus ne spune să nu judecăm? Oare Apostolul Pavel nu ne învață că Biserica are autoritate de a judeca păcatul și de a pune în aplicare disciplina bisericească?

Ba da. În 1 Corinteni 5 apostolul Pavel le scrie corintenilor că trebuie să judece cazul de imoralitate grosolană pe care îl toleraseră în mijlocul lor. Dar trebuie spus că judecarea celui vinovat nu se face haotic. Decizia de condamnare este dată de o autoritate spirituală legitimă: de însuși Apostolul Pavel:

„Cât despre mine, măcar că n-am fost la voi cu trupul, dar fiind de faţă cu duhul, am şi judecat, ca şi când aş fi fost de faţă, pe cel ce a făcut o astfel de faptă (1 Cor. 5:3).”

Ceea ce urmează este pur și simplu aplicarea verdictului dat de Apostol. Biserica este mandatată să aplice sentința pe care apostolul o proclamă prin Duhul Sfânt.

Nu trebuie uitat însă că, în viziunea apostolului Pavel, sentința nu urmărește condamnarea ca un scop în sine, ci, pe de o parte, bunăstarea bisericii ca întreg și, pe de altă parte, însănătoșirea spirituală a celui păcătos. Pavel își exprimă speranța că incestuosul va fi mântuit la judecata lui Hristos.

Prin urmare, din 1 Corinteni desprindem următoarele: există o formă de judecată care este legitimă; judecata trebuie întreprinsă sub călăuzirea Duhului Sfânt; ea cade în sarcina conducerii bisericii și trebuie să urmărească nu nimicirea păcătosului, ci reabilitarea lui spirituală.

Altminteri, Apostolul Pavel le cere corintenilor să se abțină de la judecăți, după cum indică versetul următor:

„De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întunerec, şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu (1 Cor. 4:5).”

Acest verset ne aduce iarăși la Predica de pe Munte, fiindcă ne prezintă motivele pentru care nu trebuie să-i judecăm pe frații noștri:

(1) Singurul în măsură să judece este Dumnezeu.

(2) Noi nu avem acces la inimile oamenilor și la motivațiile lor, de aceea ne putem înșela. Trebuie să ne abținem de la judecată și fiindcă înțelegerea noastră este parțială și supusă greșelii. Evaluările și sentințele noastre sunt marcate de slăbiciune și subiectivism. Fiindcă suntem părtinitori, verdictul nostru va fi invariabil strâmb.

2 „Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura.

Acest verset ne oferă un motiv suplimentar pentru care să nu judecăm: standardul pe care îl aplicăm noi altor oameni ne va fi aplicat nouă de către Dumnezeu.

Există o pildă care ilustrează foarte bine această realitate: pilda robului nemilostiv, o povestire cu tâlc care ne privește pe fiecare dintre noi, fiindcă Dumnezeu ne-a iertat păcatele (care n-au fost puține și nici ușoare) și ne-a izbăvit de la moarte. Totuși noi înșine adesea refuzăm să iertăm pe frații noștri pentru greșeli mult mai mici pe care le-au săvârșit împotriva noastră.

Mesajul din Mat. 7:2 se regăsește, de altfel, sub o altă formă, în rugăciunea „Tatăl nostru”: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm, greșiților noștri”. Tradus litera, textul spune: „Ne iartă nouă datoriile noastre, precum și noi iertăm datornicilor noștri”. E vorba tot de păcate, văzute ca datorii pe care le contractăm în relația cu Dumnezeu.

3 „De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău?”

V. 3 ne prezintă un alt argument pentru care să nu judecăm. L-am anticipat deja când am vorbit despre învățătura lui Pavel cu privire la judecată.

Nu-l judeca pe fratele tău, fiindcă tu ești adesea mai vinovat decât el, dar nu-ți dai seama. Abține-te de la judecată, fiindcă nu ești în stare să vezi bine care este problema lui, darămite să o rezolvi!

Nu exagera cusururile lui și nu minimaliza păcatele tale, fiindcă sub privirea pătrunzătoare a lui Dumnezeu lucrurile stau tocmai invers: fariseul care se crede evlavios duhnește de îngâmfare, iar vameșul păcătos care nu îndrăznește să-și ridice privirea către Dumnezeu se întoarce acasă socotit drept.

(Va urma)


Matei 7:1-6 face parte din Predica de pe Munte, probabil cel mai cunoscut discurs al lui Isus din toate cele patru Evanghelii. Predica de pe Munte este Constituția Împărăției lui Dumnezeu. Dacă n-am avea restul Scripturii, dar am avea Predica de pe Munte, tot am ști care trebuie să fie profilul unui creștin. Am avea suficiente repere etice pentru a ști ce așteaptă Dumnezeu de la noi în relația cu El și cu semenii noștri. De fapt, problema noastră este nu că nu avem suficiente repere, ci că reperele pe care le avem sunt foarte înalte și adesea nu reușim să trăim la înălțimea lor.

Primele cinci versete ale pasajului prezintă o temă importantă: cea a judecății. Hristos se adresează membrilor comunității creștine, prin urmare aceste cerințe trebuie înțelese ca norme care guvernează relația dintre frații de credință.

În continuare voi comenta pe scurt pasajul, verset cu verset. Pasajul mi se pare de o extraordinară actualitate, cu atât mai mult cu cât, de la mii de km distanță, oamenii își permit să-i judece lejer pe frații lor în credință pe care nu i-au văzut față în față și cu care nu au intrat în dialog viva voce.

  1. „Nu judecați, ca să nu fiți judecați”.

Ce înseamnă „a judeca”? În acest pasaj verbul nu are sensul de „a evalua”, ci de „a evalua, a cântări și a condamna”. Judecata noastră omenească nu se oprește niciodată la simpla evaluare a faptelor. Inevitabil, când ajungem să analizăm și să judecăm pe ceilalți frați, punem implicit o etichetă în dreptul lor. În 99% din cazuri verdictul nu este unul favorabil, ci negativ.

Există în altă scriere a NT un pasaj foarte similar celui din Predica de pe Munte. Am în vedere epistola scrisă de Iacov unei comunități în care clevetirea, bârfa, judecata rău-intenționată și verdictele nemiloase erau la ordinea zilei. Iată ce le scrie autorul, care trebuie să se fi inspirat direct din învățătura dată de Domnul Isus în Predica de pe Munte:

„Nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii, fraţilor! Cine vorbeşte de rău pe un frate, sau judecă pe fratele său, vorbeşte de rău Legea sau judecă Legea. Şi dacă judeci Legea, nu eşti împlinitor al Legii, ci judecător. Unul singur este dătătorul şi judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască şi să piardă. Dar tu cine eşti de judeci pe aproapele tău? (Iac 4:11-12)”

Este foarte clar din acest pasaj că pentru Iacov „a judeca” este o formă a vorbirii de rău.

Ceea ce spune Domnul Isus ar putea fi parafrazat astfel: dacă tu te erijezi în judecător, dacă îți arogi statutul de judecător al fratelui tău, ajungi să lezezi pe Cel care singur are căderea de a-i judeca pe oameni. Evident, singurul care are căderea de a-i judeca pe oameni este Dumnezeu.

Mai există în NT un pasaj care indică faptul că verbul „a judeca” din textul lui Matei, înseamnă de fapt „a condamna”.

Luca, celălalt evanghelist care ne-a transmis textul Predicii de pe Munte, într-o formă ușor diferită, folosește verbul „a condamna” în serie cu „a judeca”, în încercarea de a le explica destinatarilor neiudei cam cum ar trebui înțelese cuvintele lui Isus.

„Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi, şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi, şi vi se va ierta” (Luca 6:37).

O aplicație interesantă a acestui principiu vedem în cea de a Patra Evanghelie. Episodul este arhicunoscut, însă voi face referire la el pentru că ilustrează elocvent învățătura pe care o dă Mântuitorul.

La Domnul este adusă o femeie prinsă în adulter. Cei care o acuză pe femeie știu prea bine cum se „instrumentează” un astfel de caz, însă interesul lor nu este să aplice legea. Interesul lor este să-l pună la încercare pe Isus. Dacă ar spune că femeia trebuie să fie iertată, Hristos ar fi vinovat de încălcarea legii. Dacă ar spune că femeia trebuie să fie ucisă cu pietre, ar dovedi că este prizonierul legii. În chip foarte înțelept, Domnul refuză să joace pe terenul minat al unei astfel de controverse. Prin aceasta, El arată că transcende Legea. El este autorul Legii și cunoaște cel mai bine care este scopul ei.

Isus spune doar atât: „Cel care este fără de păcat să arunce piatra cel dintâi asupra ei”. Această declarație este una de condamnare. Numai că verdictul îi vizează în egală măsură pe acuzată și pe acuzatorii ei.

Dintr-odată, cei care se erijau în judecători au ajuns ei înșiși în boxa acuzaților. Unul câte unul, începând cu cel mai în vârstă, au părăsit „tribunalul”.

Morala acestui episod este limpede: nu judecați, ca să nu fiți judecați!

Dar oare, vor spune unii cititori, înseamnă că păcatul trebuie privit cu îngăduință sau acceptat doar fiindcă Isus ne spune să nu judecăm? Oare Apostolul Pavel nu ne învață că Biserica are autoritate de a judeca păcatul și de a pune în aplicare disciplina bisericească?

(Va urma)


Lecturând astăzi Geneza 3, m-am întrebat care este metoda de traducerea cea mai bună și cum poți să ții „calea de mijloc” între literalismul păgubos și traducerea liberă prea îndrăzneață.

Supun atenției dvs. un verset bine cunoscut, care în Cornilescu sună astfel:

Astfel a izgonit El pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, cari să învîrtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii.

iar în NTR sună așa:

După ce l-a alungat pe om, a pus la răsăritul grădinii Eden nişte heruvimi şi o sabie învăpăiată care se rotea, ca să păzească drumul spre pomul vieţii.

Retradus literal, versetul ar spune:

Şi l-a izgonit pe om şi a aşezat la răsărit de grădina Edenului heruvimii şi flacără de sabie rotitoare ca să păzească calea către pomul vieţii.

Cornilescu traduce liber versetul și îi pune pe heruvimi să învârtă sabia, ceea ce probabil este corect. Numai că autorul Genezei a preferat să despartă cele două elemente și în traducere aș păstra acest aspect.

Dar cum să zici în loc de „flacără de sabie rotitoare”, formulare prea literalistă?

Fiindcă „sabie” este articulat în ebraică, ai putea pune „sabie” la început: „sabia de vâlvătaie rotitoare” sau „sabia învăpăiată rotitoare”.

Dacă vrei să păstrezi topica din ebraică, adică să începi cu „flacăra”, poți spune: „flacăra unei săbii rotitoare” sau „văpaia sabiei învârtejite”.

M-am uitat în versiunea Galaction și am văzut că „vârtejul” a dispărut. Așadar, au rămas doar „heruvimi cu sabie de flacără”.

Precizez că „heruvimi” e articulat în ebraică și că ar trebui să spunem: „heruvimii”, adică acele ființe care au rol de sentinele. De notat că și perdeaua lăcașului era brodată cu heruvimi, pentru a aduce probabil aminte de faptul că drumul spre Dumnezeu este blocat și că numai în condiții speciale se poate intra la El.


În timpul vizitei mele la Arad, în acest weekend, am aflat de la dl. Marinel Blaj o informație foarte interesantă: Biserica Nazarineană a publicat după revoluție o retipărire a Bibliei de la Iași, ediție în care găsim la Ezechiel 34:16 o traducere care schimbă radical înțelesul versetului așa cum îl știm din Biblia Cornilescu.

Să vedem așadar textul cornilescian:

„Dar voi păzi pe cele grase şi pline de vlagă: vreau să le pasc cum se cade.”

Și acum textul din Biblia de la Iași (1874):

„Voiŭ nimici pre cele grase și tarĭ;

Dară pre cele-l-alte le voiŭ păstori cu dreptate.”

Precum se vede, în Biblia de la Iași Dumnezeu promite că va nimici pe oile grase și tari, iar în Cornilescu promite că le va păzi.

De ce această diferență?

În cazul în care bănuim aici o influență a lui Segond ne-am înșela, căci Segond zice clar: „je détruirai celles qui sont grasses et vigoureuses”, adică „voi nimici pe cele care sunt grase și viguroase”.

Dar oare textul ebraic masoretic ce spune?

Textul masoretic spune „voi nimici” (’așmid אַשְׁמִיד ). În această privință n-ar trebui să avem niciun dubiu asupra traducerii

Și atunci de unde „voi păzi”?

Există trei versiuni timpurii foarte importante în care întâlnim această soluție de traducere: Septuaginta (φυλάξω), Vulgata (custodiam) și versiunea în siriacă.

În mod cert cititorii se vor întreba: și cele trei versiuni cum de au ajuns să spună altceva decât textul masoretic?

Putem oferi două explicații:

(1) În locul consoanelor אשׁמד, traducătorii timpurii au citit אשׁמר, care poate fi vocalizat אֶשְׁמֹר „voi păzi”. Litera buclucașă, care schimbă sensul cuvântului, este cea colorată cu roșu. Precum se vede, cele două litere pot fi ușor confundate: în loc de „d”, cărturarii din vechime au citit „r” și a ieșit altceva.

(2) Traducătorii vechi au avut un text în care scria אשׁמר („voi păzi”), pe care l-au tradus cu fidelitate. Ei „decât” și-au făcut scrupulos datoria și au tradus textul pe care l-au avut sub ochi.

Așadar, există trei versiuni timpurii care diferă de textul masoretic și care oferă o anumită legitimitate soluției lui Cornilescu.

Între versiunile mai recente, am mai găsit așa ceva în Biblia lui Luther („und was fett und stark ist, will ich behüten”), însă e greu de spus dacă aceasta este traducerea care l-a influențat pe Cornilescu. Este foarte probabil să fi citit un comentariu și să fi preluat de acolo ideea că textul corect din Ezec. 34:16 este „voi păzi”.

Și totuși: care a fost lecțiunea originară? Înclin să cred că lecțiunea din textul masoretic este cea autentică, fiindcă este mai dificilă. Dar nici lecțiunea alternativă nu este complet lipsită de autoritate istorică.

P.S. Am auzit la Arad că există inși care au adunat liste cu „mii de greșeli” din versiunea Cornilescu. Pentru mințile celor care nu țin cont de complexitatea istoriei transmiterii textului biblic, fără îndoială că acest verset intră la „greșeli”. Însă verdictul este pripit și injust, fiindcă există destui savanți respectabili care propun ca lecțiune originară forma „voi păzi”. Să nu prezentăm lucrurile ca și când Cornilescu e singurul de pe lumea asta care spune „voi păzi”, fiindcă în mod cert nu este, după cum vă veți convinge dacă veți studia câteva comentarii la cartea lui Ezechiel.

Desigur, dacă vrem o traducere strictă după textul masoretic, vom traduce „voi nimici” și am încheiat dezbaterea.


Citesc zilele acestea cu atenție primele capitole din Exodul și am ajuns la cele Zece Plăgi.

Cercetătorii se dau peste cap să identifice cu precizie insectele care i-au potopit pe egipteni atunci când Dumnezeu le-a plătit cu vârf și îndesat nedreptățile săvârșite împotriva poporului Său.

Am trecut deja de kinnim (țânțari sau păduchi) și am ajuns la roiurile de muște.

Ce fel de muște erau cele din urgia a patra e greu de spus.

Cornilescu dă o soluție care mă intrigă:

„Dacă nu vei lăsa pe poporul Meu să plece, am să trimet muşte cîneşti împotriva ta, împotriva slujitorilor tăi, împotriva poporului tău şi împotriva caselor tale; casele Egiptenilor vor fi pline de muşte, şi pămîntul va fi acoperit de ele.”

Termenul ebraic folosit în acest pasaj este ‘arov, al cărui sens precis nu mai poate fi recuperat cu exactitate, dintr-un motiv simplu: anticii nu ne-au transmis niciun atlas de istorie naturală.

Și atunci de unde să fi luat Cornilescu această explicație? O echivalare similară întâlnim în Septuaginta: κυνόμυια chiar asta ar însemna: „câinomusca”. Dar Cornilescu nu prea avea la inimă Septuaginta, așa că trebuie să fi avut alte surse.

Mă duc imediat la Segond și acolo dau peste „mouches venimeuses”, adică „muște veninoase”.

Mai caut prin câteva traduceri și îmi spun: te pomenești că o fi influența versiunilor lui Darby.

Nu m-am înșelat. În „Darby” englezesc am găsit „dog-flies”, iar în cel german, „Hundsfliegen”.

Ce ar trebui pus într-o versiune revizuită? Probabil „muște” pur și simplu, fiindcă nu putem ști din ce specie erau insectele care i-au chinuit pe egipteni. Conștient de dificultate, Ieronim a preferat o echivalare cât mai cuprinzătoare: „omne genus muscarum” („tot soiul de muște”).


Mai jos ultima parte a meditației despre viața creștină ca pelerinaj către Ierusalimul ceresc.

9. „Din pricina Casei Domnului, Dumnezeului nostru, fac urări pentru fericirea ta.”

Psalmul nostru începea cu o referire la „Casa Domnului” și se încheie cu o referire la același subiect. Pentru psalmist, Ierusalimul n-ar însemna nimic fără templu, denumit aici Casa Domnului. Aici este locuința lui Dumnezeu, cel care sfințește locul și îi dă valoare.

Știm din istoria veterotestamentară că evreii au ajuns să se raporteze greșit la Templu. Au considerat că frecventarea Casei Domnului şi îndeplinirea jertfelor este suficientă pentru a avea o relaţie corectă cu Dumnezeu. Pentru a-i dezvăța de această gândire, Dumnezeu a adus nimicirea peste Ierusalim, iar Templul a fost dărâmat de babilonieni. Ulterior a fost rezidit, însă a avut nevoie de o curățire radicală, săvârșită chiar de Domnul Isus Hristos, în timpul vieții sale pământești. În anul 70 Templul a sfârșit prin a fi dărâmat din nou, de această dată de romani.

Dărâmarea în două rânduri a Casei Domnului, eveniment catastrofic pentru identitatea iudaică, întâmplat o dată în VT și o dată în epoca NT, rămâne o lecție și pentru Biserică: când instituțiile religioase abdică de la mandatul lor divin, ele cad sub judecata lui Dumnezeu.

Potrivit NT, Templul nostru este Isus Hristos:

19 Isus le-a zis: ,,Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica.” 20Iudeii au zis: „Au trebuit patruzeci şi şase de ani ca să se zidească Templul acesta, şi Tu îl vei ridica în trei zile?” 21Dar El le vorbea despre Templul trupului Său.

Apostolul Pavel ne spune că cetatea căreia îi aparținem noi este Ierusalimul ceresc.

26Dar Ierusalimul cel de sus este slobod, şi el este mama noastră. 27Fiindcă este scris: „Bucură-te, stearpo, care nu naşti de loc! Izbucneşte de bucurie şi strigă, tu, care nu eşti în durerile naşterii! Căci copiii celei părăsite vor fi în număr mai mare decît copiii celei cu bărbat.” (Gal. 4:26-27)

Autorul epistolei către Evrei vorbește în mod repetat despre cetatea către care ne îndreptăm:

Avraam a locuit în corturi fiindcă aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu. (Ev. 11:10)

Patriarhii Avraam, Isaac și Iacov „doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate. (Ev 11:16)

Voi v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor (Ev. 12:22)

Noi n-avem aici o cetate stătătoare, ci suntem în căutarea celei viitoare. (Ev. 13:14)

Cartea Apocalipsa întregește și detaliază această imagine, cu ajutorul viziunii Noului Ierusalim care se coboară de la Dumnezeu. În Apoc. 21:22 citim că „În cetate n-am văzut niciun Templu, pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul, sunt Templul ei.”

Concluzie

Aceasta este cetatea în care ni s-a dat și nouă drept de cetățenie. Aceasta este cetatea către care trebuie să ne ridicăm privirile, pe care trebuie să o așteptăm. Suntem pelerini nu către o cetate pământească, ci către una cerească. Pelerinajul nu va fi ușor, însă ni s-a promis călăuzire și putere de Sus. Avem o cetățenie pământească, ne rugăm pentru binele cetății în care ne-a așezat Dumnezeu, ne rugăm pentru cei care conduc această cetate, însă năzuința noastră este către Noul Ierusalim și către Templul ei, care este Dumnezeu însuși.

« Pagina anterioarăPagina următoare »