Psaltire și plagiat. Un reformat și un iezuit – surse ale „Predosloviei cătră cetitoriu” din Psaltirea de la Bălgrad (1651).

De când am început să verific sistematic Psalmii din versiunea Cornilescu, trag cu ochiul la traducerea Psalmilor publicată în 1651 la Bălgrad. E prima noastră Psaltire care are ca text de referință textul ebraic. Traducerea trebuie să fi fost făcută dintr-o versiune latinească, dar una care se bazează pe textul ebraic.

Observ că unele soluții sunt destul de reușite. Mai observ că ici-colo traducătorii apelează la textul grec, al cărui prestigiu nu-l ignoră (cu totul).

Citind eu psalmii, zic să arunc o privire și asupra predosloviei, pe care am lecturat-o când eram mai preocupat de NT de la Bălgrad. Unele lucruri mă intrigaseră și acum 6-7 ani, dar acum am devenit mai interesat de subiect

La început am fost impresionat de multitudinea surselor patristice pe care le citează autorul. Apoi au început să mă roadă niște bănuieli. Să fi avut cărturarul transilvănean la dispoziție tot evantaiul de surse patristice pe care le enumera? Ar fi cam greu să ajungi să stăpânești toate aceste informații din acumulări personale, îmi zic. Prea zboară lejer, ca albinuța din floare în floare, de la Ieronim la Augustin și de la Hilarie la Vasile cel Mare.

Mă apuc să fac niște verificări și… surpriză, găsesc o amplă secțiune plagiată dintr-un autor protestant (evreu convertit la catolicism, trecut apoi la protestantism). Voi reveni cu detalii despre subiect într-un articol pe care îl pregătesc pentru simpozionul de la Iași din primăvara aceasta.

Pe măsură ce studiez prefața tot mai atent, mai aflu ceva: imparțial ca tot românul, autorul meu nu s-a „inspirat” doar dintr-un cărturar calvin. A mai plagiat, pentru simetrie, și un iezuit (devenit cardinal). Dacă nici Psaltirea de la Bălgrad nu este „interconfesională”, nu știu care versiune este! 🙂

Că a plagiat e cea mai mică problemă. Munca asta de compilație era frecventă în epocă (deși autorii care se respectau știau că sursele trebuie precizate). Mai rău e că uneori n-a înțeles ce plagiază. Iezuitul discută împărțirea Psaltirii în iudaism și zice că după anumiți psalmi (40, 71, 88 și 105) avem „Amen, Amen”. Această formulă ar marca patru diviziuni (patru cărți) la care evreii adaugă o a patra (carte). Textul latinesc zice așa: „quibus quatuor libris addunt quintum à 106. vsque ad 150.” Românul nostru însă n-a sesizat că numeralul „quintum” se referă la un „liber” (carte/diviziune) și a tradus așa: „Acestor cinci părți le adaogă ei al 5 psalom (!), de la 106, până la 108 (!)”. Una peste alta, nici numărul final – 108 – nu este corect, dar poate că aici e vina zețarului, care din neatenție a tipărit altceva decât ce avea pe ciornă. În orice caz, a ieșit un haloimăs.

Acum sunt tare curios să văd cât din totalul predosloviei este original și cât este preluat din alte surse.

Afacerea asta m-a desumflat nițel. Mi-ar fi plăcut să avem în Psaltirea de la Bălgrad primul studiu original, scris de un român, privind Psalmii. N-a prea fost să fie.

Rămânem deci cu „prima versiunea a Psalmilor traduși după o versiune bazată pe textul ebraic”. Cum spuneam, experimentul a fost unic. Abia pe la 1860 se încearcă din nou traducerea VT din ebraică (sau prin intermediar).

 

Pelerini către Ierusalimul ceresc. Meditație la Ps. 122 (II)

5. „Căci acolo sunt scaunele de domnie pentru judecată”

Pentru cel care venea la Ierusalim era o mare ușurare să știe că cetatea este locul în care se face dreptate. Oamenii care nu aflau dreptate în sat la ei mai aveau speranța unui apel la judecata imparțială a regelui.

Pentru noi, cei care venim la Biserică, Regele și Judecătorul suprem rămâne Dumnezeu, de aceea este bine să ne amintim că în privința judecății Scriptura are de spus două lucruri fundamentale:

(1) Celor care socotesc că au obținut deja un pașaport irevocabil pentru cer și care sunt atât de siguri pe mântuirea lor, încât ajung să-și trăiască neglijent viața de credință, Isus le promite o judecată înfricoșătoare în Mat. 25.

(2) Celor care sunt profund tulburați cu privire la viața lor veșnică și care se văd pe ei săraci în duhul, Hristos le promite Împărăția Cerurilor. Celor care se văd nevrednici le promite că vor fi îndreptățiți. Parabola vameșului și a fariseului din Luca 18 este cea mai bună ilustrație a acestui fapt.

6. „Rugați-vă pentru pacea Ierusalimului”

Psalmistul este în mod evident preocupat de bunăstarea cetății pământești. Gândul său este îndreptat către centrul vieții sale spirituale. Și noi suntem chemați să ne rugăm pentru pacea Ierusalimului pământesc, dar să nu pierdem din vedere că nu acesta este ținta pelerinajului nostru.

7. „Pacea să fie între zidurile tale și liniștea, în casele tale domnești!”

Autorul se roagă pentru pacea și liniștea Ierusalimului fiindcă știe foarte bine că o cetate, oricât de bine întărită, este vulnerabilă în fața atacurilor din exterior. Ierusalimul pământesc era înconjurat de ziduri groase, însă adevărata lui sursă de protecție este Dumnezeu. „Dacă nu păzeşte Domnul o cetate, degeaba veghează cel ce o păzeşte” (Ps. 127:1).

Ierusalimul ceresc despre care vorbește cartea Apocalipsa are și el porți și ziduri, însă acestea nu se închid niciodată (Ap. 21:25), fiindcă în cetate nu va mai fi noapte. Porțile nu mai sunt obstacole în calea unor posibili invadatori, ci căi de acces către oameni din toate națiunile.

8. „Din pricina fraţilor şi prietenilor mei, doresc pacea în sânul tău”.

Psalmistul nu locuiește în Ierusalim, însă este solidar cu „frații și prietenii” lui din cetate. Ierusalimul pământesc le dă evreilor din vechime sentimentul identității naționale. Cetatea lui David îi înfrățește, le aduce aminte că, deși sunt împărțiți în seminții, au aceeași rădăcină. Din nefericire, în istoria sa de trei mii de ani, Ierusalimul pământesc a fost mult mai adesea măr al discordiei decât factor de pace și unitate. Au luptat pentru el musulmanii, creștini și evreii. Actualmente Ierusalimul continuă să fie divizat în cartiere religioase, iar jarul conflictului religios continuă să ardă mocnit.

Totuşi, Scriptura ne propune o viziune grandioasă cu privire la Ierusalim. Nu un Ierusalim dominat de o singură națiune, ci un Ierusalim spre care urcă toate națiunile, care este sursă de cunoaștere a Legii lui Dumnezeu și de pace.

²Se va întâmpla în scurgerea vremurilor, că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra dealurilor, şi toate neamurile se vor îngrămădi spre el. ³Popoarele se vor duce cu grămada la el, şi vor zice: ‘Veniţi, să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui, şi să umblăm pe cărările Lui.’ Căci din Sion va ieşi Legea, şi din Ierusalim cuvântul Domnului. ⁴El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug, şi din suliţele lor cosoare: nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia, şi nu vor mai învăţa războiul (Is. 2:2-4).

Ne putem întreba, pe bună dreptate, dacă aceasta este o viziune a Ierusalimului pământesc sau, dimpotrivă, a Ierusalimului ceresc. Deocamdată ceea ce vedem este că interesul pentru Ierusalimul pământesc îi face pe oameni să-și ascută sulițele și săbiile, nu să le preschimbe în fiare de plug. Probabil că profetul are în minte un Ierusalim transfigurat, de tipul celui descris în penultimul capitol al cărții Apocalipsa.

(Va urma)

 

Pelerini către Ierusalimul ceresc. Meditație la Ps. 122 (I)

Fiindcă am parcurs recent cu atenție Ps. 122, vă propun o serie de meditații pe acest subiect.

Psalmul 122, un imn dedicat Ierusalimului pământesc și frumuseții lui, ne reamintește tuturor că suntem pelerini către o cetate – Ierusalimul ceresc. Pe de o parte mergem către civitas Dei, pe de altă parte, știm că ea vine spre noi, după cum dă mărturie ultima carte a Bibliei, Apocalipsa.

1. „Mă bucur când mi se zice: Haidem la Casa Domnului!”

Asemenea tuturor evreilor, psalmistul avea datoria de a urca la Ierusalim de trei ori pe an pentru principalele sărbători iudaice. Tradiția aceasta străveche a fost respectată inclusiv de Isus și de părinții lui. Primul verset exprimă bucuria autorului că i se face propunerea de a urca la Ierusalim. În mod tradițional, Psalmul 122 i-a fost atribuit lui David, însă este mai probabil ca el să fi fost scris de cineva care nu locuia la Ierusalim, ci mergea în capitala Iudeii numai la praznicele mari.

Psalmistul se bucură că are prilejul de a merge la Ierusalim, fiindcă pelerinajul către sfânta cetate nu avea loc foarte des. Pentru oameni legați de muncile câmpului, cum erau evreii la vremea scrierii Ps. 122, o vizită la Ierusalim presupunea un efort deosebit. Numai cei care trăiesc la țară și sunt prinși în ritmul foarte intens al muncilor agricole își pot da seama ce sacrificiu însemna urcarea la Ierusalim. Totuși, psalmistul și tovarășii lui de drum sunt bucuroși să pună capăt activităților de rutină și să urce la Ierusalim. Această evadare din cotidian trebuie să fi fost prilej de mare bucurie.

Mă întreb dacă și pentru creștinii contemporani participarea la Casa Domnului este un prilej de bucurie la fel de intensă? În orice caz, psalmistul se bucură la gândul că se va întâlni cu Dumnezeu și că va putea să-I laude numele.

2. „Picioarele ni se opresc în porțile tale, Ierusalime!”

Textul ebraic nu spune „picioarele mi se opresc”, ci „picioarele ni se opresc”. Experiența la care participă psalmistul este una colectivă. Autorul are un moment de contemplare și lasă ca atmosfera locului să-i pătrundă ființa. A fost multă vreme departe de Ierusalim, iar acum își poate astâmpăra dorul după Cetatea Sfântă.

3. „Ierusalime, tu ești zidit ca o cetate făcută dintr-o bucată”

Versetul dă glas admirației psalmistului față de frumusețea și simetria cetății. Pentru cineva care venea dintr-un sat sau dintr-un cătun, imaginea Ierusalimului înconjurat cu un zid din piatră, din blocuri înalte și groase, va fi fost impresionată. Aceeași admirație îi însuflețește, o mie de ani mai târziu, pe ucenicii care privesc Templul și clădirile din jurul lui: „Când a ieşit Isus din Templu, unul din ucenicii Lui i-a zis: ‘Învăţătorule, uită-Te ce pietre şi ce zidiri!’ Isus i-a răspuns: ‘Vezi tu aceste zidiri mari? Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată’” (Marcu 13:1-2).

Prin aceasta Isus Hristos caută să ne desprindă privirile de la lucrurile pământești pentru a ni le îndrepta către cele cerești.

4. „Acolo se suie semințiile, semințiile Domnului”

Deși Ierusalimul pământesc nu era și nu este foarte înalt, prin comparație cu celelalte localități din jur, adesea Scriptura prezintă drumul spre Ierusalim ca o ascensiune. Cel care se duce la Ierusalim se înalță cu inima și cu sufletul, fiindcă se apropie de Dumnezeu. Și fiindcă Dumnezeu este deasupra întregii creații, orice întâlnire cu El presupune „înălțarea” închinătorului.

„…ca să laude Numele Domnului”

Scopul închinării nu trebuie să aibă în centru omenescul. În centrul închinării trebuie să fie Dumnezeu. Când alte lucruri ajung să ocupe spațiul pe care, de drept, trebuie să-L ocupe numai Dumnezeu, închinarea devine idolatră.

(va urma)

 

Dumnezeu și-a ales un „hasid” (Ps. 4:4)

Parcurg acum Ps. 4 în ebraică și trag cu ochiul la Cornilescu.

Nu-mi explic cum a ajuns Cornilescu la formularea din v. 4:

„Să ştiţi că Domnul Şi-a ales un om pe care-l iubeşte: Domnul aude cînd strig către El.”

Textul ebraic zice:

וּדְע֗וּ כִּֽי־הִפְלָ֣ה יְ֭הוָה חָסִ֣יד ל֑וֹ יְהוָ֥ה יִ֜שְׁמַ֗ע בְּקָרְאִ֥י אֵלָֽיו׃

Tradus literal, ar fi așa:

„Să știți că a ales Adonai un om evlavios (ebr. hasid) pentru sine / Adonai aude când strig către el.”

De data asta Segond nu ne ajută :

„Sachez que l’Éternel s’est choisi un homme pieux; L’Éternel entend, quand je crie à lui.”

Dacă aveți vreo inspirație, dați de știre.

 

Telegramă biblică. Psalmul 52

Un psalm izvorât dintr-o situaţie-limită. Doeg Edomitul, un informator de ultima speţă, îi dă lui Saul de ştire cu privire la căile fugarului David. În faţa acestui asalt al ticăloşiei interesate, regele fără coroană şi fără ţară păstrează convingerea că „bunătatea lui Dumnezeu ţine pe veci”.

Ce imagini plastice! Limba informatorului e ca un brici ascuţit. Ticălosul va fi ridicat din cortului lui şi dezrădăcinat din pământul celor vii; Cei drepţi (ţadikim) vor exulta la vederea acestei soarte. David este ca un măslin verde în Casa lui Dumnezeu. (Măslinul îmi apare ca un semn al păcii şi binecuvântării).

 

Tu îmi îndrepţi sorţul meu… (Ps. 16:5)

Astăzi, predică la capelă din Ps. 16. Vorbitorul ajunge şi la v. 5: „Domnul este partea mea de moştenire şi paharul meu, Tu îmi îndrepţi sorţul meu.”

Ni se spune oarecum ce înseamnă că Dumnezeu este partea noastră de moştenire, se trece peste metafora „Dumnezeu este paharul meu” şi se ajunge la partea finală a versetului 5. În urma explicaţiei, ajung să cred că pot să trag „la sorţi” o anumită chestiune şi voi fi sub călăuzire divină (pentru că Dumnezeu îmi va îndrepta oricum sorţul, pe baza acestui verset).

Aplicaţia e cam îngustă (şi cam riscantă; ce-ar fi oare să eliminăm judecăţile complexe recurgând mereu la datul cu banul?) În primul rând, fiindcă psalmistul foloseşte o metaforă. E drept, termenul gōral înseamnă „sorţ” (pietricică folosită pentru luarea unei decizii), dar înseamnă, prin extensie, şi „soartă”, „curs al evenimentelor”. Cu alte cuvinte, psalmistul nu are încredere în Dumnezeu pentru atunci când o fi să tragă la sorţ (ca să ia o hotărâre), ci are încredere că întregul curs al evenimentelor din viaţa lui este controlat de Dumnezeu.

Iată şi câteva traduceri eglezeşti:

(NET) …you make my future secure (Îmi asiguri viitorul).
(TNK) …You control my fate (Tu controlezi soarta mea).
(TEV) … my future is in your hands (Viitorul meu este în mâinile Tale).