Romani



Disclaimer: încercarea de a urmări această postare cu ajutorul traducerii Cornilescu s-ar putea să vă creeze nedumeriri, din cauza unor opţiuni de traducere ale acestuia.

Romani 8 e un capitol dificil. L-am desfăşurat astăzi în greacă pe 3 pagini şi am început să „colorez” pe el, încercând să identific articulaţiile principale ale textului.

Problema este că Apostolul Pavel împleteşte covorul său teologic cu atâtea fire colorate, încât uneori e greu de văzut imaginea în ansamblu.

Firea pământească aduce moarte. Duhul aduce viaţă.

Prima articulaţie majoră a cap. 8 discută dubletul păcat-moarte (cele două sunt legate strâns în teologia paulină) şi dubletul Duh-viaţă.

Vestea bună este că Duhul de viaţă în Hristos ne-a eliberat de păcat şi de moarte. Ce n-a putut să facă legea, din cauza firii pământeşti, a făcut Dumnezeu prin Hristos. Prin faptul că Hristos asumă natura umană (la greceşte e o construcţie dificilă: ἐν ὁμοιώματι σαρκὸς ἁμαρτίας) Dumnezeu „joacă în deplasare” şi câştigă o victorie zdrobitoare împotriva păcatului (şi implicit a morţii). Aşa se face că existenţa justă a legii (τὸ δικαίωμα τοῦ νόμου) este împlinită.

Foarte bine. Numai că există nişte aşteptări! De acum, noi, cei în care se împlineşte numita exigenţă, suntem chemaţi să umblăm potrivit Duhului.

Două năzuinţe de semn contrar

Cei care trăiesc potrivit firii năzuiesc (φρονοῦσιν) după lucrurile firii, iar năzuinţa/aspiraţia (φρόνημα) firii se sfârşeşte în moarte. Problema are rădăcini adânci: firea se poziţionează ontologic împotriva lui Dumnezeu. Este pur şi simplu incapabilă să se supună legii lui Dumnezeu. Drept urmare, cei care trăiesc în firea pământească (ἐν σαρκὶ) nu pot să-i placă lui Dumnezeu.

Să vedem cum stau lucrurile de partea cealaltă.

Cei care trăiesc potrivit Duhului năzuiesc la realităţile Duhului. Iar năzuinţa/aspiraţia Duhului este viaţă şi pace. Reamintesc că asocierea dintre Duh şi viaţă s-a făcut de la începutul capitolului 8. Credincioşii, scrie Pavel, nu mai sunt în firea pământească (ἐν σαρκὶ), ci „în Duhul”. O afirmaţie extrem de radicală.

Dublată (ca întotdeauna la Pavel) de o condiţie: dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi.

Duhul nu este pentru elite

Reflecţii colaterale pentru confraţii mei penticostali: constat că Pavel are în vedere toată biserica, nu o elită spirituală. Pneumatologia paulină nu face distincţie între „botezaţi cu Duhul” şi „nebotezaţi”. Versetul 8:9 a dat naştere unor abuzuri hermeneutice. Îmi aduc aminte de vremea când eram copil: fraţii vârstnici îmi spuneau că „dacă nu ai Duhul lui Hristos, nu eşti al Lui”. Evident, presupoziţia era că dacă nu ai vorbit în alte limbi nu ai Duhul lui Hristos, ceea ce merge dincolo de intenţia paulină aşa cum o înţeleg eu. Când eram copil, gândeam ca un copil…

Viaţa care aduce moarte şi moartea care aduce viaţă

Pentru Pavel, „a avea Duhul lui Hristos” şi „a-L avea pe Hristos” (8:10) sunt unul şi acelaşi lucru. Prezenţa lui Hristos în credincios atrage nişte consecinţe:

1)      Deşi trupul este muritor (afectat de păcat), Duhul este viaţă (nu „duhul vostru este viu”, ca în Cornilescu, a cărui traducere ne pune pe o pistă greşită).

2)      Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe Isus, va da viaţă şi trupurilor noastre muritoare, prin Duhul lui care locuieşte în noi.

Finalul acestei subsecţiuni poartă ecoul începutului: am fost eliberaţi de păcat şi de moarte, prin urmare nu mai suntem datori firii pământeşti, ca să trăim conform ei.

Tot la final, un mare paradox şi o ironie:

vieţuirea (ζῆτε) potrivit firii aduce moarte (ἀποθνῄσκειν)

moartea (θανατοῦτε) faptelor trupului (prin Duhul) aduce viaţă (ζήσεσθε)

 Va urma (dacă am timp).

(Dacă nu am timp, înseamnă că am multă treabă)

(Dacă am multă treabă, înseamnă că sunt harnic).

(Dacă sunt harnic, înseamnă că mă veţi ierta că n-a mai urmat…). 🙂

Reclame

Update: În urma unei observaţii de la conf. univ. dr. John Tipei, am modificat postarea iniţială.

Orice verset din Biblie tradus incorect mi se pare un pietroi în calea cititorului. Cu cât versetele traduse inexact sunt mai numeroase, cu atât calea cititorului este mai anevoioasă.

Acum vreo câteva zile m-am „împiedicat” iar într-o exprimare deficitară din versiunea Cornilescu. Ce să fac, m-am deformat profesional. Atâta lucru cu textele (ca traducător, redactor, autor) m-au făcut foarte cursurgiu. Noroc că prin blogosfera noastră circulă tot soiul de cusurgii şi nu mă simt singur.

Să vedem despre ce este vorba.

El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău. (Rom 13:4)

Ca vorbitor nativ de română (nativ, nu naiv), folosesc verbul „a răzbuna” ca verb tranzitiv doar atunci când mă refer la pedeapsa de care au parte nişte răufăcători, în numele unei victime. Spunem de pildă: „Femeile îşi jelesc morţii, bărbaţii şi-i răzbună”. Dacă Simeon şi Levi ar spune, de pildă, „Am răzbunat-o pe sora noastră”, aş înţelege din această declaraţie că Simeon şi Levi l-au pedepsit pe Sihem, cel care a sedus-o pe Dina. „A răzbuna” are aici sensul de „a da satisfacţie unei persoane lezate etc.”.

Versiunea Cornilescu afirmă că magistratul îl „răzbună” pe Dumnezeu. Dar textul grec nu afirmă în mod explicit această idee. Ultima parte a versetului spune în greacă.

θεοῦ γὰρ διάκονός ἐστιν ἔκδικος εἰς ὀργὴν τῷ τὸ κακὸν πράσσοντι.

Traduc oarecum literal, pentru a pune în evidenţă dificultatea textului:

Căci [magistratul] este slujitorul (diakonos) lui Dumnezeu, aducător-de-pedeapsă (ekdikos) spre mânie pentru cel care săvârşeşte răul.

Desigur, textul nu poate fi redat literal, în primul rând fiindcă termenul ekdikos nu poate fi tradus în română printr-un singur echivalent convenabil. „Fideliştii” ne propun o traducere literală, dezastruoasă sub raport stilistic: „un răzbunător pentru furie asupra celui ce face răul.” Cine nu se simte zgâriat pe creier de asemenea expresii probabil că este lipsit de zona unde se simt zgârieturile. 🙂

Latinii au rezolvat problema cu vindex, de unde şi românescul „vindicativ”. Noi cum să traducem? Să spunem „răzbunător”? Nu prea merge. Justiţia nu este „vindicativă”. Să ne păzească Dumnezeu de magistraţii „răzbunători”.

Dar să lăsăm chestiunile de traducere pe mai târziu. Să vedem ce zice versiunea franceză.

Le magistrat est serviteur de Dieu pour ton bien. Mais si tu fais le mal, crains; car ce n’est pas en vain qu’il porte l’épée, étant serviteur de Dieu pour exercer la vengeance et punir celui qui fait le mal.

Aha, deci „ca să răzbune” din Cornil. 1924 corespunde secvenţei „pour exercer la vengeance”. Cu precizarea că în Cornilescu avem un pronume care dă o anumită nuanţă textului paulin, fiindcă afirmă că magistratul îl „răzbună” pe Dumnezeu atunci când îl pedepseşte pe răufăcător.

Pentru a reda corect textul lui Segond (sau cel grecesc), Cornilescu ar fi trebuit să folosească o parafrază de tipul: „pentru a aduce răzbunare”, fără a preciza exact pe cine răzbună magistratul. Poate fi vorba de Dumnezeu sau de omul căruia i s-a făcut o nedreptate.


Aproape am terminat referatul despre cele şase ocurenţe ale verbului dikaioo în Romani 3 şi în traducerile româneşti ale NT. Pentru cine nu ştie, să precizez mai întâi că înţelesul verbului dikaioo constituie unul dintre principalele subiecte de polemică între ortodocşi şi protestanţi.

Cercetarea amănunţită a modului în care este tradus verbul a dat la iveală surprize cu nemiluita (atât din partea ortodoxă, cât şi din cea protestantă). Prezint mai jos una.

În traducerea celor şase ocurenţe ale verbului dikaioo din Romani 3, versiunile ortodoxe realizate de-a lungul unei perioade de 350 de ani manifestă o preferinţă clară pentru „a  îndrepta”. Deşi verbul are probabil o atestare mai veche în textele biblice, prima ediţie completă a NT în care apare este cea din 1648, cu forma „a derepta”, devenită „a îndirepta” în BB (1688) şi apoi „a îndrepta” în Biblia de la Blaj (1795). Această ultimă formă s-a păstrat până la versiunile 1982/1988 ale Bibliei sinodale.

Un fapt surprinzător este că în 12 ediţii ortodoxe (din cele 18 studiate) verbul „a îndrepta” (care trimite la ideea de „transformare progresivă şi ontologică”) este utilizat şi cu referire la Dumnezeu, în Romani 3:4. Primul care a sesizat că în cazul lui Dumnezeu nu se poate vorbi de o „îndreptare” (i.e. progres moral) a fost episcopul Nicodim. Versiunea lui (1926) renunţa la tipicul „ca să te îndreptezi” în favoarea lui „eşti drept”. Fiindcă probabil sesizase şi el problema, un an mai târziu, Galaction propunea, pentru acelaşi verset, echivalentul „ca să fii găsit drept” (preluat şi de N. Colan, 1942). Biblia din 1968 şi NT din 1972 au revenit la vechea exprimare („ca să te îndreptezi”), dar în Noul Testament din 1983 situaţia a fost remediată parţial: secvenţa hopos an dikaiothes („ca să fii găsit drept” din Romani 3:4) a fost tradusă (incorect) cu „drept eşti tu”. Nu putem fi siguri asupra motivelor pentru care traducerea acestui verset a oscilat mereu, dar putem bănui că revizorii au încercat să găsească un drum de mijloc între Scila şi Caribda. Pe de o parte, păstrarea verbului „a îndrepta” cu referire la Dumnezeu ar fi presupus ideea dubioasă teologic că în Dumnezeu este posibil progresul moral, pe de altă parte, folosirea locuţiunii „a fi găsit drept” în acest verset ar fi echivalat cu o „cedare” pe tărâm teologic, prin apropierea de versiunile protestante (în care dikaioo are mai degrabă conotaţii judiciare). După mai multe tatonări, versiunile sinodale s-au fixat asupra echivalentului „drept eşti tu”, care însă nu traduce corect sensul expresiei din original. O corectare a versetului 3:4 în spiritul originalului a fost introdusă în cele din urmă de Bartolomeu Anania („ca să te îndreptăţeşti”).

P.S. Ştie cineva care este ultima versiune sinodală a Bibliei? Anul acesta a fost retipărit Liturghierul. Am auzit că şi o nouă versiune a Bibliei sinodale, dar nu am reuşit să găsesc detalii pe internet (în parte, şi deoarece conexiunea mea la internet nu rezistă mai mult de 3 minute consecutiv în această perioadă…)


Retraduc acum (oarecum experimental) cap. 4 din Romani. Versetul în Cornilescu sună astfel:

Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam? Expresia kata sarka este tradusă în mod incorect cu „prin puterea lui”. Nu ştiu de unde a luat Cornilescu expresia, dar kata sarka („după trup”) apare în relaţie cu ton propatora („străbunul, strămoşul”). Aşadar, Pavel spune: „Ce vom zice deci că a obţinut Avraam, strămoşul nostru după trup?” În întrebarea, sa, Apostolul face referire la Avraam ca cel din care descinde Israelul în mod fizic. Probabil Cornilescu a considerat că aici termenul sarx („carne, trup”) desemnează efortul omenesc al lui Avraam. Dar atunci întrebarea nu prea are noimă, fiindcă prin puterea lui Avraam l-a obţinut pe Ismael!

Ce spun celelalte traduceri?

Galaction ameţeşte sintaxa şi traduce: Ce vom zice acum că a dobândit după trup strămoşul nostru Avraam? Logica întrebării îmi scapă. De precizat că versiunea 1968 păstrează exprimarea lui Galaction.

Bartolomeu Anania aduce lucrurile pe făgaş normal: „Aşadar, ce vom zice că a dobândit Avraam, strămoşul nostru după trup?”

NTR se dispensează în mod inexplicabil de expresia „după trup”. Or fi considerat traducătorii că ideea de ascendenţă biologică este subînţeleasă? Mister şi iar mister.

(NET) What then shall we say that Abraham, our ancestor according to the flesh, has discovered regarding this matter?

(NRS) What then are we to say was gained by Abraham, our ancestor according to the flesh?

(NJB) Then what do we say about Abraham, the ancestor from whom we are descended physically?


Există subtilităţi din textul grecesc al NT care se pierd în traducere. Diferenţa este aproape imperceptibilă, dar nu lipsită de importanţă pentru cine este interesat de fineţurile teologiei. Să nu fiu înţeles greşit: pentru a ne duce la capăt mântuirea avem nevoie de esenţial, nu de fineţuri. Dar dacă putem avea o traducere mai precisă, de ce nu?

Romani 2:15 şi ei [acei neevrei care împlinesc „din fire” cerinţele Legii] dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gîndurile lor, cari sau se învinovăţesc sau [chiar] se dezvinovăţesc între ele.

Ca să recapitulez pe scurt: către sfârşitul acestui capitol Pavel le taie macaroana evreilor care cred că posesia Legii îi face speciali în raport cu Neamurile şi spune că nu ascultarea Legii (la sinagogă), ci împlinirea ei face pe om să fie considerat drept înaintea lui Dumnezeu. Atenţie, nu e vorba cu necesitate de împlinirea Legii mozaice. Pavel recunoaşte tocmai faptul că există păgâni  (unii, nu toţi) care, fără a avea Legea (cum o avea Israelul), ajung, cel puţin în anumite momente ale vieţii lor, să-şi fie singuri Lege, fiindcă împlinesc în virtutea unui simţ înnăscut (physei, din fire) cerinţele Legii.

Aceşti oameni dovedesc că lucrarea (=rezultatul practic, efectul) Legii este scrisă în inimile lor. Conştiinţa (cugetul) lor depune mărturie şi gândurile lor pledează de-o parte sau de alta şi îi acuză (învinovăţesc) sau chiar îi apără (dezvinovăţesc).

Nuanţa pierdută de Cornilescu în traducere este acest chiar pus între paranteze pătrate mai sus. Pavel este conştient că de cele mai multe ori, judecata conştiinţei în cazul păgânilor va însemna cel mai adesea acuzare. Motivul este lesne de observat. Lumea (păgână) în general s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi refuză să cunoască „ceea ce poate fi cunoscut despre El”.

Galaction a pierdut cu totul nuanţa prespunsă de chiar:

Ca unii care arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia cugetului lor şi prin cercetarea de sine, care îi şi învinovăţeşte, îi şi dezvinovăţeşte. [Avem aici aşadar o conştiinţă care distribuie vinovăţie şi nevinovăţie în modul cel mai democratic posibil.]

Bartolomeu Anania simte diferenţa:

Ei arată fapta legii scrisă în inimile lor prin mărturia conştiinţei şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau chiar îi apără.

Ediţia sinodala 1968 brambureşte versetul la final: …prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără între ei… [care între ei? între oamenii judecaţi?] Nonsens!


Între femeile care sunt apreciate în Scriptură pentru buna lucrare desfăşurată se numără şi Iunia, menţionată împreună cu Andronic (despre care nu putem şti dacă îi era soţ sau frate).

Ca şi în cazul Nimfei (menţionată în Col. 4:15), istorie metamorfozării numelui Iuniei este extrem de interesantă. Deşi la început, în primele secole, numele s-a păstrat în varianta feminină (Iounia, cu genitivul Iounias), începând cu perioada medievală a început să fie înţeles ca fiind masculin (Iounias, cu gentivul Iounia).

De exemplu, Sf. Ioan Hrisostomul avea să scrie despre acest personaj, în Omilii la Romani: „O, câtă înţelepciune la această femeie, dacă s-a învrednicit de titlul de Apostol!” Către sfârşitul secolului XI, Sf. Teofilact al Bulgariei o omagia şi el în cuvinte alese: „A fi ei [Andronic şi Iunia] numiţi între Apostoli – mai ales femeia Iunia – aceasta e mult mai mare vrednicie.”

Înţelegerea greşită a numelui s-a produs în Apus, odată cu Aegidius din Roma (1247-1316). De atunci, caracterul masculin al numelui n-a fost pus niciodată la îndoială, nici măcar în perioada Reformei, când multe dintre vechile concepţii au fost puse sub semnul întrebării.

Nu este locul să detaliez aici toate aspectele privitoare la această identitate. De altfel, amploarea discuţiilor a atins un asemenea nivel, încât un eminent cercetător american, Eldon Jay Epp, a scris chiar o carte (nu prea mare, dar totuşi o carte, de 138 p.) pe subiect: Junia, the First Woman Apostle. Deşi nu sunt de-acord cu toate implicaţiile practice ale studiului său, un fapt este cert: a existat o femeie pe nume Iunia care a fost considerată „eminentă între apostoli”.

Traducerile româneşti consideră în general că numele este masculin (Iuniu, Iunie, Iunian, Iunias). Din câteva (mult mai puţine) se înţelege că e feminin. Cornilescu spune „lui Iunia”, ceea ce ar sugera că numele este masculin (dacă nu cumva e vorba de o greşeală de tipul „lui Alina”).


Când citeşti în traducerea Cornilescu ceea ce scrie Pavel în Romani 1:5 (…ca să aducem, pentru Numele Lui, la ascultarea credinţei, pe toate Neamurile) s-ar putea să fii intrigat de proiectul gigantic al lui Pavel de a aduce (aproape integral, s-ar spune) toate naţiunile la ascultare şi credinţă. În definitiv, dacă ne gândim bine, Pavel n-a reuşit să aducă la ascultarea credinţei pe toate neamurile, cum spune el (sau, mai degrabă, cum spune Cornilescu).

Discrepanţa dintre proiect şi realitate este doar în versiunea Cornilescu. Originalul spune altceva: eis hupakoēn pisteōs en pasin tois ethnesin (lit. “spre ascultarea credinţei între toate Neamurile). Aşadar, Pavel nu spune că intenţionează să convertească toate naţiunile la credinţă, în totalitate, ci că a fost chemat să lucreze pentru că în toate naţiunile să se ajungă la “ascultarea credinţei” (i.e. ascultarea care constă în credinţă). Nuanţa pare nesemnificativă, dar are de fapt importanţa ei, pentru că strategia misionară a lui Pavel nu a fost de a rămâne într-o regiune până la convertirea totală a naţiunii respective (proiect cam irealist), ci întemeierea unor comunităţi creştine în oraşe-cheie din diverse părţi ale Imperiului Roman, de unde mesajul să meargă mai departe.

Pavel nu şi-a văzut visul împlinit în timpul vieţii sale, dar Evanghelia propovăduită de el este dusă mai departe astăzi, pentru ca, astfel, în toate naţiunile să se ajungă la „ascultarea credinţei” de care vorbea neobositul apostol al Neamurilor.

Tradus liber, textul din Rom. 1:5 ar trebui să sune astfel:

…prin care am primit harul de a fi apostol, pentru ca, în numele Lui, oameni din toate naţiunile să ajungă la ascultare şi credinţă.

« Pagina anterioarăPagina următoare »