Traducerea Noului Testament



Update: Meditând „în background” la subiectul acestei postări, mi-am adus aminte de alte pasaje care m-au intrigat profund în trecut: Deuteronom 7:7 („Nu doar pentru că întreceți la număr…”) și Galateni 1:7 („Nu doar că este o altă Evanghelie…”). Pe ambele le-aș fi socotit, la prima vedere, greșeli de traducere. Când însă iei la puricat versiunile biblice mai vechi, descoperi cu surprindere că acel „doar” trebuie să fi fost, pentru Cornilescu, echivalentul lui „doară” (vezi ediția Biblia 1874).

Așadar, în Deut. 7:7 sensul avut în vedere de Cornilescu era: „Nu doară pentru că întreceți la număr…”. Noi, în limbaj modern, am zice „Nu pentru că ați întrece la număr…”.

În toate cele trei pasaje (Deuteronom, Galateni, 2 Corinteni), acel „doar” din versiunea Cornilescu clasică ar trebui eliminat, fiindcă el îl va duce în eroare pe cititorul care nu are informațiile de context.

***

Deși lucrez de mai bine de patru ani cu un text „cornilescian” nou (la EDCR mă refer), recitesc uneori din versiunea Cornilescu „clasică”.

Astăzi, în timp ce parcurgeam 2 Corinteni, mi-a atras atenția versetul din finalul capitolului 1 al acestei epistole:

„Nu doar că am avea stăpânire peste credința voastră, dar vrem să lucrăm și noi împreună la bucuria voastră, căci stați tari în credință.”

Chiar și fără să faci exegeză aprofundată la acest pasaj, versetul sună ciudat. În versiunea curentă, Pavel dă impresia că spune „avem stăpânire peste credința voastră, la care trebuie adăugat faptul că vrem să lucram etc.”. Știind însă că în primul capitol Pavel vrea să lege rănile sufletești ale destinatarilor (nu să toarne sare!), mi-am zis să arunc o privire în NT Cornilescu 1920. Nu-mi venea la socoteală, vezi bine, ca traducătorul să fi făcut o asemenea gafă.

În textul din ediția princeps văd că e tradus bine: „Nu doară că am avea stăpânire peste credința voastră”. Folosirea lui „doară” în prima versiune dă textului o altă coloratură. Între „doar” și „doară” e o diferență capitală. Noi folosim astăzi secvența „nu doar că” pentru a institui o premisă pe care o socotim validă și care e urmată de alte afirmații.

Potrivit acestei înțelegeri, Pavel afirmă că „are stăpânire” peste credința corintenilor. Or, premisa aceasta este greșită. Apostolul spune taman pe dos! Că nu face pe șeful în relația cu membrii bisericii din Corint.

Și acum, întrebarea care mă frământă: Cum s-a ajuns de la „nu doară că” la „nu doar că”?

Să fie aici mâna lui Cornilescu? Sau poate a celor care au tipărit textul? Ediția din 1924 a fost tipărită în Germania. Știm că unele erori s-a strecurat (rânduri tipărite greșit) care au fost corectate în edițiile ulterioare.

În orice caz, pentru ca această eroare să fie corectată, voi propune Societății Biblice Britanice / Societății Biblice Interconfesionale eliminarea lui „doar”, fiindcă termenul, judecat după exigențele moderne, nu are ce căuta acolo.

Sensul corect al textului este următorul:

„Nu că am avea stăpânire peste credința voastră, dar vrem să lucrăm și noi împreună la bucuria voastră, căci stați tari în credință.”

Reclame

A ajuns la cinstitele noastre urechi vestea că părintele Octavian Picioruș lucrează cu spor la realizarea unei noi traduceri a Bibliei. Fiindcă ostenitorii ortodocși în câmpul traducerii Bibliei parcă nu sunt așa de mulți ca cei protestanți (am în vedere epoca post-revoluționară), vestea nu poate decât să ne bucure.

Ni s-a dat ocazia să citim traducerea capitolului 8 din Epistola către Evrei, în versiunea părintelui Picioruș, și nu mică ne-a fost mirarea să constatăm că traducătorul folosește termenul „făgăduință” pentru a traduce grecescul διαθήκη, redat îndeobște în română prin „legământ” sau „testament”

Înainte de a comenta echivalentul ales de părintele Picioruș, vom spune că în versiunea sinodală actuală traducerea lui διαθήκη se face prin cel puțin patru termeni: Lege, legământ, așezământ și testament. (Dacă scotocim mai atent, s-ar putea să găsim mai mulți).

În relatarea serbării Paștelui, traducătorii români au folosit Lege (!). Vi-l puteți imagina pe Hristos zicând: „Acest pahar este Legea cea nouă întru Sângele Meu”? Eu unul nu pot.

Prin contrast, în Fapte 3:25 întâlnim echivalentul firesc: „Voi sunteți fiii proorocilor și ai legământului pe care l-a încheiat Dumnezeu cu părinții noștri”.

Aceeași redare, corectă, o întâlnim în Romani 9:4: „Ale cărora sunt înfierea și slava și legămintele (διαθῆκαι) și Legea (νομοθεσία, recte „darea Legii”).

Ceilalți doi termeni (așezământ și testament) îi găsiți în Evrei 9.

Dar să revenim la traducerea părintelui Picioruș. Sunt mai multe motive pentru care suntem de părere că redarea lui διαθήκη prin „făgăduință” este eronată.

(1) Există un alt termen grec care trebuie tradus prin „făgăduință”. Ne referim la ἐπαγγελία, care joacă un rol important în argumentația teologică a Epistolei către Evrei. În traducerea actuală a părintelui Picioruș, cei doi termeni nu sunt diferențiați (v. 6), ceea ce este o pierdere pentru textul tradus și, implicit, pentru cititor.

 (2) διαθήκη intră în sintagme precum τὴν κιβωτὸν τῆς διαθήκης  (Evr. 9:4). Vom zice „chivotul făgăduinței” sau, cum s-a îndătinat,  „chivotul legământului”? Observăm în treacăt că aici Sinodala are „chivotul Așezământului” (!). Probabil această soluție e importată de la Nitzulescu.

(3) În Evrei 9:20 se face trimitere (cu citat cu tot) la Exod 24:8, loc în care Dumnezeu încheie legământ (nu făgăduință!) cu poporul Israel. Legăturile teologice dintre VT și NT nu trebuie tăiate prin cuvinte care nu reflectă fidel teologia veterotestamentară.

Formularea „voi săvârși cu casa lui Israil (!) și cu casa lui Iudas (!) făgăduința cea nouă” e de un literalism crâncen. În românește nu zicem niciodată „săvârșesc o făgăduință”. Un preot ortodox „săvârșește liturghia”. Un politician român „săvârșește ticăloșii”.

În românește „făgăduință” se combină optim cu „a face”.

Și nici nu zicem „fac o făgăduință cu cineva” („Nu după făgăduința pe care am făcut-o cu părinții lor”; v. 9 din traducerea părintelui Picioruș), ci „cuiva”.


Fiindcă secțiunea introductivă a EDCR este deja paginată, o pot supune atenției publicului. În prezent sunt așezate în pagină Evangheliile, Fapte și o parte din epistole (Romani – 2 Timotei).

Mai jos găsiți un fragment de text. Fișierul integral, sub formă de PDF, poate fi găsit AICI.

***

Cuvânt către cititor

  1. Revizuirea Bibliei Cornilescu – o datorie veche de aproape un secol

Istoria Bibliei traduse de Dumitru Cornilescu (1891–1975) se împletește strâns cu istoria din ultimul secol a bisericilor neoprotestante românești. Publicată în 1921 și revizuită în perioada 1923–1924, la cererea și sub îndrumarea directă a Societății Biblice Britanice (SBB), versiunea Cornilescu s-a impus relativ repede în conștiința cititorilor români, fiind folosită, în perioada comunistă, inclusiv de protestanții istorici ori de catolici și ortodocși.

Deși în general SBB nu a adoptat versiuni realizate de un singur traducător, pentru spațiul românesc a făcut o excepție datorită primirii entuziaste de care a avut parte versiunea lui Dumitru Cornilescu în primii ani de la tipărirea și difuzarea ei. Tot în această perioadă, conducerea executivă a SBB a avut în intenție o revizuire atentă a textului. Acest proces ar fi urmat să se realizeze prin compararea minuțioasă a textului românesc cu originalele ebraic și aramaic (pentru VT), respectiv grec (pentru NT). Din cauza bolii care l-a afectat o vreme, Dumitru Cornilescu, stabilit între timp în Elveția, nu a mai reușit să înceapă laborioasa activitate planificată de SBB, astfel că ideea a căzut în uitare. Problema revizuirii a revenit în actualitate după evenimentele prilejuite de a 90-a aniversare a Bibliei Cornilescu, în 2014.

În primăvara anului 2015, Societatea Biblică Interconfesională din România (SBIR) a făcut demersurile necesare constituirii unui Comitet de Revizuire, alcătuit din specialiști desemnați de confesiunile neoprotestante din România (Biserica Adventistă, Biserica Baptistă, Biserica Penticostală). În echipa de revizori au fost desemnați următorii cercetători: Emanuel Conțac, Laurențiu Ionescu, Florin Lăiu, Laurențiu Moț, Gelu Păcurar, Dragoș Ștefănică, Silviu Tatu, Ciprian Terinte, Cristinel Sava (revizor literar).

În aceeași perioadă s-a cristalizat și Comitetul Pastoral al revizuirii, alcătuit din patru pastori aparținând principalelor confesiuni neoprotestante: Ioan Brie (Biserica Penticostală), Corneliu Boingeanu (Biserica Baptistă), Ieremia Rusu (Biserica Creștină după Evanghelie), Iacob Pop (Biserica Adventistă).

În vederea unei verificări și diortosiri atente, fiecărei cărți din Scriptură i-au fost alocați doi revizori care să parcurgă succesiv textul: sarcina celui dintâi a fost de a se asigura că traducerea se aliniază fidel la original; rolul celui de al doilea revizor a fost de a verifica munca făcută de colegul său. Eventualele divergențe survenite în urma acestei prime etape au fost aduse pe masa Comitetului de Revizuire, soluțiile fiind adoptate prin consens, în urma unor discuții ample, sau, în mod excepțional, prin supunere la vot. Îmbunătățiri de ordin stilistic au fost introduse de revizorul literar, care s-a asigurat că textul corespunde așteptărilor cititorului educat. După această etapă, textul a fost trimis spre lectură Comitetului Pastoral, ale cărui sugestii au fost analizate în ședințe de lucru separate.

  1. Principii generale privind proiectul de revizuire

Fiindcă demersul actual este unic în istoria traducerii Bibliei în limba română, îi oferim mai jos cititorului explicațiile necesare cu privire la cadrul de lucru general.

2.1. Sigla noii ediții este EDCR (Ediția Dumitru Cornilescu Revizuită)

2.2. Revizuire vs. traducere

Lucrarea membrilor Comitetului constituie o revizuire, nu o traducere nouă. Textul de bază folosit de revizori este cel publicat în 1924, retipărit succesiv cu modificări minore în perioada 1925–1928 și actualizat ortografic de SBIR în perioada 2012–2015. Numai în cazul în care s-a considerat că textul cornilescian nu corespunde criteriilor stabilite în metodologia-cadru (a se vedea secțiunea 3, mai jos), el a fost revizuit mai substanțial, inclusiv la nivelul topicii. În tot acest proces, revizorii au căutat să păstreze cât mai mult posibil din formulările lui Dumitru Cornilescu.


Articolul de mai jos a fost scris în colaborare cu Sorin Loghin.

Dintre virtuțile menționate în Epistolele Pastorale, evlavia este probabil cel mai adesea în pericol de a nu fi înțeleasă cum trebuie, fiindcă puțini cititori sunt conștienți că termenul ajunge să acopere viața de credință în ansamblul ei. Pentru a putea aprecia bogăția acestui concept și a vedea ramificațiile lui practice, trebuie să facem referire nu doar la semnificațiile termenului grec eusébeia, care stă în spatele românescului „evlavie”, ci și la înțelesul termenului latinesc corespunzător – pietas, de la care provine, în ultimă instanță, românescul „pietate”.

Dacă am face un sondaj între români, cerându-le să precizeze cu ce anume asociază evlavia, probabil am descoperi că mulți dintre cei chestionați au în vedere un sentiment de devoțiune față de practicile bisericești. Potrivit acestei înțelegeri, omul evlavios ar fi cel care adoptă o atitudine cucernică în biserică (înalță rugăciuni fierbinți, cântă cu mare înflăcărare și ascultă atent mesajul predicat). Totuși, termenul eusébeia nu cuprinde doar ideea de „respect” sau „reverență” față de Dumnezeu și practicile bisericești, ci și relația cu membrii familiei sau cu societatea în ansamblul ei (inclusiv structurile de autoritate ale acesteia).

Pentru a înțelege mai bine termenul eusébeia, trebuie să facem o călătorie în trecut, cu scopul de a vedea sensurile cu care a fost folosit de-a lungul timpului. Vom începe cu perioada clasică greco-romană, care se suprapune parțial peste epoca Noului Testament. În contextul greco-roman, eusébeia se referă (alături de latinescul pietas) în mod tipic la devotamentul față de familie. În mentalul romanilor din primul secol, Eneas, eroul epopeei scrise de Vergiliu (70-19 î.Hr.), ilustrează cel mai bine ce înseamnă pietas în mod practic. Când grecii (care îi asediaseră pe troieni vreme de zece ani) reușesc finalmente să pătrundă în Troia prin vicleșug, prințul Eneas îl imploră pe Ascanius să părăsească cetatea cuprinsă de flăcări: „Hai dară, tatăl meu drag, și te urcă la mine în spate: / Însumi pe umeri te iau, iară truda aceasta mi-e dulce, / Orișicum totul va fi, o primejdie – aceeași – i-a noastră, / Dar și scăparea la fel – lângă mine micuțul Iúlus / Soț va umbla, iară soața să-mi vină pe urme, din spate” (Eneida, II.707-711, trad. D. Slușanschi).

Atitudinea aceasta nu îi are în vedere doar pe cei apropiați, ci și pe străini, dacă se întâmplă să fie năpăstuiți sau refugiați. Din punct de vedere civil, eusébeia este respectul datorat persoanelor aflate în funcții de conducere (magistrați, regi) sau legilor, cutumelor și practicilor sociale (de ex., jurămintele). Din moment ce întreaga ordine socială era plasată sub oblăduirea zeilor, este de înțeles de ce eusébeia este sinonimă cu reverența față de zei, ajungând să denumească actul închinării propriu-zis. Totuși, se înțelegea că această eusébeia, manifestată prin ritualurile cultice, izvora dintr-o atitudine lăuntrică.

În Septuaginta, traducerea greacă a Vechiului Testament, termenul se întâlnește doar de patru ori în cărțile canonice (Prov. 1:7, 13:11; Is. 11:2, 33:6), fiind folosit pentru a traduce expresia ebraică yir’at ’Adonay, „frica de Domnul”. În context veterotestamentar, evlavia presupune loialitate față de Legământ și devoțiune pentru Lege. De asemenea, înglobează atât ideea de cunoaștere a lui Dumnezeu, cât și reverența ca pas ce decurge natural din această cunoaștere.

În Epistolele Pastorale, eusébeia este folosit pentru a descrie modul de viață al creștinului autentic. Termenul este folosit de zece ori (8x în 1 Timotei, 1x în 2 Timotei și 1x în Tit). Înainte de a vedea valențele lui eusébeia într-un pasaj important, anume 1 Timotei 3:16, unde Pavel vorbește despre „taina evlaviei”, merită să ne oprim asupra înțelesului altor doi termeni din aceeași familie lexicală: adverbul eusebōs („în mod evlavios”) și verbul eusebeĩn („a trăi cu evlavie”). În Tit 2:11-12, apostolul Pavel ne spune că: „harul lui Dumnezeu ne învață să o rupem cu păgânătatea” și să trăim cu evlavie (gr. eusebōs).  Folosirea acestui adverb indică faptul că viața nouă este modelată de cunoașterea lui Dumnezeu. În 1 Timotei 5:4, Pavel scrie că, dacă o văduvă are copii sau nepoți, aceștia trebuie să învețe „să arate devoțiune” (eusebeĩn) mai întâi față de propria familie. Din context, rezultă că apostolul are în vedere datoria copiilor de a-i susține financiar pe părinți (într-o societate fără sistem de pensii sau asigurări sociale). În acest verset, eusébeia se suprapune în mod clar peste pietas așa cum o înțelegeau cititorii epopeei lui Vergiliu.

Evlavia, alături de dragoste și credință, este o virtute definitorie pentru viața creștină. Deși Pavel folosește un termen care are o istorie pre-creștină, în Pastorale termenul capătă o coloratură creștină, întrucât reverența față de ordinea socială izvorăște nu din frica zeilor, ci din cunoașterea Dumnezeului celui viu. Eusébeia este, așadar, expresia credinței noastre manifestate în viața de zi cu zi.

Secțiunea din 1 Timotei în care Pavel vorbește despre comportamentul lui Timotei în biserică se încheie cu o referire la „taina evlaviei” (tò tēs eusebéias mystḗrion), secvență care are o puternică încărcătură teologică. Până acum termenul a fost folosit pentru a descrie conduita creștină exemplară, care trebuie să fie un reper nu doar pentru cei din lume ci și pentru cei din biserică. Prin contrast, în 1 Tim. 3:16 termenul intră în alcătuirea unei formule abreviate („taina evlaviei”) care în termeni moderni are sensul de „religia creștină” (vezi expresia sinonimă din 1 Tim. 3:9: „taina credinței”). Că așa trebuie înțeleasă expresia rezultă din imnul hristologic care descrie pe scurt lucrarea mântuitoare a Domnului Isus, care începe cu întruparea și se sfârșește cu înălțarea în slavă.

În concluzie, eusébeia este un termen complex care se referă la viața creștină caracterizată de cunoașterea lui Dumnezeu,  devoțiunea față de familie și respectul față de instituțiile care formează țesutul social.

P.S. (later edit) Cum e folosit termenul „evlavios” în literatură sau în mass-media?

În Hotel Terra (de Simona Kiselevski, Cartea Românească, 2003, p. 100) găsesc următoarea utilizare: „Pe de altă parte, în preajma bisericii, alta e starea de spirit. Femei evlavioase, cu capetele acoperite de basmale, își fac zeci de cruci mărunte”.

Flacăra (2007): „Cu femei evlavioase și îndurerate, care au stat câteva ore la coadă ca să sărute, pentru ultima oară, mâna Patriarhului.”

Realitatea.net (AICI): „Femeile evlavioase cred cu tărie că, în urma acestui ritual, care durează 9 zile de miercuri consecutiv, ți se împlinește cea mai arzătoare dintre dorințe.”

Exemplele pot continua.


Aflu ieri de la un student că a apărut o nouă traducere a Bibliei, făcută de prof. univ. dr. Ion Socoteanu, eminent specialist în chirurgie cardiovasculară. Fiindcă de vreo 15 ani mă ocup asiduu de studierea traducerilor biblice românești, m-am umplut instant de mirare când am auzit de această versiune, apărută spontan, precum Atena din capul lui Zeus, în spațiul evanghelic românesc.

Traducătorul, precum vedeți din înregistrarea de mai jos, a fost invitat recent la emisiunea „Știrea cea bună”, moderată de Cornel Dărvășan, care lucrează pentru canalul A7Tv.

Din felul în care este prezentată această versiune, s-ar putea crede că ea este o ediție complet nouă, tradusă de la zero.

„Această Biblie este rezultatul unei munci titanice, de peste 20 de ani, a profesorului Ion Socoteanu”, anunță cu satisfacție moderatorul (minutul 17.30), iar invitatul tace aprobator și aprobă tacit.

Ca mai întotdeauna, când e vorba de traducerea Bibliei, lucrurile sunt mai complicate, după cum voi încerca să arăt mai jos, descâlcind astfel niște ițe care de multă vreme erau foarte încurcate.

Mai întâi, precizez de la bun început că versiunea apărută în 2017 este o republicare, cu intervenții minimale, a ediției GBV (București 2001). Mai jos un citat din prefață. E important să avem datele esențiale din capul locului, fiindcă vom reveni la această chestiune într-o postare viitoare.

Să purcedem acum la analiza principalelor idei prezentate în emisiune.

Cornel Dărvășan îl invită pe traducător să spună cum a apărut ideea noii versiuni.

Prof. Socoteanu începe prin a spune că, atunci când a început să citească literatură religioasă în alte limbi, a observat că citatele biblice nu se potriveau întotdeauna cu ce știa el din versiunea Cornilescu și că astfel a început să-și pună întrebarea „cine are dreptate”.

„Când am privit mai cu atenție, am văzut că traducerea noastră era o traducere literară, adică să sune bine, nu să respecte textul, adică o traducere literală”.

Deosebirile, adaugă reputatul cardiolog, nu erau dintre cele periferice sau lipsite de importanță.

Moderatorul îl invită să dea exemple.

Dr. Socoteanu se oprește, între altele, la 2 Corinteni 5:10, pasaj care în Cornilescu clasic zice așa:

„Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.”

Profesorul de cardiologie găsește în acest verset două pietre de poticnire.

Primo, n-ar fi potrivită introducerea termenului „răsplată”; secundo, nu merge să zici „răsplată pentru rău”.

Când aud de astfel de obiecții, îmi vine să mă apuc și eu de cardiologie, fiindcă îmi dau seama că îmi pierd vremea cu activitățile mele biblico-filologice.

„Nu este permis pentru Cuvântul lui Dumnezeu să-ți adaugi idei” (22.10), mai zice traducătorul.

Să vedem acum analiza versetului din 2 Cor. 5:10.

În Biblia GBV 2001 (care este mama versiunii Stephanus 2017) găsim următoarea soluție:

„Pentru că noi toți trebuie să fim arătați înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească cele făcute în trup, potrivit cu cele ce a făcut, fie bine, fie rău.”

Problemele cu această versiune pretins literală sunt mai multe. Le iau pe rând.

  • Secvența „să fim arătați” este neromânească. Nimeni nu vorbește așa, când zice că trebuie să apară la tribunal. Nu spun că „trebuie să fiu arătat astăzi la secția de poliție”, ci „trebuie să mă prezint la secția de poliție”. Nu se câștigă nicio iotă de literalism cu asemenea formulări de lemn.
  • Secvența „să primească cele făcute în trup” (ἵνα κομίσηται τὰ διὰ τοῦ σώματος) nu e suficient de literală, dacă tot ne-am amorezat lulea de literalism. Prof. Socoteanu spune că nu este permisă schimbarea unei iote din textul biblic, dar își permite să introducă în Biblie termenul „făcute”, care nu apare în textul grec! Dacă obiectăm că D. Cornilescu a introdus „răsplată”, atunci putem să obiectăm și că se introduce termenul „făcute”, nu?
  • Traducerea GBV-Socoteanu zice „în trup”, dar textul grec zice „prin trup” (διὰ τοῦ σώματος). Avem, desigur, la subsolul traducerii, varianta „prin trup”. Dar de ce ea nu apare în susul paginii? Oare nu cumva fiindcă „traducerea trebuie să sune bine”? Paradoxal, deși traducătorul reproșează versiunii cornilesciene preocuparea pentru naturalețe, acest criteriu nu este considerat tocmai de lepădat nici de traducătorul care se vrea (dar nu este!) literalist.

Și acum să propun o traducere cu adevărat literală, adică cea pe care ar fi trebuit să o producă prof. Socoteanu, dacă ar fi fost consecvent cu sine însuși:

Căci noi toți trebuie să ne arătăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să primească fiecare cele prin trup spre ce a făcut, fie bine, fie rău.

Cum vi se pare? Așa-i că v-ar plăcea o traducere literală pe acest calapod?

Revenind la text, subliniez cât se poate de apăsat că este perfect legitim să introduci termenul „răsplată” într-un text eliptic, care vorbește despre judecată. Asta nu înseamnă că adaugi la Cuvântul Domnului, ci că articulezi ideea care este implicită în text.

La judecată NU primești fapta comisă, ci răsplata pentru ea! Atât felul în care este folosit verbul komizo în textele clasice, cât și logica textului cer întregirea gândului paulin cu termenul „răsplată”, care aparține de drept contextului. Îl simți acolo, dacă ai simțurile hermeneutice suficient de dezvoltate.

Iar ideea că termenul „răsplată” este exclusiv pozitiv nu putea să se ivească decât în mintea cuiva care nu este suficient de atent la nuanțele limbii pe care o vorbește. De bună seamă, nu e suficient să te naști într-o limbă. Trebuie și să ai urechi să o auzi.

În română avem zicala foarte expresivă „după faptă și răsplată”, în care termenul „răsplată” funcționează cu ambele înțelesuri (recompensă sau pedeapsă). Am citit cu toții Povestea babei și a moșneagului, care ilustrează perfect ce înseamnă „după faptă și răsplată”. De altfel, parcurgerea cuvântului-titlu „răsplată” din Dicționarul-tezaur al limbii române va risipi orice îndoieli ar putea să mai aibă cineva cu privire la termen.

Pesemne că și Cornel Dărvășan e bântuit de niște îndoieli, căci ia taurul de coarne:

„Domnule profesor, v-ați apucat de studiat ebraică și greacă”? (22:40)

Răspunsul prof. Socoteanu este năucitor. Cu bold am marcat secțiunile care m-au lăsat cu gura căscată.

„M-am apucat, dar nu asta este esențialul! Sigur, a vorbi despre traducerea Bibliei… aceasta presupune cunoașterea limbilor originale. Nu asta este esența pentru traducerea Bibliei. Pentru traducerea Bibliei esența este accesul la manuscrise. La inventarierea manuscriselor. Aceasta a fost prima problemă. Apoi…, nu atât cunoașterea, pentru că este vorba de limbi nevorbite, limbi clasice, ci de gramatica lor. Astăzi există un Institutul internațional de studiu al manuscriselor sacre, unde totul se face computerizat. A gândi în secolul XXI că trebuie să știi limba ebraică și greacă veche, ca să faci o traducere, este anacronic. Aceasta era, să zicem, o necesitate pentru a doua jumătate a sec. XIX. De atunci nu mai era asta problema. Problemele erau de cu totul alt ordin: cum să accesezi manuscrise, câte manuscrise sunt…”

„Și dvs. cum ați procedat?”, întreabă moderatorul.

„Pentru mine a fost importantă existența acestui institut care poate fi accesat și prin metode de actualitate, prin metode moderne…”

(Adică nu tu greacă, nu tu ebraică, fiindcă avem un Institut internațional. Care o fi acela, stau și mă întreb. O fi INTF, cel din Münster, unde am lucrat și eu o vară, digitizând și indexând manuscrise bizantine? Misterul persistă, fiindcă moderatorul nu cere detalii.)

„Și ați luat de la sursă manuscrise…”

„Sigur…! Pentru că pentru oricine vrea să traducă, primul lucru este să ai aceste manuscrise. Apoi să ai cunoștințe de limbă, apoi de gramatică veche, nu doar de limbă, pentru că nu e limbă vorbită. Deci din punct de vedere tehnic sunt cu totul altele problemele necesare pentru a aborda o traducere…”

Carevasăzică, sunt un anacronic de secol XIX, rătăcit în modernitatea secolului XXI.

Eu, cu gândirea mea revolută, credeam că pentru a te apuca de o traducere trebuie să cunoști cât mai bine limba veche în care s-a scris textul.

Dar prof. Socoteanu îmi spune că nu limba contează, ci manuscrisele!

Și manuscrisele acelea, întreb eu, în ce limbă le citești?

Cum poți să citești manuscrise grecești vechi, dacă nu cunoști limba respectivă? Papirusurile, de pildă, necesită nu doar o bună cunoaștere a limbii grecești, ci și cunoștințe avansate de codicologie.

Profit de ocazie să întreb: Câte manuscrise grecești a ținut în mână și studiat prof. Socoteanu? În ce fel le-a luat „de la sursă”? Și de ce îi trebuie lui manuscrise, dacă astăzi există ediții critice făcute de specialiști care nu se ocupă de cardiologie de luni până vineri și de colaționarea manuscriselor în week-end?

De ce îi zăpăcim și intoxicăm cu falsuri pe cititorii care nu sunt în stare să deosebească dreapta de stânga, atunci când vine vorba de traducerea Bibliei și manuscrise?

(Va urma)


Un cititor îmi lasă pe blog următorul comentariu:

În legătură cu transcrierea Numelui Domnului, Hristos versus Cristos, am văzut că unele versiuni contemporane merg pe varianta latinizată. Văd că în EDCR se păstrează varianta grecească. Am auzit pe unii care spun că ar trebui făcută adaptarea de la Hristos la Cristos pentru că noi suntem „creștini”, nu „hreștini”. De curiozitate, a stârnit vreo dezbatere această formă în comitetele EDCR, sau a fost ceva de la sine înțeles?

Da, au fost discuții în comitetele SBIR în legătură cu numele Isus Hristos și s-a ajuns la concluzia că trebuie păstrată legătura cu ediția Cornilescu clasică.

Este drept că unele versiuni românești au început să introducă forma „Cristos”, dar nu cred că ea are circulație largă în bisericile neoprotestante. Din ceea ce știu eu, bisericile penticostale și cele adventiste folosesc forma cornilesciană clasică: Isus Hristos. Varianta „Cristos” pare să fie agreată mai cu seamă în bisericile baptiste (dar nu în toate). Cu privire la bisericile creștine după Evanghelie nu mă pot pronunța. Cred însă că și ele sunt conservatoare în această privință. Deci strict din perspectiva cititorilor pe care îi vizăm, nu ar fi recomandată schimbarea numelui.

Lăsând la o parte preferințele „confesionale”, dacă le pot numi așa, eu unul pledez pentru forma „Isus Hristos” din următoarele considerente:

(1) este forma folosită de Cornilescu însuși începând cu versiunea 1924 (în 1921 avem „Iisus Hristos”. Precizez aici că forma „Iisus Hristos” nu ar trebui socotită „strict ortodoxă”, de vreme ce ea apare și în versiuni protestante precum Iași 1874, versiune folosită de credincioșii baptiști și adventiști până la apariția versiunii Cornilescu).

(2) Forma „Hristos” are o tradiție venerabilă în română, fiindcă urcă până la primele traduceri românești (Coresi, 1561 ș. urm.). E limpede că forma „Hristos” e influența slavonismului în cultura română. Dar, oricât de latini ne-ar plăcea să fim, nu putem scăpa de „iubirea” (liubov-ul) și „dragostea” slavonești, de „Duh” și de alți termeni similari, după cum nu putem scăpa nici de „mântuirea” maghiară. Considerăm că sunt inacceptabile „salvarea intrată în casă” ori „amorul lui Dumnezeu”.

Apropo, unul dintre miturile de succes induse de școala românească este că noi suntem o insulă (virgină) de latinitate într-o mare slavă. În fapt, în lunga ei copilărie, cultura română a supt cu nesaț laptele slavonismului cultural, chiar dacă acum, la maturitate, se sfiește să recunoască acest adevăr.

(3) Creștinul majoritar mediu (dar nu știu dacă și foarte binevoitor) încă primește și vehiculează trăsnăi de genul „Isus cu un i înseamnă măgar”. Dacă și la forma „Hristos” se renunță, introducem o distanță suplimentară între noi, evanghelicii, și populația majoritară. Deși publicul-țintă al edițiilor Cornilescu nu este alcătuit din ortodocșii, e bine să păstrăm ușa de acces mai larg deschisă, folosind o formă a numelui care e mai aproape de uzul răsăritean.

(4) Dacă avem în vedere criteriul eufoniei, aș zice că formule de tipul „ca Cristos” sunt mai supărătoare decât „ca Hristos”. A doua variantă atenuează un pic din efectul sonor neplăcut.

(5) Avem în română cuvinte de origine ucraineană sau rusă (cu etimon slavon, în orice caz) care au combinația „hr” la început: hrib, hrean, hrubă, hram. Unele fac parte din uzual: hrană, hrăni, hrănitor. Dacă forma „Hristos” ar fi fost singura din această categorie, aș fi avut dubii cu privire la păstrarea ei.

(6) Chi-ul grecesc nu a dat peste tot în română „c”. Zicem „arhanghel, har, harismă („carisma” aș lăsa-o pentru politicieni și actori) hartă, hârtie, hărui, heruvim”, nu „car, carismă, cartă, cârtie, cheruvim etc.” Mai avem și câte un „hrisov” sau un „hronic” în limba veche, pe filieră neogreacă. Zicem „crizantemă”, dar și „Hrisant Notara”.

(7) E drept că spunem „creștini” (nu „hreștini”), dar, dacă vrem să mergem până la capăt cu argumentul uzului „din popor”, ar trebui să zicem *Gézu / Jézu *Crist(u) sau Criștu(u), cum presupun lingviștii că se spunea în perioada românei vechi, pentru care nu avem atestări scrise.

(8) Faptul că românul nedus la biserică înjură de „cristoși” ar putea fi un argument suplimentar ca în biserică să zicem și să scriem „Hristos”.


La rugămintea unui cititor interesat de textul versiunii revizuite a Bibliei Cornilescu, public mai jos un capitol din ultima carte a Bibliei.

Paginarea EDCR a trecut de jumătate. Ultima carte paginată este Romani, deci în prima săptămână din ianuarie 2019 vom avea probabil noi fișiere de verificat. Dacă planurile merg așa cum ne dorim, vom avea textul tipărit către finalul lunii ianuarie.

Munca depusă în cei trei ani și jumătate de la începerea proiectului de revizuire a fost intensă, deci satisfacția de a vedea NT tipărit va fi pe măsură.

Fiindcă astăzi este ultima zi din an, vă urez bucurii și binecuvântări din belșug! Îndurarea Domnului și Mântuitorului nostru să ne însoțească pe toți!

Mai jos capitolul 18 din Apocalipsa, acest amestec dulce-amar de tragic și sublim, de lamentație și jubilație.

Căderea Babilonului

1 După aceea, am văzut coborându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; și pământul s-a luminat de slava lui. 2 El a strigat cu glas tare și a zis:

„A căzut, a căzut Babilonul cel mare!

A ajuns locuință a demonilor,

închisoare a oricărui duh necurat,

închisoare a oricărei păsări necurate,

închisoare a oricărei fiare necurate și respingătoare,

3 pentru că din vinul mâniei desfrâului ei

au băut toate neamurile

și împărații pământului s-au desfrânat cu ea

și negustorii pământului prin risipa desfătării ei s-au îmbogățit.”

4 Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea:

„Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu,

ca să nu fiți părtași la păcatele ei

și să nu fiți loviți cu urgiile ei!

5 Căci până la cer s-au îngrămădit păcatele ei

și Dumnezeu Și-a adus aminte de nelegiuirile ei.

6 Răsplătiți-i cum v-a răsplătit și ea!

Dați-i de două ori pentru faptele ei!

În potirul amestecat de ea turnați îndoit!

7 Pe cât s-a slăvit și s-a desfătat,

pe atât dați-i chin și tânguire!

Fiindcă zice în inima ei:

«Sunt împărăteasă,

nu sunt văduvă,

nu voi cunoaște nicidecum tânguirea.»

8 De aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei:

molima, tânguirea și foametea.

Și va fi mistuită de foc,

pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare.

9 Vor plânge și vor boci după ea împărații pământului, care s-au desfrânat și s-au desfătat cu ea, când vor vedea fumul arderii ei. 10 Vor sta departe, de teama chinului ei, și vor zice:

«Vai! vai! cetatea cea mare,

Babilon, cetatea cea tare!

Într-un ceas ți-a venit judecata!»

11 Negustorii pământului plâng și jelesc după ea, pentru că nimeni nu le mai cumpără marfa: 12 marfă de aur, argint, pietre scumpe, mărgăritare, in subțire, purpură, mătase și țesături stacojii, felurite soiuri de lemn parfumat, felurite vase de fildeș, de lemn scump, de aramă, de fier și de marmură, 13 scorțișoară, mirodenii, ierburi aromate, mir, tămâie, vin, ulei, floarea făinii, grâu, vite, oi, cai, căruțe, trupuri și suflete de oameni.

14 Și roadele râvnite de sufletul tău

s-au dus de la tine.

Toate lucrurile alese, strălucite,

au pierit de la tine

și nicidecum nu le vei mai găsi.

15 Cei ce fac negoț cu aceste lucruri, care s-au îmbogățit de pe urma ei, vor sta departe, de teama chinului ei. Vor plânge, se vor tângui 16 și vor zice:

«Vai! vai! Cetatea cea mare,

care era îmbrăcată în in subțire,

în purpură și stacojiu,

care era împodobită cu aur,

pietre scumpe și mărgăritare!

17 Într-un ceas s-au prăpădit atâtea bogății!»

Și toți cârmacii, toți cei ce merg cu corabia în vreun loc, corăbieri și toți cei ce lucrează pe mare stăteau departe 18 și, când au văzut fumul arderii ei, au început să strige: «Cine mai este asemenea cetății celei mari?» 19 Și își aruncau țărână în cap, plângeau, se tânguiau, țipau și ziceau:

«Vai! vai! Cetatea cea mare!

Toți cei ce aveau corăbii pe mare s-au îmbogățit

în urma belșugului ei,

dar într-un ceas a fost pustiită!»

20 Bucură-te de ea, cerule,

și voi, sfinților, apostolilor și profeților,

pentru că Dumnezeu a judecat-o și v-a făcut dreptate!”

21 Atunci, un înger puternic a ridicat o piatră ca o piatră uriașă de moară, a aruncat-o în mare și a zis:

„Cu așa repeziciune va fi aruncat

Babilonul, cetatea cea mare,

și nu va mai fi găsit!

22 Sunetul celor ce cântă din harfă,

sunetul muzicanților,

al celor ce cântă din fluiere și trâmbițe,

nu se va mai auzi în tine.

Niciun meșter în vreun meșteșug oarecare

nu se va mai găsi la tine,

și uruitul morii

nu se va mai auzi în tine.

23 Lumina lămpii

nu va mai lumina în tine

și glasul mirelui și al miresei

nu se va mai auzi în tine,

pentru că negustorii tăi erau mai-marii pământului,

pentru că prin vrăjitoria ta

au fost amăgite toate neamurile.”

24 Și pentru că în ea a fost găsit sângele profeților și al sfinților

și al tuturor celor ce au fost înjunghiați pe pământ.

Pagina următoare »