Traducerea Noului Testament



În pregătirea unei conferințe pe care trebuie să o țin luna asta la Beijing, la Universitatea Minzu, m-am aplecat din nou asupra unor traduceri vechi ale Scripturii în limba română.

Mi se confirmă iar și iar că editorul sau traducătorul de texte vechi trebuie să cunoască din scoarță în scoarță materialul pe care îl editează / traduce.

Văd în transcrierea Evangheliei după Ioan o eroare de împărțire care își are cauza în insuficienta cunoaștere a conținutului pericopei transcrise.

Secvența „Și tremișii era de la farisei și întrebară etc.” constituie începutul unui enunț nou. Din neatenție, editorul textului l-a pus după „Isaia proroc”.


După eforturi susținute, făcute de diverse echipe de programatori și specialiști IT, avem în sfârșit bucuria să anunțăm prezența textului NT EDCR în mai multe app-uri de profil.

Cititorii români sunt probabil foarte familiarizați cu app-ul eBiblia, al cărei palmares de versiuni românești cu greu poate fi concurat.

Puteți citi aceste versiuni pe site-ul https://my.ebiblia.ro/app/#_

Între multele avantaje pe care le oferă acest site (și app-ul aferent) se numără posibilitatea de a citi în paralel mai multe versiuni.

Un alt app foarte popular este YouVersion. https://www.youversion.com/

Nu în ultimul rând, Societatea Biblică Interconfesională din România, care deține copyrightul pentru EDCR, are un app (AICI) în care a fost adăugat recent și textul revizuit (2019). Tot aici puteți găsi două versiuni românești audio.


Articol scris în colaborare cu Sorin Ion Loghin

Dintre multele învățături pe care le găsim în Sfânta Scriptură, cele mai ușor de înțeles se găsesc în listele de calități pe care Apostolul Pavel le-a inclus în Epistolele Pastorale. Aceste liste stau ca îndrumar pentru cei puși în slujba Domnului și nu numai. Între calitățile enumerate de Pavel se află și termenul kόsmios; acesta este important fiindcă el arată interesul Apostolului nu doar pentru calitățile care țin de caracter (chibzuință, înțelepciune, ospitalitate), ci și pentru cele care țin de exteriorul persoanei.

Modul în care cititorii Scripturii înțeleg textul, în special cei ce nu au acces direct la textul grecesc, depinde de calitatea muncii făcute de traducători. În cazul acestui termen, traducătorii au întâmpinat și întâmpină dificultăți, din cauza faptului că el nu este ușor de tradus. Cititorii care vor avea răbdarea să consulte 11 traduceri, din perioade de timp diferite (1648-2017), vor putea observa evoluția modului în care a fost abordat termenul kόsmios. Pe scurt, printre echivalenții folosiți se numără: „cinstit”, „smerit”, „bine rânduit”, „modest”, „cuviincios”, „decent”. O analiză mai atentă arată că cele mai multe traduceri au preferat termenul „cuviincios”. Problema cu acești echivalenți este că ei nu redau în mod satisfăcător înțelesul lui kόsmios, drept care cititorii pierd ocazia de a sesiza bogatul spectru de nuanțe asociate acestui termen.

Înainte de a analiza pasajele în care este folosit termenul în Noul Testament, vom arunca o privire asupra câtorva texte din perioada clasică. Ar trebui să mai precizăm și că termenul kόsmios derivă de la kόsmos, „ordine”, „podoabă” (ulterior și „ordine a lucrurilor”, „lume”). În textele pre-creștine, kόsmios îl descrie pe omul care se autodisciplinează și care, în virtutea moralității sale înalte, devine vrednic de respect. Ca termen filozofic, kόsmios cuprindea idealul grecesc al ordinii, al autocontrolului, al măsurii și al echilibrului. Valența filozofică se poate observa foarte bine în cele spuse de Platon: „Or, filosoful, având de-a face cu ceea ce este divin și supus ordinii (kosmíō), devine și el o ființă supusă ordinii și divină, în măsura în care aceasta este posibilă pentru un om” (Republica, VI.12, 500 C-D, trad. Andrei Cornea). În loc de „supus ordinii” am putea spune „caracterizat de ordine”, iar ideea din dialogul platonician ar rămâne în esență aceeași.

Cu timpul, sensul termenului s-a îngustat, kόsmios fiind folosit mai ales pentru a denumi o calitate socială. În operele autorilor greci, este folosit pentru a completa profilul cetățeanului model, care își vede liniștit de ale sale, își muncește în tihnă peticul de pământ și caută să se achite cu grijă de sarcinile care îi revin.

În Noul Testament, kόsmios înregistrează doar două ocurențe, ambele în 1 Timotei. Prima dintre ele este folosită în legătură cu îmbrăcămintea femeilor creștine. A doua ocurență apare într-o înșiruire de calități care trebuie să-l caracterizeze pe epískopos, conducătorul comunității creștine. Având în vedere istoria utilizării termenului în perioada clasică, facem precizarea că adjectivul kόsmios nu vizează doar aspectul exterior sau comportamentul, cu toate că și acestea au un rol important, ci se referă și la omul lăuntric. Distincția „interior-exterior” nu trebuie însă accentuată prea mult, fiindcă exteriorul este frecvent expresia interiorului.

Dacă traducem literal textul din 1 Timotei 2:9 (păstrând, așadar, în mod conștient cacofonia pe care numai cu un artificiu stilistic o putem evita), ajungem la următorul text: „Tot astfel, femeile să se împodobească cu îmbrăcăminte kόsmios, cu modestie și decență, nu cu împletituri [de păr], nici cu aur, cu mărgăritare sau cu haine scumpe”. Versetul descrie succint femeia a cărei ținută este „în ordine”, respectabilă, chiar modestă, elemente exterioare consonante cu profilul spiritual al cuiva care profesează theosébeia, adică reverența pentru Dumnezeu (1 Tim. 2:10).

Cu privire la 1 Timotei 3:2, ne putem întreba dacă Pavel are în vedere aspectul interior sau dacă, precum în pasajul precedent, kόsmios capătă o valență exterioară și descrie ținuta episcopului. Totuși, prezența adjectivului sṓphrōn („chibzuit”) în același verset nu ne dă voie să pierdem din vedere dimensiunea interioară, cea exterioară fiind doar o dovadă a chibzuinței. S-ar spune că sṓphrōn este la nivelul caracterului ceea ce kόsmios este la nivelul exteriorului.

După cum precizam la începutul articolului, kόsmios le-a creat dificultăți traducătorilor, iar mulți dintre ei n-au reușit să-i redea sensul suficient de bine. De exemplu, termeni precum „smerit” (Noul Testament de la Alba Iulia, 1648) sau „bine întocmit” (Biblia de la București, 1688) îl duc pe cititor într-un alt teritoriu semantic decât cel dorit de Pavel. Din fericire, această problemă a fost rezolvată în  versiunile moderne, care limpezesc textul paulin. În Biblia catolică (2013) cele două ocurențe ale lui kόsmios sunt traduse prin „decentă” (1 Tim. 2:9), respectiv „cuviincios” (1 Tim. 3:2). NTR (2017) propune perechea „decentă” și „respectabil”.

În ediția sa princeps (NT 1920), Cornilescu folosește o parafrază pentru prima ocurență: „în chip cuviincios”, soluție inspirată din versiunea Segond (d’une manière décente). Lista de calități „episcopale” conține o parafrază și mai generoasă: „cu rânduială în purtarea lui”. Abia în urma revizuirii întreprinse la cererea Societății Biblice Britanice s-a ajuns la formula pe care o cunoaștem: „vrednic de cinste”. Aceasta are însă dezavantajul că introduce o anumită ambiguitate, fiindcă astăzi cititorul tinde să asocieze „cinstea” cu ideea de „corectitudine”, nu cu cea de „onoare”, care trebuie să fi fost în intenția lui Cornilescu. În EDCR s-a optat pentru termenul „prezentabil”, care are avantajul că evocă spectrul de asocieri „estetice” ale lui ksmos (ordine, bună rânduială, podoabă, ornament).

În concluzie, kόsmios este un termen întâlnit frecvent în discursul etico-filozofic al autorilor clasici de limbă greacă. Același termen este folosit de Apostolul Pavel în listele de calități pe care le găsim în Epistolele Pastorale. Termenul vizează dimensiunea interioară a omului chibzuit, calitate manifestată în exterior prin îmbrăcăminte și comportament. Aplicat explicit conducătorilor creștini, întrucât ei sunt cei mai vizibili și trebuie să constituie exemple pentru toată comunitatea, termenul reprezintă un prag etic spre care sunt îndemnați să urce și cei care nu sunt chemați să ocupe funcții de conducere.


Mai jos câteva observații asupra unui termen important din Epistolele Pastorale. Sper că niciunul dintre cititorii blogului nu are intoleranță la gluten exegetic.

Precizez că textul a fost scris la două mâini, în coautorat cu Sorin Loghin.

***

Termenul semnόs le-a pus probleme traducătorilor, deoarece găsirea unui echivalent românesc adecvat nu este o sarcină tocmai ușoară. Dacă vom avea curiozitatea (și răbdarea) de a consulta zece traduceri românești reprezentative (publicate în intervalul 1648–2017), vom observa că majoritatea traducătorilor au preferat să traducă termenul semnόs prin „cinstit”, echivalent care conține o nuanță de ambiguitate, în cel mai bun caz. În cel mai rău caz, termenul îl induce în eroare pe cititor, dând impresia că, atunci când cere ca un diacon să fie semnόs, Pavel are în vedere corectitudinea. Or, diaconii trebuie să fie integri, dar nu acest atribut este cel care deschide lista calităților din 1 Tim. 3:8.

Revenind la traducerea termenului, constatăm că el a fost redat în fel și chip în tradiția biblică românească, ceea ce este un indiciu clar că traducătorii au făcut numeroase încercări de a-l echivala corect în limba română. Între echivalenții pe care îi găsim se numără „smerit”, „moderat”, „modest”, „cucernic” și „onorabil”. Înainte de a vedea cum poate fi rezolvată problema cauzată de dificultatea traducerii termenului semnόs, vom face o incursiune în perioada clasică, pentru a observa sensul cu care a fost folosit termenul în sursele precreștine.

În literatura clasică semnόs este folosit pentru a denumi persoane și chiar lucruri care inspiră reverență. În unele contexte el aproximează ceea ce noi am putea numi „splendid”, „magnific” și „nobil”. În cel mai înalt sens, termenul este o calitate atribuită zeilor și, prin extensie, obiectelor cultice care sunt într-o strânsă legătură cu aceștia. Deși semnόs nu exclude dimensiunea interioară, din cele mai multe texte reiese că latura exterioară este cea privilegiată. De exemplu, în Antichități iudaice (VI.332), Iosif Flaviu folosește termenul pentru a descrie personajul pe care îl vede vrăjitoarea din Endor: „La apariția acestuia, femeia s-a fâstâcit în fața bărbatului semeț (semnόn) și plin de măreție divină și, tulburată de înfățișarea, lui a exclamat «Oare nu ești tu regele Saul?»” (trad. de I. Acsan). Din context reiese că în viziunea necromantei (sau a lui Iosif Flaviu?) profetul este caracterizat de prestanță și gravitate. Un om descris ca semnόs este demn, are un comportament onorabil și urmează un standard moral înalt, calități care se manifestă în exterior și atrag respectul celorlalți.

În Septuaginta sensul termenului nu este diferit de cel atestat în perioada clasică. După cum precizam mai sus, semnόs este o caracteristică a locurilor care sunt sub protecția divinității. Un derivat al lui semnόs este folosit cu referire la Templul. Când Heliodor, reprezentantul regelui Seleucos, vine la Ierusalim cu gând să confiște banii depozitați în incinta sacră, marele preot se opune ferm, arătând că „nu se poate să fie nedreptățiți cei care au avut încredere în sfințenia locului, în măreția (semnόtēti) și inviolabilitatea unui templu cinstit de toată lumea” (2 Mac. 3:12). Adjectivul mai este folosit pentru a descrie oameni care prin comportamentul lor au câștigat admirația nu doar a celor din jur, ci și a generațiilor viitoare. În discursul pe care îl ține înainte de a fi martirizat, Eleazar îi spune torționarului său „Nu-mi vei pângări gura venerabilă (semnόn) de bătrân și nici nu vei întina apusul unei vieți trăite după lege”  (4 Mac. 5:36).

În Epistolele Pastorale semnόs este o calitate cerută persoanelor aflate în funcții de conducere, deoarece, printr-o purtare adecvată, ei se bucură de prețuirea celor din jur. Diaconii trebuie să fie semnόi (1 Tim. 3:8), deoarece ei fac o slujbă publică, iar printr-o ținută serioasă și onorabilă inspiră respect. Aceeași virtute este foarte apreciată în cazul femeilor, prin urmare Pavel o include în lista destinată acestora (1 Tim. 3:11). Exegeții încă nu s-au pus de acord dacă termenul gynḗ, folosit în context, trebuie tradus prin „femeie”, caz în care Pavel s-ar adresa femeilor care desfășoară o slujire diaconală, sau prin „soție”, caz în care pasajul vorbește despre soțiile diaconilor. Indiferent cum înțelegem termenul, este limpede că Pavel cere ca femeile să fie caracterizate de un comportament rezervat, discreție și stăpânire de sine în orice împrejurări. În Tit 2:2, Pavel lărgește orizontul listelor de calități și nu-i mai vizează exclusiv pe liderii bisericii (aici presbýtēs trebuie înțeles ca bătrân, membru al bisericii, nu ca prezbiter, conducător). Apostolul se referă la întreaga congregație și cere ca toți să fie semnόi.

După cum precizam la începutul articolului, semnόs este un termen greu de tradus, iar adjectivul „cinstit”, folosit în traducerile românești, îl poate induce în eroare pe cititor. Din fericire, traducerile recente au rezolvat această problemă. În Biblia catolică (2013) termenul a fost tradus prin „demn”, iar în NTR 3.0 prin „onorabil”. Dat fiind că versiunea Cornilescu 1924 traduce termenul prin doi termeni diferiți („cinstit” și „vrednic de cinste”), în Ediția Dumitru Cornilescu Revizuită (EDCR) echivalarea s-a făcut, în toate cele trei cazuri, prin adjectivul „demn”.

În concluzie, grecescul semnόs descrie lucruri și persoane care inspiră reverență și respect, fie sub aspect estetic, fie în domeniul moral. Această calitate trebuie să fie apanajul persoanele aflate în poziții de conducere, al femeilor și al creștinilor în general, deoarece ținuta membrilor bisericii, indiferent de rolul pe care îl îndeplinesc aceștia, este o mărturie importantă în arena publică.


Update: Meditând „în background” la subiectul acestei postări, mi-am adus aminte de alte pasaje care m-au intrigat profund în trecut: Deuteronom 7:7 („Nu doar pentru că întreceți la număr…”) și Galateni 1:7 („Nu doar că este o altă Evanghelie…”). Pe ambele le-aș fi socotit, la prima vedere, greșeli de traducere. Când însă iei la puricat versiunile biblice mai vechi, descoperi cu surprindere că acel „doar” trebuie să fi fost, pentru Cornilescu, echivalentul lui „doară” (vezi ediția Biblia 1874).

Așadar, în Deut. 7:7 sensul avut în vedere de Cornilescu era: „Nu doară pentru că întreceți la număr…”. Noi, în limbaj modern, am zice „Nu pentru că ați întrece la număr…”.

În toate cele trei pasaje (Deuteronom, Galateni, 2 Corinteni), acel „doar” din versiunea Cornilescu clasică ar trebui eliminat, fiindcă el îl va duce în eroare pe cititorul care nu are informațiile de context.

***

Deși lucrez de mai bine de patru ani cu un text „cornilescian” nou (la EDCR mă refer), recitesc uneori din versiunea Cornilescu „clasică”.

Astăzi, în timp ce parcurgeam 2 Corinteni, mi-a atras atenția versetul din finalul capitolului 1 al acestei epistole:

„Nu doar că am avea stăpânire peste credința voastră, dar vrem să lucrăm și noi împreună la bucuria voastră, căci stați tari în credință.”

Chiar și fără să faci exegeză aprofundată la acest pasaj, versetul sună ciudat. În versiunea curentă, Pavel dă impresia că spune „avem stăpânire peste credința voastră, la care trebuie adăugat faptul că vrem să lucram etc.”. Știind însă că în primul capitol Pavel vrea să lege rănile sufletești ale destinatarilor (nu să toarne sare!), mi-am zis să arunc o privire în NT Cornilescu 1920. Nu-mi venea la socoteală, vezi bine, ca traducătorul să fi făcut o asemenea gafă.

În textul din ediția princeps văd că e tradus bine: „Nu doară că am avea stăpânire peste credința voastră”. Folosirea lui „doară” în prima versiune dă textului o altă coloratură. Între „doar” și „doară” e o diferență capitală. Noi folosim astăzi secvența „nu doar că” pentru a institui o premisă pe care o socotim validă și care e urmată de alte afirmații.

Potrivit acestei înțelegeri, Pavel afirmă că „are stăpânire” peste credința corintenilor. Or, premisa aceasta este greșită. Apostolul spune taman pe dos! Că nu face pe șeful în relația cu membrii bisericii din Corint.

Și acum, întrebarea care mă frământă: Cum s-a ajuns de la „nu doară că” la „nu doar că”?

Să fie aici mâna lui Cornilescu? Sau poate a celor care au tipărit textul? Ediția din 1924 a fost tipărită în Germania. Știm că unele erori s-a strecurat (rânduri tipărite greșit) care au fost corectate în edițiile ulterioare.

În orice caz, pentru ca această eroare să fie corectată, voi propune Societății Biblice Britanice / Societății Biblice Interconfesionale eliminarea lui „doar”, fiindcă termenul, judecat după exigențele moderne, nu are ce căuta acolo.

Sensul corect al textului este următorul:

„Nu că am avea stăpânire peste credința voastră, dar vrem să lucrăm și noi împreună la bucuria voastră, căci stați tari în credință.”


A ajuns la cinstitele noastre urechi vestea că părintele Octavian Picioruș lucrează cu spor la realizarea unei noi traduceri a Bibliei. Fiindcă ostenitorii ortodocși în câmpul traducerii Bibliei parcă nu sunt așa de mulți ca cei protestanți (am în vedere epoca post-revoluționară), vestea nu poate decât să ne bucure.

Ni s-a dat ocazia să citim traducerea capitolului 8 din Epistola către Evrei, în versiunea părintelui Picioruș, și nu mică ne-a fost mirarea să constatăm că traducătorul folosește termenul „făgăduință” pentru a traduce grecescul διαθήκη, redat îndeobște în română prin „legământ” sau „testament”

Înainte de a comenta echivalentul ales de părintele Picioruș, vom spune că în versiunea sinodală actuală traducerea lui διαθήκη se face prin cel puțin patru termeni: Lege, legământ, așezământ și testament. (Dacă scotocim mai atent, s-ar putea să găsim mai mulți).

În relatarea serbării Paștelui, traducătorii români au folosit Lege (!). Vi-l puteți imagina pe Hristos zicând: „Acest pahar este Legea cea nouă întru Sângele Meu”? Eu unul nu pot.

Prin contrast, în Fapte 3:25 întâlnim echivalentul firesc: „Voi sunteți fiii proorocilor și ai legământului pe care l-a încheiat Dumnezeu cu părinții noștri”.

Aceeași redare, corectă, o întâlnim în Romani 9:4: „Ale cărora sunt înfierea și slava și legămintele (διαθῆκαι) și Legea (νομοθεσία, recte „darea Legii”).

Ceilalți doi termeni (așezământ și testament) îi găsiți în Evrei 9.

Dar să revenim la traducerea părintelui Picioruș. Sunt mai multe motive pentru care suntem de părere că redarea lui διαθήκη prin „făgăduință” este eronată.

(1) Există un alt termen grec care trebuie tradus prin „făgăduință”. Ne referim la ἐπαγγελία, care joacă un rol important în argumentația teologică a Epistolei către Evrei. În traducerea actuală a părintelui Picioruș, cei doi termeni nu sunt diferențiați (v. 6), ceea ce este o pierdere pentru textul tradus și, implicit, pentru cititor.

 (2) διαθήκη intră în sintagme precum τὴν κιβωτὸν τῆς διαθήκης  (Evr. 9:4). Vom zice „chivotul făgăduinței” sau, cum s-a îndătinat,  „chivotul legământului”? Observăm în treacăt că aici Sinodala are „chivotul Așezământului” (!). Probabil această soluție e importată de la Nitzulescu.

(3) În Evrei 9:20 se face trimitere (cu citat cu tot) la Exod 24:8, loc în care Dumnezeu încheie legământ (nu făgăduință!) cu poporul Israel. Legăturile teologice dintre VT și NT nu trebuie tăiate prin cuvinte care nu reflectă fidel teologia veterotestamentară.

Formularea „voi săvârși cu casa lui Israil (!) și cu casa lui Iudas (!) făgăduința cea nouă” e de un literalism crâncen. În românește nu zicem niciodată „săvârșesc o făgăduință”. Un preot ortodox „săvârșește liturghia”. Un politician român „săvârșește ticăloșii”.

În românește „făgăduință” se combină optim cu „a face”.

Și nici nu zicem „fac o făgăduință cu cineva” („Nu după făgăduința pe care am făcut-o cu părinții lor”; v. 9 din traducerea părintelui Picioruș), ci „cuiva”.


Fiindcă secțiunea introductivă a EDCR este deja paginată, o pot supune atenției publicului. În prezent sunt așezate în pagină Evangheliile, Fapte și o parte din epistole (Romani – 2 Timotei).

Mai jos găsiți un fragment de text. Fișierul integral, sub formă de PDF, poate fi găsit AICI.

***

Cuvânt către cititor

  1. Revizuirea Bibliei Cornilescu – o datorie veche de aproape un secol

Istoria Bibliei traduse de Dumitru Cornilescu (1891–1975) se împletește strâns cu istoria din ultimul secol a bisericilor neoprotestante românești. Publicată în 1921 și revizuită în perioada 1923–1924, la cererea și sub îndrumarea directă a Societății Biblice Britanice (SBB), versiunea Cornilescu s-a impus relativ repede în conștiința cititorilor români, fiind folosită, în perioada comunistă, inclusiv de protestanții istorici ori de catolici și ortodocși.

Deși în general SBB nu a adoptat versiuni realizate de un singur traducător, pentru spațiul românesc a făcut o excepție datorită primirii entuziaste de care a avut parte versiunea lui Dumitru Cornilescu în primii ani de la tipărirea și difuzarea ei. Tot în această perioadă, conducerea executivă a SBB a avut în intenție o revizuire atentă a textului. Acest proces ar fi urmat să se realizeze prin compararea minuțioasă a textului românesc cu originalele ebraic și aramaic (pentru VT), respectiv grec (pentru NT). Din cauza bolii care l-a afectat o vreme, Dumitru Cornilescu, stabilit între timp în Elveția, nu a mai reușit să înceapă laborioasa activitate planificată de SBB, astfel că ideea a căzut în uitare. Problema revizuirii a revenit în actualitate după evenimentele prilejuite de a 90-a aniversare a Bibliei Cornilescu, în 2014.

În primăvara anului 2015, Societatea Biblică Interconfesională din România (SBIR) a făcut demersurile necesare constituirii unui Comitet de Revizuire, alcătuit din specialiști desemnați de confesiunile neoprotestante din România (Biserica Adventistă, Biserica Baptistă, Biserica Penticostală). În echipa de revizori au fost desemnați următorii cercetători: Emanuel Conțac, Laurențiu Ionescu, Florin Lăiu, Laurențiu Moț, Gelu Păcurar, Dragoș Ștefănică, Silviu Tatu, Ciprian Terinte, Cristinel Sava (revizor literar).

În aceeași perioadă s-a cristalizat și Comitetul Pastoral al revizuirii, alcătuit din patru pastori aparținând principalelor confesiuni neoprotestante: Ioan Brie (Biserica Penticostală), Corneliu Boingeanu (Biserica Baptistă), Ieremia Rusu (Biserica Creștină după Evanghelie), Iacob Pop (Biserica Adventistă).

În vederea unei verificări și diortosiri atente, fiecărei cărți din Scriptură i-au fost alocați doi revizori care să parcurgă succesiv textul: sarcina celui dintâi a fost de a se asigura că traducerea se aliniază fidel la original; rolul celui de al doilea revizor a fost de a verifica munca făcută de colegul său. Eventualele divergențe survenite în urma acestei prime etape au fost aduse pe masa Comitetului de Revizuire, soluțiile fiind adoptate prin consens, în urma unor discuții ample, sau, în mod excepțional, prin supunere la vot. Îmbunătățiri de ordin stilistic au fost introduse de revizorul literar, care s-a asigurat că textul corespunde așteptărilor cititorului educat. După această etapă, textul a fost trimis spre lectură Comitetului Pastoral, ale cărui sugestii au fost analizate în ședințe de lucru separate.

  1. Principii generale privind proiectul de revizuire

Fiindcă demersul actual este unic în istoria traducerii Bibliei în limba română, îi oferim mai jos cititorului explicațiile necesare cu privire la cadrul de lucru general.

2.1. Sigla noii ediții este EDCR (Ediția Dumitru Cornilescu Revizuită)

2.2. Revizuire vs. traducere

Lucrarea membrilor Comitetului constituie o revizuire, nu o traducere nouă. Textul de bază folosit de revizori este cel publicat în 1924, retipărit succesiv cu modificări minore în perioada 1925–1928 și actualizat ortografic de SBIR în perioada 2012–2015. Numai în cazul în care s-a considerat că textul cornilescian nu corespunde criteriilor stabilite în metodologia-cadru (a se vedea secțiunea 3, mai jos), el a fost revizuit mai substanțial, inclusiv la nivelul topicii. În tot acest proces, revizorii au căutat să păstreze cât mai mult posibil din formulările lui Dumitru Cornilescu.

Pagina următoare »