Zbateri şi dezbateri



Pagina oficială a Cultului Creștin Penticostal cuprinde următorul comunicat pe care îl reiau mai jos.

Este îmbucurător că avem astfel de puncte de vedere trimise instituțiilor statului român. Ar fi și mai bine dacă puncte de vedere similare ar fi exprimate și de către alte confesiuni creștine. Biserica Ortodoxă Română a dat ieri publicității un comunicat bine gândit. Vezi AICI.

Așteptăm și reacții din spațiul catolic sau cel baptist (oficial), fiindcă în urma reacțiilor neoficiale suntem deplin edificați.

***

COMUNICAT

CULTUL CREŞTIN PENTICOSTAL DIN ROMÂNIA

OFFICE@CULTULPENTICOSTAL.RO

Congresul Cultului Creștin Penticostal din România, întrunit la Sovata, în data de  20 octombrie 2016, a adoptat în unanimitate următorul comunicat:

Întrucât tema revizuirii Constituției, pătrunsă recent în dezbaterea publică, a generat vii reacții nu doar în spațiul religios, în presă, în mediul virtual (rețele sociale, blogosferă, platforme de comentarii), ci și din partea unor reprezentanți ai statului român, considerăm necesare următoarele precizări:

(1) Dezavuăm atacurile la persoană din partea liderilor spirituali ori a credincioșilor din spațiul religios românesc. Considerăm că în relația dintre instituțiile statului și exponenții mediului confesional este necesară păstrarea unei atitudini de respect reciproc, chiar și atunci când părțile aflate în dialog se situează pe poziții opuse și au convingeri radical diferite cu privire la menirea căsătoriei, instituție pe care o socotim fundamentală pentru buna funcționare a societății și a statului.

(2) Biserica Penticostală susține demersurile întreprinse de Coaliția pentru Familie, concretizate în strângerea celor trei milioane de semnături din partea cetățenilor care doresc fixarea în art. 48 din Constituție a declarației că familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită „între un bărbat și o femeie”.

Demersul nostru nu izvorăște din „fanatism religios”, cum susține declarația președintelui Klaus Iohannis cu privire la inițiativa Coaliției pentru Familie, ci din convingerea fermă că, procedând astfel, ne exersăm spiritul civic și suntem, totodată, în armonie cu mesajul Sfintei Scripturi (moștenire spirituală a tuturor confesiunilor creștine) și cu vocea Bisericii de-a lungul celor două mii de ani de reflecție teologică. Oricare vor fi fost deosebirile confesionale dintre creștinii aparținând feluritelor tradiții, cu privire la familie a existat, până în zilele noastre, o opinie unanimă: familia are la bază uniunea dintre un bărbat și o femeie.

În virtutea ancorării sale în revelația scripturală, Biserica Penticostală din România nu poate cere binecuvântarea lui Dumnezeu peste o altă forma de uniune maritală decât cea consacrată din zorii umanității și întemeiată pe cuvintele: „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a creat; bărbat și femeie i-a creat. […] De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de soția sa, și cei doi vor fi un singur trup” (Geneza 1:27; 2:24). Orice altă poziționare cu privire la acest subiect ne-ar pune într-o gravă și ireconciliabilă contradicție cu ethosul comun întregii tradiții iudeo-creștine.

Considerăm că Biserica, în expresia ei instituțională, nu poate și nu trebuie să se substituie statului în procesul legislativ, dar că este important ca vocea ei să nu fie ignorată, cum, din nefericire, se întâmplă deja în unele țări occidentale, dominate de ideologii inflexibile care duc la îngrădirea libertății de expresie și de conștiință, la hărțuirea și amendarea pastorilor, preoților și credincioșilor care nu se supun ideologiei acaparatoare promovate de către stat.

Totodată, solicităm instituțiilor statului care sunt parte din procesul legislativ să nu obstrucționeze demersul civic inițiat de Coaliția pentru Familie. Conform regulilor democrației, ne dorim ca toți cetățenii să se poată pronunța asupra formei art. 48 din Constituție, în urma unui referendum a cărui dată să fie decisă în cel mai scurt timp posibil. Ne exprimăm încrederea că milioanele de cetățeni care au semnat

pentru acest proiect, la care se adaugă alte câteva milioane de români care – potrivit cercetărilor sociologice – susțin demersul Coaliției pentru Familie, nu vor fi marginalizate, desconsiderate sau tratate drept cantitate neglijabilă în ansamblul jocului democratic în care suntem cu toții implicați, indiferent de convingeri religioase sau politice.

Dumnezeu să binecuvânteze România!

Biroul de Presă al Cultului Creștin Penticostal

 


Reiau pe blogul personal un fragment dintr-o postare publicată pe platforma Contributors.

Ar fi interesant dacă s-ar putea face un dosar al ostracismului de care au avut parte confesiunile religioase minoritare în perioada comunistă. Cât din aceste disfuncții mai sunt și acum prezente în sistem numai o cercetare detaliată ar putea indica.

Tot materialul AICI.

***

Din vremea grădiniței o amintire indelebilă privește rigla groasă de lemn aruncată cu furie de către tovarășa educatoare înspre un neastâmpărat „șoim al patriei” așezat la vreo două scaune  distanță de mine. Văd și acum obiectul zbârnâind în zbor către ținta umană pe care urma să o reducă la tăcere. Pe măsură ce zăbovesc asupra acestei scene aproape ireale, încep să mă întreb dacă nu cumva sunt victima unei false memorii, a unei confabulații. Să trecem, prin urmare, la etapa școlară căreia i se asociază amintiri mai puțin șubrede. Pentru clasele primare îmi pot verifica amintirile cu ajutorul surorii mele, pe care am avut-o colegă în primii opt ani de școală. Ascuțimea pantofilor tovarășei învățătoare am simțit-o amândoi în câteva rânduri, căci respectiva doamnă, aflată la apusul carierei și la capătul răbdării, aplica metode old school ca să îndese hărnicia în loazele care formau ultima ei promoție. Din gimnaziu rețin mai ales palma strașnică pe care a încasat-o colegul meu de bancă din partea dirigintelui. Lovitura a fost atât de puternică, încât colegul s-a prăvălit peste mine, proiectându-mă afară din bancă. Metoda era aplicată mai des decât consideram normal chiar și pentru o vreme în care astfel de practici erau subînțelese.


Update: În urma feedbackului primit, am decis să revin asupra ultimului argument din acest material. Sunt sigur că se pot adăuga multe alte critici față de practicile Barnevernet. Eu le propun deocamdată pe acestea zece.

Ieri au avut loc proteste față de Barnevernet / manifestații de sprijin față de familia Bodnariu (alegeți perspectiva care vă convine) în fața mai multor ambasade. La Londra au participat peste 1.300 de persoane. La Washington au fost câteva sute. Manifestări mai mici au avut loc și în alte capitale europene.

Astăzi, în București, are loc o manifestație la care participă câteva mii de români. Detalii AICI.

Fiindcă am văzut că mulți dintre cei care protestează împotriva organizației norvegiene dau impresia, luați de valul retoricii și al sentimentelor, că se luptă direct cu Satana ori Anticrist, precizez că eu am ambiții mai modeste. Critic o organizație a statului norvegian care, prin suprareglementare și hățiș birocratic, ajunge să producă abuzuri și traume mai mari decât pe cele pe care pretinde că le remediază. Fatalmente, cum spunea C.S. Lewis, instituțiile umane ajung să saboteze scopurile pentru care au fost create. (Vedeți, spre exemplificare, suma de „doctori” impostori produși învățământul românesc ori bolnavii care mor cu zile în spitalele românești.)

Motivele pentru care susțin protestele împotriva Barnevernet se pot reduce la următoarele zece.

1. Orice instituție care desparte un sugar de mama lui demonstrează ipso facto că este rinocerizată și trebuie sancționată cât se poate de drastic. Funcționarii și birocrații care iau asemenea decizii sunt fie orcii lui Saruman, fie indivizi al căror organ de bun simț s-a atrofiat complet, prin nefolosire. Nicio peltea ideologică, oricât de întinsă, nu mă va convinge de contrariu.

2. Decizia Barnevernet de a lua cu japca cinci copii, în absența unei anchete sociale amănunțite, urmată de blocarea comunicării între părinți și copii, este abuzivă, iresponsabilă, inumană în ochii tuturor celor care au pretenția că ocuparea nazistă a Norvegiei s-a încheiat pe 8 mai 1945. În prezent, doar Ruth Bodnariu poate să-i vadă pe cei doi băieți, o dată pe săptămână; bebelușul, care trebuie alăptat, poate fi văzut de două ori pe săptămână, cu porția: câte două ore. Legătura cu fetele mai mari este tăiată complet. Cine își asumă responsabilitatea pentru trauma produsă asupra copiilor? Se gândește cineva la complexul de vinovăție care poate apărea în cazul fetelor care constată acum că declarația lor a devenit capăt de acuzare împotriva părinților?

3. Dacă în Barnevernet nu știe dreapta ce face stânga (vorbe vine, căci instituția pare integral de stânga) și dacă totul e bine compartimentat și „autonomizat”, cum susține Solveig Horne, „ministrul Copiilor, Egalității și Incluziunii Sociale” din Norvegia, înțeleg că ea nu știe despre dosarul Bodnariu mai multe decât mine sau decât voi, cititorii. În acest caz, toate asigurările ei privind funcționarea impecabilă a instituției mi se par clasice sforăieli ministeriale. Fie ministra vorbește în cunoștință de cauză (și atunci clauza confidențialității e valabilă pentru căței, nu și pentru dulăi), fie ministra vorbește asemenea lui Dan Puric, anume despre o imagine ideală care există într-un univers paralel sau doar în mintea ei, nu despre ce se vede și se simte în realitatea trăită de soții Bodnariu.

4. Orice protest care pune presiune asupra unui behemoth cunoscut pentru lentoarea și lipsa lui de reacție trebuie să fie susținut și încurajat. Statul poate să aibă intenții nobile și bune, veleități mesianice, dar pretențiile lui de suprareglementare trebuie să fie mereu aduse cu picioarele pe pământ. Nu trebuie să trăiești într-o dictatură de tip nazist, stalinist sau nord-coreean ca să simți grosimea și rezistența cortinelor politice de deasupra capului. Paradisul scandinav are și el mușamalele lui ideologice, de aceea consider că orice protest care străpunge Truman Show-ul norvegian, ca să mai pătrundă la noi câte o gură de oxigen incorect politic, este binevenit.

5. Pretenția non-negociabilă a organizației Barnevernet de a fi singurul interpret autorizat al „interesului superior al copilului” trebuie pusă radical în discuție. Prin comunicatele pe care le dă publicului român sau de aiurea, Barnevernet sugerează că noi, protestatorii, suntem cam grei de cap și nu pricepem cum funcționează protecția copilului în Norvegia. Îndrăznesc să cred că nu suntem chiar atât de bolovani și că mai pricepem câte ceva. Tradus pe înțelesul limba noastră, crezul religios-ideologic al Barnevernet sună astfel: „Nu există alt zeu decât interesul superior al copilului, iar Barnevernet este profetul lui”. E o convingere care stă foarte bine în compania declarației acelui ministru norvegian (nu am reușit să dau de numele lui) care a produs consternare cu ani în urmă când declara cam așa: ideea potrivit căreia părinții ar fi cei mai potriviți pentru a-și crește copiii este greșită!

Cei care sar în apărarea Barnevernet uită pesemne că între „interesul copilului” și „interesul unei organizații de a apăra interesul copilului” există o distincție importantă și că cele două, în cazul în care se întâlnesc, nu prea se pupă. Cunoaștem bine din experiența comunistă cam ce ecart există între „interesele muncitorimii”, „pretenția Partidului de a reprezenta și apăra interesele muncitorimii” și „interesul Partidului de a apăra interesele muncitorimii”.

Altfel spus, funcționari care dorm cu cel mai recent manual de psihologie sub cap nu pot ști mai bine care este interesul copiilor Bodnariu decât părinții înșiși ori decât copiii despărțiți în mod abuziv de părinții lor.

6. Dogma confidențialității, pe care ne-o servesc la dejun, prânz și cină autoritățile norvegiene, trebuie revizuită, mai ales pentru cazurile (nu puține) care ajung în presa internațională și în atenția a sute de mii de oameni. Interesul public pentru ceea ce se petrece trebuie să permită prezentarea oficială a sintezei acuzațiilor aduse soților. Atitudinea de tipul: „Aveți încredere în noi, că știm noi ce facem” nu-mi inspiră nicio încredere. Confidențialitatea și secretomania sunt solul ideal pentru apariția abuzurilor și strâmbătăților.

7. Ca orice organizație, Barnevernet nu are interesul sau capacitatea de a iniția de una singură o reformă internă. Pururea binefăcătoare, învăluită în manta-i, organizația nu se poate vedea pe sine prin ochii celorlalți. Deși are o imagine dezastruoasă în multe țări, există puține indicii că organizația este dispusă să-și schimbe năravurile. Prin urmare, ea trebuie ajutată să-și mai facă nițică introspecție, iar protestele au tocmai acest scop.

8. Uman vorbind, în măsura în care soții Bodnariu au greșit prin raportare la legea norvegiană (care interzice disciplinarea fizică a copiilor), ei și-au ispășit deja greșelile în purgatoriul Barnevernet.

9. În cazul Bodnariu, „Protecția Copilului” nu a dat semne că ar fi interesată cu prioritate de aplicarea unor măsuri axate pe protejarea familiei. Prin măsurile luate în forță, Barnevernet face figura dentistului care, la constatarea unei carii, te leagă fedeleș, îți vâră cleștele în gură și se apucă să scoată dintele fără anestezie! Înțeleg că părinții Bodnariu și-au disciplinat fizic odraslele, dar de aici și până la a categorisi aceste măsuri drept „violență” sau „agresiune asupra copiilor” e cam mult.

10. Nu în ultimul rând, susțin protestele împotriva Barnevernet fiindcă sunt convins că trebuie să tragem semnale clare la nivel social și mediatic asupra unui principiu: principala entitate care are sarcina de a asigura creșterea copiii este și trebuie să rămână familia! Barnevernet procesează reclamații într-un ritm care crește de la an la an. În 2013 au „beneficiat” de serviciile sociale ale organizației 53.150 de copii și tineri. Dintre ei, 9.035 (17%) au fost scoși din familiile lor și plasați în familii-surogat. Detalii AICI. Nu știu cum se prezintă situația pe 2014 și 2015, dar nu-mi fac iluzii că e mult diferită. În orice caz, numărul cazurilor procesate a atins deja cote „industriale”. Nouă mii de copiii înseamnă necesarul pentru popularea unui orășel. Faptul că în fiecare an Barnevernet scoate din familii 9-10.000 de copii nu e de bun augur. Într-atât de slăbite moral sunt familiile norvegiene, dacă statul ajunge să li se substituie? Atunci trebuie întărite familiile și create programe de sprijin pentru ele! Soluțiile pentru rezolvarea unor probleme nu trebuie să ducă la apariția unor noi probleme! Deci, madam Solveig Horne, ce-ar fi să schimbați titulatura ministerului dvs. și să mai adăugați o componentă? În loc de „Ministerul Copiilor, Egalității și Incluziunii Sociale”, să avem „Ministerul Familiei, Copiilor, Egalității și Incluziunii Sociale”!


Citesc AICI un material năucitor, probă definitivă că astăzi, cu un gram de suficiență, două grame de Wikipedia și vreo două site-uri de internet poți demonstra orice pe lumea asta. Redau mai jos un scurt citat din materialul a cărui valoarea științifică este invers proporțională cu certitudinea pe care o afișează autorul.

Printre multe păreri aiuritoare despre Crăciun, am găsit una zis „ştiinţifică”. Anume că Hristos nu s-a născut pe 25 decembrie ci, undeva, prin iunie. Premisa greşită de la care pleacă această părere este că, la Bethleem, în momentul Naşterii Pruncului, pe câmp se aflau păstori, de unde presupunerea că era vară şi nu iarnă. Şi totuşi, conform calculelor calendaristice, Hristos s-a născut fix pe 25 decembrie.

Părintele Eugen Tănăsescu, altminteri minte lucidă, se apucă să ne demonstreze, dintr-un condei, că Hristos s-a născut taman pe 25 decembrie.

Pe Zaharia îl ridică la rang de mare preot și în introduce în Sfânta Sfintelor de Yom Kippur (!), sărbătoare care, ne zice sfinția sa, trebuie să fi avut loc pe 25 septembrie anul zero (!).

Pe 25 septembrie Zaharia primește vestea zămislirii lui Ioan (viitorul Botezător). Cum 25 septembrie era zi de post, Zaharia și soția nu puteau avea relații maritale, așa că zămislirea lui Ioan trebuie să fi avut loc un pic mai devreme, adică pe 23 septembrie (dată care coincide în mod fericit cu ce găsim în calendarul ortodox!).

Fiindcă Ioan era mai mare cu șase luni decât Isus (asta ne spune evanghelistul Luca), rezultă că, de vreme ce Ioan Botezătorul a fost zămislit pe 23 septembrie în anul zero (!), Isus a fost zămislit pe 25 martie anul 1 (!). Așadar, Isus s-ar fi născut pe 25 decembrie anul 1. Asta în condițiile în care știm din surse destul de sigure că Irod cel Mare trebuie să fi murit în anul 4 î.Hr.! Deci toate socotelile splendide ale părintelui Tănăsescu sunt date peste cap de informații istorice serioase, în cazul în care sfinția sa va catadicsi să se împiedice în ele.

Prin urmare, chestiunea nu e deloc atât de simplă cum o prezintă părintele Tănăsescu.

Și apoi, după toate probabilitățile, la început nu a fost Crăciunul, ci Epifania!

Nu am pretenția că inventez roata, așa că îl voi trimite din capul locului pe cititor la o lucrare clasică de istorie, cea a lui Philip Schaff. Nu am la îndemână enciclopediile de istorie a creștinismului timpuriu, ca să verific niște amănunte la firul ierbii, așa că voi schița doar câteva repere, suficient cât să reiasă că „it’s complicated!”

Cea mai timpurie referire la ziua de naștere a Domnului se întâlnește la Clement Alexandrinul (Stromate I.21.146).

Interesant, scriitorul alexandrin afirmă că în vremea lui „există unii care au stabilit nu doar anul nașterii Domnului, ci și ziua; și spun că a avut loc în al douăzeci și optulea an al lui Augustus (=3.î.Hr.), în a douăzeci și cincea zi a lunii Pachon”.

Probabil sunteți tentați să presupuneți că luna Pachon e luna decembrie. În fapt, 25 Pachon ar corespunde cu 20 mai, în termeni moderni.

Mai trebuie spus că aceasta nu este singura posibilitate enunțată de Clement. Potrivit altor socoteli pe care le pomenește autorul în aceeași lucrare, Hristos s-ar fi născut pe data de 24 sau 25 Pharmuti, adică 19 sau 20 aprilie.

Ca să complicăm lucrurile și mai mult, să mai luăm în considerare un alt aspect. În vremea lui Clement, mișcarea gnostică întemeiată de Basilide ținea o sărbătoare în amintirea botezului lui Isus. Are cineva vreo bănuială cu privire la data acestei sărbători? Clement pomenește de 11 a lunii Tubi, ceea ce ar corespunde cu 6 ianuarie, data Epifaniei, numită la români Bobotează.

Așadar, în Alexandria secolului al II-lea, nici pomeneală de 25 decembrie ca zi de sărbătoare a nașterii Domnului!

Și acum mai multe despre Epifanie, într-un citat de la P. Schaff:

„Sărbătoarea Epifaniei s-a răspândit dinspre Răsărit spre Apus, în vreme ce sărbătoarea Crăciunului a făcut drumul invers. O găsim mai întâi la Roma, în vremea episcopului Liberius, care pe 25 decembrie, 360, o consacra pe Marcella, sora Sf. Ambrozie, ca mireasă a lui Hristos, adresându-i se cu aceste cuvinte: «Vezi ce mulțime s-a adunat la sărbătoarea nașterii mirelui tău (Vides quantus ad natalem Sponsi tui populus convenerit)». Pasajul sugerează că sărbătoarea era deja în uz, fiind cunoscută oamenilor.

Crăciunul a fost introdus în Antiohia pe la 380; în Alexandria, unde Epifania era sărbătorită ca naștere a lui Hristos, a pătruns abia în 430. Hrisostom, care a ținut o omilie de Crăciun în Antiohia pe 25 decembrie 386, o numește sărbătoarea fundamentală, rădăcina din care cresc celelalte sărbători creștine.”

Dacă informațiile pe care le am eu sunt corecte, la Roma sărbătorirea Crăciunului pe 25 decembrie a început oficial de prin 330, răspândindu-se treptat în tot Apusul.

În secolul următor, Augustin a influențat decisiv procesul de corelare a celor două date: 25 decembrie și 6 ianuarie. Prima s-a impus ca dată a Crăciunului, în vreme ce a doua a fost rezervată vizitei magilor.

Cu un secol înainte de Augustin, pe vremea istoricului Eusebiu, se credea că între nașterea lui Isus și vizita magilor au trecut doi ani (cf. Matei 2:16). Augustin a scurtat radical perioada, spunând că între naștere și venirea magilor au trecut doar treisprezece zile.

Iată doar câteva date brute despre evoluția celor două sărbători, suficient cât să ne dăm seama ce deosebiri au existat în creștinism de la o regiune la alta și de la o epocă la alta. Din acest motiv ar trebui să fim modești și să spunem (1) că nu putem ști cu certitudine când s-a născut Hristos și (2) că datele din calendarele bisericești sunt târzii și convenționale. Creștinii din primul secol nu și-au pus problema identificării precise a zilei și a lunii. De altfel, chiar și anul nașterii se poate stabili doar în mod probabil, nu ca o certitudine.

În orice caz, nu e cam straniu că un protestant trebuie să-l „racordeze” pe părintele Tănăsescu la tradițiile secolelor II-V și să-i pună în vedere că, pusă alături bogăția datelor din perioada patristică timpurie, insistența sa pe 25 decembrie ca dată certă a Nașterii Mântuitorului este cam fixistă, obtuză și provincială?


Dacă aș fi invitat să devin membru al comitetului de revizuire a Bibliei Cornilescu 1924, aș propune o „formulă” de revizuire care să ducă la un text precum cel de mai jos. Evident, se mai poate „tuna” câte ceva, însă topica și lexicul alese ar trebui să fie în genul celor din fragmentul de mai jos.

În opinia mea, o revizuire a lui Cornilescu n-ar fi oportună fără acordul (consensul) conducerii cultelor neoprotestante din România (adventiști, baptiști, creștini după Evanghelie, penticostali) și că ea ar trebui să se desfășoare sub directa îndrumare a Societății Biblice Britanice (prin SBIR) și cu larga participare a unor bibliști din tot spectrul neoprotestant.

Scopul revizuirii ar fi nu înlocuirea Bibliei Cornilescu 1924, ci realizarea unei versiuni care să așeze traducerea Cornilescu pe calapodul (necesarmente procustian) al edițiilor științifice ale VT, respectiv NT. Adică Biblia Hebraica și Novum Testamentum (NA28).

Veți observa, între altele, că „neprihănire” a fost înlocuit cu „dreptate” și că „Isus Hristos” a devenit „Hristos Isus” (v. 1).

Parantezele [] sunt numai pentru faza „de atelier”. Ele ar trebui să dispară în versiunea finală, pentru publicare.

Am preferat să las vv. 1-7 ca o singură unitate, deși textul devine mai greoi. Așa vede și CMB (cititorul mediu binevoitor) cam cum arată o frază a lui Pavel (există și mai lungi!) și că, de vreme ce a putut compune astfel de structuri lungi, Pavel nu era nici pe departe atât de necioplit în discurs pe cât se prezintă!

De observat că macrostructura este „Pavel, rob al lui Hristos (v. 1)… către toți care sunt în Roma (v. 7).

Fiindcă mă interesează părerile cititorilor și în acest caz, vă propun să citiți pasajul și să răspundeți la sondajul de opinie de la finalul postării.

M-ar interesa în mod deosebit părerile pastorilor care citesc acest blog.

***

1Pavel, rob al lui Hristos Isus, chemat să fie apostol, pus deoparte pentru Evanghelia lui Dumnezeu, 2pe care o făgăduise mai înainte prin profeții Săi în Sfintele Scripturi, 3care [Îl înfățișează] pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, 4rânduit Fiul lui Dumnezeu cu putere, în ce priveşte duhul sfinţeniei, prin învierea din morţi, anume pe Isus Hristos, Domnul nostru, 5prin care am primit har şi apostolie pentru ca, în Numele Lui, [să aducem] ascultarea de credinţă la toate neamurile, 6între care sunteţi şi voi, cei chemaţi ai lui Isus Hristos, 7către toți cei din Roma, preaiubiţi ai lui Dumnezeu, chemaţi să fie sfinţi: Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos!

8Mai întâi Îi mulţumesc Dumnezeului meu, prin Isus Hristos, pentru voi toţi, căci credinţa voastră se vestește în toată lumea. 9Martor îmi este Dumnezeu, căruia Îi slujesc în duhul meu, prin [vestirea] Evangheliei Fiului Său, că neîncetat vă pomenesc 10și necontenit cer în rugăciunile mele să izbutesc în sfârșit, prin voia lui Dumnezeu, să ajung la voi. 11Căci doresc să vă văd, ca să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră 12sau, mai degrabă, ca să fim [și noi] îmbărbătați în mijlocul vostru, fiecare prin credinţa celuilalt, a voastră și a mea. 13Nu vreau să fiți în necunoștință, fraţilor, că de multe ori am avut de gând să vin la voi, ca să am vreun rod și printre voi, precum în rândul celorlalte neamuri, dar am fost împiedicat până acum. 14Eu le sunt dator şi grecilor şi barbarilor, şi celor învăţaţi, şi celor neînvăţaţi, 15de unde și dorinţa mea vie ca și vouă, celor din Roma, să vă vestesc Evanghelia.

16Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelie, fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului. 17Căci în ea se descoperă dreptatea lui Dumnezeu, prin credinţă spre credinţă, după cum este scris: ,,Cel drept prin credinţă va trăi”.

 


Un prieten mă întreabă cum rezum în câteva rânduri doctrina evanghelicilor despre justificare.

Pe nerăsuflate aș rezuma cam ca în paragraful de mai jos. Dar mă tem că prin el m-am rezumat pe mine mai mult decât pe evanghelici în general.

Dacă aveți alte sugestii le aștept.

***

Doctrina evanghelicilor despre justificare este tributară concepției pauline (via Augustin și Martin Luther) conform căreia omul este îndreptățit (justificat) prin credință, fără „faptele legii” (διότι ἐξ ἔργων νόμου οὐ δικαιωθήσεται πᾶσα σὰρξ ἐνώπιον αὐτοῦ, διὰ γὰρ νόμου ἐπίγνωσις ἁμαρτίας (Rom 3:20). Prin „faptele legii” Luther înțelegea efortul religios al omului „întors în/către sine însuși” (cor curvum in se). Esențiale pentru înțelegerea concepției evanghelice despre justificarea prin credință sunt epistolele către Galateni, respectiv Romani. Pentru Luther, pentru Calvin și, implicit, pentru evanghelici, îndreptățirea este cea mai importantă metaforă soteriologică. Mântuirea este înțeleasă/explicată cu ajutorul unei imagini judiciare. Dumnezeu, judecătorul, îi „achită” (declară drepți) pe păcătoși în baza jertfei ispășitoare a lui Hristos. Această declarație nu este o „ficțiune juridică” (în sensul că Dumnezeu ar declara ceva împotriva realității), cum adesea obiectează criticii teologiei protestante. Îndreptățirea făcută de Dumnezeu transformă ontologic ființa umană. Acest act inițial, începutul vieții de credință, este o anticipare a îndreptățirii finale care va avea loc la Judecata de Apoi. Faptele bune nu sunt o precondiție a mântuirii, ci o consecință a mântuirii. Cel justificat este pus într-o relație dreaptă cu Dumnezeu și parcurge un proces de sfințire și de transformare care culminează la Parusia. Faptele bune sunt așadar o consecință logică a intrării într-o relație dreaptă cu Dumnezeu. Un creștin îndreptățit prin credință va rodi fapte bune așa cum un pom face rod în mod „natural”.


Descopăr cu uimire (și stupoare) că în ultima vreme cruciadele, despre care am crezut multă vreme că reprezintă oroarea supremă pentru evanghelicul mediu binevoitor, au devenit obiectul admirației evlavioase între anumiți blogări și cititori evanghelici.

Într-un clip youtube foarte prizat, un personaj convertit de la islam la creștinism le spune, plin de patos, ascultătorilor săi americani: „Dacă n-ar fi fost cruciadele, în această seară ați fi fost o națiune musulmană”.

O comentatoare îmi reproșează că mă opresc la partea rea a cruciadelor, omițând „toate celelalte aspecte pozitive”. Aspecte pe care le trece sub tăcere.

Scopul acestei postări nu este unul polemic, ci unul didactic. Nu sunt specialist în istoria cruciadelor, în sensul că nu am lecturi sistematice în această direcție. Am totuși reperele istorice minime pe baza cărora să pot face o judecată de valoare.

Postarea mea pleacă de la următoarea întrebare: cum este posibil ca un concept care adună în el cel puțin opt fobii fundamentale ale evanghelicului mediu, să fi devenit în mod subit obiect de admirație și învestit cu salvarea creștinismului nordamerican? Prin ce mutație stranie și perfidă s-a ajuns ca o epocă dătătoare de fiori pentru creștinii neoprotestanți să ajungă epocă „de aur”, considerată salvatoare pentru creștinismul occidental?

Înainte de a încerca un răspuns, să vedem cele 8 fobii fundamentale despre care vorbeam:

(1) Implicarea instituției papale

Pe urmele lui Luther, creștinii evanghelici au considerat papalitatea un sistem anticristic. Trebuie spus că Luther nu-l vedea pe Anticrist în persoana papei, ci în oficiul său, deci nu polemiza cu omul în sine, ci cu sistemul. Evanghelicii au mers mai departe, considerând că personajul în sine e problema. Precum se știe, prima cruciadă a fost întreprinsă în urma apelului Papei Urban al II-lea (1088-1099), în timpul Conciliului de la Clermont (1095). Discursul lui se păstrează în mai multe versiuni și e greu de stabilit care au fost cuvintele precise rostite de pontiful roman. Dar rolul lui în promovarea primei cruciade este incontestabil. Un alt papă influent a fost Inocețiu al III-lea (1198-1216), care făcea apel la o a patra cruciadă în 1198. Precum se știe, această cruciadă a dat chix și a ajuns la Constantiopol, lăsând amintiri neplăcute (vorbesc eufemistic) creștinilor din răsărit.

(2) Indulgențele

Indulgențele, scânteia care a aprins focul Reformei, au fost un factor decisiv în mobilizarea către Ierusalim. Entuziasmul celor care au luat calea Țării Sfinte a fost sporit prin promisiunea indulgențelor. Mesajul de bază a fost următorul: mersul la luptă va fi o penitență atât de radicală, încât penitentul va da satisfacție pentru toate păcatele comise anterior.

(3) Semnul crucii

Numele de „cruciat” vine de la simbolul extern (crucea), din pânză, pe care, la îndemnul papei, și l-au cusut pe haine cei care s-au pregătit pentru bătălie. Pesemne că cititorii își mai amintesc de zarva stârnită acum câțiva ani în jurul semnului pe care și l-a făcut Vladimir Pustan într-o biserică ortodoxă. Acum cred că înțeleg ce i se reproșa pastorului penticostal: că și-a făcut semnul cu mâna, în loc să-l facă din pânză și să-l coasă pe sacou!

(4) Pelerinaj la Locurile Sfinte

Ideea de cruciadă s-a suprapus în bună măsură cu ideea de pelerinaj la Locurile Sfinte. Dar evanghelicul mediu nu crede în pelerinaj și nici că unele locuri sunt mai sfinte decât altele. De o importanță capitală în tranșarea disputelor despre locurile sfinte și sfințenia locurilor este versetul din Ioan 4:23 care spune că „închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh și în adevăr”.

(5) Goana după moaște și relicve

Un alt factor motivator al cruciaților a fost goana după relicve și moaște. De fapt, după cum scrie un autor în New Cambridge Medieval History (vol. IV, p. 543), „cei mai mulți cruciați nu au câștigat nimic mai tangibil în urma aventurilor lor decât relicvele cu care au inundat bisericile din Europa apuseană; printre ele, fragmente din Adevărata Cruce, pietre de la Sfântul Mormânt și de la locul înălțării, cel puțin o așchie din Sfânta Lance, descoperită în Antiohia, ramuri de palmieri din Ierusalim, păr smuls din capul Sfintei Fecioare, martoră la răstignire, un fir de păr din barba lui Hristos și moaștele sfinților Ioan Botezătorul, Nicolae și mai ales Gheorghe”.

Mare a fost consternarea creștinismului apusean când, în timpul sultanului Saladin (1137/38-1193) Ierusalimul a fost cucerit, iar relicva Adevăratei Cruci a căzut în mâinile necredincioșilor. Tot apetența pentru „lucruri sfinte” i-a abătut pe cruciați la Constantinopol, unde au făcut ravagii, plecând cu buzunarele doldora nu doar de aur, ci și relicve.

(6) Violență / băi de sânge în numele lui Hristos

Nu trebuie să fii pacifist ca să realizezi că o mare parte din violența cruciaților a fost viscerală, irațională, maniacală, genocidară. Nu sunt pacifist principial, fiindcă sunt convins că există ceea ce se poate numi „război drept”, însă evenimentele care au urmat cuceririi Ierusalimului intră în categoria ororilor care n-ar trebui nici scuzate, nici uitate. Pentru edificare, citiți capitolul The Slaughter („Măcelul”) din excelenta biografie a Ierusalimului de Simon Sebag Montefiore.

(7) Antisemitism

Cum spuneam și într-un comentariu, una dintre armatele care a mers în prima cruciadă a fost răspunzătoare pentru multe (nu toate, dar multe) dintre pogromurile împotriva evreilor. Cruciații din Germania au șterg aproape integral comunitatea de evrei de la Mainz, una dintre cele mai mari din Europa. Pentru cruciați, evreii de la 1096 erau direct răspunzători pentru răstignirea lui Isus Hristos. Pentru detalii, a se vedea „The New Cambridge Medieval History”, vol. VI (1024-1198), ed. David Luscombe și Jonathan Riley-Smith, capitolul despre cruciade. Informațiile despre masacrul evreilor din Mainz sunt la p. 539.

(8) Lupta cu ereticii

În aceeași perioadă în care papalitatea chema la luptă împotriva necredincioșilor aveau loc apeluri și la eliminarea ereticilor. Vizați erau nu doar dușmanii externi, ci și cei interni. În 1208, bătălia împotriva ereticilor din sudul Franței (catarii) a fost ridicată la rang de cruciadă. Aceste metode s-au dovedit totuși inadecvate și au fost înlocuite de inchiziție.

Nu cred că am epuizat ce s-ar putea spune în mod sumar despre cruciade. Cu cât reflectez la lista de mai jos, cu atât îmi vine mai greu să găsesc motive care să explice „enamorarea” față de cruciade a unora dintre confrații mei. Să fie vorba de ignoranță? Să fie tema de islamul radical și „grabnic vărsătoriu de sânge nevinovat”? Rădăcinile ultime ale acestei stranii suceli îmi scapă. Poate mă lămuresc cititorii mai pricepuți în ale psihologiei.

În ce mă privește, găsesc și lucruri bune care au ieșit de pe urma cruciadelor. Nespălații cavaleri europeni, care declaraseră război nu doar sarazinului, ci și săpunului, s-au „molipsit” treptat de igiena orientală și au descoperit foloasele îmbăierilor regulate și al țesăturii de in. Epoca a produs modelul cavalerului nobil și virtuos (întâlnit mai adesea în „romanțe” decât în realitate) și ne-a lăsat o muzică extraordinară, după cum dă mărturie celebrul album Jerusalem, al lui Jordi Savall.

 

Vezi AICI o postare despre acest cântec.

Pagina următoare »