Zbateri şi dezbateri



Dacă am să mă supăr cândva bine de tot, voi face o listă cu toți termenii care sunt definiți anapoda în DEX! Promit că voi publica lista pe Contributors sau pe altă platformă cu vizibilitate!

Gata cu gluma, să trecem la lucruri serioase.

Mă uit astăzi în DEXonline să văd care e forma corectă a denumirii unei pietre semiprețioase din Apocalipsa 21: „halcedoniu” sau „calcedoniu”? Versiunile biblice vechi au diferite variante („halchidon”, „chalchedon” etc.), însă forma „calcedoniu” este în uz încă de la Galaction (1938, poate chiar din 1927).

Când colo, aflu că nu se zice nici „marinel”, nici „marinal”.

Dar cum?

„Calcedonie”!

Justificat de DEX-iști prin apel la franțuzitul calcédoine!

Parol?

CALCEDÓNIE s. f. Varietate (colorată sau translucidă) de cuarț, folosită ca piatră semiprețioasă, la confecționarea unor obiecte de artă, ca abraziv etc. – Din fr. calcédoine, lat. chalcedonius.

Adică autorii DEX nu știu că există „calcedoniu” intrat în limbă de la patuzsopt?

Și de ce nu avem gr. χαλκηδών menționat prioritar în secțiunea de etimologie? În fond, avem traduceri ale Bibliei din greacă de pe la 1648 (chiar dacă traducătorii NT de la Bălgrad au mai tras cu ochiul la latină).

Partea bună este că în DEX avem „crisopraz” (mă uitasem după „hrisopraz”). Ca o paranteză, în compunerea grecescului χρυσόπρασος intră și cuvântul „praz” (leguma!). Așadar, crisoprazul e piatra semiprețioasă de culoare auriu-verde-praz.

O problemă cu definiția „crisoprazului” tot este. Citind-o, rămâi cu impresia că această piatră a fost descoperită de Voltaire sau de Diderot. La Academie, de bună seamă, nu s-a auzit de gr. χρυσόπρασος.

CRISOPRÁZ s. n. Varietate de calcedonie de culoare verde. – Din fr. chrysoprase.

Acum veți înțelege de ce oftez cu năduf când îi aud pe studenți citând cu evlavie religioasă din DEX.

 

Anunțuri

Dilema veche de săptămâna aceasta a publicat două articole despre termenul metanoia, un fapt inedit, probabil, căci nu se întâmplă des, după știința mea, ca în paginile acestei reviste să se discute atâta teologie. Primul articol îl are ca autor pe istoricul Petre Guran (AICI). Celălalt articol apare sub semnătura mea.

Precizez că domnul Guran a deschis dezbaterea AICI, cu un material asupra căruia am avut câteva obiecții de biblist. Acesta a fost și motivul pentru care am decis să le propun celor de la Dilema un „rejoinder”.

Mai jos câteva fragmente. Găsiți articolul integral AICI.

***

În articolul intitulat „Cuvinte asasinate“, publicat în paginile acestei reviste (nr. 701, 27 iulie – 2 august 2017), istoricul Petre Guran punea în discuție cuvîntul „pocăință“, pornind de la termenul grec metanoia, despre care afirmă că „nu conținea, în momentul utilizării cuvîntului de către Iisus, nici un sens de regret, ci în mod consistent etimologic ea se referea la schimbarea minții sau a gîndirii, adică schimbarea de perspectiva din care este înțeleasă ființa“. Autorul consideră că înțelegerea termenului metanoia din perspectiva ideii de regret, părere de rău sau recunoașterea greșelii ar constitui o degradare a sensului corect, anume „schimbarea de paradigmă a cunoașterii“. Din cauza acestei deformări, mai scrie dl Guran, s-a ajuns la „fenomenul juridizării și penitențializării vieții creștine“ care ne face să ratăm înțelegerea textului evanghelic.

Cercetătorul familiarizat cu limbajul biblic va fi cel puțin contrariat să constate că termenul metanoia este schizoidizat în această manieră și silit să facă război cu el însuși. O lectură atentă a pasajelor biblice în care sînt folosiți substantivul metanoia și verbul metanoeo indică faptul că, pentru înțelegerea corectă a mesajului lui Hristos ori a celui proclamat de apostoli, sensurile puse sub semnul întrebării de dl Petre Guran sînt centrale, nu prelungiri ilegitime sau erzațuri de contrabandă.

Deși etimologia nu poate fi argumentul decisiv cu privire la felul în care funcționează un cuvînt într-un context dat, trebuie precizat că sensul originar al lui metanoeo este „a gîndi după“. După cum constata Epicharmus, autor de comedii care îl precedă pe Aristofan cu circa o jumătate de secol: „Omul înțelept trebuie să gîndească înainte (pronoein), nu după (metanoein)“. De aici pînă la sensul de „a se răzgîndi“ e cale scurtă, după cum ilustrează o anecdotă din Plutarh (Banchetul celor șapte înțelepți, 21). Doi asasini trimiși să omoare un copilaș au avut ezitări la vederea zîmbetului său inocent, dar cînd s au răzgîndit (metanoesantes) și s-au întors ca să-și ducă la capăt planul ucigaș, nu l-au mai găsit. În cheie pozitivă, cel care se „răzgîndește“ este cel care își reevaluează faptele reprobabile și ajunge să se „căiască“, situație la care face referire Iisus cînd spune: „Dacă [fratele tău] păcătuiește împotriva ta de șapte ori pe zi și de șapte ori pe zi se întoarce la tine și zice: «Mă căiesc», iartă-l“ (Luca 17:4).


Ilie Toader („Ion Aion”) spune în interviul său mult-mediatizat că unul dintre motivele pentru care a abandonat creștinismul a fost „descoperirea” că „Hristos nu a instituit nici măcar euharistia”. „Descoperirea” a făcut-o la New York, în timpul unui stagiu de cercetare. Probabil fostul preot consideră în prezent că Isus a serbat o masă pascală iudaică și atât, ca toți ceilalți evrei din primul secol. Doar că această perspectivă asupra Ultimei Cine este foarte naivă. Și nu trebuie să ajungi la New York ca să o adopți, la o adică. Cine e chitit să conteste mărturia evangheliștilor și a lui Pavel o poate face și aici, pe plaiuri mioritice.

Studiul atent al felului în care au fost compuse Evangheliile indică faptul că partea lor de final (Ultima Cină a lui Isus, arestarea, procesul, răstignirea, învierea) constituie nucleul în jurul căruia s-a coagulat firul narativ despre Isus pe care îl vedem în cele trei Evanghelii Sinoptice (Marcu, Matei, Luca).

Înainte să fi existat vreo evanghelie scrisă, existau deja comunități creștine în numeroase orașe din Imperiul Roman care sărbătoreau „masa Domnului” (cum era numită „euharistia”), momentul cel mai important al întâlnirilor acestor creștini.

Acești creștini de primă generație nu aveau multe informații despre viața lui Isus. Dar știau cu certitudine un lucru: că formula „de instituire” a euharistiei provine de la Isus însuși! În memoria acestor credincioși, cuvinte precum „Acesta este trupul Meu care se dă pentru voi”, „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu” și „Să faceți acest lucru spre pomenirea mea” erau deja „tradiție” (învățătură împământenită). Apostolul Pavel a vizitat Corintul în 51-52 d.Hr., a întemeiat acolo o biserică și le-a transmis noilor convertiți tocmai această înțelegere despre euharistie, pe care el însuși o primise.

Așadar, tradiția că euharistia / Masa Domnului a fost instituită de Isus însuși este din categoria lucrurilor elementare de care lua cunoștință orice creștin, încă din primii ani ai acestei mișcări. Cu alte cuvinte, nu poți ajunge în clasa a VIII-a la examenul de capacitate pentru ca acolo să spui: „N-am știut că există tabla înmulțirii”.

Nu știu ce a citit Ilie Toader în biblioteca de la New York. Din păcate, nu știm despre ce autor e vorba, ca să-l putem verifica. Poate nu l-a citit bine și nu l-a înțeles. Până una alta, să remarcăm paradoxul. Autorul român ne spune să citim Biblia cu propria noastră minte, în vreme ce el o citește cu mintea unui autor descoperit într-o bibliotecă din străinătate.


Zilele astea, printre picături, am reușit să-mi adun gândurile pentru a comenta unul dintre subiectele care frământă societatea românească în ultimele luni. Mai jos începutul articolului. Materialul integral AICI.

***

Pe 23 mai 2016, Coaliția pentru Familie depunea la Parlamentul României lista cu cele trei milioane de semnături prin care se solicita aprobarea proiectului de revizuire a Constituției României, mai precis, a art. 48. Chiar și pentru cei care nu au monitorizat atent ecourile acestui demers, devine evident că societatea românească este divizată în două segmente asimetrice, situate de o parte și de alta a unei falii ideologice peste care dialogul a devenit imposibil. Dacă îmi este îngăduit să folosesc o metaforă din sport, aș spune că într-o parte a ringului se situează o largă majoritate (pe care sociologii obișnuiesc să o numească „tăcută”), formată din oameni care în mod tipic nu are acces la instituțiile-cheie din mass-media, anume cele care influențează ori chiar stabilesc agenda socială și politică. Această majoritate nu are alt mod de a se exprima decât instrumentul umil (și adesea ineficace) care este semnătura pusă pe o petiție.

În colțul opus al ringului se află minoritatea progresistă care, deși restrânsă numeric, are un avantaj strategic important: are acces direct și privilegiat la principalele canale mediatice, reușește să-și plaseze rapid punctele de vedere și, la nevoie, să-și discrediteze adversarii ideologici, lipindu-le în frunte etichete compromițătoare, de regulă, dar nu exclusiv, terminate în „–fob”.

Îmi veți spune, pe bună dreptate, că metafora pe care am folosit-o este reducționistă, că simplifică nepermis de mult tabloul. Ca să facem dreptate realității, ar trebui probabil să ne luăm metafora nu din lumea boxului, ci din cea a șahului. Terenul controversei este de fapt mult mai complex, fiindcă în joc intră actori din mediul politic, cultele religioase din România, televiziunile, presa scrisă, o gamă largă de organizații non-guvernamentale.

Privind la poziționările de până acum, am fi tentați să afirmăm că dezbaterea este departe de a se fi sfârșit. La o analiză mai realistă, am trebui să admitem că ea nici măcar nu a început. În fapt, ea nici nu poate începe, fiindcă o precondiție pentru doi participanți la dialog este ca ei să se întâlnească pe un teren terminologic și conceptual comun. Această întâlnire, după cum voi încerca să demonstrez în articolul de față, a devenit imposibilă.

Ce este sigur e că fiecare tabără nutrește suspiciunea că cealaltă este mai puternică și că are alte scopuri care trec dincolo de ceea ce se afirmă în mod deschis. Un critic al CpF ne dă asigurări AICI (http://www.contributors.ro/editorial/coalitia-pentru-familie-sau-democratia-cu-toporul/) că „miza reală nu o reprezintă căsătoriile LGBT, ci subminarea drepturilor și libertăților cetățenești.”

De cealaltă parte, privind la valul de critici stârnit de intelighenția liberal-progresistă din România, susținătorii CpF se întreabă dacă demersul de modificare a Constituției este necesar tocmai pentru a preîntâmpina jocurile politico-legislative care se fac peste capetele majorității tăcute. Cazul Greciei este invocat uneori ca studiu de caz. Deși are un profil religios nu mult diferit de cel al României, Grecia a adoptat în decembrie 2015 o lege (nr. 4356/2015) prin care sunt recunoscute acordurile de coabitare între persoane de același sex. Pentru reprezentanții LGBT din Grecia, o asemenea prevedere înseamnă prea puțin, iar unele organizații fac eforturi pentru a obține introducerea căsătoriilor same-sex și posibilitatea adopțiilor.


Am citit cu interes textul prin care guvernul României motivează abrogarea Ordonanței nr. 13/2017.

Ceva-ceva a răzbătut până la guvernanți, dar văd că în continuare se vorbește despre „pericolul real de dezbinare a societății” și de „neînțelegere”.

neintelegere

Nu, nu e vorba de nicio dezbinare. Când vine vorba de porunca a opta („Să nu furi”) nu e nicio dezbinare. Tot electoratul, oricare ar fi orientarea lui politică, este de acord că porunca „să nu furi” rămâne valabilă, indiferent dacă furtul vizează o găină sau 200.000 de lei.

Oamenii au înțeles foarte bine ce a urmărit ordonanța nr. 13, dată hoțește, la miez de noapte! Încercarea guvernului de a drege busuiocul, insistând pe „contextul general de neînțelegere” este lamentabilă. După Grindeanu & Co, cei care au cerut abrogarea ordonanței ar fi o turmă de nătărăi dornici să creeze „tensiuni sociale”.

Nici vorbă de așa ceva. Singura tensiune pe care o constat e cea din arterele guvernanților. E tensiunea hoțului prins cu mâța în sac. Sau tensiunea celui care știe că mandatul de guvernare i se va încheia foarte curând.

Citiți AICI motivarea din noua ordonanță, cu sublinierile mele.


Pagina oficială a Cultului Creștin Penticostal cuprinde următorul comunicat pe care îl reiau mai jos.

Este îmbucurător că avem astfel de puncte de vedere trimise instituțiilor statului român. Ar fi și mai bine dacă puncte de vedere similare ar fi exprimate și de către alte confesiuni creștine. Biserica Ortodoxă Română a dat ieri publicității un comunicat bine gândit. Vezi AICI.

Așteptăm și reacții din spațiul catolic sau cel baptist (oficial), fiindcă în urma reacțiilor neoficiale suntem deplin edificați.

***

COMUNICAT

CULTUL CREŞTIN PENTICOSTAL DIN ROMÂNIA

OFFICE@CULTULPENTICOSTAL.RO

Congresul Cultului Creștin Penticostal din România, întrunit la Sovata, în data de  20 octombrie 2016, a adoptat în unanimitate următorul comunicat:

Întrucât tema revizuirii Constituției, pătrunsă recent în dezbaterea publică, a generat vii reacții nu doar în spațiul religios, în presă, în mediul virtual (rețele sociale, blogosferă, platforme de comentarii), ci și din partea unor reprezentanți ai statului român, considerăm necesare următoarele precizări:

(1) Dezavuăm atacurile la persoană din partea liderilor spirituali ori a credincioșilor din spațiul religios românesc. Considerăm că în relația dintre instituțiile statului și exponenții mediului confesional este necesară păstrarea unei atitudini de respect reciproc, chiar și atunci când părțile aflate în dialog se situează pe poziții opuse și au convingeri radical diferite cu privire la menirea căsătoriei, instituție pe care o socotim fundamentală pentru buna funcționare a societății și a statului.

(2) Biserica Penticostală susține demersurile întreprinse de Coaliția pentru Familie, concretizate în strângerea celor trei milioane de semnături din partea cetățenilor care doresc fixarea în art. 48 din Constituție a declarației că familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită „între un bărbat și o femeie”.

Demersul nostru nu izvorăște din „fanatism religios”, cum susține declarația președintelui Klaus Iohannis cu privire la inițiativa Coaliției pentru Familie, ci din convingerea fermă că, procedând astfel, ne exersăm spiritul civic și suntem, totodată, în armonie cu mesajul Sfintei Scripturi (moștenire spirituală a tuturor confesiunilor creștine) și cu vocea Bisericii de-a lungul celor două mii de ani de reflecție teologică. Oricare vor fi fost deosebirile confesionale dintre creștinii aparținând feluritelor tradiții, cu privire la familie a existat, până în zilele noastre, o opinie unanimă: familia are la bază uniunea dintre un bărbat și o femeie.

În virtutea ancorării sale în revelația scripturală, Biserica Penticostală din România nu poate cere binecuvântarea lui Dumnezeu peste o altă forma de uniune maritală decât cea consacrată din zorii umanității și întemeiată pe cuvintele: „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a creat; bărbat și femeie i-a creat. […] De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de soția sa, și cei doi vor fi un singur trup” (Geneza 1:27; 2:24). Orice altă poziționare cu privire la acest subiect ne-ar pune într-o gravă și ireconciliabilă contradicție cu ethosul comun întregii tradiții iudeo-creștine.

Considerăm că Biserica, în expresia ei instituțională, nu poate și nu trebuie să se substituie statului în procesul legislativ, dar că este important ca vocea ei să nu fie ignorată, cum, din nefericire, se întâmplă deja în unele țări occidentale, dominate de ideologii inflexibile care duc la îngrădirea libertății de expresie și de conștiință, la hărțuirea și amendarea pastorilor, preoților și credincioșilor care nu se supun ideologiei acaparatoare promovate de către stat.

Totodată, solicităm instituțiilor statului care sunt parte din procesul legislativ să nu obstrucționeze demersul civic inițiat de Coaliția pentru Familie. Conform regulilor democrației, ne dorim ca toți cetățenii să se poată pronunța asupra formei art. 48 din Constituție, în urma unui referendum a cărui dată să fie decisă în cel mai scurt timp posibil. Ne exprimăm încrederea că milioanele de cetățeni care au semnat

pentru acest proiect, la care se adaugă alte câteva milioane de români care – potrivit cercetărilor sociologice – susțin demersul Coaliției pentru Familie, nu vor fi marginalizate, desconsiderate sau tratate drept cantitate neglijabilă în ansamblul jocului democratic în care suntem cu toții implicați, indiferent de convingeri religioase sau politice.

Dumnezeu să binecuvânteze România!

Biroul de Presă al Cultului Creștin Penticostal

 


Reiau pe blogul personal un fragment dintr-o postare publicată pe platforma Contributors.

Ar fi interesant dacă s-ar putea face un dosar al ostracismului de care au avut parte confesiunile religioase minoritare în perioada comunistă. Cât din aceste disfuncții mai sunt și acum prezente în sistem numai o cercetare detaliată ar putea indica.

Tot materialul AICI.

***

Din vremea grădiniței o amintire indelebilă privește rigla groasă de lemn aruncată cu furie de către tovarășa educatoare înspre un neastâmpărat „șoim al patriei” așezat la vreo două scaune  distanță de mine. Văd și acum obiectul zbârnâind în zbor către ținta umană pe care urma să o reducă la tăcere. Pe măsură ce zăbovesc asupra acestei scene aproape ireale, încep să mă întreb dacă nu cumva sunt victima unei false memorii, a unei confabulații. Să trecem, prin urmare, la etapa școlară căreia i se asociază amintiri mai puțin șubrede. Pentru clasele primare îmi pot verifica amintirile cu ajutorul surorii mele, pe care am avut-o colegă în primii opt ani de școală. Ascuțimea pantofilor tovarășei învățătoare am simțit-o amândoi în câteva rânduri, căci respectiva doamnă, aflată la apusul carierei și la capătul răbdării, aplica metode old school ca să îndese hărnicia în loazele care formau ultima ei promoție. Din gimnaziu rețin mai ales palma strașnică pe care a încasat-o colegul meu de bancă din partea dirigintelui. Lovitura a fost atât de puternică, încât colegul s-a prăvălit peste mine, proiectându-mă afară din bancă. Metoda era aplicată mai des decât consideram normal chiar și pentru o vreme în care astfel de practici erau subînțelese.

Pagina următoare »