Zbateri şi dezbateri



România este zguduită acum de revelațiile privind polițistul suspectat de pedofilie, prins cu mare întârziere, după o urmărire de trei zile.

Un rol crucial în prinderea suspectului (care între timp și-a recunoscut faptele) l-a jucat înregistrarea video făcută de camera de filmare din ascensorul în care s-a produs agresiunea.

Presa a scris deja despre unele amendamente propuse de PSD-ALDE la Codul Penal, respectiv Codul de Procedură Penală. Reiau aici un fragment dintr-o analiză publicată în Revista 22.

Amendament privind limitarea mijloacelor de proba. La art. 97, lit. e) a alin. (2). Mijloacele de probă se definesc astfel: „înscrisuri, rapoarte de expertiză, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă.”

Ce presupune: Din mijloacele de probă dispar, prin eventuala adoptare a unui astfel de amendament, înregistrările video, inclusiv cele de pe camerele de luat vederi montate pe stradă sau în instituții publice. Procurorul Bogdan Gabor, președintele Asociației Procurorilor din România, oferă un exemplu concret care arată pericolul unui astfel de amendament, crima de la metrou petrecută, luni, în București. „Cum va putea fi dovedită această crimă, în condiţiile în care îţi este interzis să ridici imaginile de pe camerele de luat vederi? Orice avocat va demonta orice altă probă în afara unor fotografii judiciare, pentru că fotografiile rămân ca probe, conform acestui amendament. Crima de la metrou nu va putea fi dovedită, deşi avem imagini cu autorul, ci va rămâne cu autor necunoscut. Altfel, trebuie să fie martori care să descrie efectiv scena care s-a petrecut. Însă poate că martorii nu vor putea spune cum a căzut victima pe șine, dacă a lovit-o, aruncat-o cineva. Poate că doar au văzut-o direct căzută și, atunci, în lipsa înregistrărilor video ca probe, nu se poate demonstra că o anume persoană este criminalul, deoarece poate că vorbim despre o sinucidere sau poate că victima s-a împiedicat.”

Pentru cei care au protestat în Piața Victoriei și la Parlament împotriva Comisiei Iordache este evident că procesul de măcelărire a Legilor Justiției, orchestrat de coaliția majoritară, urmărește în principal salvarea marilor corupți din PSD.

Doar că măsurile propuse, menite să-i ajute pe infractorii din partidul roșu, au efecte colaterale asupra altor domenii. Cazul pedofilului prins astăzi arată cât de periculoasă ar fi adoptarea amendamentelor privind probele video.

Legislația penală nu trebuie modificată în trombă, cum dorește ciuma roșie, al cărei interes urgent este rezolvarea unor dosare incomode pentru liderii PSD. Dimpotrivă, modificările trebuie făcute pe îndelete, prin consultări ample, mai ales cu cei din mediul profesional (asociații de magistrați).

Văd pe pagina Parlamentului că Proiectul de Lege (537/2017) este încă în lucru. Vom vedea ce va ieși în urma adoptării lui de către Camera Deputaților. Eu unul sunt foarte sceptic că PSD-ALDE se pot gândi la altceva decât mutilarea legislației penale pentru a-i pune la adăpost pe aleșii care ar trebui să dea față cu justiția.

Protestele în stradă împotriva Comisiei Iordache și a inițiativelor de felul acesta trebuie să continue. În tot acest timp, tensiunile din PSD vor crește, pe bună dreptate. Astăzi am văzut un Dragnea surâzător, care a încercat să dea impresia că ține partidul în frâu.

Între timp, Niculae Bădălău, președintele executiv al PSD, iese la rampă cu o scrisoare (AICI) în care menționează „presiunea crescândă asupra membrilor și simpatizanților PSD, care sunt stigmatizați de presă și de diverse alte grupuri de presiune din societate”.

Ei bine, da! Presiunea trebuie să crească, fiindcă PSD își merită pe deplin stigmatizarea după inițiativele în domeniul legislației penale! Nu au reușit să-și salveze penalii cu Ordonanța 13, așa că au încercat niște manevre în Parlament.

Nu vor reuși!

Nu au decât să se reformeze și să scoată în față figuri respirabile, alese cu respectarea unor criterii de integritate!

Altfel, vor merge la groapa de gunoi a istorie, acoperiți de rușine, cum și merită.

P.S. Imaginea jalnică a Poliției Române, care a adăpostit atâția ani un pedofil cu probleme foarte grave, face pereche cu imaginea incompetenței Ministrului de Interne, Carmen Dan, a cărei singură „calificare” pentru post ar fi că este o apropiată a lui Liviu Dragnea.

Vedeți/auziți AICI mo(n)stră de exprimare la doamna ministru!

„Ieri am transmis o solicitare. Până acum am decât (sic! – n.r.) informațiile pe care le cunoașteți și dumneavoastră, date aseară de purtătorul de cuvânt al poliției. Nu am văzut pe nimeni să facă un pas în spate, probabil că au apreciat că nu există responsabilitate”, a declarat, marți dimineața, ministrul Carmen Dan, în prima sa declarație publică pe tema suspectului de pedofilie care lucra de mulți ani în Poliție.

Anunțuri

Astăzi Klaus Iohannis a fost la Consiliul Suprem al Magistraturii pentru a discuta din nou problema Legilor Justiției pe care le-a adoptat, într-un desfrâu legislativ fără precedent, parlamentul dominat de PSD-ALDE.

Iohannis a identificat iarăși, cu mult calm, dar și cu fermitate, elefantul din magazinul cu porțelanuri: prezența unor penali la conducerea statului și încercarea acestora de a modifica legi în interes propriu.

Dacă vă întrebați cum a fost posibil ca arhitectura statului post-revoluționar să fie gândită în folosul penalilor, urmăriți documentarul de mai jos. Trebuie să ne amintim iar și iar care sunt rădăcinile sistemului ticăloșit din ale cărui obezi România nu reușește încă să se desfacă.

Mai jos declarațiile cele mai importante făcute de Iohannis (textul complet AICI). Această temă trebuie să intre imediat în dezbaterea publică și să rămână prioritare până la rezolvarea lor. Altfel, protestele în stradă vor continua, iar tensiunile sociale se vor amplifica.

„Foarte multe discuții s-au purtat în 2017 despre ce fac judecătorii, despre ce fac procurorii. A apărut așa, un entuziasm de a se discuta în spațiul public despre ce se întâmplă în sistemul de justiție. Având în vedere că avem câteva persoane condamnate penal, urmărite penal, judecate penal în chiar conducerea statului, nu-i de mirare.

Am afirmat în repetate rânduri și o să mai afirm, spre disperarea lor, că astfel de persoane nu au ce căuta în conducerea statului. Exact din acest motiv, fiindcă dintr-un interes personal evident, ei vor fi tot timpul tentați să pună sub semnul întrebării sistemul de justiție – justiția, judecătorii, procurorii – dăunând astfel grav statului, încrederii cetățeanului în stat și în justiție.

Sistemul electoral a fost așa construit, că accesul acestor persoane a fost posibil și nu putem să negăm, în condițiile acestor legi valabile, accesul acestor persoane la funcții înalte în stat. Personal, sunt convins că dacă ne-am apuca să discutăm Constituția, arhitectura statului, este obligatoriu să introducem principiul integrității chiar în Constituție, altfel s-ar putea ca situații de acest tip să apară și în alte cicluri electorale”.


Spuneam într-o postare recentă că DEX-ul are mari lacune, mai ales în zona limbajului biblico-teologic. Paradoxal, deși traducerile Bibliei au contribuit la formarea limbii literare, vocabularul din această zonă abia dacă se regăsește în Dicționarul nostru explicativ.

Cum spuneam deja într-un schimb de comentarii cu filologul Octavian Gordon, dacă luăm, pentru comparație, OED-ul mic (în două volume), vom găsi în el definiții foarte bune, cu etimologii de bun-simț filologic, care în comprimă în câteva rânduri istoria îndelungată a unui cuvânt.

M-am uitat recent la felul în care este definit în DEX termenul „pronie”.

PRÓNIE s. f. (Înv. și pop.) Dumnezeire; Dumnezeu; Providență. – Din ngr. prónia.

Sunt mai multe probleme cu această definiție.

În primul rând, ar trebui dat ca etimon gr. πρόνοια „grijă”, „precauție”, „purtare de grijă”, „îngrijire care precedă realizarea unei acțiuni”.

Eu unul aș da neapărat în DEX prima atestare a termenului sau o atestare timpurie, care să ilustreze folosirea lui. De genul: părinte, a ta pronie otcîrmuiește (1688). Citatul provine, desigur, din Biblia de la București (Înțelepciunea lui Solomon 14:3).

A doua problemă cu DEX-ul nostru este că „pronie” nu e totuna cu „Dumnezeu” în accepțiunea inițială a termenului. De fapt, nu este sinonim nici în textele de mai târziu, dacă păstrăm proprietatea termenilor.

Întâlnim, de exemplu, secvența pronia lui Dumnezău (1688), în 3 Macabei 5:30 (Biblia de la București).

Din chiar acest exemplu rezultă că în limba română „pronie” este ceva distinct de „Dumnezeu”.

Abia mai târziu, prin extensie, ca urmare a asocierii cu „Dumnezeu”, termenul capătă sensul de „Dumnezeire”. Aș da în DEX, pentru această categorie de sens, un exemplu din sec. 19, ca să vadă omul cum funcționează limba în practică.

Să vedem acum de câtă „pronie” dă dovadă OED-ul mic în definirea termenului (folosit, surprise, surprise!, și în engleză, măcar că aceștia au și „providence”).

pronoia

noun

  • 1 Philosophy and Theology. Foresight; providence, divine will.
  • 2 Medieval History. In the Byzantine Empire: a type of land grant similar to a fief, entailing an obligation of service (typically military) by the recipient.

noun

  • Belief (especially when viewed as irrational) in the good will of others or the pervasiveness of serendipity.

Origin

Late 19th century. From ancient Greek πρόνοια foresight, providence, in medieval Greek also denoting a type of land grant from πρόνοος (contracted πρόνους) careful, prudent + -ία<br>1980s. From pro- + -noia. Compare earlier pronoia.

Noi, rumâni creștinați de însuși Sf. Andrei (la câteva decenii după șederea lui Ovidiu printre „românii” din Tomis), nu reușim să trecem cu etimologia „proniei” dincolo de neogreacă, deși e limpede că avem în limba română ocurențe ale termenului preluate direct din greaca veche.

Una peste alta, n-am priceput de ce „pronie” e „învechit” și „popular”. Că e specializat, admit. Dar de ce o fi „învechit”? Termeni ca „mamă” și „tată” nu sunt învechiți? Cine decide când s-a „învechit” un cuvânt?

Ce reproșez, așadar, DEX-ului? Miopia culturală și istorică, faptul că nu-ți dă oleacă de perspectivă asupra istoriei unui cuvânt. Nu trebuie să umpli trei pagini cu exemple, ca în DLR. Poți da câteva atestări din secole diferite și l-ai luminat pe om. Dacă vrea să aprofundeze, îl trimiți la DLR (sau la OED-ul mare).


Între volumele lansate sâmbătă la Gaudeamus se numără și volumul Iubirea din oglindă, coordonat de doamna Tatiana Niculescu și având ca temă problema homosexualității.

Între autorii invitați să participe cu texte privitoare la această tematică se numără teologi din spațiul ortodox (dr. Theodor Baconschi, pr. conf. univ. dr. Constantin Necula), catolic (pr. univ. dr. Michael Fieger, conf. univ. dr. Wilhelm Tauwinkl) și protestant-evanghelic (subsemnatul).

În volum sunt prezenți și filozofii Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, medicul româno-american Martin Martin, psihologul Domnica Petrovai, regizorul Andrei Șerban, judecătorul Cristi Danileț și doi activiști LGBT: Florin Buhuceanu și Florentina Ionescu. În fine, un text (reluat dintr-un volum publicat) este semnat de Petru Creția, iar Victor Bărbulescu a contribuit cu un text confesiv-autobiografic.

Nu știu exact cum a ajuns numele meu în „cărțile” doamnei Tatiana Niculescu, al cărei glas îmi este bine cunoscut din perioada liceului, când ascultam cu zel religios BBC România, însă n-am spus „nu” la invitația pe care mi-a adresat-o de a scrie un text cu privire la tema volumului recent apărut. Poate că opiniile mele cu privire la Referendumul pentru modificarea Constituției (vezi AICI) vor fi dat impresia că aș avea ceva de spus pe un subiect atât de complex. În orice caz, textul meu a fost a shot in the dark, fiindcă nu știam dacă nu cumva unghiul meu de abordare se va suprapune cu ceea ce vor scrie ceilalți teologic invitați să contribuie la volum; n-am avut atunci decât o vagă idee despre temele care vor fi publicate.

Volumul rezultat, dacă veți avea curiozitatea să-l răsfoiți este destul de eterogen, dat fiind contextul diferit din care provin autorii aleși. În mod inevitabil, o carte cu atât de multe voci ajunge să nemulțumească pe toată lumea. Un cunoscut mi-a semnalat de curând critica pe care mi-o face un activist gay (necesarmente ultragiat) în recenzia sa: „Conferențiarul penticostal Emanuel Conțac vorbește nici mai mult, nici mai puțin despre abstinență ca soluție ultimă la homosexualitate, după care se aventurează într-o amplă descriere a unor cazuri celebre americane de bărbați homosexuali «vindecați» de păcat.”

Textul meu este destul de lung. Postezi mai jos un singur fragment, în chip de „pregustare”.

***

Unii cititori ai Bibliei pun în opoziție Vechiul Testament și Noul Testament, pornind de la premisa falsă că cele două macrosecțiuni au ajuns împreună fără să aibă afinități prealabile și că mariajul lor este rezultatul unei decizii arbitrare, nu mult diferite de căsătoriile orientale aranjate de către părinți. Pentru a limpezi chestiunea, voi face câteva observații cu privire la implicațiile mesajului lui Isus față de homosexualitate și apoi mă voi opri asupra teologiei Sfântului Pavel.

Fiindcă Isus nu spune nimic despre homosexualitate, subzistă în mintea multor oameni ideea că această omisiune ar trebui interpretată conform dictonului latin qui tacit consentire videtur. Tăcerea ajunge înțeleasă ca aprobare. Adepții acestei înțelegeri susțin de regulă o altă idee eronată – „mesajul central al lui Isus este dragostea” – și ajung astfel să-l înroleze pe Isus în tabăra susținătorilor mișcării LGBTQ. Pentru a înlătura această concepție falsă, trebuie precizat din capul locului că mesajul central a lui Isus este Împărăția lui Dumnezeu. Da, proclamarea Mântuitorului este însoțită de compasiune pentru cei pierduți, pentru păcătoși, pentru oameni nefrecventabili, marginali sau rău-famați, dar nu exclude exigențe etice foarte înalte (exemplificate în declarații precum „oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a și săvârșit adulter cu ea în inima lui”).

Să nu uităm, contemporanii săi, chiar și cei care au dubii față de el, ori îi devin dușmani, ori îi recunosc statutul de rabbi, adică de „învățător” sau „maestru” al Torei. Or, ca interpret al Scripturilor, Isus nu desființează morala iudaică tradițională, ci o scoate de sub dominația legalismului pentru a o redefini în acord cu Împărăția lui Dumnezeu, esența kerygmei sale. Mai mult, Împărăția lui Dumnezeu, realitatea pe care o întrupează Isus Cristos, este scopul de dragul căruia omului i se cere să renunțe la tot – „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze!” – chemare transmisă de toate cele trei Evanghelii Sinoptice.

„Jugul” pe care îl presupune urmarea lui Cristos este „plăcut”, dar este jug. În vreme ce unii rabini erau de părere că un bărbat poate să divorțeze de soție dacă a găsit o femeie mai frumoasă, ori dacă soția a ars mâncarea, Isus consideră că astfel de practici sunt o formă de adulter instituționalizat. Cei care își imaginează că Isus este un soi de vizionar hippie, care ne invită să ne lepădăm de grija lumească și să privim la crinii de pe câmp, ori la păsările cerului, în timp ce fredonăm versurile cântecului Imagine, pierd din vedere că Isus știa bine ce se ascunde în inima omului (Ioan 2:25), pe care o descrie ca sursă a multor lucruri impure (Mat. 15:19). Chiar și fără să avem o declarație a lui Isus cu privire la homosexualitate, știm că cel puțin într-o privință mesajul lui este clar: sexualitatea nu este valoarea supremă, ci ea se subordonează Împărăției lui Dumnezeu (cf. Mat. 19:12).


Dacă am să mă supăr cândva bine de tot, voi face o listă cu toți termenii care sunt definiți anapoda în DEX! Promit că voi publica lista pe Contributors sau pe altă platformă cu vizibilitate!

Gata cu gluma, să trecem la lucruri serioase.

Mă uit astăzi în DEXonline să văd care e forma corectă a denumirii unei pietre semiprețioase din Apocalipsa 21: „halcedoniu” sau „calcedoniu”? Versiunile biblice vechi au diferite variante („halchidon”, „chalchedon” etc.), însă forma „calcedoniu” este în uz încă de la Galaction (1938, poate chiar din 1927).

Când colo, aflu că nu se zice nici „marinel”, nici „marinal”.

Dar cum?

„Calcedonie”!

Justificat de DEX-iști prin apel la franțuzitul calcédoine!

Parol?

CALCEDÓNIE s. f. Varietate (colorată sau translucidă) de cuarț, folosită ca piatră semiprețioasă, la confecționarea unor obiecte de artă, ca abraziv etc. – Din fr. calcédoine, lat. chalcedonius.

Adică autorii DEX nu știu că există „calcedoniu” intrat în limbă de la patuzsopt?

Și de ce nu avem gr. χαλκηδών menționat prioritar în secțiunea de etimologie? În fond, avem traduceri ale Bibliei din greacă de pe la 1648 (chiar dacă traducătorii NT de la Bălgrad au mai tras cu ochiul la latină).

Partea bună este că în DEX avem „crisopraz” (mă uitasem după „hrisopraz”). Ca o paranteză, în compunerea grecescului χρυσόπρασος intră și cuvântul „praz” (leguma!). Așadar, crisoprazul e piatra semiprețioasă de culoare auriu-verde-praz.

O problemă cu definiția „crisoprazului” tot este. Citind-o, rămâi cu impresia că această piatră a fost descoperită de Voltaire sau de Diderot. La Academie, de bună seamă, nu s-a auzit de gr. χρυσόπρασος.

CRISOPRÁZ s. n. Varietate de calcedonie de culoare verde. – Din fr. chrysoprase.

Acum veți înțelege de ce oftez cu năduf când îi aud pe studenți citând cu evlavie religioasă din DEX.

 


Dilema veche de săptămâna aceasta a publicat două articole despre termenul metanoia, un fapt inedit, probabil, căci nu se întâmplă des, după știința mea, ca în paginile acestei reviste să se discute atâta teologie. Primul articol îl are ca autor pe istoricul Petre Guran (AICI). Celălalt articol apare sub semnătura mea.

Precizez că domnul Guran a deschis dezbaterea AICI, cu un material asupra căruia am avut câteva obiecții de biblist. Acesta a fost și motivul pentru care am decis să le propun celor de la Dilema un „rejoinder”.

Mai jos câteva fragmente. Găsiți articolul integral AICI.

***

În articolul intitulat „Cuvinte asasinate“, publicat în paginile acestei reviste (nr. 701, 27 iulie – 2 august 2017), istoricul Petre Guran punea în discuție cuvîntul „pocăință“, pornind de la termenul grec metanoia, despre care afirmă că „nu conținea, în momentul utilizării cuvîntului de către Iisus, nici un sens de regret, ci în mod consistent etimologic ea se referea la schimbarea minții sau a gîndirii, adică schimbarea de perspectiva din care este înțeleasă ființa“. Autorul consideră că înțelegerea termenului metanoia din perspectiva ideii de regret, părere de rău sau recunoașterea greșelii ar constitui o degradare a sensului corect, anume „schimbarea de paradigmă a cunoașterii“. Din cauza acestei deformări, mai scrie dl Guran, s-a ajuns la „fenomenul juridizării și penitențializării vieții creștine“ care ne face să ratăm înțelegerea textului evanghelic.

Cercetătorul familiarizat cu limbajul biblic va fi cel puțin contrariat să constate că termenul metanoia este schizoidizat în această manieră și silit să facă război cu el însuși. O lectură atentă a pasajelor biblice în care sînt folosiți substantivul metanoia și verbul metanoeo indică faptul că, pentru înțelegerea corectă a mesajului lui Hristos ori a celui proclamat de apostoli, sensurile puse sub semnul întrebării de dl Petre Guran sînt centrale, nu prelungiri ilegitime sau erzațuri de contrabandă.

Deși etimologia nu poate fi argumentul decisiv cu privire la felul în care funcționează un cuvînt într-un context dat, trebuie precizat că sensul originar al lui metanoeo este „a gîndi după“. După cum constata Epicharmus, autor de comedii care îl precedă pe Aristofan cu circa o jumătate de secol: „Omul înțelept trebuie să gîndească înainte (pronoein), nu după (metanoein)“. De aici pînă la sensul de „a se răzgîndi“ e cale scurtă, după cum ilustrează o anecdotă din Plutarh (Banchetul celor șapte înțelepți, 21). Doi asasini trimiși să omoare un copilaș au avut ezitări la vederea zîmbetului său inocent, dar cînd s au răzgîndit (metanoesantes) și s-au întors ca să-și ducă la capăt planul ucigaș, nu l-au mai găsit. În cheie pozitivă, cel care se „răzgîndește“ este cel care își reevaluează faptele reprobabile și ajunge să se „căiască“, situație la care face referire Iisus cînd spune: „Dacă [fratele tău] păcătuiește împotriva ta de șapte ori pe zi și de șapte ori pe zi se întoarce la tine și zice: «Mă căiesc», iartă-l“ (Luca 17:4).


Ilie Toader („Ion Aion”) spune în interviul său mult-mediatizat că unul dintre motivele pentru care a abandonat creștinismul a fost „descoperirea” că „Hristos nu a instituit nici măcar euharistia”. „Descoperirea” a făcut-o la New York, în timpul unui stagiu de cercetare. Probabil fostul preot consideră în prezent că Isus a serbat o masă pascală iudaică și atât, ca toți ceilalți evrei din primul secol. Doar că această perspectivă asupra Ultimei Cine este foarte naivă. Și nu trebuie să ajungi la New York ca să o adopți, la o adică. Cine e chitit să conteste mărturia evangheliștilor și a lui Pavel o poate face și aici, pe plaiuri mioritice.

Studiul atent al felului în care au fost compuse Evangheliile indică faptul că partea lor de final (Ultima Cină a lui Isus, arestarea, procesul, răstignirea, învierea) constituie nucleul în jurul căruia s-a coagulat firul narativ despre Isus pe care îl vedem în cele trei Evanghelii Sinoptice (Marcu, Matei, Luca).

Înainte să fi existat vreo evanghelie scrisă, existau deja comunități creștine în numeroase orașe din Imperiul Roman care sărbătoreau „masa Domnului” (cum era numită „euharistia”), momentul cel mai important al întâlnirilor acestor creștini.

Acești creștini de primă generație nu aveau multe informații despre viața lui Isus. Dar știau cu certitudine un lucru: că formula „de instituire” a euharistiei provine de la Isus însuși! În memoria acestor credincioși, cuvinte precum „Acesta este trupul Meu care se dă pentru voi”, „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu” și „Să faceți acest lucru spre pomenirea mea” erau deja „tradiție” (învățătură împământenită). Apostolul Pavel a vizitat Corintul în 51-52 d.Hr., a întemeiat acolo o biserică și le-a transmis noilor convertiți tocmai această înțelegere despre euharistie, pe care el însuși o primise.

Așadar, tradiția că euharistia / Masa Domnului a fost instituită de Isus însuși este din categoria lucrurilor elementare de care lua cunoștință orice creștin, încă din primii ani ai acestei mișcări. Cu alte cuvinte, nu poți ajunge în clasa a VIII-a la examenul de capacitate pentru ca acolo să spui: „N-am știut că există tabla înmulțirii”.

Nu știu ce a citit Ilie Toader în biblioteca de la New York. Din păcate, nu știm despre ce autor e vorba, ca să-l putem verifica. Poate nu l-a citit bine și nu l-a înțeles. Până una alta, să remarcăm paradoxul. Autorul român ne spune să citim Biblia cu propria noastră minte, în vreme ce el o citește cu mintea unui autor descoperit într-o bibliotecă din străinătate.

Pagina următoare »