Zbateri şi dezbateri



Dacă aș fi invitat să devin membru al comitetului de revizuire a Bibliei Cornilescu 1924, aș propune o „formulă” de revizuire care să ducă la un text precum cel de mai jos. Evident, se mai poate „tuna” câte ceva, însă topica și lexicul alese ar trebui să fie în genul celor din fragmentul de mai jos.

În opinia mea, o revizuire a lui Cornilescu n-ar fi oportună fără acordul (consensul) conducerii cultelor neoprotestante din România (adventiști, baptiști, creștini după Evanghelie, penticostali) și că ea ar trebui să se desfășoare sub directa îndrumare a Societății Biblice Britanice (prin SBIR) și cu larga participare a unor bibliști din tot spectrul neoprotestant.

Scopul revizuirii ar fi nu înlocuirea Bibliei Cornilescu 1924, ci realizarea unei versiuni care să așeze traducerea Cornilescu pe calapodul (necesarmente procustian) al edițiilor științifice ale VT, respectiv NT. Adică Biblia Hebraica și Novum Testamentum (NA28).

Veți observa, între altele, că „neprihănire” a fost înlocuit cu „dreptate” și că „Isus Hristos” a devenit „Hristos Isus” (v. 1).

Parantezele [] sunt numai pentru faza „de atelier”. Ele ar trebui să dispară în versiunea finală, pentru publicare.

Am preferat să las vv. 1-7 ca o singură unitate, deși textul devine mai greoi. Așa vede și CMB (cititorul mediu binevoitor) cam cum arată o frază a lui Pavel (există și mai lungi!) și că, de vreme ce a putut compune astfel de structuri lungi, Pavel nu era nici pe departe atât de necioplit în discurs pe cât se prezintă!

De observat că macrostructura este „Pavel, rob al lui Hristos (v. 1)… către toți care sunt în Roma (v. 7).

Fiindcă mă interesează părerile cititorilor și în acest caz, vă propun să citiți pasajul și să răspundeți la sondajul de opinie de la finalul postării.

M-ar interesa în mod deosebit părerile pastorilor care citesc acest blog.

***

1Pavel, rob al lui Hristos Isus, chemat să fie apostol, pus deoparte pentru Evanghelia lui Dumnezeu, 2pe care o făgăduise mai înainte prin profeții Săi în Sfintele Scripturi, 3care [Îl înfățișează] pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, 4rânduit Fiul lui Dumnezeu cu putere, în ce priveşte duhul sfinţeniei, prin învierea din morţi, anume pe Isus Hristos, Domnul nostru, 5prin care am primit har şi apostolie pentru ca, în Numele Lui, [să aducem] ascultarea de credinţă la toate neamurile, 6între care sunteţi şi voi, cei chemaţi ai lui Isus Hristos, 7către toți cei din Roma, preaiubiţi ai lui Dumnezeu, chemaţi să fie sfinţi: Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos!

8Mai întâi Îi mulţumesc Dumnezeului meu, prin Isus Hristos, pentru voi toţi, căci credinţa voastră se vestește în toată lumea. 9Martor îmi este Dumnezeu, căruia Îi slujesc în duhul meu, prin [vestirea] Evangheliei Fiului Său, că neîncetat vă pomenesc 10și necontenit cer în rugăciunile mele să izbutesc în sfârșit, prin voia lui Dumnezeu, să ajung la voi. 11Căci doresc să vă văd, ca să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră 12sau, mai degrabă, ca să fim [și noi] îmbărbătați în mijlocul vostru, fiecare prin credinţa celuilalt, a voastră și a mea. 13Nu vreau să fiți în necunoștință, fraţilor, că de multe ori am avut de gând să vin la voi, ca să am vreun rod și printre voi, precum în rândul celorlalte neamuri, dar am fost împiedicat până acum. 14Eu le sunt dator şi grecilor şi barbarilor, şi celor învăţaţi, şi celor neînvăţaţi, 15de unde și dorinţa mea vie ca și vouă, celor din Roma, să vă vestesc Evanghelia.

16Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelie, fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului. 17Căci în ea se descoperă dreptatea lui Dumnezeu, prin credinţă spre credinţă, după cum este scris: ,,Cel drept prin credinţă va trăi”.

 


Un prieten mă întreabă cum rezum în câteva rânduri doctrina evanghelicilor despre justificare.

Pe nerăsuflate aș rezuma cam ca în paragraful de mai jos. Dar mă tem că prin el m-am rezumat pe mine mai mult decât pe evanghelici în general.

Dacă aveți alte sugestii le aștept.

***

Doctrina evanghelicilor despre justificare este tributară concepției pauline (via Augustin și Martin Luther) conform căreia omul este îndreptățit (justificat) prin credință, fără „faptele legii” (διότι ἐξ ἔργων νόμου οὐ δικαιωθήσεται πᾶσα σὰρξ ἐνώπιον αὐτοῦ, διὰ γὰρ νόμου ἐπίγνωσις ἁμαρτίας (Rom 3:20). Prin „faptele legii” Luther înțelegea efortul religios al omului „întors în/către sine însuși” (cor curvum in se). Esențiale pentru înțelegerea concepției evanghelice despre justificarea prin credință sunt epistolele către Galateni, respectiv Romani. Pentru Luther, pentru Calvin și, implicit, pentru evanghelici, îndreptățirea este cea mai importantă metaforă soteriologică. Mântuirea este înțeleasă/explicată cu ajutorul unei imagini judiciare. Dumnezeu, judecătorul, îi „achită” (declară drepți) pe păcătoși în baza jertfei ispășitoare a lui Hristos. Această declarație nu este o „ficțiune juridică” (în sensul că Dumnezeu ar declara ceva împotriva realității), cum adesea obiectează criticii teologiei protestante. Îndreptățirea făcută de Dumnezeu transformă ontologic ființa umană. Acest act inițial, începutul vieții de credință, este o anticipare a îndreptățirii finale care va avea loc la Judecata de Apoi. Faptele bune nu sunt o precondiție a mântuirii, ci o consecință a mântuirii. Cel justificat este pus într-o relație dreaptă cu Dumnezeu și parcurge un proces de sfințire și de transformare care culminează la Parusia. Faptele bune sunt așadar o consecință logică a intrării într-o relație dreaptă cu Dumnezeu. Un creștin îndreptățit prin credință va rodi fapte bune așa cum un pom face rod în mod „natural”.


Descopăr cu uimire (și stupoare) că în ultima vreme cruciadele, despre care am crezut multă vreme că reprezintă oroarea supremă pentru evanghelicul mediu binevoitor, au devenit obiectul admirației evlavioase între anumiți blogări și cititori evanghelici.

Într-un clip youtube foarte prizat, un personaj convertit de la islam la creștinism le spune, plin de patos, ascultătorilor săi americani: „Dacă n-ar fi fost cruciadele, în această seară ați fi fost o națiune musulmană”.

O comentatoare îmi reproșează că mă opresc la partea rea a cruciadelor, omițând „toate celelalte aspecte pozitive”. Aspecte pe care le trece sub tăcere.

Scopul acestei postări nu este unul polemic, ci unul didactic. Nu sunt specialist în istoria cruciadelor, în sensul că nu am lecturi sistematice în această direcție. Am totuși reperele istorice minime pe baza cărora să pot face o judecată de valoare.

Postarea mea pleacă de la următoarea întrebare: cum este posibil ca un concept care adună în el cel puțin opt fobii fundamentale ale evanghelicului mediu, să fi devenit în mod subit obiect de admirație și învestit cu salvarea creștinismului nordamerican? Prin ce mutație stranie și perfidă s-a ajuns ca o epocă dătătoare de fiori pentru creștinii neoprotestanți să ajungă epocă „de aur”, considerată salvatoare pentru creștinismul occidental?

Înainte de a încerca un răspuns, să vedem cele 8 fobii fundamentale despre care vorbeam:

(1) Implicarea instituției papale

Pe urmele lui Luther, creștinii evanghelici au considerat papalitatea un sistem anticristic. Trebuie spus că Luther nu-l vedea pe Anticrist în persoana papei, ci în oficiul său, deci nu polemiza cu omul în sine, ci cu sistemul. Evanghelicii au mers mai departe, considerând că personajul în sine e problema. Precum se știe, prima cruciadă a fost întreprinsă în urma apelului Papei Urban al II-lea (1088-1099), în timpul Conciliului de la Clermont (1095). Discursul lui se păstrează în mai multe versiuni și e greu de stabilit care au fost cuvintele precise rostite de pontiful roman. Dar rolul lui în promovarea primei cruciade este incontestabil. Un alt papă influent a fost Inocețiu al III-lea (1198-1216), care făcea apel la o a patra cruciadă în 1198. Precum se știe, această cruciadă a dat chix și a ajuns la Constantiopol, lăsând amintiri neplăcute (vorbesc eufemistic) creștinilor din răsărit.

(2) Indulgențele

Indulgențele, scânteia care a aprins focul Reformei, au fost un factor decisiv în mobilizarea către Ierusalim. Entuziasmul celor care au luat calea Țării Sfinte a fost sporit prin promisiunea indulgențelor. Mesajul de bază a fost următorul: mersul la luptă va fi o penitență atât de radicală, încât penitentul va da satisfacție pentru toate păcatele comise anterior.

(3) Semnul crucii

Numele de „cruciat” vine de la simbolul extern (crucea), din pânză, pe care, la îndemnul papei, și l-au cusut pe haine cei care s-au pregătit pentru bătălie. Pesemne că cititorii își mai amintesc de zarva stârnită acum câțiva ani în jurul semnului pe care și l-a făcut Vladimir Pustan într-o biserică ortodoxă. Acum cred că înțeleg ce i se reproșa pastorului penticostal: că și-a făcut semnul cu mâna, în loc să-l facă din pânză și să-l coasă pe sacou!

(4) Pelerinaj la Locurile Sfinte

Ideea de cruciadă s-a suprapus în bună măsură cu ideea de pelerinaj la Locurile Sfinte. Dar evanghelicul mediu nu crede în pelerinaj și nici că unele locuri sunt mai sfinte decât altele. De o importanță capitală în tranșarea disputelor despre locurile sfinte și sfințenia locurilor este versetul din Ioan 4:23 care spune că „închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh și în adevăr”.

(5) Goana după moaște și relicve

Un alt factor motivator al cruciaților a fost goana după relicve și moaște. De fapt, după cum scrie un autor în New Cambridge Medieval History (vol. IV, p. 543), „cei mai mulți cruciați nu au câștigat nimic mai tangibil în urma aventurilor lor decât relicvele cu care au inundat bisericile din Europa apuseană; printre ele, fragmente din Adevărata Cruce, pietre de la Sfântul Mormânt și de la locul înălțării, cel puțin o așchie din Sfânta Lance, descoperită în Antiohia, ramuri de palmieri din Ierusalim, păr smuls din capul Sfintei Fecioare, martoră la răstignire, un fir de păr din barba lui Hristos și moaștele sfinților Ioan Botezătorul, Nicolae și mai ales Gheorghe”.

Mare a fost consternarea creștinismului apusean când, în timpul sultanului Saladin (1137/38-1193) Ierusalimul a fost cucerit, iar relicva Adevăratei Cruci a căzut în mâinile necredincioșilor. Tot apetența pentru „lucruri sfinte” i-a abătut pe cruciați la Constantinopol, unde au făcut ravagii, plecând cu buzunarele doldora nu doar de aur, ci și relicve.

(6) Violență / băi de sânge în numele lui Hristos

Nu trebuie să fii pacifist ca să realizezi că o mare parte din violența cruciaților a fost viscerală, irațională, maniacală, genocidară. Nu sunt pacifist principial, fiindcă sunt convins că există ceea ce se poate numi „război drept”, însă evenimentele care au urmat cuceririi Ierusalimului intră în categoria ororilor care n-ar trebui nici scuzate, nici uitate. Pentru edificare, citiți capitolul The Slaughter („Măcelul”) din excelenta biografie a Ierusalimului de Simon Sebag Montefiore.

(7) Antisemitism

Cum spuneam și într-un comentariu, una dintre armatele care a mers în prima cruciadă a fost răspunzătoare pentru multe (nu toate, dar multe) dintre pogromurile împotriva evreilor. Cruciații din Germania au șterg aproape integral comunitatea de evrei de la Mainz, una dintre cele mai mari din Europa. Pentru cruciați, evreii de la 1096 erau direct răspunzători pentru răstignirea lui Isus Hristos. Pentru detalii, a se vedea „The New Cambridge Medieval History”, vol. VI (1024-1198), ed. David Luscombe și Jonathan Riley-Smith, capitolul despre cruciade. Informațiile despre masacrul evreilor din Mainz sunt la p. 539.

(8) Lupta cu ereticii

În aceeași perioadă în care papalitatea chema la luptă împotriva necredincioșilor aveau loc apeluri și la eliminarea ereticilor. Vizați erau nu doar dușmanii externi, ci și cei interni. În 1208, bătălia împotriva ereticilor din sudul Franței (catarii) a fost ridicată la rang de cruciadă. Aceste metode s-au dovedit totuși inadecvate și au fost înlocuite de inchiziție.

Nu cred că am epuizat ce s-ar putea spune în mod sumar despre cruciade. Cu cât reflectez la lista de mai jos, cu atât îmi vine mai greu să găsesc motive care să explice „enamorarea” față de cruciade a unora dintre confrații mei. Să fie vorba de ignoranță? Să fie tema de islamul radical și „grabnic vărsătoriu de sânge nevinovat”? Rădăcinile ultime ale acestei stranii suceli îmi scapă. Poate mă lămuresc cititorii mai pricepuți în ale psihologiei.

În ce mă privește, găsesc și lucruri bune care au ieșit de pe urma cruciadelor. Nespălații cavaleri europeni, care declaraseră război nu doar sarazinului, ci și săpunului, s-au „molipsit” treptat de igiena orientală și au descoperit foloasele îmbăierilor regulate și al țesăturii de in. Epoca a produs modelul cavalerului nobil și virtuos (întâlnit mai adesea în „romanțe” decât în realitate) și ne-a lăsat o muzică extraordinară, după cum dă mărturie celebrul album Jerusalem, al lui Jordi Savall.

 

Vezi AICI o postare despre acest cântec.


Răsfoind astăzi volumul God in the Dock am reluat un eseu care mi se pare important pentru o problemă despre care am mai scris pe blog.

Evident, Lewis scrie în anii ʹ50, când ideologiile la care face referire erau mai active. Dar cred că punctul lui de vedere, pe care încerc să-l rezum mai jos, este unul corect. Desigur, persoanele interesate ar face bine să citească tot textul. Un rezumat poate deforma argumentația autorului.

***

Cu privire la relația dintre creștinism și politică C.S. Lewis a scris un articol foarte pătrunzător, intitulat „Meditation on the Third Commandment”. Articolul lui Lewis răspunde indirect unor scrisori publicate de The Guardian în care cititorii se pronunță în favoarea creării unui „partid creștin”. Autorul arată dificultățile inerente unei asemenea inițiative, în special în lumina reflecțiilor dintr-o carte a lui Jacques Maritain (Scholasticism and Politics) care tocmai fusese tradusă în engleză. Potrivit lui Lewis, partidele par să aibă țeluri comune (bunăstare, siguranță, un bun echilibru între ordine și libertate), dar nu se pot pune de acord asupra mijloacelor prin care pot fi atinse.

Pentru a ilustra blocajul la care se ajunge atunci când se urmărește crearea unui „partid creștin”, Lewis imaginează următoarea situație: trei creștini devotați pot avea trei orientări politice diferite. Philarchus, creștin devotat, este convins că bunăstarea vine în urma trăirii unei vieți creștine și că o viață creștină poate fi promovată în comunitate de către un stat autoritar, care a înlăturat ultimele vestigii ale infecției „liberale”. Potrivit lui Philarchus, fascismul nu este un rău în sine, ci un rău pervertit, iar democrația este un monstru a cărui victorie ar însemna înfrângerea creștinismului. Un asemenea personaj ar accepta ajutor fascist, convins că el și prietenii lui vor fi aluatul care va influența pozitiv plămădeala partidului lor.

Cel de-al doilea personaj, Stativus, este la fel de devotat și de creștin. Profund conștient de Cădere, convins că oamenii trebuie să aibă un control minim asupra semenilor și dornic ca cerințele lui Dumnezeu să nu fie subminate de cele ale cezarului, Stativus vede în democrație singura speranță pentru libertatea creștină. În plus, este tentat să accepte ajutor de la promotorii statu-quoului, ale căror agende comerciale și imperiale nu au nici măcar o aparență de teism.

Al treilea creștin este Spartacus, un creștin sincer, care denunță bogățiile cu fervoare profetică, animat de convingerea că „Isus cel istoric” a fost trădat de apostoli, de Părinți și de Biserici. Convins de nevoia unei schimbări radicale, Spartacus cere o revoluție de stânga, dar este dispus să accepte ajutor de la cei care se declară în mod deschis inamicii lui Dumnezeu.

Cititorii vor fi realizat deja că cele trei nume reprezintă trei ideologii diferite: fascismul, conservatorismul și comunismul. În ce fel, se întreabă Lewis, ar putea coexista cele trei personaje într-un „partid creștin”? Pe urmele lui J. Maritain, Lewis propune o altă cale: cea a responsabilității civice care se manifestă prin scrisorile „cicălitoare” adresate membrilor parlamentului. Prin astfel de campanii creștinii ar arăta că sunt o formă politică ce nu trebuie alienată. O altă cale ar fi cea a convertirii: „He who converts his neighbour has performed the most practical Christian-political act of all”.


Citesc astăzi transcrierea unei dezbateri despre religie și predarea ei în școlile românești.

Ar fi multe de comentat, însă mă limitez la semnalarea acestui paragraf, care menționează două bloguri de o toxicitate greu de egalat. Nu că n-am avea și noi, evanghelicii, blogurile noastre de tip Cernobâl, care produc mutanți sufletești. Numai că raza lor de acțiune este probabil mai mică.

Cu părintele Picioruș am avut și eu vreo două trei încăierări pe blog. Ne cunoaștem și personal. Am discutat cândva. A vizitat în câteva rânduri biblioteca ITP și a împrumutat cărți. Mi-a recenzat cartea. La un moment dat s-a supărat ca văcarul pe sat (adică nejustificat) și n-a mai venit. E genul de persoană a cărui ură nu scade cu niciun gram fiindcă ajunge să-i cunoască personal pe cei pe care îi detestă cu pasiune.

Îmi vine greu să-mi imaginez cum e să fii încărcat de atâta puroi sufletesc. Cum e să ai sufletul cangrenat de atâta ură. Cum e să nu te simți bine în pielea proprie (la peau de chagrin, cum ar spune Balzac), cum e să fii bântuit de atâtea patimi. Sper să nu aflu niciodată. În ultima vreme am trimis fără regrete la spam orice linkuri dinspre blogul sfinției sale către al meu.

Dar să vedem ce are de spus Gabriel Liiceanu despre platformele pretins creștine, aflate în mare derută sufletească. Textul dezbaterii AICI.

***

Lucrul care ma sperie cel mai tare: sunt un om care apartine Bisericii Ortodoxe, am dreptul sa ma raportez ca unul slujit la felul in care sunt slujit. Daca slujitorii Bisericii ma contrariaza si-i vad intrand in jocuri politice, atunci spaima mea e fara margini. Ce cauta biserica in politica la noi? Am citit site-uri si bloguri ale unor preoti care mi-au dat fiori. Valorile religiei crestine sunt mila, iubirea, toleranta, nu ura. Exista un preot in Alexandria care are un blog – eu ce am citit atunci am vorbit singur 3 zile si cu prietenii mei – Teologia pentru azi se numeste blogul, platforma pentru… o reala post-modernitate. Ce e in capul unui preot care isi intituleaza astfel blogul? Inauntru e cultivarea urii. A scos de pe blog aceste chestii, pentru ca cititorii indignati l-au contactat pe episcopul din Alexandria care l-a chemat pe semne la ordine si a sters linkurile care trimiteau la cele mai agresive articole pe care le-am citit in afara celor orale de la un anumit post de televiziune.

Era o rafuiala politica, cu intelectualii lui cutarica, cu Plesu. Plesu care este un intelectual care a facut pentru Biserica Ortodoxa si pentru cultura religioasa cat n-a facut jumate din biserica. E un om care sa fie obiectul de atac al lui Piciorus? Asta face un preot?

Va dau alt exemplu, exista un site anonim, ceea ce din punct de vedere al unui om al bisericii e o suprema rusine – cum sa o semnezi anonim? Se numeste Razboi intru cuvant. Inauntrul unei biserici crestine care pune in centrul ei pacea, mila si celelalte, cuvantul dirjor aici este Razboi. E apararea obscurantismului celui mai cras, este rafuiala cu intelectualii, este implicare directa in liniile politice ale societatii noastre si ale scindarilor dezastruoase care s-au produs in societatea romana.

Nu puteti trai cu asemenea slujitori. Fiti atenti cu cei care nu sunt vrednici, pentru ca va strica munca pozitiva, acolo unde o faceti si cand o faceti. Astea sunt motivele de ingrijorare ale unui intelectual care vrea sa fie slujit, el si copiii lui, intr-un mod cat se poate de adecvat cu acest super-rafinat instrument care este ideologizarea religioasa


IMG_9662

Am primit ieri prin email apelul unui grup de lideri evanghelici care se raliază în spatele candidatului independent la alegerile europarlamentare: Peter Costea.

Candidatul nostru independent pare să considere că politica europeană este în deficit fiindcă bătrânul continent nu a importat încă din SUA dezbaterile politico-religioase despre avort, homosexualitate și pedeapsa capitală.

Uitându-mă peste oferta politică a momentului îmi dau seama că probabil Peter Costea e singurul „produs” pasabil, deși termenii belicoși în care este prezentat („noi suntem contra”) mă face să mă întreb cât e de prudent să amestecăm Evanghelia cu politica. N-ar fi oare mai înțelept ca Peter Costea, în loc să se învăluie în faldurile Bibliei, să spună: „Domnilor, eu am un program politic (nu religios!) bazat pe protejarea familiei, interzicerea avorturilor etc. etc.”. Aș fi mai fericit cu o astfel de abordare decât cu una care spune: „programul meu politic este Evanghelia”.

Exercițiul politic într-o Europă pluralistă e necesarmente bazat pe compromis. Când trimiți în parlamentul european un om cu convingeri evanghelice (deci conservatoare și nonnegociabile), îl pui în mod automat în conflict politic cu ceilalți centri ideologici și politici din acest for. Iar rezultatul este transformarea Evangheliei în ideologie politică de o anumită coloratură. Mesajul Evangheliei devine unul de tip reducționist: „noi suntem contra X, Y și Z”. Creștinismul evanghelic însuși îmbracă haina unei simple ideologii politice. „Noi suntem creștini evanghelici. Mesajul nostru politic se reduce la câteva idei centrale, dintre care niciuna nu se regăsește efectiv în Evanghelie”. Nu se regăsește și de aceea trebuie proptit cu principii de teocrație veterotestamentară. (Un susținător al lui P. Costea mă trimitea nonșalant la programul de reformă religioasă a regelui Iosia, din VT, ca și când distanța dintre Israelul veterotestamentar și Europa noastră e un pârleaz pe care îl sari cu efort hermeneutic minim).

Cei care îl susțin pe candidatul Peter Costea sunt într-un soi de paradox: Hristos a adus mesajul său în mijlocul unei societăți care l-a respins în mod covârșitor. Mișcarea lui nu a fost una de activism socio-politic, de lobby sau mobilizare civică, ci una de factură eshatologică, animată de convingeri care neagă în mod radical ideologia și valorile acelei epoci. Etica lui Hristos nu este una de „instalare” în lume și de „hârâială” legislativă cu forurile romane, un soi de război al nervilor pe teren birocratic, ci una de „provizorat”, în așteptarea momentului în care Dumnezeu trage cortina peste ultimul act al istoriei lumii.

Ieșită din matricea ei iudaică, în universul greco-roman, mesajul cristic a fost tradus/transpus în categorii inteligibile pentru păgânul de rând de către apostolul Pavel. Dar și în acest caz avem de-a face cu o mișcare marginală, minoritară, în mijlocul unei societăți fie indiferente, fie ostile, fie de-a dreptul represive. Apostolul Pavel este și el ancorat eshatologic. Numai că valorile societății înconjurătoare nu sunt negate fundamental, ci iluminate și transfigurate în așteptarea marii înnoiri a întregii creații.

Fără să fi făcut o analiză temeinică a subiectului, aș spune că nici apostolul Pavel nu ne dă suficiente elemente de „teologie politică” pentru uzul demnitarilor dintr-o Europă cosmopolită, din simplul motiv că nu avem în NT niciun creștin care să se afle în poziția de guvernant. Întâlnim câte un centurion evlavios, câte un temnicer care se convertește. Peștii mari (Irozii, Felix, Festus, Cezarul) rămân „intractabili”. Când ajungi la cartea Apocalipsei descoperi că ideologie imperială este negată în mod virulent: potrivit acestei cărți creștinii nu au a aștepta nimic bun de la veacul prezent. Cezarul cu toți ciracii lui sunt damnați fără drept de apel.

În concluzie: ca evanghelici care vrem să propulsăm în „dregătorii” un om cu valori biblice ne aflăm fără suport neotestamentar, fiindcă NT provine dintr-un context social și politic diferit de cel în care ne aflăm noi.

Aș mai adăuga un fapt: după fracturarea Europei adusă de Reformă au trecut peste bătrânul continent conflicte importante cu substrat religios: războaiele între principii luterani și împăratul Carol V, în Franța conflictele sângeroase între catolici și hughenoți, în Anglia războiul civil din timpul lui Cromwell (un om temător de Dumnezeu, if ever there was one, dar nu suficient de temător încât să nu taie capul nesuferitului rege Carol I).

Abia în urma acestor puternice frământări religioase s-a pus în Europa în mod serios problema toleranței religioase și problema „păcii religiilor (creștine)”. Ca minoritari religioși într-o Europă dominată de catolicism și de ortodoxie, suntem, fie că ne place, fie că nu ne place, beneficiari ai Iluminismului care a limitat poziția de monopol a Bisericii catolice și a creat un spațiu de respirație pentru grupările religioase marginale.

Peter Costea vrea o Europă creștină. Nu ne spune în ce fel creștină. Creștină ca în antichitatea târzie (Constantin)? ca în Evul Mediu (apogeul papalității)? Creștină ca în perioada Reformei? Creștină ca în perioada conflictelor religioase? Probabil prin „creștină” înțelege „evanghelică”. Ceea ce pare cam lipsit de pragmatism pentru un personaj cu doctorat în diplomație și care ne cere să-i dăm mandat de reprezentare într-un for care prin definiție e marcat de pluralism, dezbateri, negocieri, controverse, polarizări etc.

Comunitatea evanghelică din România ar fi mai consecventă cu sine dacă nu ar pierde orientarea eshatologică (de tip paulin, nu isteric-dispensaționalist!) care să o ajute să nu mai trăiască lipită de suprafața lumii. Liberă de bulboana politicului, ar fi, îndrăznesc să cred, mai liberă să slujească efectiv Împărăției lui Dumnezeu cu mijloacele Duhului.

Evident, un europarlamentar creștin în plus nu strică. Dar să nu-l confundăm cu Mesia și, mai ales, să nu reducem Evanghelia la activism politic. Avem nevoie nu de mai multă mobilizare (prin care ne încurcăm în ițele combinațiilor politice specifice momentului), ci de mai mult Duh. Duh care să înnoiască societatea în toate aspectele ei.


Update (03 feb). Observ că unii cititori ai blogului, lipsiți de multe simțuri (simț hermeneutic, simțul umorului, simțul ridicolului etc.) au ratat complet mesajul acestei postări și, căutând sămânță de ceartă, s-au apucat să-mi facă proces taman în chestiunea paragrafului în care spun ce aș face eu în biserica mea dacă aș fi pastor. Respectivul paragraf a fost socotit „viziunea profesorului Conțac asupra închinării”. Cititorul care mă pune inchizitorial la punct n-a auzit, pesemne, de hiperbolă și de autoironie, de aceea își imaginează că ideea mea despre închinare ar fi epuizată de paragraful cu pricina, în care am pictat în tușe groase, caricaturale, ceea ce consider eu că se întâmplă deja în anumite biserici. Pentru a echilibra situația, mă simt nevoit să-l trimit la această postare (AICI). Pe cititorul cuprins de anxietăți îl asigur că nu sunt măcinat de alte ambiții decât cele de a scrie câteva cărți serioase în domeniul în care mă pricep mai bine. Nu am competențe pastorale și nici nu visez să „promovez o viziune” în domeniul închinării.

Circulă pe internet de mai multă vreme un clip în care un grup de tineri (carismatici?) se roagă foarte înflăcărat pentru țara lor.

Imaginile respective au generat suspect de multe comentarii. Ai spune că religioșii majoritari, dimpreună cu agnosticii sau ateii luminați, abia așteaptă să le pice o asemenea „pleașcă” (să nu zic „mană cerească”) pentru a se mai răfui nițel cu (1) sectanții, a căror reputație de oameni dubioși, iată, se confirmă, respectiv cu (2) habotnicii în general, a căror „prostie” ar fi ipostaziată de acei tineri.

Vajnicul părinte Eugen Tănăsescu încheie astfel un lung articol publicat pe blogul Adevărul:

„Între jertfa sau mucenicia credinţei şi aberaţiile teologice cred că e o diferenţă mult prea mare, ca să numim rugăciune ceea ce prezintă clipul video. Doamne, iartă-ne că batjocorim credinţa şi nu Te mai cunoaştem! Sau nu mai vrem…”

O blogăriță luminată ia astfel în răspăr rugăciunea tinerilor:

Știți videoclipul ăla cu cum se roagă tinerii în România? E, așa m-am rugat eu azi când abia terminasem de deszăpezit mașina și trotuarul aferent și a apărut în capul străzii o volă de la primărie.

Tată, cu puterea ta, fă Tată o minune să nu cadă bolovanii ăia de gheață din vola ăstuia exact în dreptul mașinii mele, Tată! Fă Tată să nu cadă, Tatăăăă!

Nu înțeleg de ce această bășcălie față de niște tineri care se roagă în felul în care consideră ei de cuviință într-o țară liberă, europeană, multiconfesională etc.

Fiindcă sunt mai contemplativ de felul meu, nu sunt adeptul acelui stil de rugăciune. De fapt, dacă, presupunând prin absurd, aș fi pastor într-o biserică, mai mult ca sigur l-aș evita. În locul lui, aș crea niște forme religioase atât de respectabile, încât probabil în biserica mea oamenii și-ar da duhul căscând de atâta respectabilitate plicticoasă.

Așadar, ca unul care are serioase rezerve față de manifestările din clip, mă întreb totuși: de ce sunt luați în râs respectivii tineri în această manieră? Dacă în presă ar fi fost prezentați niște budiști bolborosind incantații, niște evrei rugându-se și legănându-se (în stilul lor caracteristic) la Zidul de Vest sau niște islamiști prosternându-se cu fruntea la pământ, adepții „diversității” ar fi spus: „Ah, foarte bine! E religia lor, să se roage cum le place, trebuie respectați etc.”.

Pentru blogăriţa ironică precizez că apelativul „Tată” este unul folosit de însuși Isus Hristos, în bine cunoscuta rugăciune „Tatăl nostru”.

Să mai observăm că apostolul Pavel scrie și el în Epistola către Romani: „Voi n-ați primit un duh de robie, ca să aveți frică, ci ați primit duhul înfierii, prin care strigăm: Avva, tată!” (Rom. 8:15).

Dacă dna blogăriță nu are cu Dumnezeu o relație în virtutea căreia să-i poată spune „Tată”, s-ar cuveni să nu râdă de cei care cred că au o astfel de relație. Poate chiar au! În definitiv, nu cunoaștem experiența lor religioasă intimă, nu-i cunoaștem ca persoane. Disprețuim ceea ce nu înțelegem (sau ceea ce nu ne obosim să înțelegem). Pentru un jurnalist asta este capcana cea mai mare. Judecând după tonul postării, blogărița se consideră (intelectual) superioară acestor tineri. Dacă într-adevăr este, ar trebui să-i trateze măcar ca pe niște ciudățenii care merită investigate. Nu ca pe niște țăcăniți care trebuie luați în balon.

Și apoi, dacă s-ar fi gândit să-i creeze o imagine respectabilă Mântuitorului (pe principiul că Dumnezeu nu ne vrea ridicoli), autorul Epistolei către Evrei probabil n-ar mai fi scris despre El în termeni de care să se jeneze astăzi respectabila și cuviincioasa religie majoritară:

El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui (Ev. 5:7).

Zălude vremuri trăim! Intelectualul român (adesea agnostic și bășcălios față de fenomenul religios) se simte ultragiat că libertatea de expresie e periclitată când se cenzurează un film de von Trier, dar are grijă să terfelească libertatea de expresie religioasă a unor tineri al căror mare păcat este că se roagă pentru țara lor!

Pagina următoare »

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 2,343 other followers