„Tâlcul evangheliilor”, un compromis între ortodoxie și Reformă? Câteva observații pe marginea cazaniei la Marcu 8:34

Fiindcă parcurg zilele astea Carte și tipar la Bălgrad, voi face din când în când observații cu privire la unele idei întâlnite în cartea dlui Eugen Pavel.

Am sărit direct la capitolul despre modelele și izvoarele tipăriturilor de la Bălgrad (=Alba Iulia), fiindcă mă preocupă de multă vreme problema influenței protestante în tipăriturile românești timpurii.

Dl. Eugen Pavel înclină către ipoteza că unele dintre aceste tipărituri (între care și Tâlcul evangheliilor) sunt rodul compromisului dintre ortodoxie și Reformă. Autorul presupune că prima Cazanie coresiană va fi fost tradusă după un original slavon care a fost supus unei cenzuri calvine. Ca exemplu, savantul clujean menționează „elogiul crucii” din predica la duminica a II-a din Post. Această predică, spune cercetătorul, nu putea fi un adaos făcut de traducători sau revizori.

Fiindcă nu-mi aduceam aminte să fi citit în Cazanie vreun „elogiu” privitor la cruce, am luat din raft volumul ca să mă edific. Recitind omilia (bazată pe îndemnul lui Hristos din Marcu 8:34 „Cine va vrea după mine să meargă, să se leapede de sine și să ia crucea lui și după mine să vie”), am rămas cu impresia distinctă că autorul tâlcuirii nu elogiază crucea ca obiect de cult, ci purtarea crucii în spiritul celor spuse de Mântuitorul. Nu e nimic în această omilie care să sugereze că ea ar fi fost scrisă de un autor ortodox și „cenzurată” de un calvin. Omilia este, de la început până la sfârșit, un produs al gândirii reformate, după cum voi arăta mai jos. Asta înseamnă că „teza compromisului” sau al unei „cenzuri” aplicate conștient asupra unor texte ortodoxe este problematică, fiindcă ea contrazice faptele din text.

Autorul omiliei încearcă să extragă din textul biblic mai multe învățături, pe care le folosește ca principiu organizator: „învățătura dentâi… a doua învățătură… a cincea învățătură”. Avem, așadar, un reflex organizatoric specific omileticii reformate.

În „învățătura dentâi” autorul lămurește „cum se poate lepăda omul de sineș”. Lepădarea înseamnă în primul rând renunțarea la propriile interese: „nu gândești nemică pre viiața ta, ce numai să faci voia Domnului; gândul și înțelesul tău [=mintea ta] și toate pohtele tale ai ucis ș-ai legat și te-ai lăsat pre putearea a lu Hristos.”

În „a doua învățătură” autorul comentează expresia „să ia crucea” și împarte subiectul în trei secțiuni: (1) semnificația crucii, (2) cele două tipuri de cruce și (3) consecințele practice ale purtării crucii („învață-te, creștine, ce e crucea, câte fealuri, și când luom crucea”.

În viziunea autorului, termenul „cruce” acoperă o gamă largă de necazuri: „dosadă, ocară, rușine, chinul, gonitul, bătăile, și după toate relele și dureare – munca și moartea oare cât de grozavă și grea”.

Este limpede că o asemenea viziune asupra crucii este condiționată de contextul religios și politic în care au trăit protestanții în sec. XVI, când au fost persecutați de establishment. Dacă citim „elogiul crucii” din Institutio (III.8.7), de Jean Calvin, găsim o înțelegere similară. În opinia reformatorului, purtarea crucii înseamnă, între altele, să accepți necazurile care apar când încerci să trăiești drept, anume sărăcia, exilul, disprețul, temnița, rușinea și, în cele din urmă, moartea.

În secțiunea privitoare la cele două tipuri de cruce, autorul omiliei observă că putem vorbi despre o cruce cea pe care trebuie să o poarte orice creștin („a toți creștinilor depreună”), în conformitate cu principiul enunțat de Pavel în Gal. 5:24: „Carei sânt ai lu Hristos, trupulu ș-au răstignit cu râvnele și cu pohtele” (i.e. „cu patimile și poftele lor”).

În afară de această cruce obștească, există altele care sunt rânduite de Dumnezeu fiecărui om în parte, „care omului usebi cuiș pune Dumnezeu a purta și a păți [=suferi]: au boală, au alte nevoi și greale [=greutăți]”. Urmează un atac frontal asupra pietății tradiționale: „Nu grăiaște Hristos să purtăm crucea de lemn ce-au purtat el ș-au murit pre ea, nici grăiaște de crucea făcută de aur sau de argint, ce lesne e a purta fățarnicilor”.

Nu găsesc în acest paragraf un compromis între spiritualitatea ortodoxă și cea calvină, ci o contestare radicală a unor practici devoționale întâlnite în creștinismul tradițional.

Comparați perspectiva de mai sus cu cea a lui Varlaam, din secolul următor: „Pre eretici să-i proclețim, pre jidovi să-i ocărâm, pre păgâni să-i batgiocurim, ce ne râd pre noi că ne închinăm lemnului și aurului și argintului” (Carte românească de învățătură, ed. Stela Toma, p. 41). În același context, Varlaam scria: „Că săvai să iaste și de lemn Svânta Cruce, sau de aur, sau de argint, sau și de altă de ceva, iară puterea Celuia ce s-au răstignit pre dânsa tot lăcuiaște într-însa”.

O altă învățătură extrasă din textul biblic de către autorul omiliei vizează maniera de a purta crucea: „învățăm de aicea cum cu veselie cine poartă crucea și nevoia, acela ia crucea”. După o serie de argumente biblice privind importanța de a ne păstra bucuria interioară în fața suferinței, autorul conchide că poartă cu adevărat crucea „cine pate [suferă] bucuros și cu pace, nu cu murguitură [=cârtire] și cu greață.”

În fine, ultima idee din „a doua învățătură” are de-a face cu importanța purtării crucii pe care a rânduit-o Dumnezeu, nu a celei pe care o alegem noi. Urmează un atac voalat asupra monahismului, întrucât membrii cinului călugăresc își aleg ei singur crucile: „munca, foamea și oare ce greale [greutăți], de mintea și de capul lor”. Autorul îl sfătuiește pe cititor să nu-și adauge singur alte necazuri, fiindcă „destulă nevoie veri avea în lume, numai să poți purta”. Viața de credință în civilizație este uneori mai grea decât cea a eremiților: „între oameni sau în oraș mai multă dosadă și greață poți afla decât în pustie și în chilia ta”. (Fiindcă locuiesc de douăzeci de ani în București, și călătoresc cu RATB-ul, nu pot decât să confirm.)

Termenul „fățarnici” necesită și el câteva observații. Judecând după maniera în care este folosit, aș spune că el îi denumește peiorativ pe membrii clerului și pe monahi. Deduc asta din felul în care sunt folosite cele trei ocurențe ale termenului în omilia coresiană. Astfel, conform „tâlcului” la Marcu 8:34, „fățarnicii” sunt cei care poartă cruci de aur sau de argint, care își aleg singuri crucea „în pustie și în chilie” și care greșesc când „zic că pot dereage, descumpăra și a iușura după moarte, că Dumnezeu nu e lacom cum sânt acei fățarnici”.

 

Epoca întunecării hermeneutice. Cum l-a răstălmăcit Catherine Nixey pe Augustin

Reiau pe blog un pasaj dintr-un amplu articol pe care l-am publicat pe Convergențe. Găsiți tot articolul AICI.

***

Maniera deficitară în care se folosește Catherine Nixey de sursele primare poate fi ilustrată foarte bine dacă luăm în discuție trei scrisori ale lui Augustin din care citează ori la care face trimitere autoarea. Am în vedere Epistolele cu nr. 93, 104 și 133. Destinatarii celor trei scrisori sunt diferiți (Vincentius, Nectarius și Flavius Marcellinus). Primul este episcop donatist, al doilea este un păgân din Calama, iar al treilea este tribun creștin, prieten și coreligionar al lui Augustin.

În cele ce urmează voi demonstra că Nixey practică o hermeneutică abuzivă, decontextualizând sau deformând complet sensul celor spuse de episcopul cetății Hippo Regius. Pe alocuri, acolo unde analiza o cere, am inclus și citate din textul englezesc al cărții. Pentru a mă asigura că îl citesc bine pe Augustin, am făcut apel în câteva rânduri la textul latinesc al epistolelor sale.

Înainte de a intra efectiv în analiza minuțioasă a celor trei documente primare, îl previn pe cititor că nimic nu poate înlocui experiența citirii textului scrisorilor propriu-zise. Augustin este un autor sofisticat, a cărui gândire complexă riscă să fie deformată, dacă este tratată reducționist. Textul de mai jos trebuie considerat ușa de acces către cele trei documente, nu poarta de ieșire din ele.

Epistola 133

Voi începe cu analiza modului în care este folosită de autoare Epistola 133. La p. 165 Nixey scrie: „La fel cum Augustin îndemna (advocated) ca ereticii să fie bătuți cu nuiaua grijii părintești, Vasile [cel Mare, n.n.] îndemna la (advocated) eliminarea unor însemnate părți din canonul literaturii greco-romane clasice, pentru a garanta mântuirea sufletului”.

Ideea apare sugerată în altă formă și la p. 236: „Pedepsele aplicate creștinilor care păcătuiau grav, chiar în epoca lui Augustin, variau de la confiscarea proprietății la izgonirea din biserică, bătaie și biciuirea cu vergi (s.n.). Era mai bine, afirma Augustin, «să iubești cu asprime, decât să amăgești cu blândețe». Oare păstorul nu aduce înapoi la turmă oaia cea pierdută cu toiagul?” Pentru această secțiune, autoarea face trimitere la Epistola 93 (II.4 și II.5)

Afirmația că Augustin recomanda bătaia cu nuiele pentru eretici este falsă. Deși informația de la p. 165 nu este atribuită, o simplă căutare în corpusul epistolar augustinian indică faptul că expresiile folosite de Nixey – „beating with rods” (bătaia cu nuiele) și „fatherly care” (grija părintească”) apar în textul englezesc al scrisorii 133, publicate în colecția Nicene and Post Nicene Fathers.

Fragmentul care a indus-o în eroare pe Nixey este cel în care Augustin îl îndeamnă pe destinatar, tribunul Flavius Marcellinus, să dea dovadă de reținere față de criminalii (din gruparea circumcellionilor) care îl omorâseră pe prezbiterul Restitutus și îl mutilaseră grav pe un altul, numit Innocentius. Acestuia din urmă agresorii îi scoseseră un ochi și îi tăiaseră un deget:

Do not lose now that fatherly care which you maintained when prosecuting the examination, in doing which you extracted the confession of such horrid crimes, not by stretching them on the rack, not by furrowing their flesh with iron claws, not by scorching them with flames, but by beating them with rods,—a mode of correction used by school-masters, and by parents themselves in chastising children, and often also by bishops in the sentences awarded by them. (NPNF, vol. 1, p. 470-471, subl.n.)

„Nu-ți abandona grija părintească de care te-ai slujit în timpul anchetei (inquisitio), când ai obținut mărturisirea atâtor crime nu întinzându-i pe masa de tortură (eculeus), nu brăzdându-le trupul cu gheare de metal, nici arzându-i cu flacăra, ci prin bătaia cu varga, un mijloc de constrângere întrebuințat de magiștrii care predau artele liberale, de părinții înșiși și adesea chiar de episcopii care trebuie să judece pricini.”

În antichitate, potrivit legii romane, magistrații foloseau în mod curent tortura pentru a afla adevărul, prin urmare și Flavius Marcellinus avea dreptul să uzeze de ea în cursul anchetei. Despre bătaia cu nuiele știm din diverse surse ceea ce ne confirmă și Augustin, anume că era întrebuințată pe scară largă, la școală, în familie sau chiar în cadrul litigiilor arbitrate de episcop. (În Țările Române boierii români au recurs la această formă de pedeapsă până în a doua jumătate a sec. XIX). Pusă alături de tortură, bătaia cu nuiele era mai puțin drastică, fiindcă nu-l incapacita definitiv pe cel supus pedepsei. Acesta este și motivul pentru care Augustin cere ca pedepsirea celor vinovați să fie făcută cu măsură.

Fiindcă Flavius Marcellinus este creștin, Augustin îi aduce aminte în repetate rânduri de exigența milei, având în vedere cele spuse de Apostol: „blândețea (mansuetudo) voastră să fie cunoscută de toți oamenii” (Fil. 4:5). Episcopul mai adaugă: de vreme ce în anchetă nu ai folosit un torționar, acum, când vinovăția a fost stabilită, de ce ai vrea să-i încredințezi călăului pe cei vinovați, în vederea execuției? Către finalul epistolei, Augustin îl roagă pe tribun să nu păteze suferința martirică a celor doi clerici (Restitutus și Innocentius) printr-o pedeapsă radicală. Așadar, Augustin cere nu pedeapsa capitală, care ar fi pe măsura crimei, ci una care să reflecte că Flavius Marcellinus este creștin. De altfel, episcopul de Hippo i-a trimis și proconsulului Apringius, fratele lui Marcellinus, o scrisoare similară (nr. 134), în care cerea îmblânzirea pedepsei pentru cei vinovați. Augustin se teme că cei dovediți de crimă (quorum homicidum patefactum est) ar putea fi pedepsiți și, folosind un procedeu retoric ingenios, formulează cererea din două unghiuri diferite: te rog în calitate de creștin și te îndemn în calitate de episcop (et Christianus iudicem rogo et Christianum episcopus moneo). În subtext Augustin spune de fapt: „Îți fac rugămintea în calitate de creștin, dar nu uita că și tu ești creștin și că trebuie să iei seama la ceea ce spun în calitate de episcop.”

Într-o perioadă când tortura era de rigueur în anchetele judiciare, Augustin face demersuri pentru aplicarea unei pedepse blânde pentru niște criminali cu sânge rece (agresorii îi scoseseră lui Innocentius ochiul cu degetele!) și se folosește de autoritatea sa episcopală pentru a cere clemență în numele celor vinovați.

 

Se non è vero, è ben trovato. Cum să-l răstălmăcești pe Libanius când traduci Catherine Nixey

Avea dreptate Roland Kany în recenzia din Frankfurter Allgemeine Zeitung (AICI). Oriunde ai deschide cartea lui Catherine Nixey, dai peste probleme. Fie peste falsuri grosolane, fie peste interpretări tendențioase, fie peste traduceri greșite.

Mi-a picat astăzi sub ochi un pasaj în care Libanius, un retor păgân foarte critic față de creștini, îi scrie împăratului Theodosius, în termeni hiperbolici, despre excesele la care se dedau călugării puși pe distrugeri.

Citisem Cuvântarea 30 a lui Libanius cu o lună în urmă și când am dat de „butoaiele cu vin” din textul românesc am făcut ochii mari. „Parcă nu-mi amintesc așa ceva”, mi-am zis.

În versiunea românească a „Epocii”, textul lui Libanius este supus unui nou proces de hiperbolizare. Traducătorul n-a vrut, pesemne, să rateze ocazia de a mai trage o pleasnă tagmei călugărești.

Să vedem ce spune textul românesc, apoi cel englezesc, apoi cel grec.

Am pus semnul (!) acolo unde traducerea românească o ia pe ulei în raport cu originalul grec.

(p. 131 Nixey, română) „Călugării sunt „niște brute alcoolice, un trib înveșmântat în țoale lugubre care «se îndoapă mai rău ca elefanții și care, prin nesfârșitele (!) butoaie de vin (!) pe care le sorb, îi fac de rușine (!) pe cheflii (!) ce beau cot la cot (!) cu lăutarii (!)»”

Conform convențiilor retorice practicate în antichitate, se poate recurge la hiperbolă și exagerare, dacă există un sâmbure de adevăr în afirmația făcută. Adică trebuie să fi existat și călugări care trăgeau la măsea și mâncau mai mult decât s-ar fi cuvenit, dar orice cititor ar fi recunoscut în declarația lui Libanius o exagerare voită.

Ce spune Catherine Nixey în engleză despre călugări este că „they were no better than drunken thugs, a black-robed tribe ‘who eat more than elephants and, by the quantities of drink they consume, weary those that accompany their drinking with the singing of hymns’”.

Și acum o traducere din grecește:

„Acești inși îmbrăcați în negru, care mănâncă mai mult decât elefanții, care prin mulțimea paharelor [de vin] le dau bătăi de cap/le fac viață grea celor care însoțesc băutul cu cântece, și care ascund acestea [=excesele] cu ajutorul palorii căpătate prin înșelăciune…”

Nicăieri Libanius nu pomenește de „butoaie de vin”. Asta este exagerarea traducătorului.

Termenul ἔκπωμα înseamnă „cupă”, nu „butoi”.

Expresia πόνον παρέχω (τινί) nu înseamnă „a face de rușine”, (ca și când călugării criticați de Libanius s-ar lua la întrecere cu alți cheflii și i-ar băga sub masă), ci „a da bătăi de cap”, „a face necazuri” sau chiar „a fi o pacoste (pentru cineva)”.

Nici pomeneală de cheflii în textul grec sau în cel englezesc.

Secvența „beau cot la cot” este o supralicitare a sensului participiului παραπέμπουσι „care însoțesc”. În greacă ideea e că „însoțesc cu cântece/imnuri”. Nu e limpede la ce se referă Libanius. Să fie vorba de faptul că în timp ce călugării beau și mănâncă sunt alții care cântă? Ce fel de cântece cântă? Religioase? Ne-ar trebui mai mult context pentru asta.

Nici „lăutarii” nu apar în textul grec. Grecescul ᾆσμα nu trimite la instrument cu coarde (și lăutar), ci la cântec sau odă lirică.

Mai jos textul grec:

οἱ δὲ μελανειμονοῦντες οὗτοι καὶ πλείω μὲν τῶν ἐλεφάντων ἐσθίοντες, πόνον δὲ παρέχοντες τῷ πλήθει τῶν ἐκπωμάτων τοῖς δι’ ᾀσμάτων αὐτοῖς παραπέμπουσι τὸ ποτόν, συγκρύπτοντες δὲ ταῦτα ὠχρότητι τῇ διὰ τέχνης αὐτοῖς πεπορισμένῃ μένοντος

 

În care se arată că și păgânii din antichitatea târzie erau capabili să distrugă statui

Judecând după cele scrise în cartea dnei Catherine Nixey, s-ar putea crede că în antichitatea târzie creștinii erau puși pe distrugere de „bunuri culturale”, iar păgânii erau mereu în rolul de victime ale acțiunii distructive ale adversarilor lor.

Parcurgând astăzi niște pagini din Istoria bisericească a lui Sozomen, am dat peste un pasaj care descrie distrugerile la care se dedau păgânii. Episodul datează din epoca lui Iulian Apostatul.

Among so many remarkable events which occurred during the reign of Julian, I must not omit to mention one which affords a sign of the power of Christ, and proof of the Divine wrath against the emperor.

Having heard that at Cæsarea Philippi, otherwise called Paneas, a city of Phœnicia, there was a celebrated statue of Christ which had been erected by a woman whom the Lord had cured of a flow of blood, Julian commanded it to be taken down and a statue of himself erected in its place; but a violent fire from heaven fell upon it and broke off the parts contiguous to the breast; the head and neck were thrown prostrate, and it was transfixed to the ground with the face downwards at the point where the fracture of the bust was; and it has stood in that fashion from that day until now, full of the rust of the lightning. The statue of Christ was dragged around the city and mutilated by the pagans; but the Christians recovered the fragments, and deposited the statue in the church in which it is still preserved. Eusebius relates, that at the base of this statue grew an herb which was unknown to the physicians and empirics, but was efficacious in the cure of all disorders. It does not appear a matter of astonishment to me, that, after God had vouchsafed to dwell with men, he should condescend to bestow benefits upon them.

It appears that innumerable other miracles were wrought in different cities and villages; accounts have been accurately preserved by the inhabitants of these places only, because they learned them from ancestral tradition; and how true this is, I will at once show. There is a city now called Nicopolis, in Palestine, which was formerly only a village, and which was mentioned by the divine book of the Gospel under the name of Emmaus. The name of Nicopolis was given to this place by the Romans after the conquest of Jerusalem and the victory over the Jews. Just beyond the city where three roads meet, is the spot where Christ, after His resurrection, said farewell to Cleopas and his companion, as if he were going to another village; and here is a healing fountain in which men and other living creatures afflicted with different diseases wash away their sufferings; for it is said that when Christ together with His disciples came from a journey to this fountain, they bathed their feet therein, and, from that time the water became a cure for disorders.^[1]

^[1] Sozomen, “The Ecclesiastical History of Salaminius Hermias Sozomenus,” in Socrates, Sozomenus: Church Histories, ed. Philip Schaff and Henry Wace, trans. Chester D. Hartranft, vol. 2, A Select Library of the Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church, Second Series (New York: Christian Literature Company, 1890), 342–343.

 

Când „delightful” înseamnă „cutremurător”. Cum falsifici o recenzie și cum treci sub tăcere o alta

Epoca întunecării este prima lucrare a jurnalistei Catherine Nixey, autoare care a terminat studii clasice la Cambridge și care a profesat o vreme în domeniu, după care virat spre jurnalism.

Magnum opus-ul dnei Nixey a fost recent livrat în românește pe post de contribuție fundamentală la cunoașterea istoriei creștinismului timpuriu.

Autoarea intră în domenii pe care nu le stăpânește, taie cu mare vervă noduri gordiene care încă îi nedumeresc pe specialiști, selectează ce îi convine, trece sub tăcere ce nu cadrează cu teza ei de bază și înflorește din belșug acolo unde sursele primare nu o ajută.

Pentru specialiștii, caracterul părtinitor al lucrării este vizibil de la o poștă.

Peter Thonemann, autor al unei lucrări despre Epoca elenistică, își începea astfel recenzia, publicată în Times:

Does Richard Dawkins take The Sunday Times? Richard, if you’re reading this, here is a book to gladden your heart. It is the story of a nightmare. In the two centuries between the conversion of Constantine (AD312) and the closure of the pagan philosophical schools at Athens (AD529), the worshippers of the old Greek and Roman gods saw “their religious liberties removed, their books burned, their temples destroyed and their ancient statues smashed by thugs with hammers”. A “fundamentally liberal” civilisation was deliberately and gleefully eradicated by “sinister groups of black-robed, chanting monks”, driven by “suspicion, prejudice, vindictiveness, ignorance and sheer stupidity”.

The Roman historian Tacitus claimed to write sine ira et studio (without anger or partiality). Catherine Nixey would have eaten Tacitus alive. The Darkening Age is a book of unabashed studium and ferocious ira. For Nixey, a Times journalist, the “triumph of Christianity” was an unmitigated cultural catastrophe, which laid “the intellectual foundations for 1,000 years of theocratic oppression”. With passion, wit and thunderous eloquence, she throws everything she has against the bishops, monks and Christian emperors of late antiquity.

Pe parcursul recenziei, Thonemann precizează că adevărul e mult mai complex și mai nuanțat decât îl prezintă autoarea.

Doar că pe pagina de prezentare a cărții, publicate de Humanitas, se face trimitere nu la această recenzie, scrisă de un om care cunoaște bine antichitatea târzie, ci la o recenzie scrisă de un specialist în istorie modernă: Gerard DeGroot (16 sept. 2017).

Redau mai jos un fragment din textul lui DeGroot și versiunea românească de pe coperta cărții.

The Darkening Age is a delightful book about destruction and despair. Nixey combines the authority of a serious academic with the expressive style of a good journalist. She’s not afraid to throw in the odd joke amid sombre tales of desecration. With considerable courage, she challenges the wisdom of history and manages to prevail. Comfortable assumptions about Christian progress come tumbling down.

Textul românesc de pe pagina de promovare:

Epoca întunecării scoate la iveală ce s-a pierdut odată cu victoria creștinismului. Este o carte cutremurătoare despre o epocă a distrugerii și disperării, în care Catherine Nixey îmbină cu pricepere și talent tonul serios al cercetătorului cu expresivitatea și cursivitatea jurnalistului. O carte cu adevărat provocatoare, care va pune într-o lumină nouă tot ce știm despre începuturile creștinismului.“ – The Times.

Mai întâi, n-am înțeles de ce Nixey s-ar bucura de autoritatea unui „serious academic”. Din câte știu, doamna nu predă într-o universitate și nu are activitate de cercetare în domeniu.

Putem admite că e caracterizată de „stilul pitoresc al unui bun jurnalist”, dar asta nu e suficient pentru o carte serioasă.

Observ că pentru DeGroot cartea lui Nixey este „delightful”, adică „încântătoare”. Autorul materialului de promovare în română s-a gândit că totuși n-ar strica să aducă din condei textul, așa că traducerea a ieșit „cutremurătoare”.

Informația de la mijlocul paragrafului, despre felul în care îmbină dna Nixey glumele cu poveștile sumbre este trecută sub tăcere. Dacă vrei să-ți iasă imaginea de carte „cutremurătoare”, nu mai au ce căuta glumele în program.

Partea de final a paragrafului este rescris à la Nixey în limba română. Adică trunchiat. DeGreoot spunea: „With considerable courage, she challenges the wisdom of history and manages to prevail.” În română, în traducere liberă: „O carte cu adevărat provocatoare”.

Ultima frază – „Comfortable assumptions about Christian progress come tumbling down” – e tradusă iarăși deformat: „…care va pune într-o lumină nouă tot ce știm despre începuturile creștinismului”.

Afirmația lui DeGroot e mai mult decât discutabilă. Un progres creștin a avut loc în mod incontestabil. Iau un singur exemplu: de la zecile de animale jertfite de Iulian Apostatul, pe care până și istoricul păgân Ammianus Marcellinus îl considera excesiv de superstițios, la o religie care a renunțat la jertfele sângeroase e un progres incontestabil. Dacă doamna Nixey are vreun prieten vegan prin preajmă, poate că acela o va convinge că hecatombele din antichitate nu erau o idee foarte bună.

Ideea din versiunea românească, potrivit căreia cartea lui Nixey „va pune într-o lumină nouă tot ce știm despre începuturile creștinismului” este falsă de două ori. O dată în raport cu originalul englezesc (DeGroot se referă la toposul progresului adus de creștinism) și o dată în raport cu realitatea. Cartea lui Nixey nu aduce nimic nou cu privire la ce știm despre începuturile creștinismului. În cel mai bun caz pune într-o lumină nouă maniera tendențioasă în care se scrie astăzi despre începuturile creștinismului.

Vedeți AICI un alt semnal cu privire la calitatea îndoielnică a cărții.

Nici recenzia din Financial Times nu este favorabilă. Mai jos un fragment:

Nixey is at her shakiest, however, when it comes to promoting paganism as equivalent to pluralist, liberal civilisations. She claims, for example, with little more evidence than the experiments of Galen, the 2nd century Greek physician, that pagan Rome was on the verge of witnessing the growth of empirical sciences comparable with the early modern period. And what of pagan persecutions of the Christians dating back to the early church? Based on some questionable contemporary annals, she insists that the Christians provoked all those martyrdoms, even going so far as to seek martyr status by committing suicide. As for Benedict, founder of western monasticism, he was, in Nixey’s view, no more than “a celebrated destroyer of antiquities”.

Nixey’s account, for all its readable, rumbustious energy, gives no credit to Christianity for its radically transforming message of agape, which counselled not physical destruction but the bringing down of walls of division — between the free and enslaved, men and women, Greek and Roman, Jew and gentile.

 

„Le Consentement”. Establishmentul cultural francez, zguduit de „afacerea Matzneff”

Anul a început cu procese grele. La New York și la Los Angeles mogulul media Harvey Weinstein e judecat în două cazuri separate. Acuzatul a pledat „nevinovat”, beneficiază de cei mai buni avocați, dar mărturiile victimelor, așa cum au fost preluate în presă (vezi, de ex., Untouchable: The Rise and Fall of Harvey Weinstein, BBC) indică un tipar comportamental profund abuziv. Văzut prin ochii femeilor care au depus mărturie, Weinstein era un prădător al cărui simț moral se atrofiase complet. A fost „ajutat”, se înțelege, de o armată de complici care erau prea bine plătiți ca să spună ceva.

În Anglia o afacere din aceeași categorie, dar de mai mică amploare, l-a vizat pe prințul Andrew, fiul mijlociu al reginei. Legăturile periculoase ale lui Andrew, Duce de York, cu Ghislaine Maxwell și cu recent-sinucisul Jeffrey Epstein aruncă o umbră neagră peste monarhia britanică.

Franța este și ea zguduită de un cutremur în domeniul culturii. Le Consentement, volumul autobiografic scris de Vanessa Springora, lansat în librării pe 2 ianuarie, a scos la iveală, după treizeci și trei de ani, ce se întâmplă când reprezentanți notabili ai elitei culturale franceze se situează „dincolo de bine și de rău”.

În centrul furtunii mediatice și judiciare se află, de această dată, scriitorul Gabriel Matzneff, pe care îl urmăresc trecutul și prezentul, cu acuzații grele de pedofilie. În cartea sa, Vanessa Springora scrie următoarele: „La paisprezece ani n-ar trebui să fii așteptată la poarta școlii de un bărbat în vârstă de 50 de ani, n-ar trebui să ajungi prin hoteluri în compania lui, n-ar trebui să te regăsești în pat alături de el”.

Dat fiind contextul, nici nu se pune problema ca Matzneff nege sau să poată nega acuzațiile care i se aduc. În jurnalele sale intime, scrie ziarul Le Figaro, autorul povestește fără nicio inhibiție despre relațiile sale sexuale cu minore sau chiar cu băieți având vârsta cuprinsă între 8 și 13 ani, din țări precum Maroc și Filipine.

Vanessa Springora nu și-a propus să-l dea în judecată pe Matzneff, dar Parchetul s-a autosesizat, pentru a descoperi toate victimele, din Franța sau din alte țări. Probabil cele mai multe fapte comise de autor nu mai pot fi anchetate, fiindcă în Hexagon termenul de prescriere pentru violența sexuală este de treizeci de ani.

Acum Franța se arată șocată. Dar ce motive ar avea? „Ceea ce seamănă omul, aceea va și secera.” Oare nu acestea sunt consecințele ultime ale fatidicului „mai ‘68”, care și-a propus să se debaraseze de tradiție, Biserică, familie, de toate instituțiile percepute ca fiind „opresive”.

În volumul proaspăt lansat, Springora taxează, pe bună dreptate, atitudinea laxă a celor care au închis ochii chiar și atunci când era evident că se impuneau intervenții ferme pentru a pune capăt răului. Părinți, profesori, medici, polițiști, toți au ignorat semnalele de alarmă care au fost trase. Așa-numita Brigadă de Moravuri a primit sesizări anonime și l-a audiat de câteva ori pe Gabriel Matzneff, dar în final cazul a fost clasat.

Prestigiul literar al lui Matzneff l-a pus la adăpost chiar și când era evident că făcea apologia pedofiliei în platouri de televiziune, la ore de maximă audiență. De curând, în preajma publicării volumului, Franck Riester, ministrul culturii, declara: „Aura literară nu este o garanție pentru impunitate. Le susțin fără rezerve pe victimele care au avut curajul să rupă tăcerea”.

Intrat în malaxorul opiniei publice, Matzneff a publicat în L’Express o lungă scrisoare în care se prezintă ca o victimă a unei vânătoare de vrăjitoare. „Scopul cărții este să mă arunce în același cazan blestemat în care, nu de mult, au fost aruncați fotograful Hamilton și regizorii Woody Allen și Roman Polanksi”.

În trecut, Matzneff a fost copleșit cu premii. În 2013 a fost premiat pentru Séraphin, C’est la Fin, o critică a puritanismului modern. Pe atunci era comparat, ca un elogiu, cu personajul masculin din Lolita lui Nabokov. Astăzi toată lumea se grăbește să se scuture de Matzneff ca de un ciumat. Același Franck Riester și-a anunțat intenția de a-i tăia octogenarului pensia literară acordată de Centrul Național al Cărții.

Citind amplul material publicat de New York Times pe această temă (AICI) m-am întrebat: cum se face oare că cei care se revendică drept moștenitorii post-moderni ai Epocii Luminilor au ajuns să răspândească atâta întuneric moral și spiritual?

 

Digitalizarea manuscriselor grecești ale NT: un răspuns de la Ministerul Culturii

Petiția pe care am depus-o la Ministerul Culturii a primit un răspuns oficial pe care îl puteți citi AICI.

Dl. Ștefan-Emilian Gamureac nu răspunde punctual la problema semnalată de mine, ci mă informează cu privire la un proiect mai larg în care ar trebui (teoretic) să se regăsească și manuscrisele pe care le am în vedere eu.

Site-ul dedicat proiectului este http://culturalia.ro/

Potrivit informațiilor oficiale, durata de implementare a acestei inițiative este de 36 luni (13 iulie 2018 – 12 iulie 2021). Dacă pe 12 iulie 2021 nu vom putea vizualiza online manuscrisele grecești, înseamnă că instituțiile de cultură din România nu-și fac datoria. Vom trăi și vom vedea. Eu am răbdare…

Rămâne acum să aflu, prin informații solicitate punctual, dacă manuscrisele grecești ale NT figurează în acest proiect de digitalizare.

E doar începutul epopeei.

 

Reîncepe odiseea manuscriselor. O cerere de informații trimisă Muzeului Olteniei din Craiova

Pagina de început a Evangheliei după Luca din Tetraevanghelul aflat în colecția Muzeului Olteniei

De astăzi încep să curgă cele 30 de zile în care ar trebui să primesc răspuns la următoarea cerere de informații.

Voi trimite cereri către toate instituțiile de profil care de zece ani neglijează importante elemente de patrimoniu cultural, încălcând Legea muzeelor.

Prezicerea mea este că în următorii cinci ani vom avea deja digitalizate principalele manuscrise grecești ale NT.

Voi merge până la acțiuni în instanță și voi cere explicații pentru dezinteresul cronic manifestat de importante instituții de cultură din România.

Am avut răbdare zece ani. Vremea petițiilor a cam trecut. Urmează acțiuni legale. Cei vizați de aceste acțiuni vor trebui să dea răspunsuri la o întrebare elementară: ce au făcut pentru conservarea digitală a manuscriselor pe care le au în colecții?

Mai jos puteți citi mesajul trimis astăzi către Muzeul Olteniei.

***

Stimate Domnule Director,

Mă văd nevoit să vă scriu din nou în legătură cu Tetraevanghelul bizantin aflat în proprietatea Muzeului Olteniei.

Potrivit Legii muzeelor nr. 311/2003, art. 27, alin. 1, „în cadrul muzeelor și al colecțiilor publice de drept public sunt organizate și funcționează consilii de administrație, ca organe deliberative de conducere” (subl. mea).

Întrucât în ultimii zece ani solicitările mele privind digitalizarea și punerea în valoare a Tetraevanghelului deținut de Muzeul Olteniei s-au lovit de o inexplicabilă rezistență, intenționez să mă adresez membrilor Consiliului de administrație al Muzeului pe care îl conduceți.

Prin prezenta, solicit informații privind „componența, atribuțiile, organizarea și funcționarea consiliului de administrație” (art. 27, alin. 2), întrucât doresc să mă asigur că membrii lui primesc informațiile necesare privind organizațiile non-guvernamentale de prestigiu care au ca principal scop conservarea digitală pro bono a manuscriselor.

În al doilea rând, solicit informații privind consiliul științific al Muzeului Olteniei. Potrivit art. 28, alin. 1 din legea mai sus-pomenită, „în cadrul muzeelor și al colecțiilor publice de drept public pot funcționa consilii științifice, ca organe de specialitate alcătuite din specialiști de profil, cu rol consultativ în domeniul cercetării științifice, organizării sau structurării serviciilor, colecțiilor muzeale și activităților culturale.”

În al treilea rând, solicit informații despre cooperarea Muzeului Olteniei „cu organizații neguvernamentale, în vederea dezvoltării, protejării, conservării, restaurării, cercetării și punerii în valoare a patrimoniului muzeal, în interes științific sau cultural-turistic” (art. 12 din Legea muzeelor). Ce proiecte de cooperare a inițiat Muzeul Olteniei în vederea cercetării și punerii în valoare (inclusiv prin digitalizare) a Tetraevanghelului bizantin.

Vă reamintesc că în perioada 2009-2019 am pus la dispoziția Muzeului Olteniei informații despre posibile parteneriate cu organizații non-guvernamentale, dar mesajele trimise conducerii au fost ignorate.

Consider că această situație este inacceptabilă și intenționez să trimit sesizări pe acest subiect către Ministerul Culturii, Avocatul Poporului și Consiliul Județean Dolj.

Deoarece în trecut unele cereri pe care le-am trimis către Muzeul Olteniei au rămas fără răspuns, mă voi adresa instanței de contencios administrativ, în cazul în care prezenta cerere nu va fi soluționată în termenul legal de treizeci de zile.

Cu mulțumiri,

Conf. univ. dr. Emanuel Conțac

 

Cât de jos poate coborî presa românească? Studiu de caz: plagiatura de pe (i)Realitatea.net

Un amic mi-a semnalat recent existența unui articol despre penticostalism pe Realitatea.net. Vezi AICI. (Materialul e vechi, din 2018, dar apare prioritar în căutările cu secvența „penticostalism România”.)

De regulă, jurnaliștii români sunt de o solidă și hotărâtă ignoranță când vine vorba de spațiul religios, prin urmare nu am avut mari speranțe când am deschis link-ul și am citit primele rânduri. Numai că ceea ce am descoperit, continuând să citesc, mi-a depășit cu mult, în sens negativ, slabele așteptări pe care le aveam.

După două-trei paragrafe am avut senzația că textul e un soi de compilație din diverse surse. Când întâlnești unele cuvinte scrise cu â, iar altele cu î, e limpede că ceva e dubios în redactarea lui.

Stilistica textului era iarăși stranie. Ce jurnalist de bun simț scrie „un loc unde penticostalismul a prins repede rădăcini în Europa, în mijlocul unui popor plictisit de un luteranism arid…”? Ca să faci aceste afirmații trebuie să scrii de pe o poziție ideologică („angajată”).

În fine, când ajung la observația malițioasă că „uleiul cu care se face ungerea de către pastor sau de către proorocul înzestrat cu „darul vindecării” este ulei alimentar obișnuit – Muntenia, Floriol” îmi pică fisa: am mai citit undeva așa ceva. Ori în cărțile de „sectologie” ale diaconului Petre David, ori pe vreun site care „combate sectele”. I-am și împărtășit unui coleg intuiția că materialul va fi fost luat de pe „Odaia de sus”, site întreținut de Bogdan Mateciuc.

La o simplă verificare intuiția s-a dovedit a fi corectă. Vedeți AICI site-ul sursă.

În cazul în care Cultul Penticostal are un birou de presă, acesta ar trebui să trimită o sesizare către Trustul Realitatea, indicând faptul că materialul dat publicității este plagiat și că el este menit să defăimeze. Este jalnic că jurnaliștii români ajung să recurgă la plagiaturi ieftine pentru a difuza non-subiecte.

Din păcate, plagiatul, impostura, amatorismul, prostia, indolența, incompetența etc. etc. etc. sufocă toate domeniile în România. Tragedia de la Caracal este cel mai grăitor exemplu în acest sens.

 

Incompetența crasă a guvernanților, în vizorul unui moldovean

Există un punct de la care incompetența se transformă în rea-credință; există un punct de la care reaua-credință se transformă în ticăloșie.

Clipul suceveanului Ștefan Mandachi (care, între noi fie vorba, se declară moldovean, nu bucovinean) pune degetul pe rană, cerându-ne să reflectăm asupra cauzelor metodicei încremeniri în proiect care ține Moldova captivă.

După ce vizionezi clipul, nu poți să nu faci următoarea constatare: bilanțul ultimilor 30 de ani este unul sumbru. Avem o clasă politică arghirofilă, roasă de mediocritate până în măduva oaselor, pusă pe căpătuială di granda. Altfel e greu de explicat de ce în ultimele trei decenii în Moldova s-a construit un singur metru de autostradă, și acela ca parte a unei campanii de informare.

Responsabilitatea dezastrul semnalat de Ștefan Mandachi zace aproape exclusiv pe umerii PSD, megastructura politică de esență mafiotă care descinde, structural și ideologic, din vechiul partid comunist.

E timpul ca Moldova să se trezească. Și să nu mai accepte fărâmiturile pe care le aruncă în dispreț jupânii teleormăneni de la centru.

 

„Isus Hristos” sau „Isus Cristos”?

Un cititor îmi lasă pe blog următorul comentariu:

În legătură cu transcrierea Numelui Domnului, Hristos versus Cristos, am văzut că unele versiuni contemporane merg pe varianta latinizată. Văd că în EDCR se păstrează varianta grecească. Am auzit pe unii care spun că ar trebui făcută adaptarea de la Hristos la Cristos pentru că noi suntem „creștini”, nu „hreștini”. De curiozitate, a stârnit vreo dezbatere această formă în comitetele EDCR, sau a fost ceva de la sine înțeles?

Da, au fost discuții în comitetele SBIR în legătură cu numele Isus Hristos și s-a ajuns la concluzia că trebuie păstrată legătura cu ediția Cornilescu clasică.

Este drept că unele versiuni românești au început să introducă forma „Cristos”, dar nu cred că ea are circulație largă în bisericile neoprotestante. Din ceea ce știu eu, bisericile penticostale și cele adventiste folosesc forma cornilesciană clasică: Isus Hristos. Varianta „Cristos” pare să fie agreată mai cu seamă în bisericile baptiste (dar nu în toate). Cu privire la bisericile creștine după Evanghelie nu mă pot pronunța. Cred însă că și ele sunt conservatoare în această privință. Deci strict din perspectiva cititorilor pe care îi vizăm, nu ar fi recomandată schimbarea numelui.

Lăsând la o parte preferințele „confesionale”, dacă le pot numi așa, eu unul pledez pentru forma „Isus Hristos” din următoarele considerente:

(1) este forma folosită de Cornilescu însuși începând cu versiunea 1924 (în 1921 avem „Iisus Hristos”. Precizez aici că forma „Iisus Hristos” nu ar trebui socotită „strict ortodoxă”, de vreme ce ea apare și în versiuni protestante precum Iași 1874, versiune folosită de credincioșii baptiști și adventiști până la apariția versiunii Cornilescu).

(2) Forma „Hristos” are o tradiție venerabilă în română, fiindcă urcă până la primele traduceri românești (Coresi, 1561 ș. urm.). E limpede că forma „Hristos” e influența slavonismului în cultura română. Dar, oricât de latini ne-ar plăcea să fim, nu putem scăpa de „iubirea” (liubov-ul) și „dragostea” slavonești, de „Duh” și de alți termeni similari, după cum nu putem scăpa nici de „mântuirea” maghiară. Considerăm că sunt inacceptabile „salvarea intrată în casă” ori „amorul lui Dumnezeu”.

Apropo, unul dintre miturile de succes induse de școala românească este că noi suntem o insulă (virgină) de latinitate într-o mare slavă. În fapt, în lunga ei copilărie, cultura română a supt cu nesaț laptele slavonismului cultural, chiar dacă acum, la maturitate, se sfiește să recunoască acest adevăr.

(3) Creștinul majoritar mediu (dar nu știu dacă și foarte binevoitor) încă primește și vehiculează trăsnăi de genul „Isus cu un i înseamnă măgar”. Dacă și la forma „Hristos” se renunță, introducem o distanță suplimentară între noi, evanghelicii, și populația majoritară. Deși publicul-țintă al edițiilor Cornilescu nu este alcătuit din ortodocșii, e bine să păstrăm ușa de acces mai larg deschisă, folosind o formă a numelui care e mai aproape de uzul răsăritean.

(4) Dacă avem în vedere criteriul eufoniei, aș zice că formule de tipul „ca Cristos” sunt mai supărătoare decât „ca Hristos”. A doua variantă atenuează un pic din efectul sonor neplăcut.

(5) Avem în română cuvinte de origine ucraineană sau rusă (cu etimon slavon, în orice caz) care au combinația „hr” la început: hrib, hrean, hrubă, hram. Unele fac parte din uzual: hrană, hrăni, hrănitor. Dacă forma „Hristos” ar fi fost singura din această categorie, aș fi avut dubii cu privire la păstrarea ei.

(6) Chi-ul grecesc nu a dat peste tot în română „c”. Zicem „arhanghel, har, harismă („carisma” aș lăsa-o pentru politicieni și actori) hartă, hârtie, hărui, heruvim”, nu „car, carismă, cartă, cârtie, cheruvim etc.” Mai avem și câte un „hrisov” sau un „hronic” în limba veche, pe filieră neogreacă. Zicem „crizantemă”, dar și „Hrisant Notara”.

(7) E drept că spunem „creștini” (nu „hreștini”), dar, dacă vrem să mergem până la capăt cu argumentul uzului „din popor”, ar trebui să zicem *Gézu / Jézu *Crist(u) sau Criștu(u), cum presupun lingviștii că se spunea în perioada românei vechi, pentru care nu avem atestări scrise.

(8) Faptul că românul nedus la biserică înjură de „cristoși” ar putea fi un argument suplimentar ca în biserică să zicem și să scriem „Hristos”.

 

„Mai marii tăi sunt părtași cu hoții” (Is. 1:23)

Jurnalistul Liviu Avram despre fața legală a unui demers de esență mafiot-pesedistă.

Aşa cum ştim, Liviu Dragnea se află în executarea unei sentinţe de condamnare cu suspendare în dosarul Referendumul. El a contestat hotărârea definitivă pe motiv că doi dintre cei cinci judecători ai Înaltei Curţi care au participat la dezbateri şi la pronunţarea sentinţei s-au pensionat între momentul pronunţării şi momentul motivării sentinţei. Contestaţia sa a fost respinsă, pe motiv că semnăturile celor doi au fost suplinite, conform procedurii, de şefa Instanţei Supreme. Ia să vedem acum maniera în care PSD-ALDE a găsit de cuviinţă să trateze problematica de care s-a lovit Liviu Dragnea. Articolul 406 din Codul de Procedură Penală, privind modul de redactare a hotărârilor judecătoreşti, spune că motivarea se redactează de regulă în 30 de zile de la pronunţare, dar nu mai mult de 90 de zile, de către unul dintre judecătorii completului şi se semnează de către ceilalţi membri. Apoi, conform proiectului de lege, adaugă:

Citeste mai mult: adev.ro/p7dvgo

Urmăriți cu atenție și interviul de mai jos, pentru a înțelege dimensiunea putregaiului pe care îl va introduce în legislația penală Comisia Iordache, al cărei unic scop este instituționalizarea hoției la nivel înalt.

https://www.digi24.ro/embed/stiri/actualitate/politica/liviu-avram-despre-modificarile-codului-penal-suntem-pusi-sa-negociem-cu-mafia-915297?video=0&width=570&height=320

 

Un show ticălos. Comisia Iordache dă un nou asalt asupra justiției

Nu s-au liniștit bine apele mocirloase stârnite de Comisia Iordache, că a și început turnarea unui nou episod din serialul „un show ticălos”, regizat de Dragnea prin interpuși, mai exact, prin deputatul Florin Iordache.

Citesc stupefiat propunerile prin care se urmărește modificarea Codului Penal, respectiv a Codului de Procedură Penală. Le găsiți AICI.

La finalul postării găsiți un fragment din care rezultă în mod clar că modificările propuse sunt făcute în interesul penalilor. Dacă ținem cont de faptul că mulți parlamentari sunt clienți vechi ai parchetelor, fiind chemați frecvent să-și explice ticăloșiile, nu avem nicio umbră de îndoială că aceste modificări sunt menite să îngreuneze munca procurorilor care se ocupă de anchetarea faptelor de corupție.

Nu este întâmplător că în această perioadă liderul PSD a lansat ideea unui miting pentru sprijinirea familiei tradiționale. Deși de aproape un an și 4 luni coaliția PSD-ALDE deține puterea și restructurează pe bandă rulantă instituții și politici ale statului român, abia acum PSD se erijează în apărător al familiei tradiționale. Este cea mai bună rețetă de compromitere a unei idei care NU a început sub umbrelă politică.

Fiindcă PSD maculează tot ce atinge, fără excepție, ar fi cu totul ieșit din comun ca dezideratul CpF — de factură eminamente civică — să nu sfârșească paralizat la contactul cu toxicul novichok pesedist.

Am auzit și voci care susțin că CpF ar trebui să conlucreze cu orice forță politică ce poate asigura deblocarea demersului prin care se urmărește clarificarea Constituției (în conformitate cu sensul avut în vedere de cei care au formulat textul în primă instanță). La o adică, ar avea și Diavolul dreptate din când în când și trebuie să i se recunoască și lui bucata de adevăr.

S-ar putea ca o asemenea „strategie” să aibă în final următoarele rezultate: (1) instrumentalizarea cinică de către PSD a energiilor înmagazinate de CpF și (2) distragerea atenției de la o miză foarte importantă – justiția, fără rezultatul dorit de CpF.

Ca orice bun scamator, Liviu Dragnea știe că dacă vrei să îmbrobodești publicul, trebuie să-l defocalizezi. Cum în luna mai sunt programate mișcări masive anti-PSD în stradă, lui Dragnea îi convine de minune să folosească tema referendumului cerut de CpF pentru a diminua impactul negativ al protestelor care vizează partidul condus de el.

După o guvernare dezastruoasă, cu aberații fiscale în urma cărora se tot face muncă de cârpeală, după nemulțumirile generate în rândul multor categorii socio-profesionale, PSD-ul nu poate rata ocazia de a vampiriza demersul pro-familie.

În prezent e greu de prezis cum se vor aranja piesele pe această complexă tablă de șah. Nu am nici cea mai mică încredere în lideri politici hârșiți în minciună și ticăloșie, care nu sunt interesați de valori și principii decât dacă le pot transforma în monedă de schimb în calculele lor josnice.

***

La articolul 143, după alineatul (4) se introduce un nou alineat, alineatul (4^1) cu următorul cuprins:
„(4^1) Convorbirile, comunicările sau conversațiile interceptate şi înregistrate, care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării, care nu au legătură cu infracţiunea sau persoanele care fac obiectul cercetării ori care nu contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor nu pot fi folosite sau ataşate la dosarul de urmărire penală. Acestea se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii și pot fi puse la dispoziția celui vizat, la solicitarea acestuia. La soluţionarea definitivă a cauzei, acestea vor fi șterse sau, după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal, dacă nu s-a obținut mandat de interceptare și pentru restul convorbirilor. În cazul în care pe parcursul derulării activității de interceptare sau înregistrare a convorbirilor, comunicărilor sau conversațiilor rezultă indicii săvârșirii și ai altor infracțiuni, poate fi cerută completarea mandatului și cu privire la acele infracțiuni. Convorbirile, comunicările sau conversaţiile interceptate şi înregistrate, pot fi folosite numai pentru probarea faptei ce formează obiectul cercetării ori contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor pentru care s-a solicitat autorizarea de la judecătorul de drepturi și libertăți, restul consemnărilor rezultate din mandatul de supraveghere tehnică urmând a fi distruse în termen de 30 de zile de la obținerea acestora.”

 

Cum stăm cu digitalizarea în România? Un răspuns de la Ministerul Culturii

Răspunsul la întrebarea „Cum stăm…?” este, ați ghicit, „Stăm bine. Stăm!”

Am postat deja pe FB niscaiva pasaje din articolele care alcătuiesc dosarul „patrimoniu digital” publicat în Dilema veche (AICI).

Reiau mai jos un fragment din Scrisoarea deschisă adresată ministrului Culturii:

Vă întrebați, probabil, domnule ministru, care este scopul acestei scrisori. Am urmărit cu interes discursul pe care l-a ținut dl Liviu Dragnea la Congresul PSD din 10 martie. Frumoase vorbe – dulci ca mierea – îi picurau de pe buze, mai ales cînd anunța „asigurarea unui fond de un miliard de euro pe șapte ani pentru proiectele majore în domeniul culturii“. Sună minunat, ce-ar mai fi de adăugat? „Amețitoare sumă, ce limpede te clatini!“ Doar că el nu poate înlătura un fapt amar foarte evident: în ultimii zece ani, instituții-cheie din România nu au reușit să asigure conservarea digitală și promovarea online a douăzeci de manuscrise, chiar și cînd ea s-ar fi putut realiza în mod gratuit, cu ajutor extern.

Dar să lăsăm visul despre cele „șapte vaci grase“ pe care ni l-a împărtășit recent Faraonul PSD. A sosit timpul ca ministerul dvs. să-și propună atingerea unor obiective clare și realiste. Ne plîngem de lipsa banilor, dar uităm că în domeniul conservării digitale se pot realiza multe lucruri bune în parteneriat cu instituții străine. Funcția pe care o dețineți vă dă posibilitatea să facilitați colaborarea instituțiilor românești cu parteneri din străinătate. Nu vom suferi nici o daună la nivelul imaginii dacă vom recurge la resurse externe pentru a ne asigura că patrimoniul nostru cultural este digitalizat, promovat și valorificat dincolo de granițele țării. Trebuie să depășim complexul de „cetate asediată“. Dacă nu putem realiza noi ceea ce trebuie făcut, măcar să nu punem bețe în roate celor ce pot să ne ajute.

Fiindcă între timp am primit răspunsul la o întrebare adresată ministerului, postez mai jos informațiile primite, cu precizarea că generosul proiect numit CULTURALIA, în care se visează cu ochii deschiși 550.000 de resurse culturale digitale, este deocamdată în faza de „moloz”.

Deci, pe scurt, ce s-a făcut până în prezent? Au fost digitalizate niște artefacte dacice, s-au scanat vreo 60 de volume medievale și 32.000 de documente la Arhivele Naționale. În plus, au fost create 497 de perechi de opinci. Foarte bine, e minunat că punem în valoare opinca românească. Până vor putea circula pe autostrăzi, ca europenii, opincile vor fi extrem de utile prin glodurile naționale.

Dar răspunsul care mă roade este acesta: când vom vedea măcar un pixel din cele 550.000 de resurse culturale digitale?

Dacă dl. Ivașcu îmi poate da o dată fixă, promit că mănânc în biroul lui, live, una dintre cele 497 de opinci!

Mai jos, informațiile de la minister.

Ministerul Culturii și Identității Naționale (MCIN), prin Unitatea de Management a Proiectului (UMP) este beneficiar al proiectului “E-cultura: Biblioteca digitală a României”, proiect predefinit în cadrul Programului Operațional Competitivitate, Axa Prioritară 2, Acţiunea 2.3.3 – Îmbunătățirea conținutului digital și a infrastructurii TIC sistemice în domeniul e-educație, e-incluziune, e-sănătate și e-cultură – SECTIUNEA E-CULTURA.

Proiectul „E-cultura: Biblioteca Digitală a României” a fost depus spre finanțare la Organismul Intermediar pentru Promovarea Societății Informaționale la sfârșitul anului 2017, a fost selectat în cadrul etapei de verificare administrativă și financiară, iar în prezent se află în etapa de evaluare tehnico – financiară.

Beneficiarul principal al investiției este Ministerul Culturii și Identității Naționale, care, având atribuțiile de promovare a patrimoniului cultural și de coordonare a instituțiilor din domeniul culturii, va utiliza echipamentele achiziționate și platforma informatică dezvoltată și va asigura buna funcționare a acestora în vederea atingerii obiectivelor stabilite prin proiect.

În proiect vor fi implicate un număr de 29 de instituții, printre care enumerăm: 19 muzee, cinci biblioteci, Arhiva Națională de Filme, Societatea Română de Televiziune, Societatea Română de Radiodifuziune, Institutul Național al Patrimoniului etc.

Realizarea acestui proiect va reprezenta un pas important în direcția îmbunătățirii conținutului digital în domeniul E-Cultură, contribuind la atingerea obiectivelor structurate în cadrul Strategiei Naționale Agenda Digitală pentru România 2020, ce implică măsuri direct legate de conservarea şi promovarea patrimoniului european.

De asemenea, un scop secundar al proiectului va consta în creșterea gradului de informare cu privire la moștenirea culturală națională atât a publicului larg, cât și a organizaţiilor, la nivel național și internațional.

Proiectul „E-cultura: Biblioteca digitală a României” are două mari componente:

• Dezvoltarea unei platforme informatice on-line de catalog partajat și bibliotecă digitală numită „CULTURALIA”, disponibilă tuturor instituțiilor culturale din România, precum și publicului larg.
• Digitizarea și expunerea on-line în Biblioteca Digitală a României – CULTURALIA  a peste 550.000 de resurse culturale digitale (texte, imagini, audiograme, videograme, obiecte digitale 3D) – termenul de „bibliotecă” în acest context este folosit în sens larg, reprezentând totalul dintre biblioteca tradițională + muzeu + arhivă.

După digitizarea și expunerea on-line pe platforma informatică a resurselor culturale digitale, acestea vor fi încărcate mai departe pe site-ul www.europeana.eu, proiectul contribuind și la creșterea numărului de itemi din Europeana.eu, respectiv la îmbunătățirea accesului la cultură la nivel internațional.

Totodată, UMP a fost Operator de Program (în conformitate cu OUG 88/2012 modificată prin Legea 246/2013) pentru programele finanțate din Mecanismul financiar al Spațiului Economic European respectiv PA16/RO12 – Conservarea și revitalizarea patrimoniului cultural și natural și PA17/RO13 – Promovarea diversității în cultură și artă în cadrul patrimoniului cultural european (Programe SEE).

Proiectele finanțate în cadrul programelor sus–menționate s-au dovedit a fi un real succes, acestea constituind exemple de bune practici. Proiectele au avut ca scop promovarea culturii și a valorilor la nivel național și internațional, unele dintre acestea creând instrumente practice cum ar fi: baze de date, site-uri online, expoziții virtuale etc. Redăm mai jos câteva dintre proiectele relevante implementate cu succes.

Când viaţa cotidiană antică devine patrimoniu UNESCO. Scanarea, restaurarea digitală şi contextualizarea artefactelor dacice din Munţii Orăştiei. Rezultatele proiectului pun la dispoziția publicului larg și a specialiștilor din întreaga lume patrimoniul istoric/arheologic specific siturilor dacice din Munții Orăștiei.

• au fost digitizate 500 de artefacte dacice reprezentative;
• au fost înființate două spații expoziționale multimedia capabile să găzduiască expoziții mixte: real/virtual;
• a fost creat un catalog al pieselor reale şi virtuale, precum şi reconstituiri ale cetăţilor dacice, vizibile în format normal sau anaglyph (cu ochelari 3D);
• au fost dezvoltate aplicaţii multimedia pentru echipamentele din cele două spații expoziționale;

2. Digitizarea documentelor medievale din Arhivele Naționale ale României. Prin proiect,

• au fost scanate circa 32.000 unități arhivistice din Arhivele Naţionale ale României;
• a fost creată o bază de date cu peste 32.000 unități arhivistice, respectiv 36.000 documente;
• au fost restaurate circa 1.000 documente deteriorate.

3. Medievalia – Texte fundamentale ale culturii române medieval. Proiectul a avut două componente:

• cercetarea și documentarea patrimoniului de carte veche din patrimoniul Bibliotecii Academiei Române;
• crearea unei baze de date conținând 60 de volume digitizate din domeniul textelor vernaculare din patrimoniul Bibliotecii Academiei Române.

4. Ocolul lumii pe jos. Povestea celor 497 perechi de opinci. Proiectul a vizat:

• crearea unei expoziții permanente în cadrul spațiului cultural „Colecția Dumitru Dan” dedicat călătoriei acestuia în jurul lumii;
• elaborarea unui studiu științific cu privire la patrimoniul cultural imaterial;
• reconstituirea audio şi video a 6 cântece şi 5 dansuri ale globe-trotterilor;
• crearea unei baze de date descriptive conținând 677 de bunuri digitizate;
• restaurarea a 135 de documente și a unei bundițe din patrimoniul Muzeului Județean Buzău;
• expunerea a 120 de bunuri de patrimoniu în cadrul „Colecției Dumitru Dan”;
• conservarea și revitalizarea a 2 meșteșuguri (confecționat opinci și cusut cămăși populare) prin organizarea a 14 ateliere meșteșugărești pentru copiii romi sau cei defavorizați;
• confecționarea a 497 perechi de opinci;
• reconstituirea a 2 cămăși populare;
• crearea a 3 jocuri (un joc digital și 2 electronice).

5. Roots in Our Moves – Patrimoniul cultural imaterial digitizat al minorității maghiare din România. În cadrul proiectului Roots in Our Moves au fost prelucrate științific peste 600 ore înregistrări folclorice video prin selectare și prelucrare detaliată, fiind astfel obținute cele 203 ore de înregistrări video disponibile în baza de date  http://www.folkmedia.ro/mediatar/. Toate materiale au fost publicate și incluse în baza de date Europeana.eu. De asemenea,

• a fost înființat un centru de digitizare, arhivare și catalogare;
• au fost prelucrate 2.557 de fotografii;
• a fost publicată o colecție DVD, 120 exemplare ale colecției fiind distribuite cu titlu gratuit către entități culturale din țară și din străinătate.

 

Propunerea legislativă marca PSD. Despre efectele dezastruoase generate de Comisia Iordache

România este zguduită acum de revelațiile privind polițistul suspectat de pedofilie, prins cu mare întârziere, după o urmărire de trei zile.

Un rol crucial în prinderea suspectului (care între timp și-a recunoscut faptele) l-a jucat înregistrarea video făcută de camera de filmare din ascensorul în care s-a produs agresiunea.

Presa a scris deja despre unele amendamente propuse de PSD-ALDE la Codul Penal, respectiv Codul de Procedură Penală. Reiau aici un fragment dintr-o analiză publicată în Revista 22.

Amendament privind limitarea mijloacelor de proba. La art. 97, lit. e) a alin. (2). Mijloacele de probă se definesc astfel: „înscrisuri, rapoarte de expertiză, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă.”

Ce presupune: Din mijloacele de probă dispar, prin eventuala adoptare a unui astfel de amendament, înregistrările video, inclusiv cele de pe camerele de luat vederi montate pe stradă sau în instituții publice. Procurorul Bogdan Gabor, președintele Asociației Procurorilor din România, oferă un exemplu concret care arată pericolul unui astfel de amendament, crima de la metrou petrecută, luni, în București. „Cum va putea fi dovedită această crimă, în condiţiile în care îţi este interzis să ridici imaginile de pe camerele de luat vederi? Orice avocat va demonta orice altă probă în afara unor fotografii judiciare, pentru că fotografiile rămân ca probe, conform acestui amendament. Crima de la metrou nu va putea fi dovedită, deşi avem imagini cu autorul, ci va rămâne cu autor necunoscut. Altfel, trebuie să fie martori care să descrie efectiv scena care s-a petrecut. Însă poate că martorii nu vor putea spune cum a căzut victima pe șine, dacă a lovit-o, aruncat-o cineva. Poate că doar au văzut-o direct căzută și, atunci, în lipsa înregistrărilor video ca probe, nu se poate demonstra că o anume persoană este criminalul, deoarece poate că vorbim despre o sinucidere sau poate că victima s-a împiedicat.”

Pentru cei care au protestat în Piața Victoriei și la Parlament împotriva Comisiei Iordache este evident că procesul de măcelărire a Legilor Justiției, orchestrat de coaliția majoritară, urmărește în principal salvarea marilor corupți din PSD.

Doar că măsurile propuse, menite să-i ajute pe infractorii din partidul roșu, au efecte colaterale asupra altor domenii. Cazul pedofilului prins astăzi arată cât de periculoasă ar fi adoptarea amendamentelor privind probele video.

Legislația penală nu trebuie modificată în trombă, cum dorește ciuma roșie, al cărei interes urgent este rezolvarea unor dosare incomode pentru liderii PSD. Dimpotrivă, modificările trebuie făcute pe îndelete, prin consultări ample, mai ales cu cei din mediul profesional (asociații de magistrați).

Văd pe pagina Parlamentului că Proiectul de Lege (537/2017) este încă în lucru. Vom vedea ce va ieși în urma adoptării lui de către Camera Deputaților. Eu unul sunt foarte sceptic că PSD-ALDE se pot gândi la altceva decât mutilarea legislației penale pentru a-i pune la adăpost pe aleșii care ar trebui să dea față cu justiția.

Protestele în stradă împotriva Comisiei Iordache și a inițiativelor de felul acesta trebuie să continue. În tot acest timp, tensiunile din PSD vor crește, pe bună dreptate. Astăzi am văzut un Dragnea surâzător, care a încercat să dea impresia că ține partidul în frâu.

Între timp, Niculae Bădălău, președintele executiv al PSD, iese la rampă cu o scrisoare (AICI) în care menționează „presiunea crescândă asupra membrilor și simpatizanților PSD, care sunt stigmatizați de presă și de diverse alte grupuri de presiune din societate”.

Ei bine, da! Presiunea trebuie să crească, fiindcă PSD își merită pe deplin stigmatizarea după inițiativele în domeniul legislației penale! Nu au reușit să-și salveze penalii cu Ordonanța 13, așa că au încercat niște manevre în Parlament.

Nu vor reuși!

Nu au decât să se reformeze și să scoată în față figuri respirabile, alese cu respectarea unor criterii de integritate!

Altfel, vor merge la groapa de gunoi a istorie, acoperiți de rușine, cum și merită.

P.S. Imaginea jalnică a Poliției Române, care a adăpostit atâția ani un pedofil cu probleme foarte grave, face pereche cu imaginea incompetenței Ministrului de Interne, Carmen Dan, a cărei singură „calificare” pentru post ar fi că este o apropiată a lui Liviu Dragnea.

Vedeți/auziți AICI mo(n)stră de exprimare la doamna ministru!

„Ieri am transmis o solicitare. Până acum am decât (sic! – n.r.) informațiile pe care le cunoașteți și dumneavoastră, date aseară de purtătorul de cuvânt al poliției. Nu am văzut pe nimeni să facă un pas în spate, probabil că au apreciat că nu există responsabilitate”, a declarat, marți dimineața, ministrul Carmen Dan, în prima sa declarație publică pe tema suspectului de pedofilie care lucra de mulți ani în Poliție.

 

Un partid numit „Corupție”. Klaus Iohannis despre legile justiției

Astăzi Klaus Iohannis a fost la Consiliul Suprem al Magistraturii pentru a discuta din nou problema Legilor Justiției pe care le-a adoptat, într-un desfrâu legislativ fără precedent, parlamentul dominat de PSD-ALDE.

Iohannis a identificat iarăși, cu mult calm, dar și cu fermitate, elefantul din magazinul cu porțelanuri: prezența unor penali la conducerea statului și încercarea acestora de a modifica legi în interes propriu.

Dacă vă întrebați cum a fost posibil ca arhitectura statului post-revoluționar să fie gândită în folosul penalilor, urmăriți documentarul de mai jos. Trebuie să ne amintim iar și iar care sunt rădăcinile sistemului ticăloșit din ale cărui obezi România nu reușește încă să se desfacă.

Mai jos declarațiile cele mai importante făcute de Iohannis (textul complet AICI). Această temă trebuie să intre imediat în dezbaterea publică și să rămână prioritare până la rezolvarea lor. Altfel, protestele în stradă vor continua, iar tensiunile sociale se vor amplifica.

„Foarte multe discuții s-au purtat în 2017 despre ce fac judecătorii, despre ce fac procurorii. A apărut așa, un entuziasm de a se discuta în spațiul public despre ce se întâmplă în sistemul de justiție. Având în vedere că avem câteva persoane condamnate penal, urmărite penal, judecate penal în chiar conducerea statului, nu-i de mirare.

Am afirmat în repetate rânduri și o să mai afirm, spre disperarea lor, că astfel de persoane nu au ce căuta în conducerea statului. Exact din acest motiv, fiindcă dintr-un interes personal evident, ei vor fi tot timpul tentați să pună sub semnul întrebării sistemul de justiție – justiția, judecătorii, procurorii – dăunând astfel grav statului, încrederii cetățeanului în stat și în justiție.

Sistemul electoral a fost așa construit, că accesul acestor persoane a fost posibil și nu putem să negăm, în condițiile acestor legi valabile, accesul acestor persoane la funcții înalte în stat. Personal, sunt convins că dacă ne-am apuca să discutăm Constituția, arhitectura statului, este obligatoriu să introducem principiul integrității chiar în Constituție, altfel s-ar putea ca situații de acest tip să apară și în alte cicluri electorale”.

 

Păcatele DEX-ului. Despre „pronie”

Spuneam într-o postare recentă că DEX-ul are mari lacune, mai ales în zona limbajului biblico-teologic. Paradoxal, deși traducerile Bibliei au contribuit la formarea limbii literare, vocabularul din această zonă abia dacă se regăsește în Dicționarul nostru explicativ.

Cum spuneam deja într-un schimb de comentarii cu filologul Octavian Gordon, dacă luăm, pentru comparație, OED-ul mic (în două volume), vom găsi în el definiții foarte bune, cu etimologii de bun-simț filologic, care în comprimă în câteva rânduri istoria îndelungată a unui cuvânt.

M-am uitat recent la felul în care este definit în DEX termenul „pronie”.

PRÓNIE s. f. (Înv. și pop.) Dumnezeire; Dumnezeu; Providență. – Din ngr. prónia.

Sunt mai multe probleme cu această definiție.

În primul rând, ar trebui dat ca etimon gr. πρόνοια „grijă”, „precauție”, „purtare de grijă”, „îngrijire care precedă realizarea unei acțiuni”.

Eu unul aș da neapărat în DEX prima atestare a termenului sau o atestare timpurie, care să ilustreze folosirea lui. De genul: părinte, a ta pronie otcîrmuiește (1688). Citatul provine, desigur, din Biblia de la București (Înțelepciunea lui Solomon 14:3).

A doua problemă cu DEX-ul nostru este că „pronie” nu e totuna cu „Dumnezeu” în accepțiunea inițială a termenului. De fapt, nu este sinonim nici în textele de mai târziu, dacă păstrăm proprietatea termenilor.

Întâlnim, de exemplu, secvența pronia lui Dumnezău (1688), în 3 Macabei 5:30 (Biblia de la București).

Din chiar acest exemplu rezultă că în limba română „pronie” este ceva distinct de „Dumnezeu”.

Abia mai târziu, prin extensie, ca urmare a asocierii cu „Dumnezeu”, termenul capătă sensul de „Dumnezeire”. Aș da în DEX, pentru această categorie de sens, un exemplu din sec. 19, ca să vadă omul cum funcționează limba în practică.

Să vedem acum de câtă „pronie” dă dovadă OED-ul mic în definirea termenului (folosit, surprise, surprise!, și în engleză, măcar că aceștia au și „providence”).

pronoia

noun

• 1 Philosophy and Theology. Foresight; providence, divine will.
• 2 Medieval History. In the Byzantine Empire: a type of land grant similar to a fief, entailing an obligation of service (typically military) by the recipient.

noun

• Belief (especially when viewed as irrational) in the good will of others or the pervasiveness of serendipity.

Origin

Late 19th century. From ancient Greek πρόνοια foresight, providence, in medieval Greek also denoting a type of land grant from πρόνοος (contracted πρόνους) careful, prudent + -ία<br>1980s. From pro- + -noia. Compare earlier pronoia.

Noi, rumâni creștinați de însuși Sf. Andrei (la câteva decenii după șederea lui Ovidiu printre „românii” din Tomis), nu reușim să trecem cu etimologia „proniei” dincolo de neogreacă, deși e limpede că avem în limba română ocurențe ale termenului preluate direct din greaca veche.

Una peste alta, n-am priceput de ce „pronie” e „învechit” și „popular”. Că e specializat, admit. Dar de ce o fi „învechit”? Termeni ca „mamă” și „tată” nu sunt învechiți? Cine decide când s-a „învechit” un cuvânt?

Ce reproșez, așadar, DEX-ului? Miopia culturală și istorică, faptul că nu-ți dă oleacă de perspectivă asupra istoriei unui cuvânt. Nu trebuie să umpli trei pagini cu exemple, ca în DLR. Poți da câteva atestări din secole diferite și l-ai luminat pe om. Dacă vrea să aprofundeze, îl trimiți la DLR (sau la OED-ul mare).

 

„Iubirea din oglindă”. Un volum colectiv despre un subiect complicat

Între volumele lansate sâmbătă la Gaudeamus se numără și volumul Iubirea din oglindă, coordonat de doamna Tatiana Niculescu și având ca temă problema homosexualității.

Între autorii invitați să participe cu texte privitoare la această tematică se numără teologi din spațiul ortodox (dr. Theodor Baconschi, pr. conf. univ. dr. Constantin Necula), catolic (pr. univ. dr. Michael Fieger, conf. univ. dr. Wilhelm Tauwinkl) și protestant-evanghelic (subsemnatul).

În volum sunt prezenți și filozofii Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, medicul româno-american Martin Martin, psihologul Domnica Petrovai, regizorul Andrei Șerban, judecătorul Cristi Danileț și doi activiști LGBT: Florin Buhuceanu și Florentina Ionescu. În fine, un text (reluat dintr-un volum publicat) este semnat de Petru Creția, iar Victor Bărbulescu a contribuit cu un text confesiv-autobiografic.

Nu știu exact cum a ajuns numele meu în „cărțile” doamnei Tatiana Niculescu, al cărei glas îmi este bine cunoscut din perioada liceului, când ascultam cu zel religios BBC România, însă n-am spus „nu” la invitația pe care mi-a adresat-o de a scrie un text cu privire la tema volumului recent apărut. Poate că opiniile mele cu privire la Referendumul pentru modificarea Constituției (vezi AICI) vor fi dat impresia că aș avea ceva de spus pe un subiect atât de complex. În orice caz, textul meu a fost a shot in the dark, fiindcă nu știam dacă nu cumva unghiul meu de abordare se va suprapune cu ceea ce vor scrie ceilalți teologic invitați să contribuie la volum; n-am avut atunci decât o vagă idee despre temele care vor fi publicate.

Volumul rezultat, dacă veți avea curiozitatea să-l răsfoiți este destul de eterogen, dat fiind contextul diferit din care provin autorii aleși. În mod inevitabil, o carte cu atât de multe voci ajunge să nemulțumească pe toată lumea. Un cunoscut mi-a semnalat de curând critica pe care mi-o face un activist gay (necesarmente ultragiat) în recenzia sa: „Conferențiarul penticostal Emanuel Conțac vorbește nici mai mult, nici mai puțin despre abstinență ca soluție ultimă la homosexualitate, după care se aventurează într-o amplă descriere a unor cazuri celebre americane de bărbați homosexuali «vindecați» de păcat.”

Textul meu este destul de lung. Postezi mai jos un singur fragment, în chip de „pregustare”.

***

Unii cititori ai Bibliei pun în opoziție Vechiul Testament și Noul Testament, pornind de la premisa falsă că cele două macrosecțiuni au ajuns împreună fără să aibă afinități prealabile și că mariajul lor este rezultatul unei decizii arbitrare, nu mult diferite de căsătoriile orientale aranjate de către părinți. Pentru a limpezi chestiunea, voi face câteva observații cu privire la implicațiile mesajului lui Isus față de homosexualitate și apoi mă voi opri asupra teologiei Sfântului Pavel.

Fiindcă Isus nu spune nimic despre homosexualitate, subzistă în mintea multor oameni ideea că această omisiune ar trebui interpretată conform dictonului latin qui tacit consentire videtur. Tăcerea ajunge înțeleasă ca aprobare. Adepții acestei înțelegeri susțin de regulă o altă idee eronată – „mesajul central al lui Isus este dragostea” – și ajung astfel să-l înroleze pe Isus în tabăra susținătorilor mișcării LGBTQ. Pentru a înlătura această concepție falsă, trebuie precizat din capul locului că mesajul central a lui Isus este Împărăția lui Dumnezeu. Da, proclamarea Mântuitorului este însoțită de compasiune pentru cei pierduți, pentru păcătoși, pentru oameni nefrecventabili, marginali sau rău-famați, dar nu exclude exigențe etice foarte înalte (exemplificate în declarații precum „oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a și săvârșit adulter cu ea în inima lui”).

Să nu uităm, contemporanii săi, chiar și cei care au dubii față de el, ori îi devin dușmani, ori îi recunosc statutul de rabbi, adică de „învățător” sau „maestru” al Torei. Or, ca interpret al Scripturilor, Isus nu desființează morala iudaică tradițională, ci o scoate de sub dominația legalismului pentru a o redefini în acord cu Împărăția lui Dumnezeu, esența kerygmei sale. Mai mult, Împărăția lui Dumnezeu, realitatea pe care o întrupează Isus Cristos, este scopul de dragul căruia omului i se cere să renunțe la tot – „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze!” – chemare transmisă de toate cele trei Evanghelii Sinoptice.

„Jugul” pe care îl presupune urmarea lui Cristos este „plăcut”, dar este jug. În vreme ce unii rabini erau de părere că un bărbat poate să divorțeze de soție dacă a găsit o femeie mai frumoasă, ori dacă soția a ars mâncarea, Isus consideră că astfel de practici sunt o formă de adulter instituționalizat. Cei care își imaginează că Isus este un soi de vizionar hippie, care ne invită să ne lepădăm de grija lumească și să privim la crinii de pe câmp, ori la păsările cerului, în timp ce fredonăm versurile cântecului Imagine, pierd din vedere că Isus știa bine ce se ascunde în inima omului (Ioan 2:25), pe care o descrie ca sursă a multor lucruri impure (Mat. 15:19). Chiar și fără să avem o declarație a lui Isus cu privire la homosexualitate, știm că cel puțin într-o privință mesajul lui este clar: sexualitatea nu este valoarea supremă, ci ea se subordonează Împărăției lui Dumnezeu (cf. Mat. 19:12).

 

Păcatele DEX-ului: „calcedonie” și „crisopraz”

Dacă am să mă supăr cândva bine de tot, voi face o listă cu toți termenii care sunt definiți anapoda în DEX! Promit că voi publica lista pe Contributors sau pe altă platformă cu vizibilitate!

Gata cu gluma, să trecem la lucruri serioase.

Mă uit astăzi în DEXonline să văd care e forma corectă a denumirii unei pietre semiprețioase din Apocalipsa 21: „halcedoniu” sau „calcedoniu”? Versiunile biblice vechi au diferite variante („halchidon”, „chalchedon” etc.), însă forma „calcedoniu” este în uz încă de la Galaction (1938, poate chiar din 1927).

Când colo, aflu că nu se zice nici „marinel”, nici „marinal”.

Dar cum?

„Calcedonie”!

Justificat de DEX-iști prin apel la franțuzitul calcédoine!

Parol?

CALCEDÓNIE s. f. Varietate (colorată sau translucidă) de cuarț, folosită ca piatră semiprețioasă, la confecționarea unor obiecte de artă, ca abraziv etc. – Din fr. calcédoine, lat. chalcedonius.

Adică autorii DEX nu știu că există „calcedoniu” intrat în limbă de la patuzsopt?

Și de ce nu avem gr. χαλκηδών menționat prioritar în secțiunea de etimologie? În fond, avem traduceri ale Bibliei din greacă de pe la 1648 (chiar dacă traducătorii NT de la Bălgrad au mai tras cu ochiul la latină).

Partea bună este că în DEX avem „crisopraz” (mă uitasem după „hrisopraz”). Ca o paranteză, în compunerea grecescului χρυσόπρασος intră și cuvântul „praz” (leguma!). Așadar, crisoprazul e piatra semiprețioasă de culoare auriu-verde-praz.

O problemă cu definiția „crisoprazului” tot este. Citind-o, rămâi cu impresia că această piatră a fost descoperită de Voltaire sau de Diderot. La Academie, de bună seamă, nu s-a auzit de gr. χρυσόπρασος.

CRISOPRÁZ s. n. Varietate de calcedonie de culoare verde. – Din fr. chrysoprase.

Acum veți înțelege de ce oftez cu năduf când îi aud pe studenți citând cu evlavie religioasă din DEX.

 

 

„Metanoia” – regret, căință, pocăință. Dileme exegetice pe marginea unui termen biblic

Dilema veche de săptămâna aceasta a publicat două articole despre termenul metanoia, un fapt inedit, probabil, căci nu se întâmplă des, după știința mea, ca în paginile acestei reviste să se discute atâta teologie. Primul articol îl are ca autor pe istoricul Petre Guran (AICI). Celălalt articol apare sub semnătura mea.

Precizez că domnul Guran a deschis dezbaterea AICI, cu un material asupra căruia am avut câteva obiecții de biblist. Acesta a fost și motivul pentru care am decis să le propun celor de la Dilema un „rejoinder”.

Mai jos câteva fragmente. Găsiți articolul integral AICI.

***

În articolul intitulat „Cuvinte asasinate“, publicat în paginile acestei reviste (nr. 701, 27 iulie – 2 august 2017), istoricul Petre Guran punea în discuție cuvîntul „pocăință“, pornind de la termenul grec metanoia, despre care afirmă că „nu conținea, în momentul utilizării cuvîntului de către Iisus, nici un sens de regret, ci în mod consistent etimologic ea se referea la schimbarea minții sau a gîndirii, adică schimbarea de perspectiva din care este înțeleasă ființa“. Autorul consideră că înțelegerea termenului metanoia din perspectiva ideii de regret, părere de rău sau recunoașterea greșelii ar constitui o degradare a sensului corect, anume „schimbarea de paradigmă a cunoașterii“. Din cauza acestei deformări, mai scrie dl Guran, s-a ajuns la „fenomenul juridizării și penitențializării vieții creștine“ care ne face să ratăm înțelegerea textului evanghelic.

Cercetătorul familiarizat cu limbajul biblic va fi cel puțin contrariat să constate că termenul metanoia este schizoidizat în această manieră și silit să facă război cu el însuși. O lectură atentă a pasajelor biblice în care sînt folosiți substantivul metanoia și verbul metanoeo indică faptul că, pentru înțelegerea corectă a mesajului lui Hristos ori a celui proclamat de apostoli, sensurile puse sub semnul întrebării de dl Petre Guran sînt centrale, nu prelungiri ilegitime sau erzațuri de contrabandă.

Deși etimologia nu poate fi argumentul decisiv cu privire la felul în care funcționează un cuvînt într-un context dat, trebuie precizat că sensul originar al lui metanoeo este „a gîndi după“. După cum constata Epicharmus, autor de comedii care îl precedă pe Aristofan cu circa o jumătate de secol: „Omul înțelept trebuie să gîndească înainte (pronoein), nu după (metanoein)“. De aici pînă la sensul de „a se răzgîndi“ e cale scurtă, după cum ilustrează o anecdotă din Plutarh (Banchetul celor șapte înțelepți, 21). Doi asasini trimiși să omoare un copilaș au avut ezitări la vederea zîmbetului său inocent, dar cînd s au răzgîndit (metanoesantes) și s-au întors ca să-și ducă la capăt planul ucigaș, nu l-au mai găsit. În cheie pozitivă, cel care se „răzgîndește“ este cel care își reevaluează faptele reprobabile și ajunge să se „căiască“, situație la care face referire Iisus cînd spune: „Dacă [fratele tău] păcătuiește împotriva ta de șapte ori pe zi și de șapte ori pe zi se întoarce la tine și zice: «Mă căiesc», iartă-l“ (Luca 17:4).