Nu cu multe zile în urmă, Călin Popescu Tăriceanu îi spunea cu parapon lui Mihai Tudose: „Întâi trebuie să știi să conduci Trabantul; până nu conduci Trabantul bine, nu are rost să vorbești de Formula 1”.

Tăriceanu dădea de înțeles, probabil fără voie, că echipa condusă de Mihai Tudose este un soi de trabant. Și poate nu era departe de adevăr.

Bucăți din acest trabant au început să pice astăzi, când premierul a dat peste cap socotelile doamnei Carmen Dan, personaj rătăcit din greșeală pe culoarele unui minister a cărui gestionare o depășește. Doamna Carmen se pricepe mai curând să descopere microfoane în priză și să le vânture în presă, sub impresia că asta ar transforma-o într-un soi de James Bond feminin.

Prestația ei în materie de limbă română a făcut ocolul internetului. De pildă, doamna Carmen nu este edificată asupra diferenței dintre „prenume” și „pronume”.

Dar să zicem că oricui îi poate scăpa asemenea porumbei, dacă e obosit sau stresat. Ar rămâne în acest caz problema lui „decât”, pe care doamna ministru nu reușește nici în ruptul capului să-l asocieze cu o negație. Probabil că negația „nu” fost somată să demisioneze cu mult timp în urmă, iar la post a rămas numai „decât”.

Mai grave sunt gafele comise în timpul protestelor care criticau asaltul ticălos declanșat de PSD asupra legilor Justiției. Doamna ministru a ieșit la un moment dat cu nume ale unor lideri de opinie pe care îi făcea răspunzători pentru demonstrații (AICI). Într-o țară normală, admițând că un ministru ar ajunge atât de „bucciu la cap” (cum se zice în Moldova), o astfel de gafă s-ar fi lăsat cu demisie sau cu demitere.

În decembrie 2017 doamna s-a arătat foarte iritată de comentariile șefului Serviciului Omoruri din Poliția Capitalei, Radu Gavriș, care criticase fără menajamente aberațiile legislative propuse de Comisia Iordache (vezi AICI interviul luat de Digi24). Sensibilă la critici, doamna Carmen n-a suportat gândul ca derapajele parlamentarilor PSD să fie puse sub semnul întrebării, mai ales de specialiști din interiorul unei instituții a statului.

Acum, în toiul scandalului creat de pedofilul din poliție, doamna s-a priceput „decât” să ceară demisii, în loc să vină cu soluții concrete de reformare a felului în care se fac testările psihologice în poliție. S-a grăbit să-i transmită lui Gavriș că trebuie să facă „un pas în spate”. Cum Gavriș este unul dintre cei mai respectați profesioniști în domeniul său (vezi AICI), se dovedește încă o dată că „doamna are minte scurtă, bucle lungi.”

Mihai Tudose a avut astăzi o întâlnire cu șeful poliției, iar la ședința de guvern a declarat că i-a acordat acestuia șapte zile în care să-și prezinte raportul. Așadar, deocamdată nu se pune problema demiterii visate de ministrul de interne. Doamna Carmen a rămas în ipostaza de papagal care se umflă în pene și care începe să turuie inoportun. În acest moment și-a pierdut și ultima brumă de respect din partea instituțiilor pe care se presupune că le conduce.

După seria de gafe comise de doamna ministru, mai rămâne „decât” o soluție: demisia de onoare, pentru binele ministerului și pentru binele poliției române. Cu fiecare minut de întârziere, doamna Carmen Dan se acoperă de ridicol și prejudiciază în mod suplimentar imaginea trabantului în care se află.

 

Reclame

România este zguduită acum de revelațiile privind polițistul suspectat de pedofilie, prins cu mare întârziere, după o urmărire de trei zile.

Un rol crucial în prinderea suspectului (care între timp și-a recunoscut faptele) l-a jucat înregistrarea video făcută de camera de filmare din ascensorul în care s-a produs agresiunea.

Presa a scris deja despre unele amendamente propuse de PSD-ALDE la Codul Penal, respectiv Codul de Procedură Penală. Reiau aici un fragment dintr-o analiză publicată în Revista 22.

Amendament privind limitarea mijloacelor de proba. La art. 97, lit. e) a alin. (2). Mijloacele de probă se definesc astfel: „înscrisuri, rapoarte de expertiză, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă.”

Ce presupune: Din mijloacele de probă dispar, prin eventuala adoptare a unui astfel de amendament, înregistrările video, inclusiv cele de pe camerele de luat vederi montate pe stradă sau în instituții publice. Procurorul Bogdan Gabor, președintele Asociației Procurorilor din România, oferă un exemplu concret care arată pericolul unui astfel de amendament, crima de la metrou petrecută, luni, în București. „Cum va putea fi dovedită această crimă, în condiţiile în care îţi este interzis să ridici imaginile de pe camerele de luat vederi? Orice avocat va demonta orice altă probă în afara unor fotografii judiciare, pentru că fotografiile rămân ca probe, conform acestui amendament. Crima de la metrou nu va putea fi dovedită, deşi avem imagini cu autorul, ci va rămâne cu autor necunoscut. Altfel, trebuie să fie martori care să descrie efectiv scena care s-a petrecut. Însă poate că martorii nu vor putea spune cum a căzut victima pe șine, dacă a lovit-o, aruncat-o cineva. Poate că doar au văzut-o direct căzută și, atunci, în lipsa înregistrărilor video ca probe, nu se poate demonstra că o anume persoană este criminalul, deoarece poate că vorbim despre o sinucidere sau poate că victima s-a împiedicat.”

Pentru cei care au protestat în Piața Victoriei și la Parlament împotriva Comisiei Iordache este evident că procesul de măcelărire a Legilor Justiției, orchestrat de coaliția majoritară, urmărește în principal salvarea marilor corupți din PSD.

Doar că măsurile propuse, menite să-i ajute pe infractorii din partidul roșu, au efecte colaterale asupra altor domenii. Cazul pedofilului prins astăzi arată cât de periculoasă ar fi adoptarea amendamentelor privind probele video.

Legislația penală nu trebuie modificată în trombă, cum dorește ciuma roșie, al cărei interes urgent este rezolvarea unor dosare incomode pentru liderii PSD. Dimpotrivă, modificările trebuie făcute pe îndelete, prin consultări ample, mai ales cu cei din mediul profesional (asociații de magistrați).

Văd pe pagina Parlamentului că Proiectul de Lege (537/2017) este încă în lucru. Vom vedea ce va ieși în urma adoptării lui de către Camera Deputaților. Eu unul sunt foarte sceptic că PSD-ALDE se pot gândi la altceva decât mutilarea legislației penale pentru a-i pune la adăpost pe aleșii care ar trebui să dea față cu justiția.

Protestele în stradă împotriva Comisiei Iordache și a inițiativelor de felul acesta trebuie să continue. În tot acest timp, tensiunile din PSD vor crește, pe bună dreptate. Astăzi am văzut un Dragnea surâzător, care a încercat să dea impresia că ține partidul în frâu.

Între timp, Niculae Bădălău, președintele executiv al PSD, iese la rampă cu o scrisoare (AICI) în care menționează „presiunea crescândă asupra membrilor și simpatizanților PSD, care sunt stigmatizați de presă și de diverse alte grupuri de presiune din societate”.

Ei bine, da! Presiunea trebuie să crească, fiindcă PSD își merită pe deplin stigmatizarea după inițiativele în domeniul legislației penale! Nu au reușit să-și salveze penalii cu Ordonanța 13, așa că au încercat niște manevre în Parlament.

Nu vor reuși!

Nu au decât să se reformeze și să scoată în față figuri respirabile, alese cu respectarea unor criterii de integritate!

Altfel, vor merge la groapa de gunoi a istorie, acoperiți de rușine, cum și merită.

P.S. Imaginea jalnică a Poliției Române, care a adăpostit atâția ani un pedofil cu probleme foarte grave, face pereche cu imaginea incompetenței Ministrului de Interne, Carmen Dan, a cărei singură „calificare” pentru post ar fi că este o apropiată a lui Liviu Dragnea.

Vedeți/auziți AICI mo(n)stră de exprimare la doamna ministru!

„Ieri am transmis o solicitare. Până acum am decât (sic! – n.r.) informațiile pe care le cunoașteți și dumneavoastră, date aseară de purtătorul de cuvânt al poliției. Nu am văzut pe nimeni să facă un pas în spate, probabil că au apreciat că nu există responsabilitate”, a declarat, marți dimineața, ministrul Carmen Dan, în prima sa declarație publică pe tema suspectului de pedofilie care lucra de mulți ani în Poliție.


Astăzi Klaus Iohannis a fost la Consiliul Suprem al Magistraturii pentru a discuta din nou problema Legilor Justiției pe care le-a adoptat, într-un desfrâu legislativ fără precedent, parlamentul dominat de PSD-ALDE.

Iohannis a identificat iarăși, cu mult calm, dar și cu fermitate, elefantul din magazinul cu porțelanuri: prezența unor penali la conducerea statului și încercarea acestora de a modifica legi în interes propriu.

Dacă vă întrebați cum a fost posibil ca arhitectura statului post-revoluționar să fie gândită în folosul penalilor, urmăriți documentarul de mai jos. Trebuie să ne amintim iar și iar care sunt rădăcinile sistemului ticăloșit din ale cărui obezi România nu reușește încă să se desfacă.

Mai jos declarațiile cele mai importante făcute de Iohannis (textul complet AICI). Această temă trebuie să intre imediat în dezbaterea publică și să rămână prioritare până la rezolvarea lor. Altfel, protestele în stradă vor continua, iar tensiunile sociale se vor amplifica.

„Foarte multe discuții s-au purtat în 2017 despre ce fac judecătorii, despre ce fac procurorii. A apărut așa, un entuziasm de a se discuta în spațiul public despre ce se întâmplă în sistemul de justiție. Având în vedere că avem câteva persoane condamnate penal, urmărite penal, judecate penal în chiar conducerea statului, nu-i de mirare.

Am afirmat în repetate rânduri și o să mai afirm, spre disperarea lor, că astfel de persoane nu au ce căuta în conducerea statului. Exact din acest motiv, fiindcă dintr-un interes personal evident, ei vor fi tot timpul tentați să pună sub semnul întrebării sistemul de justiție – justiția, judecătorii, procurorii – dăunând astfel grav statului, încrederii cetățeanului în stat și în justiție.

Sistemul electoral a fost așa construit, că accesul acestor persoane a fost posibil și nu putem să negăm, în condițiile acestor legi valabile, accesul acestor persoane la funcții înalte în stat. Personal, sunt convins că dacă ne-am apuca să discutăm Constituția, arhitectura statului, este obligatoriu să introducem principiul integrității chiar în Constituție, altfel s-ar putea ca situații de acest tip să apară și în alte cicluri electorale”.


Acum câteva luni anunțam pe FB că am terminat de verificat și ajustat partea de text biblic care îmi revine ca parte a procesului de revizuire a versiunii Cornilescu (ce va să fie EDCR).

Fiindcă s-a lucrat și se lucrează „cu toate pânzele sus”, tragem nădejde că vom putea publica Noul Testament în toamna acestui an.

Singura carte încă neverificată integral este Faptele Apostolilor, care le-a fost repartizată colegilor din a doua echipă „neotestamentară”. Termenul de predare inițial era 15 iunie 2018, dar am convenit să-l devansăm, ca să avem timp să pregătim textul pentru publicare.

După această revizuire de bază, textul este citit de revizorul literar, care are sau nu are obiecții și comentarii (de obicei are, deci trebuie să cântărim atent opțiunile și să le întoarcem pe toate fețele și fațetele), iar apoi sfârșește pe masa Comitetului Pastoral, care de regulă are puține observații. La început, când încă nu ne calibraserăm ca echipă, erau mai multe lucruri de discutat, de lămurit, de clarificat, de combătut. Acum, după doi ani și jumătate de mesaje și întâlniri, lucrurile au intrat în linie dreaptă.

Postez mai jos un fragment din Galateni (în forma care a fost trimisă spre evaluare Comitetului Pastoral). Mici ajustări s-ar putea să mai avem în urma dezbaterii din luna februarie.

Eu și colegii mei așteptăm opiniuni și impresii.

Sub rezerva confidențialității – vă rog să nu duceți mai departe informația 🙂 – dezvălui aici o opinie primită de la unul dintre pastorii care citește textele revizuite: „Fără să mă apuc de lucrul propriu-zis am citit o pagină din Galateni și un fragment din Filimon și mi-a plăcut cum sună.”

Sunt structural un realist (pesimist) și știu că nu poți mulțumi pe toată lumea cu o nouă versiune. Dar dacă reușim să aducem împlinire unui grup de cititori avizați, vom socoti că ne-am împlinit misiunea.

Recunoașterea slujbei lui Pavel de către ceilalți apostoli

1 Apoi, după paisprezece ani, m-am suit din nou la Ierusalim împreună cu Barnaba și l-am luat cu mine și pe Tit. 2 M-am suit în urma unei descoperiri și – deoparte, celor mai cu vază – le-am prezentat Evanghelia pe care o propovăduiesc printre neamuri, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar. 3 Dar nici măcar Tit, care era cu mine, deși era grec, n-a fost silit să se circumcidă. 4 Tulburarea s-a ivitb din pricina fraților mincinoși, furișați printre noi, care s-au strecurat ca să pândească libertatea pe care o avem în Hristos Isus, cu gând să ne ia în robie. 5 Dar n-am cedat și nu ne-am supus lor nicio clipă măcar, pentru ca adevărul Evangheliei să rămână cu voi.

6 Cei considerați ca fiind cineva (oricine ar fi fost ei, îmi este indiferent; Dumnezeu nu caută la fața oamenilor), cei cu vază, așadar, nu mi-au adăugat nimic. 7 Dimpotrivă, când au văzut că mie îmi fusese încredințată Evanghelia pentru cei necircumciși, după cum lui Petru îi fusese încredințată pentru cei circumciși 8 (căci Cel ce făcuse din Petru apostolul celor circumciși făcuse și din mine apostolul neamurilor), 9 și când au recunoscut harul care-mi fusese dat, Iacov, Chifa și Ioan, care sunt priviți ca stâlpi, ne-au întins mie și lui Barnaba mâna dreaptă în semn de părtășie, pentru ca noi să mergem la neamuri, iar ei la cei circumciși. 10 Numai să ne aducem aminte de cei săraci, ceea ce m-am și străduit să fac.

Pavel îl înfruntă pe Petru în Antiohia

11 Dar când a venit Chifac în Antiohia, l-am înfruntat fățiș, căci era de osândit: 12 înainte de venirea unora de la Iacov, mânca împreună cu neamurile, dar când au venit ei, s-a retras și s-a ținut deoparte, fiindcă se temea de cei circumciși. 13 Împreună cu el au început să se prefacă și ceilalți iudei, încât până și Barnaba a fost prins în fățărnicia lor. 14 Când am văzut eu că nu umblă drept după adevărul Evangheliei, i-am spus lui Chifa înaintea tuturor: „Dacă tu, care ești iudeu, trăiești ca neamurile, nu ca un iudeu, cum de îi silești pe cei dintre neamuri să trăiască precum iudeii?” 15 Noi suntem iudei din naștere, nu păcătoși dintre neamuri. 16 Dar fiindcă știm că omul nu este îndreptățit prin faptele Legii, ci prin credința în Isus Hristos, și noi am crezut în Hristos Isus, ca să fim îndreptățiți prin credința în Hristos, nu prin faptele Legii, fiindcă prin faptele Legii nimeni nu va fi îndreptățit. 17 Dar dacă, în timp ce căutăm să fim îndreptățiți în Hristos, am fi noi înșine găsiți păcătoși, atunci devine oare Hristos un slujitor al păcatului? Nicidecum! 18 Căci, dacă zidesc iarăși ceea ce am dărâmat, mă dovedesc călcător de Lege. 19 Însă eu, prin Lege, am murit față de Lege ca să trăiesc pentru Dumnezeu. 20 Am fost răstignit împreună cu Hristosd și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine. 21 Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci, dacă prin Lege se capătă dreptatea, atunci degeaba a murit Hristos.

 b2:4 Secvența de la începutul versetului a fost introdusă pentru a întregi sensul textului grec, care este eliptic.

 c2:11 Numele aramaic al apostolului Petru.

 d2:20 În NA28, prima parte a vers. 20 se găsește la finalul vers. 19.


De curând mi-a ajuns iarăși sub ochi un exemplu care ilustrează sărăcia DEX-ului și orizontul limitat al celor care au realizat acest dicționar.

În această postare mă opresc scurt asupra termenului „cisternă”, definit de onor DEX (online) după cum urmează:

CISTÉRNĂ, cisterne, s. f. 1. Rezervor (cilindric, de metal) pus pe cadrul cu roți al unui vehicul și servind la transportarea unor lichide; vehicul prevăzut cu un astfel de rezervor; autocisternă. 2. Rezervor (cilindric) în care sunt depozitate lichide, în scopul folosirii lor ulterioare. – Din lat. cisterna, it. cisterna.

Citești această definiție și te întrebi: filologii care au întocmit DEX-ul nu mai cunosc altfel de cisterne? N-au citit niciodată o lucrare de istorie a Romei? N-au dat cu nasul prin Seneca, Pliniu sau Marțial ca să ia cunoștință de cisternele romane, adică de rezervoarele naturale sau artificiale (săpate în piatră) folosite pentru colectarea apei în antichitate?

În Analele Academiei din 1914 găsim deja referiri la acest termen și îmi imaginez că sensul „nemetalic” al lui „cisternă” este atestat în română și în secolul anterior. Iată, spre exemplificare, un fragment din AAR: „[…] o cisternă antică nu corespunde în totul cu concepția modernă asupra acestui fel de clădire. De obiceiu în graiul de astăzi prin acest cuvânt înțelegem o haznà, sau un rezervoriu lucrat sub pământ, pentru strângerea și conservarea apelor de ploaie; și în genere înțelesul lui nu ne sugerează câtuși de puțin idea monumentalității.”

Mai aproape de noi, într-o lucrare de Ioan Glodariu (Arhitectura dacilor, 1983) citesc următoarele:

„Rareori pe formele de relief preferate pentru ridicarea unor așezări și a fortificațiilor existau surse de apă potabilă. Aproape totdeauna izvoarele se află cu cîteva zeci de metri mai jos decît porțiunea fortificată a așezării sau decît cetatea. De aici a decurs în primul rînd necesitatea «depozitării» apei în locuri anume amenajate. Se adaugă apoi instalațiile de transportare a apei spre zonele depărtate de izvoare sau unde amenajarea de cisterne era dificilă”.

Știm, desigur, că daco-geții erau „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”. Dar să fi fost și cei mai meșteri, încât cărau apă la Sarmisegetuza cu cisterna metalică, trasă pe roți (pneumatice)?

Nu am acces acum la sursele clasice în care se folosește latinescul cisterna, dar aș fi curios să văd cum este tradus în română. Sper că au existat și traducători cu bun simț filologic care au ignorat DEX-ul și au folosit exact termenul „cisternă”.

Dar de ce mă roade așa de avan această chestiune?

Fiindcă în Biblie avem anumite pasaje în care se folosește ebraicul bor cu sensul de „rezervor subteran”. Cel mai potrivit echivalent pentru bor, în acest caz, ar fi taman „cisternă”.

În Deuteronom 6:11 întâlnim expresia borot hațuvim, care înseamnă „cisterne săpate [în piatră]”.

Cornilescu a tradus această expresie prin „puțuri de apă săpate”, însă formula este înșelătoare fiindcă poate sugera că e vorba de fântâni săpate în pământ (și menite să atingă stratul de apă freatică). Or, aici e vorba de cavități izolate, în care se adună apa de ploaie. Cine a călătorit în Țara Sfântă a văzut astfel de cisterne imense la Masada (unele putând stoca lejer apa dintr-o piscină semiolimpică).

Nu pot investiga deocamdată exhaustiv chestiunea, să văd cum se reflectă bor (cu sensul de „cisternă”) în traducerile românești ale Bibliei, dar presupun că, din cauza DEX-ului, au existat reticențe în ce privește folosirea lui. (DEX-ul, precum se știe, este a doua carte sfântă a traducătorului mediu binevoitor și principala carte sfântă a românului cu ambâț cultural. Dacă un termen nu există în DEX, nu există!).

Nu mă trimiteți la Micul dicționar academic sau la Dicționarul-tezaur al limbii române ca să mă lămuresc de câte feluri poate fi „cisterna” românească. Sunt deja lămurit. E de mai multe feluri, nu doar metalică, cilindrică și transportabilă pe roți.

De altfel, am și o explicație pentru starea precară a unor definiții din DEX: filologii care se ocupă de el nu au formație clasică solidă. Nu cunosc greacă și latină. Or, în Marea Britanie generațiile de filologi care au făcut OED-ul au fost excelenți clasiciști (bine orientați și în alte limbi vechi). De tradiția clasică în Franța și Germania să nu mai vorbim.

Ergo, dacă vrem ca DEX-ul nostru să fie comparabil cu celelalte „dex-uri” europene, trebuie neapărat revigorate programele de limbi clasice, la pachet cu punerea la punct a unor strategii de cultivare a traducerilor și cercetării din acest domeniu.


2017.12.28 | Stanley Porter and Bryan R. Dyer (editors), Paul and Ancient Rhetoric: Theory and Practice in the Hellenistic Context, Cambridge: Cambridge University Press, 2017. xviii + 330 pp. Reviewed by Emanuel Conțac, Pentecostal Theological Institute of Bucharest Almost forty years have passed since Hans Dieter Betz published his landmark commentary on Galatians (1979) which marked […]

via Paul and Ancient Rhetoric — Biblical and Early Christian Studies


Semnalez și aici pe blog un material publicat pe Contributors.

Mai jos câteva citate.

Fiindcă în românește nu sunt foarte numeroase traducerile după autori din secolul XV, publicarea în premieră a lucrării lui Georg Captivus Septemcastrensis, Tratat despre obiceiurile, ceremoniile și infamia turcilor, în traducerea prof. univ. dr. Ioana Costa, reprezintă un eveniment editorial cu totul remarcabil. Că acest incunabul se publică atât de târziu în română, mai ales că un exemplar din ediția princeps (1481) se păstrează în biblioteca „V. A. Urechia” din Galați, se poate explica doar parțial ca efect al declinului care, din nefericire, afectează limbile clasice în România, cu reverberații asupra întregii culturi autohtone. Multe și complexe sunt pricinile care ar putea fi invocate, însă nu este locul potrivit să le discutăm aici.

Pentru a se putea realiza publicarea unui asemenea volum, adevărat best-seller în secolele XV-XVI (republicat în 1530 inclusiv de Martin Luther, cu o prefață-recomandare), era nevoie de eforturi unui primum movens editorial, care în acest caz a fost dl. Constantin Erbiceanu, autorul studiului introductiv. Georg Captivus Septemcastrensis (George de Ungaria, numit uneori și „Anonimul din Sebeș”), capturat de turci în 1438 și vândut la târgul de sclavi din Edirne (Adrianopol), își petrece douăzeci de ani din viață ca rob și ajunge să cunoască bine atât obiceiurile și instituțiile turcilor, cât și islamul în general. După cincisprezece ani petrecuți în slujba aceluiași stăpân, care în final în tratează ca pe un membru al familiei, primește învoirea de a pleca temporar în insula Chios, își calcă promisiunea de a se întoarce, iar în final se stabilește la Roma.

Devenit membru al ordinului dominican, și-a povestit experiențele într-o carte atipică pentru vremea ei, descriind atât practicile inumane ale turcilor (campaniile de jaf, dublate de interesul asiduu pentru traficul de sclavi), cât și elementele pozitive ale noii culturi pe care a ajuns să o cunoască din interior.

Continuarea AICI.