Mai jos găsiți link-ul pentru partea a doua a interviului difuzat de RVE.

Fiindcă am reușit să ascult și eu interviul, îmi dau seama că aș face unele precizări suplimentare la ceea ce am spus viva voce. Asta mai ales fiindcă fluxul gândirii și fluxul vorbirii nu se aliniază perfect întotdeauna. Uneori ai în minte o idee, o verbalizezi, dar lași nespuse alte lucruri pe care le subînțelegi. Or, ascultătorul nu are acces la tot ce ai în minte și rămâne uneori cu unele semne de întrebare. În orice caz, sper că esențialul este limpede.

Anunțuri

Nu cu mult timp în urmă am fost invitat la Radio Vocea Evangheliei pentru un interviu legat de tema care ne-a ținut în priză anul acesta (mai cu seamă în luna octombrie).

Fiindcă am primit fișierele în variantă mp3, le-am încărcat pe youtube și am folosit ca imagine (la cererea expresă a youtube) coperta ultimei cărți.

Puteți asculta aici prima parte a interviului. Voi reveni cu partea a doua într-o postare separată.

Enjoy!


Semnalez aici începutul unui excelent articol publicat pe Contributors (AICI) de Teofil Stanciu, pe care îl și felicit pentru inițiativă.

Pentru a citit tot materialul, accesați link-ul indicat mai sus.

***

Aniversarea a 500 de ani de la debutul Reformei protestante a suscitat un oarecare interes mediatic inclusiv în spațiul românesc, aflat sub mult mai puternica amprentă generală a creștinismului ortodox ce n-a avut parte de astfel de cutremure structurale. Familiarizarea cu un fenomen de o asemenea magnitudine nu este sub nicio formă un demers rezervat doar celor cu interese religios-spirituale, nici doar urmașilor spirituali ai Reformei. Dimpotrivă, este un gest cultural ce conferă fiecărui individ o poziționare mai adecvată într-o lume globală de largă respirație occidentală, ce poartă adânc impregnată marca obârșiilor sale morale și religioase. Ar fi suficient să ne amintim teza – deosebit de influentă, chiar dacă nu infailibilă – a lui Max Weber, care stabilea o legătură directă între spiritul capitalist și etica dezvoltată de grupările protestante.

Gândirea teologică, antropologică, socială, morală și politică a marilor reformatori ar merita cunoscută mai cu seamă din scrierile lor – și abia pe urmă prin filtrele ulterioare care popularizează adesea versiuni modificate, trunchiate sau complet denaturate ale ideilor inițiale (cazul calvinismului ce s-a îndepărtat de Calvin fiind unul elocvent). Deși pleiada teologilor care au imprimat direcția diverselor orientări protestante este semnificativ mai cuprinzătoare, în limba română avem acces limitat la scrierile a doi dintre corifeii incontestabili ai Reformei: Martin Luther și Jean Calvin.

Cu ani în urmă, editura Logos din Cluj începea o colaborare cu profesorul Petru Forna, specialist în istoria limbii germane și literatura germană veche și medie, în vederea publicării operelor lui Luther în românește. Între timp, universitarul clujean a decedat, însă din această colaborare au rezultat trei volume de Scrieri (publicate între 2003-2013), ce includ câteva dintre cele mai cunoscute lucrări ale părintelui Reformei: volumul 1 – Cele 95 de teze, Despre libertatea creștinului, Despre robia babiloniană a bisericii, Către nobilimea germană; volumul 2 – O predică despre căsătorie, Patimile lui Hristos, Isus S-a născut evreu, Despre faptele bune, Scrisoare către trei călugărițe, Către domnii consilieri, Îndemn la pace și Împotriva hoardelor, Dacă și soldații pot fi mântuiți; volumul 3 – Comentariu la Epistola către Romani, Comentarii la Epistola către Galateni, Catehismul mic, Scurte explicaţii la Catehismul mic.

Soarta lui Jean Calvin, reformatorul de la Geneva, a fost mai puțin fericită. Lucrarea sa de căpătâi, Institutio christianae religionis, rescrisă și reorganizată în mai multe rânduri de către autor pe parcursul a peste 20 de ani, este tradusă în românește – cu titlul Învățătura religiei creștine (Oradea, Cartea Creștină, 2003) – după o ediție în limba… engleză! Decizia este motivată în prefață de către dr. Iosif Țon, dar rămâne un cert neajuns că nu s-au folosit edițiile definitive scrise de Calvin însuși în latină (1559) sau franceză (1560). O altă cărțulie care se prezintă drept „o versiune abreviată şi rescrisă pentru cititorii de azi a lucrării clasice Instituţiile Religiei Creştine” pare să poarte povara aceluiași păcat, fiind tradusă tot din engleză, după cum sugerează numele englezit al autorului John (!) Calvin – este vorba despre Creștinism biblic, Oradea, Făclia, 1997. Există totuși și două tomuri traduse după original: Jean Calvin, Ioan (Cluj, Logos, 2011) și Romani (Cluj, Logos, 2015), ambele sunt comentarii exegetice traduse din franceză.


În cursul lunilor septembrie și octombrie au fost publicate în săptămânalul Dilema veche opt articole care fac referire la evenimentul pe care îl sărbătorește astăzi lumea protestantă: trecerea a 500 de ani de la începutul Reformei asociate cu activitatea fostului călugăr augustinian Martin Luther.

Reamintesc aici că anul acesta au fost publicate și câteva cărți tematice. Menționez prioritar biografia scrisă de istoricul Roland Bainton, Luther – omul și reformatorul (Casa Cărții, AICI), asupra căreia voi reveni în corpul acestei postări.

O altă lucrare care ar putea fi de interes (mai ales pentru specialiști, dar nu numai) este Noul Testament de la Bălgrad (1648) și Reforma. Studiu istorico-filologic, apărută la Editura Universității din Iași (vezi AICI).

Dar să trecem la seria de articole „dilematice”.

Dacă vreți să începeți cu ceva care să fie deopotrivă informativ și relevant pentru contextul nostru politic, parcurgeți articolul prof. Hans Klein, așa-numita „Scrisoare deschisă adresată dlui dr. Martin Luther cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la declanșarea Reformei” (AICI). Mai jos o pregustare:

După ce ni s-a povestit adesea despre criticile dvs. față de modul în care erau folosite scrisorile de indulgență (sau de grațiere) în vederea iertării păcatelor, începem astăzi să înțelegem că v-ați revoltat, de fapt, împotriva unui abuz în serviciu la cel mai înalt nivel. Pe atunci nu se punea problema dacă este posibil ca păcatele unui om să poată fi iertate, în cazul în care respectivul dădea semne că-i pare rău pentru ce a făcut și dorește să remedieze lucrurile, chiar și prin plata unei contribuții. Omul știa că, într-un fel sau altul, trebuie să plătească pentru o faptă greșită. În toate timpurile, Biserica a creat condițiile necesare ca pedeapsa pentru păcat să fie ușurată în urma compensării cu o faptă bună, care putea fi și o donație pentru Biserică. În cazul scrisorilor de indulgență (echivalentul unor chitanțe care certificau că s-a plătit pentru păcat), problema a apărut fiindcă preotul era obligat să ierte păcatele săvîrșite, dacă i se arăta o astfel de scrisoare. Omul nu mai trebuia să declare că regretă faptele făcute și că vrea să renunțe la păcatele săvîrșite. Arătînd scrisoarea de indulgență pentru care plătise, se considera scăpat de păcat, indiferent dacă regreta fapta sau nu.

Prof. Eugen Munteanu face o analiză amplă a efectelor Reformei asupra culturii românești scrise. Articolul domniei sale (AICI) este cea mai bună sinteză pe acest subiect destinată publicului larg. Citiți și difuzați. Mai jos un fragment despre raporturile confesionale dintre ortodoxie și protestantism în secolele XVI-XVII.

Masivele concesii doctrinare și liturgice pe care românii au fost totuși nevoiți să le accepte au fost cumva compensate de acești ierarhi „colaboraționiști“ prin difuzarea intensă a cărților românești în rîndurile românilor. Interpretarea pe care o dă Nicolae Iorga (Istoria Bisericii românești și a vieții religioase a românilor, ed. a II-a, vol. I, 1929, p. 337) acestei paradoxale situații, arătînd că mitropolitul Simion Ștefan a fost obedient față de autoritățile statului și față de superintendentul calvin care îl supraveghea, dar a tipărit atîtea cărți „care nu jigniră pe nimeni, dar făcură să înainteze literatura poporului său“, poate fi reținută ca punct de plecare pentru evaluări ulterioare. Ceea ce este cert e faptul că întreaga „literatură“ calvină produsă în românește în secolele al XVI lea – al XVII lea (inclusiv sau mai ales cărțile de cult majore) a fost respinsă și condamnată ca atare de ierarhia bisericească din cele două principate surori, Moldova și Țara Românească. Nu există absolut nici o dovadă că, de exemplu, Liturghierul, Apostolul, Tetraevanghelul sau Psaltirile coresiene au fost folosite vreodată în vreo biserică ortodoxă. La fel de cert este însă și faptul că textele ca atare, în special tipăriturile coresiene, au fost intens citite și folosite de cărturarii munteni și moldoveni, mărturisit sau tacit, prin preluări literale sau prin prelucrări și adaptări succesive, creîndu-se astfel o „linie evolutivă“ unică, nu doar supradialectală, ci și supraconfesională.

Pr. prof. Daniel Benga a scris (AICI) un articol în care se oprește asupra tipăriturilor românești realizate sub patronaj protestant (luteran sau calvin). În privința unei singure afirmații făcute de autor am o rezervă: „Prima carte românească a fost Catehismul românesc de la Sibiu, 1544, deși conținutul ei este reconstituit de Ion Crăciun.” Nu sunt foarte convins că putem recupera conținutul acestui catehism tipărit la Sibiu. Dacă memoria nu-mi joacă feste (căci nu pot verifica acum chestiunea în mod temeinic), domnul Alexandru Mareș a demontat teza lui Crăciun. De verificat dacă ce-mi aduc eu aminte este așa ori ba.

Primele cărți în limba română păstrate pînă azi sînt rodul întîlnirii dintre Reformă și Ortodoxie, tipografii ortodocși beneficiind de sprijinul și susținerea materială a sașilor luterani sibieni sau brașoveni. Gîndul de a oferi cărțile biblice și cele liturgice în limba poporului era un deziderat al reformatorilor, dar acesta se întîlnea cu o tradiție milenară proprie Răsăritului, care încă din primele secole creștine a tradus Scriptura din greacă în siriacă, latină, armeană, georgiană, coptă etc. Din prefețele și postfețele acestor lucrări reiese că întreaga muncă de editare a lor era dominată de principii umanist-creștine, împletite cu dorințele și viziunile misionare ale sașilor și ale românilor. Două idei fundamentale pot fi regăsite ca substrat al acestor tipărituri: ideea ridicării culturale a românilor și grija clericilor pentru hrana spirituală a poporului.

În articolul despre Noul Testament de la Bălgrad, arăt (AICI) că autorul predosloviilor din acest volum nu se sfiește să critice pe alocuri tradiția patristică, oricât de venerabilă ar fi ea. Or, acest tip de „curaj hermeneutic” arată fără dubiu o minte filoprotestantă.

Mult mai semnificativ este faptul că autorul predosloviilor contrazice cu aplomb mărturiile patristice potrivit cărora Matei ar fi scris evanghelia în limba ebraică – „Mulți zic că n-au scris greceaște, ce jidoveaște“. Cine sînt aceștia? „Ereneiu“ (Irineu), Tertulian, „Orighen“, Atanasie, Ieronim și Teofilact. De la un autor fidel tradiției patristice și post-patristice ne-am aștepta la mai mult conservatorism. Din contra, în manieră tipic protestantă, autorul notează: „Săva că [= deși] mulți cărturari țin așea, că-i scrisă jidoveaște, iară mai mulți se îndoesc și zic că au fost greceaște, și nu e în deșărt“. Îndrăzneala de a contrazice o tradiție de un mileniu (de la Irineu la Teofilact) trădează în autorul prefeței un inovator. În secolul al XVI-lea, cei care pun sub semnul întrebării tradițiile patristice sînt protestanții.

Autorul transilvan trebuie să fi citit comentarii precum cele scrise de luteranul Matthias Flacius, care prezintă zece argumente că Evanghelia după Matei a fost scrisă în grecește. Cărturarul luteran folosește, între altele, următorul argument: evanghelistul trebuie să fi scris grecește fiindcă în Evanghelie se găsesc mai multe cuvinte ebraice care sînt prezentate și în greacă, anume „Emanuel“, din primul capitol, și „Eli, Eli, Lama Sabactani“, din capitolul 27. Dacă Matei, adaugă Flacius, ar fi scris evanghelia direct în ebraică, n-ar fi simțit nevoia să traducă aceleași cuvinte într-o limbă diferită: Argumentul se regăsește și în Noul Testament de la Bălgrad: „De-aici încă să arată că-i scrisă greceaște, că săva [deși] au scris în Evangheliia sa multe cuvinte jidovești, încă toate le-au tîlcuit greceaște, cumu-i «Emmanuil», ce să zice «Dumnedzeu cu noi» și «Eli, Eli, lima savatani», ce să zice «Dumnedzeul, Dumnedzeul Mieu, că ce Mă lăsași»“.

Dacă sunteți interesați de „Reformele de dinaintea Reformei”, găsiți în Dilema o excelentă punere în context, într-un articol scris de Cristian Ispir (AICI).

Critica radicală a lui Luther nu apare, așadar, ex nihilo. Ea se înscrie într-un context de critică punctuală susținută, întreprinsă de oamenii de cultură de după anul 1000. La acest capitol, trebuie să-l menționăm neapărat pe Dante, cu atît de mult cu cît critica sa nu este cea a unui preot sau teolog (precum John Wycliffe sau Jan Hus), ci a unui poet pentru care teologia nu este obiect de studiu în sine, ci instrument pentru înălțarea sufletului către Dumnezeu. Divina Comedie nu pune în discuție legitimitatea oficiului papal și eclezial, dar conține largi secțiuni anticlericale și atacuri susținute împotriva papilor nevrednici. Între altele, Dante le pune în vedere arhiereilor vremii că „Evanghelia și Marii Doctori ai Bisericii sînt dați uitării“, iar clericii „nu se gîndesc la Nazaret, unde și-a deschis aripile arhanghelul Gavriil“. Ca în multe alte privințe, Dante, omul medieval prin excelență, creează o sinteză a spiritului de contestare, visare, reînnoire și trăire a acelui Ev Mediu care, două veacuri mai tîrziu, îl aduce pe Luther la porțile bisericii din Wittenberg. Mistica și pietatea teologului german nu apar spontan, ci sînt moștenirea multor secole de încercări și experimente. Același lucru se poate spune despre gîndirea sa evanghelic-eshatologică, alimentată de numeroase izvoare și curente medievale. Succesul enorm și rapid al lui Luther se explică, în cele din urmă, prin faptul că monahul augustinian a reușit să concentreze, într-un singur fascicul, toate energiile unei epoci însetate de reformă și reînnoire spirituală.

Biografia lui Luther de care vorbeam la începutul postării a fost prezentată în paginile Dilemei de Teofil Stanciu (AICI).

În general biograf binevoitor, Bainton nu escamotează aspectele controversate ale caracterului lui Luther, dar pune lucrurile în perspectivă pentru a facilita o explicație – nu neapărat și o justificare – vizavi de comportamente pe care le consideră imputabile marelui reformator.

Ieșirea virulentă a lui Luther împotriva țăranilor – din care istoria va reține mai cu seamă celebrele „lovește, ucide, înjunghie“ – trebuie înțeleasă și în contextul mai larg al atitudinii sale față de autoritățile pămîntești. În concepția lui, Biserica și Statul sînt cele două mîini ale lui Dumnezeu, care acționează distinct, cu mijloace proprii specifice, dar complementar. Cetățeanul creștin este dator să respecte legile și ordinea statului, dar nu mecanic și în mod absolut, căci conștiința lui este independentă. Totuși, protestul său față de nedreptăți trebuie să urmeze rînduiala puterii seculare și să fie prezentat în rugăciune lui Dumnezeu. Răzvrătirea este ilegitimă, dar există cazuri în care nesupunerea civică este admisă: dacă principele îi cheamă pe creștini la arme într-un război nedrept sau dacă îi obligă să încalce una dintre cele Zece Porunci. La modul ideal, magistratul și pastorul colaborează pentru bunul mers al societății și al bisericii locale.

Dar cum se vede Reforma din perspectiva unui autor ortodox? Un răspuns este dat de sociologul Mirel Bănică, în articolul „Un bilet Fălticeni – Geneva, via Brăila” (AICI).

Care ar fi deci „esenţa“ Reformei calviniste, extrasă nu doar din lecturile şi din cursurile universitare, ci şi din viaţa de toate zilele, într-o societate modelată de etica acesteia? În primul rînd, trebuie spus că majoritatea dintre noi comitem o gravă eroare de apreciere: reformatorii, începînd cu Luther, Calvin şi toată pleiada de imitatori şi continuatori ai acestora, nu au dorit să inventeze o nouă doctrină, o nouă „religie“ în interiorul celei deja existente. Pur şi simplu au vrut să reformeze mai întîi instituţia bisericească în sine şi modul în care credinciosul se apropie de divinitate, y compris prin redescoperirea tezaurului de texte biblice pe care celelalte confesiuni creştine nu le pun suficient în valoare. O mică confesiune, nu aş dori să fiu greşit înţeles: timp de mai mulţi ani, am petrecut zeci, dacă nu sute de ore la diverse pelerinaje religioase risipite în întreaga Românie. Nu mică mi-a fost surpriza, dar şi amărăciunea să constat că majoritatea celor cu care am stat de vorba, mai ales cei crescuţi în comunism, nu numai că nu au citit integral măcar Noul Testament, dar nici măcar nu au avut curiozitatea să o facă. Nu mai vorbesc de Biblie în integralitatea sa. Mai mult, dacă dovedeşti o cunoaştere minimală a textului, devii suspect în ochii „credinciosului“ obişnuit.

Nu în ultimul rând, merită pomenită, când vorbim de întâlnirea dintre Reformă și ortodoxia răsăriteană, figura stranie a lui Chiril Lucaris, „patriarhul protestant”, cum îl numesc unii istorici. Ovidiu Olar i-a conturat portretul într-un articol intitulat „Reforma din umbra Reformei” (AICI).

Un patriarh „calvinist“ al Constantinopolului?! Da, au răspuns unii. Imposibil, au protestat alții. E un eretic, au judecat unii. Ba sfînt e, au decretat alții. Trei sinoade – Constantinopol 1638 și 1642; Ierusalim 1672 – au aruncat anatema asupra ierarhului (primul) și asupra Mărturiei ce i se atribuia (toate trei). Și totuși, Patriarhia de Alexandria l-a canonizat: din 2009, Sfîntul Chiril Lucaris este sărbătorit pe 27 iunie, ziua strangulării sale de către un călău otoman.

Martir al dreptei credințe sau heterodox? Un politician abil, gata să le spună protestanților ce voiau să audă doar ca să obțină sprijinul financiar și politic necesar contracarării presiunilor unioniste sufocante ale Bisericii romane? Sau, dimpotrivă, un oportunist dispus, din motive egoiste, să riște mîntuirea credincioșilor de care răspundea? Consensul a fost și va rămîne iluzoriu; există teritorii culturale pe care preferăm să le populăm cu fantasme, mai degrabă decît să le investigăm lucid. Un lucru pare totuși sigur. Așa cum îi scria Alexandru Papadopul-Calimah – de la Geneva, impresionat de același portret al patriarhului – prietenului său Vasile Alecsandri, „Toată Europa a resunat la începutul secolului al XVII-lea de faptele, de erudițiunea, de bărbăția și martirul acestui om“ (20 iulie 1880).

 


Reiau aici un anunț privitor la o conferință importantă care va avea săptămâna viitoare.

***

editat-1-1080x675

Universitatea din București marchează 500 de ani de la reforma protestantă. Marți, 31 octombrie 2017, UniBuc găzduiește în Palatul Facultății de Drept un concert și o expoziție.

Concertul începe de la ora 18:00 în Aula Magna, fiind interpretat de o formație corală, care va susține un concert de muzică din perioada Reformei.

Pe parcursul întregii zile a evenimentului, va fi expusă în holul Facultății de Drept o colecție impresionantă de traduceri și manuscrise, aparținând Societății Biblice Interconfesionale din România, într-o expoziție cu titlul ,,Reforma – un singur Cuvânt, mai multe traduceri”.

La eveniment sunt invitați reprezentanți ai comunității academice a Universității din București, personalități ale vieții culturale și politice din România, specialiști în teologie, sociologie, științe politice și filosofie din țară, care vor aduce în discuție relevanța Reformei, nu doar din punct de vedere teologic, dar și ca moment al transformărilor sociale, culturale și tehnologice.

Concertul completează sesiunea de comunicări științifice dedicată reformei protestante. Supranumită revoluție spirituală, reforma este percepută ca hotarul dintre Evul Mediu și momentul emancipării sociale, culturale și tehnologice a Europei, începând cu secolul al XVI-lea. Astfel, reforma nu se definește exclusiv din perspectivă religioasă, ci constituie unul dintre cele mai remarcabile evenimente care au marcat Europa. În acest context, în cadrul manifestării științifice, desfășurate la sediul Facultății de Teologie Baptistă (Str. Berzei, nr. 29), vor avea loc prelegeri și discuții care analizează reforma protestantă din perspective multiple. Sunt invitați să susțină prelegerile profesori ai UniBuc și ai altor universități și institute teologice baptiste din țară, în intervalul orar 08:30-14:15.


Am primit ieri un exemplar din ediția-pilot a versiunii biblice pe care o pregătește Societatea Biblică din România (cu sediul în Oradea). A nu se confunda SBR (Oradea) cu Societatea Biblică Interconfesională (SBIR) din București.

IMG_8719

Proiectul îmi este cunoscut încă de la început, fiindcă principalul traducător al Noului Testament, pastorul conferențiar John Tipei, a împărtășit deja din experiența sa pe blogul lansat cu prilejul demarării traducerii la care lucrează (Vezi AICI).

Fiindcă o cunoștință m-a întrebat dacă lucrez și eu în acest proiect, precizez din capul locului că nu sunt membru al echipei de traducători SBR. Pentru cei care ar dori mai multe informații despre acest subiect precizez că nu cunosc componența colectivului de traducători ai Bibliei SBR. Singurul nume care îmi este cunoscut este cel al pastorului John Tipei. Așadar, în această etapă nu pot decât să citez din materialul introductiv al broșurii primite: „Prezenta ediție reunește specialiști dintre cei mai pricepuți. Traducătorii sunt secondați de lingviști activi, care șlefuiesc materialul pentru a-l face să «sune» exact cum trebuie”.

Principial, aș spune că, pentru a evita unele neînțelegeri și confuzii care ar putea apărea în spațiul public, orice societatea biblică trebuie să facă publice traducătorilor care lucrează la o nouă versiune. De altfel, eu unul am ținut ca acest principiu să fie respectat atunci când s-a lansat proiectul EDCR (Vezi AICI).

Nu am citit integral traducerea celor trei cărți biblice (Marcu, Galateni, 1 Ioan), de aceea voi face în continuare doar câteva observații punctuale.

Pentru a pune lucrurile în perspectivă trebuie să încep prin a prezenta status quaestionis. În română avem deja două versiuni românești folosite mediul evanghelic românesc. Poziția dominantă încă este deținută de versiunea Cornilescu. Pe lângă ea, circulă de peste un deceniu versiunea Noua Traducere Românească (trecută prin câteva revizuiri în acești ani).

Se lucrează în acest timp și la alte două traduceri. Una este, după cum știți deja, ediției Dumitru Cornilescu revizuită (EDCR), al cărei NT va fi publicat cel mai probabil anul viitor, de SBIR (București) . A patra versiune este cea la care se lucrează sub auspiciile SBR (Oradea).

Când cele două proiecte care sunt în lucru acum vor ajunge la final, vom avea patru versiuni majore, fiecare cu specificul ei și ocupând o anumită nișă în conștiința publicului cititor.

În secțiunea introductivă a ediției-pilot a versiunii SBR se precizează că textul de referință pentru viitoarea traducere este ediția Nestle-Aland 28.

Din perspectiva teoriei traducerii, noua versiune urmează principiul echivalenței formale, adică se dorește mai literală (cu excepții motivate stilistic, probabil). Acele adaosuri care întregesc sensul sunt marcate cu italice.

Zăbovesc un pic asupra acestei chestiuni, fiindcă în aparatul ediției întâlnim relativ frecvent note de tipul „lit.” Uneori, formularea literală din notă este într-adevăr nerecomandată în română, dar uneori ea este acceptabilă, ceea ce ridică întrebarea dacă rezultatul final (traducerea propriu-zisă) nu se îndepărtează de dezideratul „traducere literală” enunțat în „Nota” de la început. Chestiunea este foarte spinoasă, după cum știe oricine a făcut traduceri, așa că nu am pretenția că pot dezlega această problemă.

Potrivit introducerii, citatele din VT folosite în NT sunt marcate cu italic și bold, însă o examinare sumară indică faptul că unele citate sunt doar cu bold, iar altele doar cu italic (Marcu 10). Probabil este o scăpare a tehnoredactorului.

Dacă aparatul de note al viitoarei ediții se păstrează ca în ediția-pilot, versiunea va avea multe note de critică textuală, o premieră pentru spațiul românesc. Găsim și multe explicații de sintaxă ori lexic.

Ediția folosește un vocabular înnoitor, dar nu adoptă la fel de multe neologisme ca NTR. Din punct de vedere lexical, aș spune că viitoarea ediție SBR în unele privințe va fi apropiată de EDCR, iar în altele va fi mai similară NTR.

M-am bucurat să constat că în privința termenilor dikaios și dikaiosyne s-a optat pentru „drept” și „dreptate”. În această privință toate versiunile recente au ajuns la o perspectivă unanimă.

Ca echivalent pentru termenul sarx s-a optat pentru sintagma „fire păcătoasă” (dar uneori și „trup”, după caz).

Așadar, spațiul românesc nu duce lipsă de versiuni ale Bibliei. Și în zona catolică a apărut o traducere completă a Bibliei (ajunsă la a doua ediție). Numai confrații bibliști din spațiul ortodox șomează de multă vreme și ar trebui întrebați τί ὧδε ἑστήκατε ὅλην τὴν ἡμέραν ἀργοί; Să sperăm că hărnicia din spațiul evanghelic îi va stârni la gelozie, cum se zice, în vederea unei revizuiri profesioniste a Bibliei sinodale. Eu profețesc de multă vreme că actualul patriarh își va lega numele de o nouă versiune a Bibliei.


„Vă adresez o întrebare pe care nu am reușit să o pun la Conferința despre Reformă, ținută la Bistrița, pe 7 octombrie. Când și cine a hotărât structura Bibliei (cele 66 de cărți) pe care o folosim noi, protestanții? Am primit această întrebare de la un ortodox care spunea că noi am scos din Biblie anumite scrieri (Macabei, Rugăciunea lui Manase etc.) și i-am spus că și la noi se folosește „Biblia bogată”. Răspunsul lui a fost că „Biblia nu-i bogată sau săracă, ci una singură”.

***

Subiectul privind felul în care s-a format canonul este foarte vast și voi încerca să-l reduc la datele esențiale.

Concepția că cineva „a scos din Biblie anumite scrieri” este în mod evident eronată, fiindcă Scriptura nu a existat de la bun început întreagă (în forma citită în spațiul ortodox sau catolic). Dacă ar fi existat de la început cu acele cărți pe care noi le numim „Apocrife”, ar fi fost justificată acuzația că cineva „a scos” din lista inițială. Dar, după cum vom vedea mai jos, dacă analizăm felul în care s-a format canonul biblic, ne dăm seama că o astfel de perspectivă este anacronică.

Nucleul principal al Bibliei a fost Pentateuhul (primele cinci cărți). Apoi au apărut scrieri precum Profeții și Psalmii.

În epoca Noului Testament erau deja socotite autoritative „Legea” (adică Pentateuhul) și „Profeții”, cele două colecții fiind frecvent pomenite împreună de Isus.

Uneori găsim în NT inclusiv formulări de tipul „Legea lui Moise, Profeții și Psalmii” (Luca 24:44).

Prin „Profeți” înțelegem scrieri precum Isaia, Ieremia și Ezechiel sau Cei Doisprezece Profeți.

De altfel, chiar în Ben Sirah (Ecleziasticul) apare sintagma „Cei Doisprezece Profeți” (Sir. 49:1), semn că deja unele părți ale VT erau înțelese ca o secțiune bine conturată în sec. II î.Hr.

Ceea ce probabil prietenul dvs. ortodox nu știe este că 2 Macabei dă mărturie cu privire la statutul recunoscut al lucrărilor istorice din VT. Astfel, în 2 Mac. 2:13 citim că Neemia a fondat o bibliotecă și că a adunat „cărțile despre regi și profeți”, „scrierile lui David” și „epistolele regilor cu privire la lucrurile dăruite”.

Dacă punem cap la cap toate mărturiile cu privire la cărțile considerate normative la sfârșitul secolului 1 după Hristos, descoperim că evreii aveau o listă de 24 de cărți (care corespund celor din canonul protestant, doar că sunt numărate diferit).

Astfel, erau recunoscute cele 5 cărți din Pentateuh, 8 cărți ale Profeților (Iosua, Judecători, Samuel, Regi, Isaia, Ieremia, Ezechiel și Cei Doisprezece Profeți) și 11 Scrieri (Psalmi, Proverbe, Iov, Cântarea Cântărilor, Rut, Plângeri, Ecleziastul, Estera, Daniel, Ezra-Neemia și Cronici).

După cum se vede, ceea ce noi numim „1-2 Samuel” e socotit ca o singură carte. La fel și „Regi”, „Cei Doisprezece Profeți” sau „Ezra-Neemia”.

Cărțile 1-4 Macabei sau Înțelepciunea lui Solomon, ca să iau doar câteva exemple, au fost scrise direct în greacă și nu s-au bucurat de același prestigiu precum Pentateuhul sau Profeții. Din acest motiv, nu au fost „acreditate” de către rabini.

În primele secole creștine, 1-3 Macabei, Sirah, Înțelepciunea lui Solomon, Tobit etc., deși apărute în diaspora vorbitoare de limbă greacă, au început să fie citite și de creștini. Astfel, unele manuscrise ale Bibliei grecești transmit și aceste cărți, care au început să fie considerate „recepte”. În catolicism și ortodoxie ele și-au păstrat acest statut canonic până astăzi (cu unele variații, în funcție de confesiune)

Martin Luther și ceilalți reformatori au insistat pe faptul că textul ebraic este normativ și astfel au clasificat drept „Apocrife” celelalte cărți din „Biblia bogată”. Rezultatul este că protestanții au în canonul biblic al VT exact aceleași cărți pe care le recunosc și evreii (cu deosebirea deja precizată, că în Biblia citită de evrei ordinea cărților și numerotarea sunt diferite).

În concluzie, dacă ne raportăm la istoria timpurie a procesului de formare a canonului, constatăm că nu „s-a scos”, ci „s-a tot adăugat”. Acele cărți care sunt mai târzii (traduse ori scrise direct în greacă) nu au un pedigree suficient de bun ca să fie tratate drept canonice în protestantism.

Acestea fiind spuse, aș mai face precizarea că „Apocrifele” Vechiului Testament sunt utile pentru înțelegerea Noului Testament și că lectura lor poate aduce folos cititorului cu discernământ.