Mai am vreo 20 de versete și termin 1 Corinteni. Bucurie mare…

Un verset care mi-a dat de furcă în cap. 15 este acesta.

15:31 καθ᾽ ἡμέραν ἀποθνῄσκω, νὴ τὴν ὑμετέραν καύχησιν, [ἀδελφοί], ἣν ἔχω ἐν Χριστῷ Ἰησοῦ τῷ κυρίῳ ἡμῶν.

În Cornilescu 1924, textul sună așa:

„În fiecare zi, eu sunt în primejdie de moarte; atât este de adevărat lucrul acesta, fraților, cât este de adevărat că am de ce să mă laud cu voi în Hristos Isus, Domnul nostru.”

E o formulare cam lunguță, dacă o punem alături de textul grec, pe care literal l-aș da astfel:

„În fiecare zi mor, [jur] pe lauda voastră, fraților, pe care o am în Hristos Isus Domnul nostru.”

Evident, n-aș zice chiar „jur” într-o traducere pentru publicul larg, fiindcă Pavel de fapt nici nu folosește verbul „a jura”. Am introdus acest adaos doar pentru a aproxima cumva forța particulei νή care este folosită în greacă pentru declarațiile solemne, care imită jurământul.

Deci cum să zicem?

Aș propune ceva mai scurt, de genul:

„În fiecare zi, eu unul sunt în primejdie de moarte, fapt la fel de sigur precum lauda mea cu voi în Hristos Isus, Domnul nostru.”

Anunțuri

Ilie Toader („Ion Aion”) spune în interviul său mult-mediatizat că unul dintre motivele pentru care a abandonat creștinismul a fost „descoperirea” că „Hristos nu a instituit nici măcar euharistia”. „Descoperirea” a făcut-o la New York, în timpul unui stagiu de cercetare. Probabil fostul preot consideră în prezent că Isus a serbat o masă pascală iudaică și atât, ca toți ceilalți evrei din primul secol. Doar că această perspectivă asupra Ultimei Cine este foarte naivă. Și nu trebuie să ajungi la New York ca să o adopți, la o adică. Cine e chitit să conteste mărturia evangheliștilor și a lui Pavel o poate face și aici, pe plaiuri mioritice.

Studiul atent al felului în care au fost compuse Evangheliile indică faptul că partea lor de final (Ultima Cină a lui Isus, arestarea, procesul, răstignirea, învierea) constituie nucleul în jurul căruia s-a coagulat firul narativ despre Isus pe care îl vedem în cele trei Evanghelii Sinoptice (Marcu, Matei, Luca).

Înainte să fi existat vreo evanghelie scrisă, existau deja comunități creștine în numeroase orașe din Imperiul Roman care sărbătoreau „masa Domnului” (cum era numită „euharistia”), momentul cel mai important al întâlnirilor acestor creștini.

Acești creștini de primă generație nu aveau multe informații despre viața lui Isus. Dar știau cu certitudine un lucru: că formula „de instituire” a euharistiei provine de la Isus însuși! În memoria acestor credincioși, cuvinte precum „Acesta este trupul Meu care se dă pentru voi”, „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu” și „Să faceți acest lucru spre pomenirea mea” erau deja „tradiție” (învățătură împământenită). Apostolul Pavel a vizitat Corintul în 51-52 d.Hr., a întemeiat acolo o biserică și le-a transmis noilor convertiți tocmai această înțelegere despre euharistie, pe care el însuși o primise.

Așadar, tradiția că euharistia / Masa Domnului a fost instituită de Isus însuși este din categoria lucrurilor elementare de care lua cunoștință orice creștin, încă din primii ani ai acestei mișcări. Cu alte cuvinte, nu poți ajunge în clasa a VIII-a la examenul de capacitate pentru ca acolo să spui: „N-am știut că există tabla înmulțirii”.

Nu știu ce a citit Ilie Toader în biblioteca de la New York. Din păcate, nu știm despre ce autor e vorba, ca să-l putem verifica. Poate nu l-a citit bine și nu l-a înțeles. Până una alta, să remarcăm paradoxul. Autorul român ne spune să citim Biblia cu propria noastră minte, în vreme ce el o citește cu mintea unui autor descoperit într-o bibliotecă din străinătate.


Zilele astea, printre picături, am reușit să-mi adun gândurile pentru a comenta unul dintre subiectele care frământă societatea românească în ultimele luni. Mai jos începutul articolului. Materialul integral AICI.

***

Pe 23 mai 2016, Coaliția pentru Familie depunea la Parlamentul României lista cu cele trei milioane de semnături prin care se solicita aprobarea proiectului de revizuire a Constituției României, mai precis, a art. 48. Chiar și pentru cei care nu au monitorizat atent ecourile acestui demers, devine evident că societatea românească este divizată în două segmente asimetrice, situate de o parte și de alta a unei falii ideologice peste care dialogul a devenit imposibil. Dacă îmi este îngăduit să folosesc o metaforă din sport, aș spune că într-o parte a ringului se situează o largă majoritate (pe care sociologii obișnuiesc să o numească „tăcută”), formată din oameni care în mod tipic nu are acces la instituțiile-cheie din mass-media, anume cele care influențează ori chiar stabilesc agenda socială și politică. Această majoritate nu are alt mod de a se exprima decât instrumentul umil (și adesea ineficace) care este semnătura pusă pe o petiție.

În colțul opus al ringului se află minoritatea progresistă care, deși restrânsă numeric, are un avantaj strategic important: are acces direct și privilegiat la principalele canale mediatice, reușește să-și plaseze rapid punctele de vedere și, la nevoie, să-și discrediteze adversarii ideologici, lipindu-le în frunte etichete compromițătoare, de regulă, dar nu exclusiv, terminate în „–fob”.

Îmi veți spune, pe bună dreptate, că metafora pe care am folosit-o este reducționistă, că simplifică nepermis de mult tabloul. Ca să facem dreptate realității, ar trebui probabil să ne luăm metafora nu din lumea boxului, ci din cea a șahului. Terenul controversei este de fapt mult mai complex, fiindcă în joc intră actori din mediul politic, cultele religioase din România, televiziunile, presa scrisă, o gamă largă de organizații non-guvernamentale.

Privind la poziționările de până acum, am fi tentați să afirmăm că dezbaterea este departe de a se fi sfârșit. La o analiză mai realistă, am trebui să admitem că ea nici măcar nu a început. În fapt, ea nici nu poate începe, fiindcă o precondiție pentru doi participanți la dialog este ca ei să se întâlnească pe un teren terminologic și conceptual comun. Această întâlnire, după cum voi încerca să demonstrez în articolul de față, a devenit imposibilă.

Ce este sigur e că fiecare tabără nutrește suspiciunea că cealaltă este mai puternică și că are alte scopuri care trec dincolo de ceea ce se afirmă în mod deschis. Un critic al CpF ne dă asigurări AICI (http://www.contributors.ro/editorial/coalitia-pentru-familie-sau-democratia-cu-toporul/) că „miza reală nu o reprezintă căsătoriile LGBT, ci subminarea drepturilor și libertăților cetățenești.”

De cealaltă parte, privind la valul de critici stârnit de intelighenția liberal-progresistă din România, susținătorii CpF se întreabă dacă demersul de modificare a Constituției este necesar tocmai pentru a preîntâmpina jocurile politico-legislative care se fac peste capetele majorității tăcute. Cazul Greciei este invocat uneori ca studiu de caz. Deși are un profil religios nu mult diferit de cel al României, Grecia a adoptat în decembrie 2015 o lege (nr. 4356/2015) prin care sunt recunoscute acordurile de coabitare între persoane de același sex. Pentru reprezentanții LGBT din Grecia, o asemenea prevedere înseamnă prea puțin, iar unele organizații fac eforturi pentru a obține introducerea căsătoriilor same-sex și posibilitatea adopțiilor.


Vă rețin atenția cu următoarele două anunțuri legate de Bookfest.

La primul din cele două evenimente voi fi prezent și eu în panelul de vorbitori.

S-a publicat în sfârșit în limba română versiunea integrală, într-un singur volum, a așa-numitului „manuscris Milescu”, prima versiune în limba română a Septuagintei.


Palatul Culturii, Iași

Am prins astăzi ultima zi a conferinței de filologie biblică de la Iași. Am picat „din cer” taman când îmi venea rândul să vorbesc. Ca și în alte dăți, a trebuit să moderez o sesiune de referate, așa că mi-a revenit plăcuta sarcină de a mă modera tocmai pe mine.

Anul acesta, în premieră, conferința a avut loc în sălile Muzeului Mitropolitan, care se află la subsolul Catedralei Mitropolitane. Deși am fost cam la fiecare ediție a simpozionului „Explorări în tradiția biblică românească” în ultimii șapte ani, nu am reușit să vizitez mai deloc Iașiul. Așa se face că abia acum, dată fiind noua „locație”, am reușit să arunc o privire fugară în catedrală (faimoasă mai cu seamă pentru moaștele Sf. Paraschiva, care atrage sute de mii de vizitatori anual).

La simpozion am avut bucuria de a mă reîntâlni nu doar cu filologii ieșeni pe care i-am avut colegi la proiectul MLD (ediția Bibliei de la București), ci și pe dl. Marian Ciucă, excelent clasicist, traducător al lui Augustin în limba română. Anul acesta invitatul de onoare a fost profesorul Martin Meiser, membru al colectivului de specialiști evanghelici (i.e. luterani) care au realizat traducerea Septuagintei în limba germană. Am ratat prelegerea prof. Meiser, însă din fericire am găsit versiunea ei scrisă, tradusă în română, în mapa conferinței.

Cum în ultimii ani mă „roade” Coresi, am vorbit la acest simpozion despre Tâlcul evangheliilor și despre toposurile teologice reformate pe care le conține această carte. Cu privire la Tâlc au circulat și circulă tot soiul de opinii, unele dintre ele complet lipsite de acoperire. Panaitescu, de pildă, îmbină afirmațiile judicioase cu părerile eronate: „Atunci când se ridică împotriva cultului sfinților, împotriva mănăstirilor, scriitorul are un caracter mai vădit calvin. Cu toate acestea, nici această carte nu este o carte de învățătură a bisericii calvine. Autorul recunoaște că trebuie să postim, pe când întreaga Reformă a renunțat și a denunțat posturile”.

Contrar celor afirmate de Panaitescu, dacă te duci la Calvin, ca să iau doar un singur exemplu, găsești o justificare foarte amănunțită a postului. Dau mai jos un citat ilustrativ.

„Un post sfânt și legitim are în vedere trei scopuri. Îl folosim fie pentru a mortifica și supune trupul, ca să nu-i împlinim poftele, sau ca să ne pregătim mai bine pentru rugăciune și meditație sfântă; sau ca să dovedim că ne-am smerit înaintea lui Dumnezeu, când trebuie să ne mărturisim vinovăția înaintea lui. Primul scop nu se aplică adesea în postul public, fiindcă nu toți au aceeași constituție fizică, nici aceeași stare de sănătate și de aceea este mai aplicabil în postul individual. Al doilea scop este comun ambelor forme, fiindcă această pregătire pentru rugăciune se aplică atât întregii Biserici, cât și membrilor individuali. Același lucru se poate spune despre al treilea scop. Căci uneori se întâmplă că Dumnezeu lovește un popor cu război sau molimă sau altă calamitate. În această pedeapsă colectivă, se cuvine ca întregul popor să-și recunoască și să-și mărturisească vina”. (Calvin, IV, xii, 15)

Mă întreb cum o fi ajung Panaitescu la concluzia că Reforma a denunțat postul, fiindcă această practică este argumentată pe multe pagini de către autorii din „canonul protestant”.

Să mai spun că și prezența în Cazania I a unor referințe la câțiva autori patristici i-a făcut pe unii cercetători să tragă concluzii eronate. Iau doar două exemple:

  • P. Panaitescu: „Autorul citează în mai multe locuri pe părinții bisericii ortodoxe, nerecunoscuți de Reformă: „Vasile, Grigorii, Athanasie, Zlataust, Chiril” (Începuturile, p. 154).
  • M. Păcurariu: „Cazania I – un amestec curios de învățături ortodoxe și protestante. De pildă, se combătea cultul sfinților și al icoanelor, apar atacuri la adresa ierarhiei superioare; se întâlnesc învățături calvine, dar și citate din Sfinții Părinți răsăriteni”

Faptul că în Cazania I se întâlnesc citate din Părinți Răsăriteni nu trebuie înțeles ca rezultat al unui compromis între calvinism și ortodoxie (cum greșit a presupus Panaitescu). Despre Calvin știm că îl citea și cita intens pe Ioan Hrisostomul. În scrierile sale se întâlnesc citate din autori precum Irineu, Origen și Chiril al Alexandriei. Sunt citați, de asemenea, Vasile cel Mare și Grigore de Nazianz. De asemenea, Calvin recunoștea importanța primelor patru sinoade ecumenice, considerând că în această etapă învățătura creștină încă nu ajunsese să se degradeze prin apariția unor adaosuri nebiblice.

Așadar, departe de a fi un „amestec curios de învățături ortodoxe și protestante”, Cazania I este consonantă cu teologia lui Calvin și a altor teologi ai Reformei. Deși puțin cunoscută, inclusiv de specialiști, lucrarea are o notă polemică inconfundabilă. Există în ea pasaje care sunt de ajuns să facă părul măciucă până și protestantului bine temperat, necum unui cititor din tradiția ortodoxă. Prin urmare, cu adevărat curios în legătură cu Tâlcul evangheliilor nu este presupusul amestec de ortodoxie și calvinism, ci faptul că această lucrare a fost tipărită de Coresi, care era diacon ortodox.

După ultima sesiune de comunicări a urmat o masă rotundă prezidată de prof. Eugen Munteanu, care ne-a invitat să evaluăm status quaestionis în materie de filologie și biblistică românească. S-au spus multe lucruri care ar merita comentate, dar nu-mi ajunge timpul să le reiau aici. Când se va publica transcrierea înregistrării sper să o pot relua și eu pe blog.

Cum spuneam mai sus, nu știu foarte multe despre istoria clădirilor din capitala Moldovei. Singurul lăcaș de cult pe care l-aș fi recunoscut după înfățișare este Biserica Trei Ierarhi, pe care am văzut-o în clasa a șasea sau a șaptea, în timpul unei excursii organizate cu școala. Mi-a rămas atunci în minte un detaliu esențial: candelabrele din biserică sunt decorate cu ouă de struț. Din acest motiv am vrut să revăd acum candelabrele care au stârnit atâta mirare în mintea mea de acum circa 25 de ani. Fiindcă biserica era închisă la ceasul amiezii, m-am limitat să văd exteriorul, decorat în chip foarte minuțios cu arabescuri care pentru ochiul meu nepriceput par mai mult de inspirație arabă decât pur bizantină. Ca să zic drept, această notă „geometrică”, la care se adaugă arcada oarbă din registrul de sus al zidului, mi se pare mult mai inspirată decât pictura decolorată pe care o vezi pe zidurile unor biserici.

Mai după amiază, când mă îndreptam spre hotel, mi-am zis să mă mai abat un pic din drum, doar-doar oi reuși să văd candelabrele cu ouă de struț. Nici acum n-am avut prea mult noroc, fiindcă în biserică era slujbă. Îmi spun în gând: „Hai să văd ce înțelege o minte protestantă dintr-o slujbă ortodoxă”. Zis și făcut. Intru tiptil în biserică și mă postez în spate, lângă ușă. Îmi propun să urmăresc cu atenție textul biblic citit, imnele care se cântă, o eventuală predică.

Se citește taman din profetul meu preferat, Isaia. Recunosc fără dificultate pasajul din Isaia 60, în care Dumnezeu îi promite lui Israel că îi va dărui bogăția neamurilor, pe care o vor aduce caravanele de cămile din Madian și Seba. Textul e într-o română mai veche, dar curge binișor. Redescopăr cu această ocazie imaginea Ierusalimului cu porți deschise zi și noapte. Versetul, după cum știm, are ecou în Apocalipsa, în pasajul care descrie Ierusalimul ceresc.

Nu-mi trebuie mult timp să-mi dau seama că participanții la slujbă se împart în două categorii: nucleul „dur” de femei din partea stângă, vreo douăzeci la număr, așezate pe genunchi sau prosternate cu fața la pământ, în manieră aproape islamică, și vizitatorii care intră și ies într-un du-te-vino continuu, care nu stau în biserică mai mult de 5 minute. Enoriașii de ocazie intră, merg în partea dreaptă, unde pare să fie o icoană (sau o raclă cu moaște?), fac o plecăciune, sărută obiectul respectiv, pe care nu-l pot vedea din locul în care m-am pus, zăbovesc un pic în centrul bisericii, pe sub schele, eventual merg la celelalte icoane și apoi se retrag cu o reverență în direcția altarului. Mă întreb cât de mult din mesajul rostit ajunge la publicul care se perindă prin biserică. Se pare că viața religioasă a acestor vizitatori se desfășoară pe altă axă. Important pare să fie nu mesajul, ci o anumită ritualistică, dublată de „contactul” fizic cu sacrul (așa cum este înțeles el spațiul răsăritean).

Lectura textului isaianic s-a încheiat. Se cântă imne într-un tempo foarte lent care mă împiedică să urmăresc înlănțuirea ideilor poetice. Trec minute în șir, ascult cu atenția încordată ca să prind firul, dar sensul nu se leagă. Ar trebui să am textul în față ca să pot urmări ce se spune. La un moment dat se cântă ceva despre împăratul Constantin, numit „întocmai cu apostolii” și invocat ca mijlocitor în rugăciune. Aici deja mă blochez cu totul. Nu reușesc deloc să-l suprapun pe „Constantin cel istoric” peste figura sublimă pe care o proiectează imnul. După o bucată de timp, imnul se reia, dar nici acum nu reușesc să-i prind bine mesajul.

Curios, atunci când se spune rugăciunea „Tatăl nostru”, congregația nu participă. Se roagă doar preoții care la un moment dat au ieșit din altar cădelnițând după o coregrafie bine exersată. Nu știu de ce am avut impresia că în ritul răsăritean rugăciunea „Tatăl nostru” se rostește cu toți enoriașii. Observ, cu acest prilej, că lipsește dimensiunea „responsorială” pe care mi-o imaginam eu. Din ce știu eu, toate bisericile istorice (catolică, luterană, reformată, anglicană etc.) dau congregației posibilitatea să recite în cor diverse fragmente din textul liturghiei (Tatăl nostru, Crezul).

Alte imne care se cântă readuc în memoria enoriașilor evenimentul pascal. Se insistă apăsat pe „paștile” care au avut loc. Forma de plural („paști”, în diferite sintagme pe care nu le mai pot reda din memorie) mă intrigă. Mintea mea de protestant începe să caute febril explicații pentru trecerea de la singularul biblic (pesah, pascha) la pluralul „paști”. Dacă aș fi patriarhul Bisericii Ortodoxe, îmi spun în sinea mea, aș revizui textul și aș pune singularul, în conformitate cu uzul biblic.

Mai observ în treacăt că, deși la nivel de mesaj imnele sunt sărbătorești (textul vorbește despre învierea lui Hristos), din punct de vedere muzical ele sunt foarte sumbre, grave, întunecate. Nu există nicio notă de jubilație. Un străin care aude doar muzica, dar nu pricepe textul, își poate lesne închipui că e vorba de un prohod. Mă frapează în mod deosebit un fragment în care vocile baritonale ale „cantorilor” ating note tot mai grave, deși la nivel ideatic avem un crescendo. Cum zic, dacă voi ajunge vreodată patriarh, am să reformez și dimensiunea muzicală a slujbei.

Predica pe care am așteptat-o n-a mai venit. Ori poate n-am așteptat eu suficient de mult. Statul în picioare în poziție fixă nu e foarte confortabil, așa că după o vreme m-am dat bătut. Deloc surprinzător, protestantul din mine a rămas din acest mic experiment hermeneutic cu mesajul biblic rostit în timpul slujbei: cu frumosul pasaj din profetul Isaia (imaginea Israelului restaurat prin harul lui Dumnezeul), cu  rugăciunea Tatăl nostru și cu citatele și aluziile la diverse pasaje biblice, atât din VT, cât și din NT.


La ITP simpozionul dedicat Reformei nu s-a încheiat. Mâine va avea loc a doua sesiune a evenimentului.

Între timp, la Iași a început ediția a VII-a a Simpozionului anual de filologie și biblistică românească. Voi ajunge și eu, la spartul târgului, cum se zice. Mi-am propus să vorbesc despre o altă tipăritură a lui Coresi, anume despre Tâlcul Evangheliilor.

Reiau mai jos anunțul despre eveniment. Programul complet AICI.

În perioada 18 – 20 mai 2017, se va desfăşura la Iaşi Simpozionul Internaţional „Explorări în tradiţia biblică românească şi europeană” (ediţia a VII-a), organizat de Centrul de Studii Biblico-Filologice „Monumenta linguae Dacoromanorum” al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, împreună cu Asociaţia de Filologie şi Hermeneutică Biblică din România, Institutul de Filologie Română „A. Philippide” şi Mitropolia Moldovei şi Bucovinei. Lucrările Simpozionului se vor desfăşura la Muzeul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, aflat în incinta Catedralei Mitropolitane din Iaşi.


Ieri am petrecut o bună parte din zi cu membrii Comitetului Pastoral al EDCR pentru a definitiva textul revizuit al cărții Exodul.

Au fost câteva ore bune de discuții și comentarii foarte fructuoase. Cei patru pastori reprezentând patru confesiuni evanghelice / protestante de rit nou (ca să nu zic „neoprotestante”, că se supără niște amici) s-au completat foarte bine în observații și astfel am ajuns să facem ultimele revizuiri la textul cărții Exodul.

Reamintesc cu acest prilej că din Comitetul EDCR fac parte pastorii Cornel Boingeanu, Ioan Brie, Iacob Pop și Ieremia Rusu.

Între timp, echipa de revizori parcurge și verifică textul cornilescian „cu toate pânzele sus”. Noul Testament este într-o fază foarte avansată și sperăm să încheiem revizuirea lui în cursul acestui an. S-a revizuit foarte mult și din VT. Eu însumi mă voi apuca în curând de cartea Psalmilor, care probabil mă va ține „în priză” vreo trei luni. În toată această perioadă citesc textul înnoit de colegii mei (am ajuns la 1 Samuel).

Mai jos puteți citi două capitole din cartea Exodul.

Nu uitați că textul revizuit (ca și textul versiunii Cornilescu 1924 ș.urm.) este sub copyright și că singura organizație îndrituită să întreprindă acțiunea de revizuire este Societatea Biblică Britanică, cea căreia Dumitru Cornilescu i-a cedat drepturile atunci când a acceptat ca textul lui să fie revizuit și adoptat de către SBB.

Capitolul 1

1 Acestea sunt numele fiilor lui Israel care au intrat în Egipt cu Iacov; fiecare a intrat cu familia lui:

2 Ruben, Simeon, Levi, și Iuda,

3 Isahar, Zabulon, și Beniamin,

4 Dan, Neftali, Gad și Așer.

5 Sufletele ieșite din Iacova erau în total șaptezeci; Iosif era atunci în Egipt. 6 Apoi Iosif, toți frații lui și toată generația aceea au murit. 7 Iar fiii lui Israel au fost roditori, au crescut la număr, s-au înmulțit și au ajuns din ce în ce mai puternici, până acolo încât s-a umplut țara de ei.

8 Apoi, peste Egipt s-a ridicat un nou împărat, care nu-l cunoscuse pe Iosif. 9 El a zis poporului său: „Iată, poporul fiilor lui Israel este prea numeros și prea puternic pentru noi. 10 Haideți să ne arătăm iscusiți față de ei, ca nu cumva să se înmulțească în continuare și, dacă s-ar porni vreun război, să se unească și ei cu vrăjmașii noștri, să lupte împotriva noastră și apoi să iasă din țară.”

11 Apoi au pus peste ei supraveghetori, ca să-i asuprească prin munci istovitoare. Astfel i-au zidit ei lui Faraon cetățile-grânar Pitom și Ramses. 12 Dar cu cât îi asupreau mai mult, cu atât se înmulțeau și creșteau, așa încât pe egipteni i-a apucat groaza de fiii lui Israel. 13 Atunci, i-au supus la munci grele, fără milă. 14 Le-au făcut viața amară prin munci grele la lut și la cărămizi și prin tot felul de lucrări la câmp, prin tot soiul de munci istovitoare la care i-au supus fără milă.

15 Împăratul Egiptului le-a vorbit moașelor evreice, ale căror nume erau Șifra și Pua, 16 și le-a zis: „Când le veți moși pe evreice și le veți vedea pe scaunul de naștereb, dacă este băiat, să-l omorâți, iar dacă este fată, s-o lăsați să trăiască.” 17 Dar moașele s-au temut de Dumnezeu și n-au făcut cum le poruncise împăratul Egiptului, ci au lăsat copiii să trăiască. 18 Împăratul Egiptului le-a chemat pe moașe și le-a zis: „De ce ați făcut lucrul acesta și ați lăsat copiii să trăiască?” 19 Moașele i-au răspuns lui Faraon: „Pentru că evreicele nu sunt ca egiptencele; sunt vânjoase și nasc înainte de venirea moașei.” 20 Dumnezeu le-a făcut bine moașelor, și poporul s-a înmulțit și s-a întărit mult. 21 Pentru că moașele se temuseră de El, Dumnezeu le-a binecuvântat caselec.

22 Atunci, Faraon a dat următoarea poruncă întregului său popor: „Să aruncați în Râud orice băiat care se va naște și să lăsați orice fată să trăiască!”

 a1:5 Lit.: „din coapsele lui Iacov”.

 b1:16 Lit.: „pe pietre”.

 c1:21 Lit. „le-a făcut case”.

 d1:22 Nil.

Capitolul 20

1 Atunci, Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte și a zis:

2 „Eu sunt DOMNUL, Dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei.

3 Să nu ai alți dumnezei în afară de Mine.

4 Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo asemănare a lucrurilor care sunt sus în cer sau jos pe pământ sau în apele de sub pământ. 5 Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești, căci Eu, DOMNUL, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc fărădelegea părinților în copii până la a treia și a patra generație a celor ce Mă urăsc, 6 dar Mă îndur până la a mia generație de cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele.

7 Să nu iei în deșert Numele DOMNULUI, Dumnezeului tău,a căci DOMNUL nu-l va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deșert Numele Lui.

8 Adu-ți aminte de ziua sabatului, ca s-o sfințești! 9 Șase zile poți să lucrezi și să faci orice lucrare. 10 Dar ziua a șaptea este sabatul închinat DOMNULUI, Dumnezeului tău: să nu faceți nicio lucrare în ea – nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este înăuntrul porților tale. 11 Căci în șase zile a făcut DOMNUL cerul, pământul, marea și tot ce este în ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit; de aceea a binecuvântat DOMNUL ziua sabatului și a sfințit-o.

12 Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să ți se lungească zilele în țara pe care ți-o dă DOMNUL, Dumnezeul tău!

13 Să nu ucizi.

14 Să nu săvârșești adulter.

15 Să nu furi.

16 Să nu depui mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău.

17 Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui – nimic din ce este al aproapelui tău.”

18 Toți fiii lui Israel auzeau tunetele și sunetul cornului și vedeau fulgerele și muntele fumegând, și la priveliștea aceasta, tremurau și stăteau la depărtare. 19 Ei i-au zis lui Moise: „Vorbește-ne tu însuți, și te vom asculta, dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim!” 20 Moise a zis poporului: „Nu vă temeți, căci Dumnezeu a venit ca să vă pună la încercare și ca să aveți frica de El înaintea voastră și să nu păcătuiți!” 21 Poporul stătea la depărtare, iar Moise s-a apropiat de norul întunecat în care era Dumnezeu.

Legi privitoare la altare

22 DOMNUL i-a zis lui Moise: „Așa să le vorbești fiilor lui Israel: «Voi ați văzut că v-am vorbit din cer. 23 Să nu vă faceți alături de Mine dumnezei de argint; nici dumnezei de aur să nu vă faceți. 24 Să-Mi faceți un altar de pământ, pe care să vă jertfiți arderile-de-tot și jertfele-de-paceb, oile și boii. În orice loc în care Îmi voi aduce aminte de Numele Meu, voi veni la voi și vă voi binecuvânta. 25 Dacă-Mi veți face un altar de piatră, să nu-l zidiți din pietre cioplite, căci, dacă vă veți pune unealta pe piatră, o veți pângări. 26 Să nu urcați la altarul Meu pe trepte, ca să nu vi se vadă goliciunea pe el.»

 a20:7 Porunca vizează interdicția de a folosi numele Domnului într-o manieră dezonorantă: în jurăminte care nu se respectă (Lev. 19:12), în blesteme sau alte manifestări magice (Ps. 139:20).

 b20:24 Alternativ: jertfe-de-mulțumire, jertfe-de-părtășie, jertfe-de-mântuire. În Ex. 24:5, aceste jertfe sunt numite zevahim șelamim.