Hristos – temeiul sfințirii și al unității creștine (1Cor. 1:2)

Dacă sunteți interesați de materiale exegetice, urmăriți site-ul SCER (AICI), dedicat primei serii de comentarii exegetice de producție româno-protestantă.

Postez mai jos un fragment care să vă dea o idee despre cum va arăta textul comentariului. În perioada următoare sper să pot scrie din când în când astfel de texte la 1 Corinteni.

Ruinele Corintului antic: templul lui Apolo și Acrocorintul (în plan depărtat). Foto: © Emanuel Conțac

Sublinierea făcută de Pavel prin dubla referire la sfințire („sfințiți… chemați sfinți”) are rolul de a-i semnala cititorului că acest aspect va reveni în cursul epistolei. În mod tipic, temele lansate de autor în primele paragrafe ale epistolei au ecou în alte capitole. În lumina elementelor care vor fi introduse pe parcursul epistolei (corintenii tolerează o abatere morală „cum nici între păgâni nu se pomenește”), declarația Apostolului are în subtext o nuanță critică. Insistența pe sfințenie scoate în evidență un domeniu în care corintenii sunt deficitari.

Secvența „împreună cu toți” trebuie pusă în relație cu „chemați să fie sfinți”. Credincioșilor li se spune că sunt chemați să fie sfinți ca parte a unei comunități mai mari de credincioși (cf. 14:36).

Găsiți toată postarea AICI.

 

„Pe lauda mea în Domnul”. 1 Corinteni 15:31

Mai am vreo 20 de versete și termin 1 Corinteni. Bucurie mare…

Un verset care mi-a dat de furcă în cap. 15 este acesta.

15:31 καθ᾽ ἡμέραν ἀποθνῄσκω, νὴ τὴν ὑμετέραν καύχησιν, [ἀδελφοί], ἣν ἔχω ἐν Χριστῷ Ἰησοῦ τῷ κυρίῳ ἡμῶν.

În Cornilescu 1924, textul sună așa:

„În fiecare zi, eu sunt în primejdie de moarte; atât este de adevărat lucrul acesta, fraților, cât este de adevărat că am de ce să mă laud cu voi în Hristos Isus, Domnul nostru.”

E o formulare cam lunguță, dacă o punem alături de textul grec, pe care literal l-aș da astfel:

„În fiecare zi mor, [jur] pe lauda voastră, fraților, pe care o am în Hristos Isus Domnul nostru.”

Evident, n-aș zice chiar „jur” într-o traducere pentru publicul larg, fiindcă Pavel de fapt nici nu folosește verbul „a jura”. Am introdus acest adaos doar pentru a aproxima cumva forța particulei νή care este folosită în greacă pentru declarațiile solemne, care imită jurământul.

Deci cum să zicem?

Aș propune ceva mai scurt, de genul:

„În fiecare zi, eu unul sunt în primejdie de moarte, fapt la fel de sigur precum lauda mea cu voi în Hristos Isus, Domnul nostru.”

 

Despre judecată; în biserică și în blogosferă (Mat. 7:1-6) (II)

Continuare de AICI.

Dar oare, vor spune unii cititori, înseamnă că păcatul trebuie privit cu îngăduință sau acceptat doar fiindcă Isus ne spune să nu judecăm? Oare Apostolul Pavel nu ne învață că Biserica are autoritate de a judeca păcatul și de a pune în aplicare disciplina bisericească?

Ba da. În 1 Corinteni 5 apostolul Pavel le scrie corintenilor că trebuie să judece cazul de imoralitate grosolană pe care îl toleraseră în mijlocul lor. Dar trebuie spus că judecarea celui vinovat nu se face haotic. Decizia de condamnare este dată de o autoritate spirituală legitimă: de însuși Apostolul Pavel:

„Cât despre mine, măcar că n-am fost la voi cu trupul, dar fiind de faţă cu duhul, am şi judecat, ca şi când aş fi fost de faţă, pe cel ce a făcut o astfel de faptă (1 Cor. 5:3).”

Ceea ce urmează este pur și simplu aplicarea verdictului dat de Apostol. Biserica este mandatată să aplice sentința pe care apostolul o proclamă prin Duhul Sfânt.

Nu trebuie uitat însă că, în viziunea apostolului Pavel, sentința nu urmărește condamnarea ca un scop în sine, ci, pe de o parte, bunăstarea bisericii ca întreg și, pe de altă parte, însănătoșirea spirituală a celui păcătos. Pavel își exprimă speranța că incestuosul va fi mântuit la judecata lui Hristos.

Prin urmare, din 1 Corinteni desprindem următoarele: există o formă de judecată care este legitimă; judecata trebuie întreprinsă sub călăuzirea Duhului Sfânt; ea cade în sarcina conducerii bisericii și trebuie să urmărească nu nimicirea păcătosului, ci reabilitarea lui spirituală.

Altminteri, Apostolul Pavel le cere corintenilor să se abțină de la judecăți, după cum indică versetul următor:

„De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întunerec, şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu (1 Cor. 4:5).”

Acest verset ne aduce iarăși la Predica de pe Munte, fiindcă ne prezintă motivele pentru care nu trebuie să-i judecăm pe frații noștri:

(1) Singurul în măsură să judece este Dumnezeu.

(2) Noi nu avem acces la inimile oamenilor și la motivațiile lor, de aceea ne putem înșela. Trebuie să ne abținem de la judecată și fiindcă înțelegerea noastră este parțială și supusă greșelii. Evaluările și sentințele noastre sunt marcate de slăbiciune și subiectivism. Fiindcă suntem părtinitori, verdictul nostru va fi invariabil strâmb.

2 „Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura.

Acest verset ne oferă un motiv suplimentar pentru care să nu judecăm: standardul pe care îl aplicăm noi altor oameni ne va fi aplicat nouă de către Dumnezeu.

Există o pildă care ilustrează foarte bine această realitate: pilda robului nemilostiv, o povestire cu tâlc care ne privește pe fiecare dintre noi, fiindcă Dumnezeu ne-a iertat păcatele (care n-au fost puține și nici ușoare) și ne-a izbăvit de la moarte. Totuși noi înșine adesea refuzăm să iertăm pe frații noștri pentru greșeli mult mai mici pe care le-au săvârșit împotriva noastră.

Mesajul din Mat. 7:2 se regăsește, de altfel, sub o altă formă, în rugăciunea „Tatăl nostru”: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm, greșiților noștri”. Tradus litera, textul spune: „Ne iartă nouă datoriile noastre, precum și noi iertăm datornicilor noștri”. E vorba tot de păcate, văzute ca datorii pe care le contractăm în relația cu Dumnezeu.

3 „De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău?”

V. 3 ne prezintă un alt argument pentru care să nu judecăm. L-am anticipat deja când am vorbit despre învățătura lui Pavel cu privire la judecată.

Nu-l judeca pe fratele tău, fiindcă tu ești adesea mai vinovat decât el, dar nu-ți dai seama. Abține-te de la judecată, fiindcă nu ești în stare să vezi bine care este problema lui, darămite să o rezolvi!

Nu exagera cusururile lui și nu minimaliza păcatele tale, fiindcă sub privirea pătrunzătoare a lui Dumnezeu lucrurile stau tocmai invers: fariseul care se crede evlavios duhnește de îngâmfare, iar vameșul păcătos care nu îndrăznește să-și ridice privirea către Dumnezeu se întoarce acasă socotit drept.

(Va urma)

 

A existat prostituție sacră în Corintul primului secol creștin?

Unul dintre poncifele pe care le întâlnesc constant în referatele sau materialele referitoare la Corint spune așa: pe vremea apostolului Pavel desfrâul la Corint era la culme nu doar în sens metaforic, ci la propriu, fiindcă pe acrocorint exista un templu dedicat Afroditei în care slujeau o mie de prostituate sacre. (Am mai scris cândva pe acest subiect AICI).

Chiar și surse „spălățele” (The Zondervan Encyclopedia of the Bible, ed. rev. 2009) dau această informație.

In Roman times the city was notorious as a place of wealth and indulgence. “To live as a Corinthian” meant to live in luxury and immorality. As a seaport it was a meeting place of all nationalities and it offered all of the attendant vices. The temple of Aphrodite on Acrocorinth was unique in Greece. Its priestesses were more than a thousand hierodouloi, “sacred slaves,” who engaged in prostitution.

 Când te duci pe urmele cercetătorilor, vezi că informația despre cele 1000 de „sclave sacre” e destul de șubredă. Hans Conzelmann a disecat chestiunea într-un articol fundamental care mi-a picat recent în mână.

Hans Conzelmann, “Korinth und die Mädchen der Aphrodite,” Nachrichten von der Akademie der Wissenschaften in Göttingen 8 (1967–68), p. 247–261.

Mai jos concluziile.

1. Termenul-cheie hierodoulos trebuie folosit cu mari precauții în argumentații.

2. Afirmația lui Strabon despre templul Afroditei din Corint se referă în mod expres la trecutul îndepărtat și exclude prostituția de la templul din vremea sa.

3. În imaginea lui Strabon despre Corintul vechi sunt în mod evident amestecate mai multe surse: amintiri precum cele transmise de Pindar, cunoștințele lui Strabon despre Asia Mică, lecturile sale.

4. Nu există dovezi [despre prostituția sacră] în afara celei date de Strabon.

Fetele ospitaliere din Corint erau slujitoare voluntare ale Afroditei. Dar slujba lor era profană, ca în oricare alt oraș grec. Bordelul dedicat Afroditei, care nu se potrivește cu stilul religiei grecești, nu a existat niciodată.

 Autorul a reluat pe scurt ideea în comentariul său la 1 Corinteni.

The fable is based on Strabo, Geog. 8.378: the temple of Aphrodite, he says, was so rich that it had more than a thousand ἱεροδούλους ἑταίρας, “prostitutes in the temple service.” Strabo, however, is not speaking of the present, but of the city’s ancient golden period. As far as the present is concerned, he knows only of a “little temple” of the goddess on Acro-corinth. Pausanias knows nothing at all of the mater. As for the other passage which are used as evidence (esp. Pind., fr. 107; along with further information in Athen., Deipnosoph. 13.573f.), not a single one of them speaks of sacred prostitution, but only of the participation of the Corinthian courtesans in the service of their patron. Incidentally, Strabo’s assertion is not even true of the ancient Corinth. Reminiscences like the one that originated with Pindar have been mixed up in his mind with his own knowledge of the temple cities of Asia Minor (esp. Comana in Pontus).

 Concluzie: prostituția și imoralitatea din Corint trebuie să fi fost de același fel cu cea din Roma, Atena, Efes sau Alexandria. Natura umană e destul de previzibilă în acest sens, iar marile orașe (oricare ar fi ele) favorizează în egală măsură desfrâul.

 

De ce „le-am aplicat voalat”? (1 Cor. 4:6)

Dionis Bodiu mi-a pus mai demult o întrebare cu referire la traducerea propusă de mine la 1 Cor. 4:6.

“le-am aplicat voalat” – este interesanta aceasta optiune pentru μετεσχημάτισα; poti sa-mi sugerezi pe undeva vreo resursa mai documentata cu privire la intelesul acestui cuvant? Mi se pare ca traducatorii au avut multe batai de cap cu privire la el si nu gasesti prea multe versiuni care sa mearga pe aceeasi idee de traducere …

N-am avut atunci vreme să-i răspund. Încerc acum un răspuns:

Sensul verbului metaschematizein (5 ocurențe în NA²⁷) este problematic. Folosit de regulă cu sensul de ‘a preschimba’, ‘a preface’ (2 Cor. 11:13-15, Fil. 3:21), în contextul nostru înseamnă probabil ‘a aplica’ (pentru  detalii, vezi BDAG, s.v. metaschematizo). În secţiunea 3:5-4:5 Pavel a vorbit despre caracterul complementar al activităţilor desfăşurate de el şi de Apolo, dar această lecţie cu privire la unitate a fost de fapt „cu adresă”: cei vizaţi sînt creştinii din Corint, care nu pot lucra în unitate. Pentru a atrage atenţia asupra caracterului aluziv al exemplului dat de Pavel, am ales să traduc meteschematisa prin „am aplicat voalat”.

Dificultăţile pe care le presupune traducerea termenului se reflectă în multitudinea echivalenţilor din tradiţia biblică românească: am închipuit Nt. 1648, Bibl. 1688, Micu, le-amŭ întorsŭ Bibl. 1874, le am înţeles Nitz. 1897, am spus în icoană de vorbire Cornil. 1924, le-am strămutat Cornil. 1931, le-am zis chip Gal. 1938, le-am zis ca despre Bibl. 1968, le-am dat ca un exemplu Nt. 2002, am aplicat NTR 2007. Unele versiuni nu reuşesc să exprime ideea de „aplicare disimulată”: le-am spus Cornil. 1921, Bibl. 2001, Anania.

 

1 Corinteni 12. Traducţie nouă

După lupte seculare cu tot soiul de activităţi care îmi sabotează cu succes proiecte vechi şi dragi inimii mele, am reuşit să reiau traducere epistolei 1 Corinteni. 

Capitolul 12 are câteva dificultăţi exegetice, dar, din nefericire, nu am timp să le prezint aici. Redau pur şi simplu mai jos textul, avertizându-i pe cititori că un traducător trebuie, inevitabil, să opteze pentru una din interpretările pe care le suportă un termen sau pasaj dificil.

Textul de mai jos nu este definitiv, ci doar „variantă de lucru”.

Precizez că traducerea nu poate fi copiată de pe blog fără permisiunea autorului.

1 Cu privire la cele duhovniceşti, fraţilor, nu vreau să fiţi în neştiinţă.

2 Ştiţi că, atunci când eraţi păgâni, vă duceaţi, atraşi fiind, la idolii cei muţi.

3 De aceea vă fac de cunoscut că nimeni, când vorbeşte prin Duhul lui Dumnezeu, nu [poate] spune „Isus să fie anatema”. Şi nimeni nu poate spune „Isus este Domnul” decât prin Duhul Sfânt.

4 Există felurite daruri, dar acelaşi Duh;

5 Există felurite slujiri, dar acelaşi Domn;

6 Există felurite lucrări, dar acelaşi Dumnezeu care lucrează totul în toţi.

7 Fiecăruia însă i se dă arătarea Duhului spre folosul [tuturor].

8 Unuia, prin Duhul, îi este dat un cuvânt de înţelepciune, altuia – un cuvânt de cunoaştere, potrivit aceluiaşi Duh.

9 Altuia – credinţa, prin acelaşi Duh; altuia – daruri de vindecare prin acelaşi Duh.

10 Altuia – săvârşirea minunilor, altuia – profeţia, altuia – deosebirea duhurilor, altuia – felurite limbi, altuia – tălmăcirea limbilor.

11 Dar toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia după cum voieşte.

12 Precum trupul este unul şi are multe mădulare – iar toate mădularele trupului, deşi sunt multe, alcătuiesc un singur trup – tot astfel şi Hristos.

13 Căci noi toţi într-un singur Duh am fost botezaţi, pentru [a alcătui] un singur trup, fie iudei, fie greci, fie sclavi, fie oameni liberi. Şi tuturor dintr-un singur Duh ni s-a dat să bem.

14 Căci trupul nu este un singur mădular, ci mai multe.

15 Dacă piciorul zice: „Fiindcă nu sunt mână, nu sunt din trup”, oare din acest motiv nu este din trup?

16 Şi dacă urechea zice: „Fiindcă nu sunt ochi, nu sunt din trup”, oare din acest motiv nu este din trup?

17 Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Dacă tot [trupul] ar fi auz, unde ar fi mirosul?

18 În fapt, Dumnezeu a pus fiecare mădular în trup după cum a voit El.

19 Dacă ar fi toate un singur mădular, unde ar fi trupul?

20 Totuşi, deşi sunt multe mădulare, trupul este unul singur.

21 Ochiul nu poate să spună mâinii: „Nu am nevoie de tine”. Nici capul, picioarelor: „Nu am nevoie de voi”.

22 Dimpotrivă,  mădularele trupului care par a fi mai slabe sunt [şi ele] trebuincioase;

23 Cât despre [părţile] trupului pe care le socotim mai puţin onorabile, acelora le acordăm mai multă cinste; iar cele ruşinoase sunt [îmbrăcate] cu mai multă bună-cuviinţă.

24 În schimb, cele cuviincioase nu au nevoie; Dumnezeu a alcătuit trupul dând mai multă cinste [părţii] care este lipsită de ea,

25 ca să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se îngrijească la fel unele de altele.

26 Şi dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el; dacă este slăvit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el.

27 Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare în parte este mădular [al Lui].

28 Iar Dumnezeu a pus în biserică în primul rând apostoli, în al doilea rând profeţi, în al treilea rând învăţători, apoi minuni, apoi daruri de vindecare, ajutorări, cârmuiri, felurite limbi.

29 Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt profeţi? Oare toţi sunt învăţători? Oare toţi [fac] minuni?

30 Oare toţi au daruri de vindecare? Oare toţi vorbesc în limbi? Oare toţi tălmăcesc?

31 Râvniţi darurile cele mai bune. Şi eu vă voi arăta o cale nespus mai aleasă.

 

„Profet”, „a profeţi”, „profeţie” la Pavel (2)

Prima parte AICI.

prophēteuo. Informaţiile despre profeţi trebuie completate cu informaţiile despre verbul prophēteuo, folosit de Pavel numai în 1 Corinteni. În contextul emancipării femeilor din Corint, Pavel face câteva observaţii privitoare la ţinuta corectă pe care trebuie să o aibă bărbaţii şi femeile care profeţesc (11:4).

Fiindcă membrii bisericii se arătau zeloşi în exercitarea harismelor, Pavel îi îndeamnă să-şi păstreze entuziasmul şi dorinţa de a profeţi (14:1), fiindcă această acţiune are efecte ziditoare asupra membrilor bisericii (14:3–4). Pusă în raport cu vorbirea în limbi, profeţirea se dovedeşte mai relevantă, fiindcă întreaga biserică primeşte zidire (14:5). Toţi cei care au mesaje profetice le pot transmite, în ordinea cuvenită, pentru ca toţi membrii bisericii să înveţe şi să fie mângâiaţi/îndemnaţi (14:31). În finalul capitolului întâlnim aceeaşi recomandare ca şi la început: „râvniţi să prorociţi” (14:39).

prophēteia. În înţelegerea termenului prophēteia trebuie probabil să pornim de la 1 Tes. 5:20. După imperativul de a nu stinge Duhul, Pavel le cere destinatarilor să nu dispreţuiască profeţiile. Epistola 1 Corinteni conţine şi ea câteva referiri importante. Profeţia apare în lista clasică de harisme (12:10), alături de discernerea duhurilor, vorbirea în limbi şi interpretarea lor. La începutul imnului despre dragoste, Pavel scrie că, în lipsa dragostei, acest dar nu înseamnă nimic (13:2).

Referirea la „taine” şi „cunoaştere” în context sugerează că cele două se subsumează profeţiei, fiind elemente prin care apostolul caută să definească această harismă. Tot în capitolul despre dragoste, profeţia, limbile şi cunoaşterea sunt prezentate ca fiind tranzitorii (13:8). În economia noii realităţi (to teleion) pe care o inaugurează venirea lui Hristos, aceste elemente nu-şi vor mai avea locul, fiind suplinite de cunoaşterea deplină (13:12).

Singura ocurenţă din Romani (12:6) este comparabilă celei din Corinteni, cu precizarea că aici Pavel vorbeşte despre manifestarea harismei conform cu măsura de credinţă (kata tēn analoghian tēs pisteōs). În Pastorale, profeţia însoţeşte primirea de către Timotei a unui dar (charismatos), cel mai probabil o consacrare (hirotonire) în slujbă (1 Tim. 4:14). Mesajul trebuie să fi avut un conţinut amplu, fiindcă în 1:18 Pavel vorbeşte despre aceste profeţii la plural (kata tas proagousas epi se prophēteias) şi consideră că, în conformitate cu ele, Timotei trebuie să-şi exercite fără ezitare autoritatea împotriva învăţătorilor care promovează „miturile” şi „genealogiile”, în locul preceptelor sănătoase.

Acesta ar fi deci contextul biblic paulin de care trebuie să ţinem cont când încercăm să stabilim ce a înţeles Pavel prin prophēteia. Dimensiunea revelatorie a profeţiei (aşa cum o prezintă Pavel) pare să fie bine reprezentată, dacă ţinem cont de 1 Cor. 14:30, de asocierea profeţiei cu „tainele” şi „cunoaşterea” (1 Cor. 13:8) şi de manifestarea ei în contextul consacrării lui Timotei în slujbă (1 Tim. 1:18). Deşi o putem înţelege ca expresie spontană a prezenţei Duhului în mijlocul comunităţii, nu este mai puţin adevărat că Pavel vorbeşte despre ea (şi despre celelalte daruri) de o manieră care sugerează că profeţia poate fi căutată (1 Cor. 12:31; 14:1; 14:39) sau manifestată proporţional cu credinţa avută (Rom. 12:6).

 

Număr restant din Pleroma. Decembrie 2009 (1 Corinteni)

Relansarea jurnalului teologic Pleroma pe baze noi a dus la perturbarea ritmului de publicare, astfel încât numărul din decembrie 2009 a fost dat la tipar abia în decembrie 2010.

De curând a ieşit din tipografie, aşa că ne bucurăm să anunţăm apariţia lui.

Numărul din dec. 2009 conţine articole despre 1 Corinteni. Le reamintesc cititorilor că numărul precedent (iunie 2009) conţinea articole privitoare la Epistola către Romani.

Mai jos sunt cele două pagini de cuprins.

Preţul revistei este de 18 lei.

Următoarele două numere (2011) sunt şi ele tematice. Unul va face referire la harisme, iar altul va aborda tema dificilă a eshatologiei.

Numerele pe anul 2010 sunt în lucru. Sperăm ca ele să vadă lumina tiparului în 4-5 luni.

 

 

Un cititor (Florin Puşcaş) întreabă. Un teolog penticostal (Dr. John Tipei) răspunde.

Este riscant să pui în dialog două persoane care nu se cunosc şi care vin din contexte diferite, cu pregătiri şi competenţe diferite. Este riscant să pui în dialog un „laic” şi un teolog specializat. Este riscant să pui în dialog oameni de vârste diferite. Riscant, dar nu atât de riscant încât să nu merite încercat.

Între numeroasele comentarii generate de răspunsul meu la scrisoarea pastorului Mateaş se află şi o întrebare pusă de Florin Puşcaş. Acesta lansează o provocare teologilor penticostali. Redau textul, cu ajustări minimale:

Să mă scuzaţi că intervin, aparent off topic, dar chiar aş avea ceva de întrebat şi tare mi-ar prinde bine un răspuns din partea unui teolog penticostal. Se iau două citate. Primul e din Mărturisirea de credinţă a Cultului Penticostal. „Botezul cu Duhul Sfânt este însoţit de semnul vorbirii în alte limbi (Fapte 2:4; 10:46; 19:6)”. Cel de-al doilea citat e din Biblie.

1 Corinteni 12:28-31 „Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, prooroci; al treilea, învăţători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor, şi vorbirii în felurite limbi. Oare toţi sunt apostoli? Toţi sunt prooroci? Toţi sunt învăţători? Toţi sunt făcători de minuni? Toţi au darul tămăduirilor? Toţi vorbesc în alte limbi? Toţi tălmăcesc? Umblaţi dar după darurile cele mai bune. Şi vă voi arăta o cale nespus mai bună.”

Din primul citat reiese clar că penticostalii susţin ideea conform căreia Botezul cu Duhul Sfânt nu există fără semnul vorbirii în limbi. Afirmaţia e argumentată cu 3 pasaje din Scriptură, nu lipsite de echivoc. În plus, nişte întâmplări din vremea apostolilor sunt transformate în normă, în ciuda faptului că nu se sugerează nicăieri aşa ceva.

În cel de-al doilea pasaj este vorba despre explicaţiile oferite de apostolul Pavel, explicaţii însoţite de îndemnuri. O transformare a acestora în norme nu ar fi doar oportună, ci obligatorie pentru un creştin evanghelic. Din ceea ce spune Pavel, se înţelege clar: „Nu toţi vorbesc în limbi”. Apostolul ne îndeamnă chiar să „umblăm după darurile cele mai bune”. În lista oferită, cei ce vorbesc în diferite limbi sunt ultimii, pe locul 8. Aşadar, darul vorbirii în diferite limbi nu e la categoria „cele mai bune”. În ciuda acestor adevăruri simple (aş îndrăzni să zic la mintea cocoşului), penticostalii susţin că toţi cei umpluţi cu Duhul Sfânt vorbesc în limbi, iar acolo unde nu se vorbeşte în limbi, se organizează stăruinţe. Şi nu se stăruie după cele mai bune daruri, aşa cum îndeamnă apostolul (presupunând că asta ar însemna îndemnul lui Pavel), ci se stăruie, practic, după vorbirea în limbi.

Acum întrebare: De ce ignoră penticostalii un adevăr prezentat în Biblie? Sau cum ar putea un om cu un minim de bun-simţ să-l ia în serios pe un teolog sau pe un pastor care susţine afirmaţia din Mărturisirea de Credinţă a Cultului Penticostal?

Înainte de a-i da cuvântul Dr. John Tipei trebuie să fac o observaţie: ideea că „limbile” sunt darul cel mai neînsemnat, fiindcă ar fi ultimele în lista enumerată de Florin, este contrazisă de G. Fee într-un articol exegetic destul de bine argumentat: Tongues – least of the gifts? Some exegetical observations on 1 Corinthians 12–14, Pneuma, vol. 2, nr. 2, 1980, p. 3–14. „Darurile mai bune”, spune exegetul, nu se referă la lista din cap. 12, ci anticipează argumentaţia din cap. 14. În acest capitol, ideea principală nu este că profeţia este mai bună decât vorbirea în limbi, ci că inteligibilitatea trebuie să domine în comunitate, la închinare şi că în acest context darurile inteligibile sunt mai bune.

Eu unul i-aş răspunde lui Florin Puşcaş că afirmaţia lui Pavel („Nu toţi vorbesc în alte limbi”) nu contrazice ideea că botezul este pus în evidenţă prin vorbirea în limbi. Un verset menit să vorbească despre diversitatea harismelor este invocat în mod incorect într-o dezbatere de altă natură („Putem identifica prin ceva botezul Duhului? Există un semn exterior vizibil?”). Pavel în niciun caz nu-şi propune să răspundă la întrebarea dacă venirea Duhului peste un credincios se manifestă printr-un semn iniţial. În Corint avem o situaţie dată: creştinii manifestă harisme. Cum anume au început ele să se manifeste nu ştim. Prin urmare este găunos să-i pretindem apostolului să răspundă unei întrebări pe care el nu şi-a pus-o şi căreia, evident, nu-i răspunde. În Corint, prezenţa Duhului şi harismele sale sunt un dat. De altfel, la limită, am putea imagina situaţia următoare: Pavel este de-acord că botezul Duhului se manifestă printr-un semn vizibil, dar asta nu-l împiedică să afirme, în acelaşi timp, că darurile Duhului sunt diverse şi că nu toţi creştinii vorbesc în limbi (în sensul că nu manifestă toţi acest dar în viaţa lor spirituală de după botezul Duhului). Evident, scenariul este pur fictiv, fiindcă nu avem nicio bază exegetică explicită pentru el. Am putea imagina şi situaţia cealaltă: Pavel nu consideră că botezul Duhului este pusă în evidenţă de un semn iniţial (vorbirea în limbi), dar este profund convins că prezenţa Duhului în viaţa comunităţii se vede prin harismele prezentate în cap. 12-14. Am dat exemplul doar pentru a arăta că nu trebuie să-l invocăm pe apostol pentru subiecte despre care el nu vorbeşte.

Prezint mai jos răspunsul Dr. John Tipei la întrebarea adresată de Florin Puşcaş, cu precizarea că am operat mici ajustări editoriale. Adaug şi că, din cauza agendei aglomerate, autorul răspunsului nu va putea răspunde la eventualele comentarii şi întrebări pe care le va declanşa postarea sa. Cei care vor să aprofundeze tema pot citi cartea Dr. John Tipei, Duhul Sfânt: O teologie biblică din perspectivă penticostală, Oradea, Editura Metanoia, 2003 (354 p., ISBN 973-85717-3-1).

„Florin, nu te cunosc dar, fiindcă fotografia ta îmi spune că eşti mult mai tânăr decât mine, permite-mi să nu folosesc pronumele de politeţe. Constat că toată această discuţie despre botezul cu Duhul Sfânt a pornit de la întrebările tale. Cu toate că nu cred că blogurile oferă cadrul cel mai potrivit pentru acest gen de discuţii (aşa cum am mai spus într-un comentariu), îţi răspund, totuşi, pe scurt la întrebări, fiindcă sunt convins de sinceritatea ta şi de responsabilitatea pe care o avem noi, cei „traşi la răspundere”, de a ţine uşa dialogului deschisă. Răspunsurile mele nu pot fi complete, fiindcă acolo unde sunt acum nu am acces la bibliografia pe care aş fi vrut să ţi-o recomand.

Răspund pe rând întrebărilor şi obiecţiunilor tale. Iată răspunsurile mele:
1. Tu nu faci diferenţa între vorbirea în limbi ca semn al umplerii cu Duhul Sfânt şi vorbirea în limbi ca dar al Duhului. Vorbirea în limbi ca semn trebuie înţeleasă ca o manifestare supranaturală care însoţeşte umplerea cu Duhul. Aceasta este similară cu manifestarea prorociei în VT, când Duhul se pogora peste anumite persoane (cei 70 de bătrâni, Saul, trimişii lui, etc.). Cel mai grăitor este exemplul celor 70 de bătrâni despre care se spune clar că nu au devenit proroci prin această manifestare a Duhului. A fost o manifestare temporară, pentru momentul acela („Dar după aceea n-au mai prorocit” Num. 11.25). În NT observăm că manifestarea supranaturală care însoţeşte cel mai frecvent umplerea nu mai este prorocia, ci vorbirea în alte limbi. Nu există nicio constrângere pentru un penticostal care a vorbit în limbi la umplerea cu Duhul Sfânt să continue să vorbească în limbi. Dacă Duhul îi „împarte” darul acesta, se va folosi de el, după călăuzirea Duhului.
2. În al doilea rând, se pune problema legitimităţii folosirii porţiunilor narative din Scriptură pentru articularea doctrinelor. Problema pe care o ridicaţi şi voi (tu, Otniel Vereş ş.a.), a întemeierii doctrinei penticostale pe cărţi narative şi nu pe cele didactice, este una legitimă. A fost dezbătută amplu în cercurile penticostale şi harismatice (şi poate chiar de unii evanghelici nonpenticostali). Au fost scrise zeci de articole pe tema „hermeneuticii penticostale” în jurnalul Pneuma sau în Journal of Pentecostal Theology (jurnale pe care ti le pot pune la dispoziţie). Este adevărat, doctrina penticostală cu privire la botezul cu Duhul Sfânt se întemeiază pe câteva texte din Fapte. Concluzia multor teologi care scriu pe această temă este că şi porţiunile narative ale Scripturii pot fi surse de doctrină. Trebuie să ai însă un fenomen repetitiv care să devină paradigmatic. Noi penticostalii, considerăm că naraţiunea din Faptele Apostolilor ne dă suficiente motive să considerăm că vorbirea în limbi, ca manifestare a umplerii cu Duhul Sfânt, este paradigmatică.
3. În ce priveşte textul din 1 Corinteni, am anticipat deja spunând că nu există obligaţia ca toţi penticostalii să vorbească în alte limbi. Vorbesc biblic, nu după teologia populară a unor penticostali. (Aici greşesc mulţi baptişti, prin faptul că şi-au format o opinie despre teologia penticostală din auzite, nu din cărţile penticostalilor).
4. În ce priveşte eşalonarea calitativă a darurilor spirituale, cred că greşeşti. Darurile din capul listei oferite de apostolul Pavel nu sunt superioare celor de la finalul listei. Când apostolul face referire la „cele mai bune” daruri, el are în vedere nu calitatea lor (fiindcă „toate sunt date de acelaşi Duh”) ci utilitatea lor. Fiindcă darul vorbirii în limbi este folosit mai ales în particular, nu în public, este de mai puţin folos bisericii. De aceea spune apostolul că cel care proroceşte este mai mare decât cel care vorbeşte în alte limbi; cel care proroceşte „zideşte biserica”, pe când cel care vorbeşte în limbi „se zideşte pe sine.”
5. Penticostalii nu stăruie după vorbirea în limbi, cum spui tu. Ei stăruie după umplerea cu Duhul, în vederea mărturisirii cu autoritate a Domnului şi a trăirii în sfinţenie. Aici, se pare că eşti influenţat foarte mult de teologia penticostală populară sau de folclorul baptist despre penticostali.
6. Răspund şi la o întrebare pe care o ridică unii dintre interlocutorii baptişti pe acest blog, legată de necesitatea stăruinţei. Prefer să vorbesc despre „rugăciune stăruitoare” sau „perseverenţă în rugăciune” când este vorba de a cere Duhul Sfânt, decât de „stăruinţă”. Mă distanţez complet de cei care afirmă că a cere umplerea cu Duhul prin rugăciune este inutil pe motiv că „un dar nu se cere.” În Luca 11:13, Domnul ne spune că „Tatăl va da Duhul celor care i-l cer.” Mai mult, această afirmaţie apare imediat după ce Domnul ilustrează „stăruinţa în rugăciune” prin pilda cu prietenul sosit în miez de noapte să ceară pâini. Tocmai pentru a ajunge la rugăciunea pentru Duhul Sfânt prezintă Domnul acea ilustraţie (vezi v. 9 – „Aşadar, vă spun: Cereţi şi vi se va da…”).

Numai bine îţi doresc şi mult spor şi lumină în cunoaşterea Scripturilor.”

 

Dezbatere despre harisme la Uniunea Bibliştilor din România (II)

Un prim comentariu la prezentarea pr. prof. Tofană a venit din partea prof. Hans Klein, decanul Departamentului de Teologie Protestantă din ULBS. Prof. Klein a atras atenţia asupra discrepanţei dintre interpretarea Sf. Ioan Gură de Aur la 1 Cor. 14:22 şi ceea ce sugerează contextul mai larg al versetului: anume că vorbirea în limbi în 1 Cor. 14 este prezentată ca semn care îi îndepărtează pe necredincioşi de biserică, în loc să ducă la convertirea lor (1 Cor. 14:23).

În opinia pastorului Ioan Brie, interpretarea Sf. Ioan Gură este problematică deoarece justifică starea unei comunităţi creştine printr-o îndepărtare de la norma paulină. Dimpotrivă, o interpretare fidelă ar trebui să ajute comunitatea să se ridice la nivelul Scripturii. În plus, conform apostolului Pavel, glosolalia are două dimensiuni: una personală şi una publică (dacă este însoţită de interpretare). Apostolul Pavel nu restrânge manifestarea harismei în context public, dacă ea este însoţită de interpretare (făcută de aceeaşi persoană sau de o alta).

O remarcă a colegului Ciprian Terinte a făcut referire la 1 Cor. 13 („limbile vor înceta”), folosit ca posibil argument cesaţionist de către prof. Tofană. Aş reformula întrebarea (din memorie) în felul următor: de ce privim vorbirea în limbi ca şi când ea ar fi încetat, dar facem excepţie pentru celelalte elemente (profeţia şi cunoştinţa) despre care apostolul Pavel afirmă că vor fi „desfiinţate”. În răspunsul său, pr. Tofană a precizat că nu putem spune cu certitudine că viitorul lui Pavel este prezentul nostru, de aceea întrebarea dacă limbile au încetat trebuie să rămână deschisă. Înţeleg din acest răspuns că pr. Tofană nu este dogmatic cu privire la încetarea acestei harisme.

O nelămurire am exprimat şi eu: cum împăcăm recomandările Apostolului din finalul cap. 14 („Râvniţi după prorocie şi nu împiedicaţi vorbirea în limbi”) cu ideea că Pavel caută să elimine glosolalia din comunitatea corintenilor? M-ar mai fi interesat să ştiu dacă pr. Tofană înţelege prorocia exclusiv ca propovăduire publică şi dacă această concepţie este compatibilă cu 1 Cor. 14:24-25. Din păcate, timpul alocat dezbaterilor a fost limitat. Amintesc şi remarca prof. Klein, la finalul dezbaterii: deşi glosolalia nu este necesară în context public bisericesc, dacă cineva o dobândeşte, ea nu trebuie respinsă.

Articolele susţinute la această întrunire vor fi publicate în Cercetări biblice, Anuarul Uniunii Bibliştilor din România, editat de prof. Hans Klein. Interesant este că şi numărul pe iunie 2010 al jurnalului Pleroma va cuprinde articole tot pe această temă: harismele. Ar fi un bun prilej pentru continuarea dialogului dintre penticostali şi ortodocşi, pe marginea subiectului glosolaliei (şi al harismelor în general).

Reamintesc că intrarea în Uniunea Bibliştilor este deschisă oricărui doctor în teologie biblică. Singura condiţie este plata cotizaţiei de membru.

 

Profeţia, un semn pentru cei credincioşi? (1 Cor. 14:22)

1 Corinteni 14:22

Prin urmare, limbile sînt un semn nu pentru cei credincioşi, ci pentru cei necredincioşi. Proorocia, dimpotrivă, este un semn nu pentru cei necredincioşi, ci pentru cei credincioşi.

ὥστε αἱ γλῶσσαι εἰς σημεῖόν εἰσιν οὐ τοῖς πιστεύουσιν ἀλλὰ τοῖς ἀπίστοις, ἡ δὲ προφητεία οὐ τοῖς ἀπίστοις ἀλλὰ τοῖς πιστεύουσιν.

N.B. Termenul un semn din traducerea Cornilescu nu apare în original.

Avem o problemă. Cum procedăm?

Versetul de mai sus le dă de furcă tuturor comentatorilor, deci nu pretind că fac excepţie de la regulă. Este un verset dificil, fiindcă pare să contrazică versetele 23 şi 24. Când Pavel spune că „limbile sunt un semn pentru cei necredincioşi”, te-ai aştepta ca acest „semn” să-i convingă şi să-i determine să creadă. Când colo, versetul 23 spune tocmai invers: dacă intră un necredincios în biserică şi toţi vorbesc în limbi, nou-venitul ajunge să creadă că membrii bisericii au luat-o razna (οὐκ ἐροῦσιν ὅτι μαίνεσθε;). Inutil să mai adăugăm, un asemenea om nu se va converti. Dar dificultăţile nu se opresc aici.

Tot în 14:22 Pavel spune că profeţia nu este pentru cei necredincioşi, ci pentru credincioşi (aici Cornilescu a introdus termenul semn). Peste două versete citim opusul: prin profeţie, necredinciosul care intră în biserică ajunge să fie convins (în sensul de convicted, adică mai mult decât convins intelectual) şi judecat, cade cu faţa la pământ şi recunoaşte că Dumnezeu este în mijlocul comunităţii corintenilor.

Ca să înţelegem logica argumentaţiei pauline, trebuie să întoarcem binoclul şi să ne uităm la text prin celălalt capăt, luând distanţa necesară.

Trei pledoarii în trei capitole (12, 13, 14)

1) Capitolul 12 este o pledoarie foarte concentrată despre unitatea în biserică. Da, există o diversitate de harisme, spune Pavel, dar toate trebuie să se manifeste în unitate, fiindcă biserica este un singur trup. Când erau păgâni şi mergeau la temple, corintenii se manifestau haotic. Acum, când au primit Duhul Sfânt, în viaţa lor trebuie să se manifeste anumite consecinţe (12:1-3), între care şi (mai ales) unitatea.

2) Capitolul 13 este o pledoarie extraordinară despre dragoste. Da, există o diversitate de harisme, dar ce folos dacă manifestarea lor nu este însoţită de dragoste? Spus mai pe şleau, vorbirea în limbi (ori de care), profeţia, cunoaşterea supranaturală şi credinţa care transformă munţii în fulgi de păpădie, generozitatea Sf. Antonie şi a Sf. Francisc sau chiar disponibilitatea pentru martiraj sunt Ø dacă nu sunt însoţite de dragoste.

3) Capitolul 14 este o pledoarie pentru bună cuviinţă şi ordine (εὐσχημόνως καὶ κατὰ τάξιν) în manifestarea harismelor. Cuvântul cheie este edificare. Vorbire în limbi şi profeţie? Da, dar în ce scop şi cu ce efect?

Diferenţa dintre profeţie şi limbi

Capitolul 14 tratează in extenso problema vorbirii în limbi şi a profeţiei. Atât la început, cât şi la final, apostolul îi încurajează pe credincioşi să caute „cele duhovniceşti” (τὰ πνευματικά) şi mai ales să profeţească. Totuşi, atrage atenţia asupra deosebirii dintre vorbirea în limbi şi profeţie. În context liturgic, profeţia este mai importantă, fiindcă aduce oamenilor (credincioşilor)  zidire (οἰκοδομὴν) îndemn (παράκλησιν) şi mângâiere (παραμυθίαν). Din perspectiva efectului asupra bisericii, cel ce profeţeşte este mai mare (= mai important) decât cel vorbeşte în limbi. După o digresiune despre necesitatea inteligibilităţii mesajului rostit în biserică, apostolul revine asupra necesităţii de a urmări zidirea comunităţii (14:12), apoi dă exemplul său personal, arătând că, deşi vorbeşte în limbi mai mult decât corintenii, în comunitate preferă să vorbească cinci cuvinte inteligibile decât o mie în altă limbă.

Ajungem astfel şi la versetul de la care am pornit. Pavel îi îndeamnă pe corinteni să nu fie copii la minte, sugerând astfel că predilecţia corintenilor pentru harisme spectaculoase (vorbirea extatică în limbi), manifestate în public, este semnul imaturităţii (copilăriei) spirituale (14:20). Urmează argumentul din Scriptură (citat liber din Is. 28:11-12): Dumnezeu spune că va vorbi Israelului necredincios prin „alte limbi” şi prin „buze străine”, dar nici aşa nu vor asculta. În context, referirea este la invadatorul străin, Asiria, prin care Dumnezeu va da o lecţie poporului său infidel (vezi şi promisiunea din Deut. 28:49).

Care este argumentul paulin? Dumnezeu s-a folosit de „(vorbitori de) limbi necunoscute” (ἑτερογλώσσοις) pentru a vorbi unui popor necredincios (în cazul nostru, Israel), dar fără efect, fiindcă oamenii n-au ascultat (=nu s-au convertit). Aplicaţia: vorbirea în limbi este un factor de alienare pentru necredincioşii din Corint. O manifestare colectivă a vorbirii în limbi i-ar face pe necredincioşi să fugă încotro văd cu ochii, considerându-i pe creştini un pic „săriţi” (οὐκ ἐροῦσιν ὅτι μαίνεσθε;).

Va fi devenit clar că am luat „semn” (v. 22) cu sensul de „semn care stârneşte opoziţie” (cf. paralela interesantă din Luca 2:34), adică un semn care provoacă o reacţie de respingere. Este clar, din ce spune Pavel, că vorbirea în limbi (ininteligibilă) devine pentru necredincios un obstacol. Din cauza lui, omul respinge integral mesajul creştin al bisericii din Corint şi pierde ocazia de a veni la mântuire.

Cu profeţia lucrurile stau altfel. Am văzut la începutul cap. că, potrivit lui Pavel, ea este menită pentru cei credincioşi, cu efectele deja menţionate (zidire, mângâiere etc.). Ideea că profeţia este pentru credincioşi este reluată în 22 (ἡ δὲ προφητεία οὐ τοῖς ἀπίστοις ἀλλὰ τοῖς πιστεύουσιν).

Profeţia este pentru credincioşi… şi nu numai

Interesant este că, deşi în mod tipic profeţia se adresează credincioşilor, efectele ei pot să fie mult mai cuprinzătoare. Când o compară cu „limbile”, Pavel scrie că, spre deosebire de ele, profeţia are efecte benefice pentru necredincios. Starea sufletească a acestuia este dezvăluită şi omul recunoaşte existenţa lui Dumnezeu în mijlocul comunităţii pe care o vizitează.

Aşadar, profeţia în sine este menită pentru zidirea bisericii în primul şi-n primul rând, dar poate avea consecinţe dincolo de scopul „de bază”. Altfel spus, când oamenii profeţesc în biserică, ei nu-i au în vedere pe necredincioşi. Nu de asta profeţesc, ci fiindcă se adresează bisericii. Dar este posibil ca din aceasta acţiune (inteligibilă) să rezulte „convingerea” şi “judecarea” unui necredincios care s-ar întâmpla să fie în biserică.

Concluzie

Cum se prezintă, din perspectiva efectelor, vorbirea şi în limbi şi profeţia? Să vedem.

Vorbirea în limbi

Efect asupra propriei persoane – pozitiv

Efect asupra bisericii – zero (dacă nu este tălmăcită)

Efect asupra străinilor – negativ (oamenii sunt alienaţi de ea)

Profeţia

Efect asupra bisericii – pozitiv (zidire, mângâiere, încurajare)

Efect asupra străinilor – pozitiv (convertire, recunoaşterea prezenţei lui Dumnezeu în biserică)

Nu este de mirare că apostolul recomandă vorbirea în limbi în cadru particular şi restrângerea ei în cadru liturgic (public). Cât despre profeţie, ea trebuie exercitată public şi evaluată (v. 29) de ceilalţi profeţi. Cu alte cuvinte, în biserica din Corint nu e loc de cercuri selecte şi revelaţii particulare. Cine are un mesaj profetic nu vorbeşte ex cathedra, ci îşi supune mesajul evaluării. Îndemnul final este: fiţi zeloşi în a profeţi şi nu împiedicaţi vorbirea în limbi (în particular sau tălmăcită), dar totul în chip cuviincios şi cu rânduială (ordine).

 

Mirenii din Corint (1 Cor. 14:16)

Citeam astăzi amuzat-intrigat versetul 1 Cor. 14:16 din Noul Testament de la Bălgrad (1648):

După aceia, de veri blagoslovi cu sufletul în săbor, carele-i în locul mireanului, cum va zice ‘amin’, după blagosloveniia ta? Că nu şti ce grăeşti.

Câteva explicaţii:

blagoslovi traduce gr. euloges

cu sufletul traduce en pneumati (=cu duhul)

mireanului traduce idiotou (genitivul lui idiotes = outsider, om neinstruit, om care încă nu cunoaşte tot ceea ce ar fi necesar, ca să devină membru deplin).

Folosirea termenului „mirean” ar putea sugera că aici avem o opoziţie de tip „liturghisitor” vs. „mirean”. Potrivit acestei înţelegeri, Pavel s-ar adresa liderilor comunităţii, îndemnânu-i să vorbească inteligibil, astfel încât să-i înţeleagă şi mirenii.

În fapt, comunitatea din Corint nu pare să aibă o conducere clar conturată. Modelul de conducere este mai degrabă „congregaţionalist” (vezi procedura de excludere a omului incestuos din cap. 5). Mă îndoiesc că în Corintul anului 51 existau „mireni”. 🙂

 

Bartolomeu Anania îl „diortoseşte” pe Sf. Pavel

Orice versiune a Bibliei realizată de o singură persoană conţine de regulă tot soiul de ciudăţenii care ţin de preferinţele şi înclinaţiile traducătorului.

Despre versiunea „Anania” am mai scris cu alte ocazii. Chiar şi fără să o fi verificat sistematic, mi se întăreşte tot mai mult convingerea că drumul urmat de ierarhul ortodox nu este cel mai bun. Munca în echipă ar trebui să elimine anumite greşeli inerente muncii da solo.

Bunăoară, m-a intrigat de curând versetul 1 Cor. 1:19, care în trad. Anania spune aşa:

„Că scris este: Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi deşteptăciunea celor deştepţi o voi ascunde.”

Nu importă că termenii „deşteptăciune” şi „deştept” s-au cam contaminat de anumite conotaţii care îi fac nepotriviţi pentru registrul biblic. Să zicem că e o chestiune de gust. Mie nu-mi place cuvântul „deştept”, iar traducătorului îi place. Problema e alta cu acest verset. Pavel citează din Isaia 29:14, din traducerea greacă a VT (Septuaginta), dar înlocuieşte verbul „voi ascunde” (krypso) cu verbul „voi zădărnici” (atheteso).

Mai limpede scris, Septuaginta spune:

„Voi nimici înţelepciunea celor înţelepţi şi priceperea celor pricepuţi o voi ascunde”,

pe când Pavel scrie:

„Voi nimici înţelepciunea celor înţelepţi şi priceperea celor pricepuţi o voi zădărnici.” (subl. mele).

Aşadar, în versiunea lui Pavel, citatul este „nuanţat”. Dumnezeu nu „ascunde” („pune sub obroc”) priceperea celor pricepuţi, ci o răstoarnă, o dă la o parte, o zădărniceşte. Nuanţa nu mi se pare lipsită de importanţă. Dacă Apostolul, insuflat de Dumnezeu, a găsit cu cale să introducă această schimbare, socotesc că ea trebuie să fie redată cât mai fidel în traducere.

Or, Bartolomeu Anania îl „diortoseşte” inclusiv pe Apostolul Pavel. Citatul lui este „conformat” la textul Vechiului Testament. Care este motivul din spatele acestei „corectări”? Doreşte diortositorul să armonizeze „contradicţiile” dintre VT şi NT care i-ar putea sminti pe cititori? Nu ştiu. În lipsa vreunei dovezi, avem liber la „şpigulaţii” (cu riscul de a greşi, desigur).

În orice caz, indiferent de motivaţie (nobilă, bună, pastorală, eclesiastică, politicească), sunt de părere că „nu se face”.

 

Virtuoasa Atenă faţă cu depravatul Corint

Prin predicile şi studiile despre 1 Corinteni circulă furtunos şi tunător ideea curioasă că în Corintul din vremea apostolului Pavel slujeau la Templul Afroditei nu mai puţin de 1.000 de curtezane (hetairas) sclave la templu (hierodoulous) dedicate zeiţei de bărbaţi şi de femei.

Informaţia provine de la Strabon (n. 64 î.Hr.), Geographia, 8.6.20. Deşi bătătorită, subliniată şi accentuată, ea nu este valabilă pentru Corintul din vremea lui Pavel.

1)     Strabon scrie despre Corintul vechi, care fusese distrus de Romani în 146 î.Hr. şi reîntemeiat de Iulius Cezar în 44 î.Hr.

2)     Prostituţia sacră n-a fost niciodată practicată ca atare la greci, fiind un obicei oritental.

3)     Reputaţia Corintului de oraş cu moravuri uşoare a fost creată de scriitori atenieni, în secolele IV î.Hr.: Aristofan a inventat verbul korinthiazesthai (a se comporta ca un corintean) ca sinonim pentru mersul la prostituate (fragm. din piesa Kokalos), poeţii comici Philetairos (sec. IV) şi Poliochos au scris amîndoi cîte o piesă cu titlul Korinthiastes (Codoşul), iar la Platon se întîlneşte sintagma Korinthia kore (fată din Corint”) ca eufemism pentru „prostituată” (Republica 404d). E îndoielnic că ceea ce se spunea cu 400 de ani înainte era valabil şi în vremea lui Pavel.

Avem deci temeiuri să credem că situaţia din Corint nu mai gravă decât cea din oricare oraş-port al vremii, unde se făceau şi se desfăceau vrute şi nevrute.

Un articol interesant pe această temă este cel al lui H. Conzelmann, Korinth und die Mädchen der Aphrodite. Zur Religionsgeschichte der Stadt Korinth în Nachrichten der Akademie der Wissenschaften in Göttingen 8:247–61, 1967. N-am reuşit să-l citesc, dar poate cândva o să-mi pice în mână.

Foto: Ruinele Templului Afroditei, pe Acrocorint, zona înaltă de vreo 600 de m.

 

1 Corinteni 9. Partea II. Traducţie nouă.

Partea a doua a cap. 9 mi s-a părut destul de greu de tradus de o manieră mulţumitoare. Sf. Pavel are o retorică foarte densă, mai ales când se raportează la lucrarea sa de propovăduire (motivaţiile sale, răsplata pe care o aşteaptă etc.). Am pus anumite fraze între paranteze, pentru a uşura un pic lectura firului argumentativ.

În v. 15 există o „sincopă” pe care am păstrat-o ca atare. Această întrerupere a firului scrisorii ne dezvăluie un crâmpei din pasiunea cu care a scris (sau dictat) epistola acest mare apostol.

¹³ Nu ştiţi că cei ce slujesc la templu mănâncă din bunurile de la templu, iar cei ce se îndeletnicesc cu slujbele la altar au parte din jertfele aduse la altar? ¹⁴ Tot astfel, Domnul a rânduit ca cei ce proclamă Evanghelia să trăiască de pe urma Evangheliei.

¹⁵ Eu însă nu m-am folosit de niciunul dintre aceste drepturi. Şi nici nu vă scriu aceste rânduri ca să se facă astfel în privinţa mea. Mai degrabă aş alege să mor… Nimeni nu-mi va răpi motivul de laudă! ¹⁶ Dacă predic Evanghelia, nu am niciun motiv de laudă (fiindcă mă aflu sub constrângere, şi ar fi vai de mie dacă n-aş predica-o). ¹⁷ Dacă însă predic Evanghelia de bunăvoie, am o răsplată. Dacă, dimpotrivă, aş predica-o de nevoie, ar fi o isprăvnicie care mi s-a încredinţat. ¹⁸ Aşadar, care este răsplata mea? Ca, în predicarea Evangheliei, să o transmit gratuit, fără a mă folosi de dreptul meu de a trăi din Evanghelie.

¹⁹ Căci, deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să câştig pe cei mai mulţi ²⁰ Cu iudeii m-am făcut iudeu, ca să-i câştig pe iudei. Cu cei de sub Lege am devenit ca unul sub lege (deşi nu eram sub lege), ca să-i câştig cei de sub Lege. ²¹ Cu cei fără Lege am fost ca unul fără Lege (deşi nu sunt fără legea lui Dumnezeu, ci mă supun legii lui Hristos) ca să-i câştig pe cei fără Lege. ²² Cu cei slabi m-am făcut slab, că să-i câştig pe cei slabi. Tuturor am devenit totul, ca cel puţin pe unii să-i mântuiesc. ²³ Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea.

²⁴ Nu ştiţi că cei ce aleargă în arenă toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi în aşa fel, încât să câştigaţi premiul! ²⁵ Numai că orice atlet se înfrânează în toate privinţele; ei fac aceasta pentru a primi o cunună pieritoare, noi pentru una nepieritoare. ²⁶ Eu deci alerg, dar nu ca unul fără ţintă; lovesc cu pumnii, dar nu ca şi când aş  nimeri alături. ²⁷ Ci sunt necruţător cu propriul meu trup şi îl subjug, ca nu cumva, după ce am proclamat altora, să fiu eu însumi descalificat.

 

1 Corinteni 9 (Partea I). Traducţie nouă

Am reuşit astăzi să finalizez prima jumătate din capitolul 9. Tema capitolului este „libertatea lui Pavel” în raport cu biserica din Corint. Deşi Pavel ar fi putut emite pretenţia să fie susţinut financiar de către corinteni, n-a făcut-o, fiindcă doreşte să propovăduiască Evanghelia fără să fie plătit.

Corintenii sunt „produsul/lucrarea” lui şi, dat fiind statutul lor, ar putea să trăiască susţinut de el, aşa cum fac şi alţii, fiindcă atât realităţile lumeşti (armata, agricultura), cât şi Legea sunt de partea lui.

Discuţia lui Pavel despre propria sa libertate nu este întâmplătoare. Atât în capitolul 8, cât şi în 10 se face referire la libertatea creştină şi la faptul că ea nu trebuie exercitată în anumite situaţii, când ea ar putea leza pe un confrate.

Am tradus „opsoniois” din 9:7 prin „provizii”, nu „plată” sau „cheltuială”, sub influenţa unui articol al lui Caragounis despre sensurile lui „opsonion”. Mai sunt şi alte explicaţii pe care ar trebui să le dau, dar prefer să nu deschid alte discuţii deocamdată.

¹ Nu sunt eu liber? Nu sunt eu apostol? Nu l-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru? Nu sunteţi voi lucrarea mea în Domnul? ² Dacă pentru alţii nu sunt apostol, sunt cel puţin pentru voi, căci voi sunteţi pecetea apostoliei mele în Domnul.

³ Răspunsul meu de apărare pentru cei care mă supun cercetărilor este aceasta: ⁴ Oare n-avem dreptul să mâncăm şi să bem? ⁵ Oare n-avem dreptul să fim însoţiţi de o soră, ca soţie, cum fac ceilalţi apostoli, fraţii Domnului sau Chifa? ⁶ Sau poate numai eu şi Barnaba n-avem dreptul să nu lucrăm?!

⁷ Cine dintre cei înscrişi la oaste trăieşte din propriile provizii? Cine sădeşte o vie şi nu mănâncă din rodul ei? Sau cine păstoreşte o turmă şi nu bea din laptele turmei? ⁸ Oare aceste lucruri le spun doar din perspectivă omenească? Nu le spune şi Legea? ⁹ În Legea lui Moise stă scris: „Să nu legi gura boului care treieră”. Oare de boi este preocupat Dumnezeu, ¹⁰ sau ne are în vedere mai degrabă pe noi? Cu siguranţă că pentru noi a fost scris, căci se cuvine ca cel ce ară să are însufleţit de speranţă, iar cel ce seceră, cu speranţa că va avea parte de recoltă. ¹¹ Dacă am semănat printre voi bunuri spirituale, ar fi mare lucru dacă am secera bunurile voastre materiale?

¹² Dacă alţii au parte de acest drept asupra voastră, n-avem şi noi cu atât mai mult? Totuşi, nu ne-am folosit de acest drept, ci răbdăm totul, ca nu cumva să punem vreo piedică Evangheliei lui Hristos.

 

1 Corinteni 8. Traducţie nouă

Capitolul 8 din 1 Corinteni este mai scurt, dar totuşi „pretenţios”, fiindcă există nişte sloganuri ale corintenilor de care trebuie să ţinem seama în traducere. De asemenea, pentru anumiţi termeni este nevoie de ghilimele, fiindcă Pavel îi foloseşte mai degrabă ironic (v. 10, de ex.).

¹ Cu privire la carnea jertfită idolilor, ştim că „toţi avem cunoştinţă”. Cunoştinţa îngâmfă, pe când dragostea zideşte. ² Dacă cineva socoteşte că ştie ceva, încă nu a cunoscut cum trebuie să cunoască. ³ Dacă însă cineva Îl iubeşte pe Dumnezeu, acela este cunoscut de El.

⁴ Cu privire la consumarea cărnii jertfite idolilor, ştim că „idolii din lume n-au existenţă reală” şi că „Dumnezeu este Unul singur”. ⁵ Chiar dacă există aşa-zişi dumnezei, fie în cer, fie pe pământ – după cum şi sunt mulţi „dumnezei” şi mulţi „domni” –

pentru noi există un singur Dumnezeu – Tatăl,
din care sunt toate şi pentru care suntem şi noi,
şi un singur Domn, Iisus Hristos
prin care sunt toate şi prin care suntem şi noi.

⁷ Dar nu toţi au această cunoştinţă. Unii, fiindcă au fost obişnuiţi mai înainte cu idolul, consumă carnea ca pe ceva jertfit idolilor şi conştiinţa lor, fiind slabă, este murdărită. ⁸ Însă hrana nu ne recomandă înaintea lui Dumnezeu: dacă nu mâncăm, nu pierdem nimic, şi dacă mâncăm, nu câştigăm nimic.

⁹ Luaţi totuşi seama ca nu cumva această libertate a voastră să devină un prilej de poticnire pentru cei slabi. ¹⁰ Căci dacă cineva te vede pe tine, care ai cunoştinţă, în sanctuarul idolului, întins pentru a lua masa, conştiinţa lui care este slabă nu va fi ea „zidită” să mănânce din carnea jertfită idolilor? ¹¹ Şi astfel, prin cunoştinţa ta piere cel slab, fratele tău pentru care a murit Hristos. ¹² Când păcătuiţi în felul acesta faţă de fraţi şi răniţi conştiinţa lor slabă, faţă de Hristos păcătuiţi. ¹³ De aceea, dacă o mâncare îl face să păcătuiască pe fratele meu, nu voi consuma carne în veci, ca să nu-l fac să păcătuiască pe fratele meu.

 

1 Corinteni 7. Traducţie nouă (2)

Abia astăzi am reuşit să definitivez partea a doua a cap. 7 din 1 Corinteni. Am optat pentru o soluţie nouă în secţiunea 36-38, care mi se pare mai logică şi mai solidă exegetic. Lexicul e primenit în multe privinţe. Explicaţiile nu se dau, din păcate, decât „on demand”.

P.S. Descopăr cu îngrijorare că o mare parte din timpul meu liber îmi este ocupat de activităţi irelevante sau foarte puţin eficiente dar nu am puterea să schimb lucrurile (fiindcă adesea nu ţine de mine). Vorba lui Pleşu: E un mare păcat să nu ai timp liber.

¹⁷ Altminteri, fiecare să trăiască după cum i-a făcut parte Domnul şi după cum l-a chemat Dumnezeu. Astfel rânduiesc în toate bisericile. ¹⁸ A fost cineva chemat când era circumcis? Să nu revină asupra circumciziei. A fost cineva chemat pe când era necircumcis? Să nu se circumcidă. ¹⁹ Circumcizia şi necircumcizia nu au nicio importanţă; ce contează este păzirea poruncilor lui Dumnezeu. ²⁰ Fiecare să rămână în starea în care era când a fost chemat. ²¹ Ai fost chemat când erai sclav? Să nu te preocupe aceasta, dar dacă poţi să devii liber, foloseşte prilejul. ²² Sclavul care a fost chemat în Domnul este un libert al Domnului; la fel, cel chemat pe când era liber este un sclav al lui Hristos. ²³ Aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Nu vă faceţi sclavi oamenilor. ²⁴ Fiecare, fraţilor, în starea în care a fost chemat, în aceea să rămână înaintea lui Dumnezeu.

²⁵ Cu privire la celibatari nu am o poruncă a Domnului, însă am un sfat, ca unul care prin mila Domnului a ajuns demn de crezare. ²⁶ Sunt de părere că, din cauza strâmtorării prezente, ar fi mai bine pentru cineva să rămână aşa. ²⁷ Eşti legat de soţie? Nu căuta dezlegare! Nu eşti legat de soţie? Nu căuta soţie! ²⁸ Dar dacă te căsătoreşti, nu păcătuieşti, şi dacă fecioara se căsătoreşte, nu păcătuieşte. Însă unii ca aceştia vor avea necazuri în viaţa lor pământească, iar eu aş vrea să vă cruţ.

²⁹ Ce vreau să spun, fraţilor, este că vremea s-a scurtat. De-acum înainte, cei care au soţii să fie ca şi când n-ar avea, ³⁰ cei ce plâng ca şi când n-ar plânge, cei ce se bucură ca şi când nu s-ar bucura, cei ce cumpără ca şi când n-ar poseda, ³¹ iar cei care se folosesc de lume ca şi când n-ar profita de ea. Căci chipul lumii acesteia trece. ³² Iar eu vreau ca voi să fiţi lipsiţi de griji. Cel necăsătorit se îngrijeşte de treburile Domnului, cum să-i placă Domnului. ³³ Cel căsătorit se îngrijeşte de treburile lumii, cum să-i placă soţiei, ³⁴ şi este împărţit. Atât femeia necăsătorită, cât şi fecioara se îngrijesc de lucrurile Domnului, ca să fie sfinte cu trupul şi cu duhul. Dar cea căsătorită se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să-i placă soţului. ³⁵ Aceasta în folosul vostru o spun, nu ca să vă întind o capcană, ci având în vedere buna cuviinţă şi devoţiunea constantă faţă de Domnul, fără distrageri.

³⁶ Dacă cineva consideră că se poartă necuviincios faţă de propria feciorie, dacă instinctul este prea puternic şi aşa trebuie să fie, să facă ce voieşte, nu păcătuieşte: să se căsătorească. ³⁷ Dar cine este ferm în sinea sa şi nu se află sub presiune, ci are autoritate asupra propriei voinţe, şi aceasta a hotărât în sinea sa – să-şi păstreze fecioria, bine va face. ³⁸ Astfel, cel ce renunţă la feciorie prin căsătorie bine face, iar cel care nu renunţă mai bine face.

³⁹ Soţia este legată câtă vreme trăieşte soţul ei. Dacă soţul ei moare, este liberă să ia în căsătorie pe cine vrea, numai să fie în Domnul. ⁴⁰ Dar mai fericită este dacă rămâne aşa, după părerea mea. Şi cred că şi eu am Duhul lui Dumnezeu.

 

1 Corinteni 7. Traducţie nouă (1)

Capitolul 7 este al doilea ca lungime (după 15), de aceea am ales să-l împart, ca să fie mai uşor de gestionat. Să precizez că acest capitol conţine anumite secţiuni destul de dificile. Mai ales secţiunea 36-38 a fost multă vreme intens disecată, discutată şi disputată. Cu referire la secţiunea postată, voi face doar precizarea că am tradus pluralul „porneias” din v. 2 prin „pofte trupeşti”, fiindcă sunt de părere (după Caragounis şi alţii) că aici e vorba de o metonimie: înlocuirea  cauzei cu rezultatul.

¹ Cu privire la lucrurile despre care mi-aţi scris, este mai bine ca omul să nu se atingă de femeie. ² Dar din cauza poftelor trupeşti, fiecare bărbat să-şi aibă propria soţie şi fiecare femeie să-şi aibă soţul ei. ³ Soţul să-i dea soţiei ce-i datorează; la fel şi soţia soţului. ⁴ Soţia nu este stăpână peste propriul trup, ci soţul, după cum nici soţul nu este stăpân peste propriul trup, ci soţia. ⁵ Nu vă lipsiţi unul pe celălalt decât de comun acord, pentru o vreme, ca să vă îndeletniciţi cu rugăciunea; apoi să fiţi iarăşi împreună, ca să nu vă ispitească Satan din pricina nestăpânirii voastre. ⁶ Aceasta v-o spun cu îngăduinţa voastră, nu ca o poruncă.

⁷ Eu aş vrea ca toţi oamenii să fie ca mine. Dar fiecare are propriul dar de la Dumnezeu, unul într-un fel, altul în alt fel.

⁸ Celor necăsătoriţi şi văduvelor le spun că este mai bine pentru ei dacă rămân ca mine. ⁹ Dar dacă nu se pot stăpâni, să se căsătorească; este mai bine pentru ei să se căsătorească decât să ardă. ¹⁰ Celor căsătoriţi le poruncesc (nu eu, ci Domnul): soţia să nu se despartă de soţ, ¹¹ (dar dacă se desparte, să rămână necăsătorită sau să se împace cu soţul ei), iar soţul să nu divorţeze de soţie!

¹² Celorlalţi le spun eu, nu Domnul: dacă vreun frate are o soţie necredincioasă şi ea este de-acord să trăiască mai departe cu el, să nu divorţeze de ea. ¹³ Iar dacă vreo soţie are un soţ necredincios şi el este de-acord că trăiască mai departe cu ea, să nu divorţeze de el. ¹⁴ Căci soţul necredincios este sfinţit prin soţie şi soţia necredincioasă este sfinţită prin fratele. Altminteri, copiii voştri ar fi necuraţi, dar acum sunt sfinţi. ¹⁵ Dar dacă cel necredincios vrea să se despartă, să se despartă. Fratele sau sora nu sunt legaţi în astfel de situaţii. Dumnezeu v-a chemat să trăiţi în pace. ¹⁶ Căci ce ştii, soţie, dacă îţi vei mântui soţul? Sau ce ştii, soţule, dacă îţi vei mântui soţia?

 

1 Corinteni 6. Traducţie nouă

Am isprăvit şi capitolul 6, care nu are probleme de traducere majore. Există însă nişte explicaţii care probabil ar trebui să însoţească traducerea („de ce tocmai aşa şi nu altminteri”), dar luxul acesta nu mi-l permit încă. Eventuale lămuriri pot da „ad hoc”.

¹ Îndrăzneşte vreunul dintre voi, când are un litigiu cu altul, să se judece la cei nedrepţi şi nu la cei sfinţi? ² Nu ştiţi oare că cei sfinţi vor judeca lumea? Şi dacă prin voi este judecată lumea, sunteţi nevrednici să judecaţi dispute de mai puţină importanţă? ³ Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri, deci cu atât mai mult dispute obişnuite? ⁴ Şi dacă aveţi dispute obişnuite, apelaţi tocmai la cei pe care biserica nu pune niciun preţ? ⁵ Spre ruşinea voastră o spun. Aşadar, nu există între voi nimeni înţelept, care să poată judeca între un frate şi altul? ⁶ În loc de aceasta, frate cu frate se judecă, şi încă la cei necredincioşi!

⁷ Deja este un eşec că aveţi judecăţi între voi. De ce nu acceptaţi mai degrabă să fiţi nedreptăţiţi? De ce nu acceptaţi mai degrabă să fiţi fraudaţi? ⁸ Dar voi nedreptăţiţi şi fraudaţi, şi încă pe fraţi. ⁹ Nu ştiţi oare că cei nedrepţi nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi! Nici desfrânaţii, nici idolatrii, nici adulterii, nici cei ce practică în vreun fel homosexualitatea, ¹⁰ nici hoţii, nici lacomii, nici beţivii, nici calomniatorii, nici escrocii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. ¹¹ Şi aşa aţi fost unii dintre voi. Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost îndreptăţiţi în numele Domnului Iisus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru.

¹² „Toate îmi sunt îngăduite”, dar nu toate sunt de folos. „Toate îmi sunt îngăduite”, dar nimic nu va pune stăpânire pe mine. ¹³ „Mâncărurile sunt pentru stomac şi stomacul este pentru mâncăruri”, însă Dumnezeu le va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Trupul însă nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup. ¹⁴ Iar Dumnezeu, care L-a înviat pe Domnul, vă va învia şi pe voi prin puterea Lui. ¹⁵ Nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos? Aşadar, voi lua mădularele lui Hristos şi le voi face mădulare ale unei prostituate? Nicidecum. ¹⁶ Nu ştiţi oare că cel care se uneşte cu o prostituată este un singur trup [cu ea]? Căci [Scriptura] spune că cei doi vor fi un singur trup. ¹⁷ În schimb, cel care se uneşte cu Domnul este un singur duh cu El. ¹⁸ Fugiţi de desfrânare. Orice păcat pe care îl face omul este în afara trupului. Dar cel care se dedă la desfrânare păcătuieşte faţă de propriul trup. ¹⁹ Nu ştiţi oare că trupul vostru este templul Duhului Sfânt care este în voi şi pe care Îl aveţi de la Dumnezeu, şi că nu sunteţi ai voştri? ²⁰ Aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Slăviţi-L pe Dumnezeu prin trupul vostru!