Pandemia, cu toate relele ei, nu ne-a împiedicat să continuăm munca de diortosire a versiunii Cornilescu. În postarea anterioară prezentam un fragment din cartea 2 Samuel. Acum e rândul cărții 1 Samuel, din care postez mai jos unul dintre cele mai îndrăgite fragmente: lupta dintre David și Goliat.

Traducerea a fost verificată cu migală de doi bibliști care au avut permanent sub ochi textul ebraic. După ei, au recitit textul românesc doi filologi care s-au asigurat că versiunea EDCR nu păcătuiește prin exces de literalism.

Pe alocuri, ori de câte ori a fost necesar, au fost introduse neologisme. Vrem ca traducerea să continue tradiția cornilesciană, dar nu putem ignora faptul că limba română se înnoiește, iar unii termeni se perimează și devin greu de înțeles.

David și Goliat

20 David s-a sculat dis-de-dimineață. A lăsat oile în seama unui paznic, și-a luat lucrurile și a plecat, după cum îi poruncise Ișai. Când a ajuns în tabără, oștirea se așeza în șiruri de bătaie și scotea strigăte de luptă. 21 Israel și filistenii s-au așezat în șiruri de bătaie, o oștire împotriva celeilalte. 22 David și-a lăsat lucrurile pe care le avea în grija celui ce păzea calabalâcurile și a alergat la șirurile de bătaie. Cum a ajuns, i-a întrebat pe frații săi de sănătate. 23 Pe când vorbea cu ei, iată că filisteanul din Gat, numit Goliat, a înaintat între cele două oștiri, ieșind din șirurile filistenilor. A rostit aceleași cuvinte ca mai înainte, și David le-a auzit. 24 La vederea acestui om, toți bărbații lui Israel au fugit dinaintea lui, cuprinși de o mare frică. 25 Fiecare zicea: „L-ați văzut pe omul acesta înaintând? A înaintat ca să arunce ocara asupra lui Israel! Dacă-l va omorî cineva, regele îl va umple de bogății, i-o va da pe fiica sa de nevastă și va scuti de dări casa tatălui său în Israel.”

26 David le-a zis oamenilor de lângă el: „Ce i se va face omului care îl va omorî pe filisteanul acesta și va lua ocara de peste Israel? Cine este acest filistean, acest netăiat împrejur, ca să ocărască oștirea Dumnezeului celui viu?” 27 Poporul, spunând din nou aceleași lucruri, i-a zis: „Așa și așa i se va face omului care-l va omorî.” 28 Eliab, fratele lui cel mai mare, care-l auzise vorbind cu oamenii, s-a aprins de mânie împotriva lui David și i-a zis: „De ce ai venit? Cui ai lăsat acele puține oi în pustiu? Îți cunosc eu mândria și răutatea inimii! Ai venit să vezi lupta!” 29 David a răspuns: „Ce-am făcut oare? Nu pot să vorbesc astfel?” 30 Și s-a întors de la el ca să intre în vorbă cu altul și i-a pus aceleași întrebări. Poporul i-a răspuns ca prima oară.

31 Când cei din tabără au auzit cuvintele rostite de David, le-au adus la cunoștința lui Saul, care a trimis să-l caute. 32 David i-a zis lui Saul: „Nimeni să nu-și piardă nădejdea din pricina acestui filistean! Robul tău va merge să se bată cu el!” 33 Saul i-a zis lui David: „Nu poți să te duci să te bați cu filisteanul acesta, căci tu ești un tinerel, și el este un om deprins cu războiul încă din tinerețea lui!” 34 David i-a zis lui Saul: „Robul tău păștea oile tatălui său. Când un leu sau un urs venea să-mi ia o oaie din turmă, 35 alergam după el, îl loveam și-i smulgeam oaia din gură. Dacă se ridica împotriva mea, îl apucam de falcă, îl loveam și-l omoram. 36 Așa a doborât robul tău leul și ursul; și filisteanul acesta necircumcis va fi ca unul dintre ei, căci a ocărât oștirea Dumnezeului celui viu!” 37 David a mai zis: „DOMNUL, care m-a izbăvit din gheara leului și din laba ursului, mă va izbăvi și din mâna acestui filistean!” Și Saul i-a zis lui David: „Du-te, și DOMNUL să fie cu tine!”

38 Saul l-a îmbrăcat pe David cu armura lui: i-a pus pe cap un coif de aramă și l-a îmbrăcat cu platoșa sa. 39 David și-a încins sabia peste armura lui, dar nu a reușit să meargă, căci nu încercase încă să meargă cu ele. Apoi David i-a zis lui Saul: „Nu pot să merg cu armura, căci nu sunt obișnuit cu ea.” Așa că David s-a dezbrăcat de ea. 40 Și-a luat toiagul în mână, și-a ales din vale cinci pietre netede și le-a pus în traista lui de păstor, în săculeț. Apoi, cu praștia în mână, s-a apropiat de filistean.

41 Filisteanul s-a apropiat puțin câte puțin de David, și omul care-i ducea scutul mergea înaintea lui. 42 Filisteanul s-a uitat și, când l-a zărit pe David, l-a privit cu dispreț, căci vedea un tânăr roșcovan și frumos la înfățișare. 43 Filisteanul i-a zis lui David: „Sunt eu câine, de vii la mine cu toiege?” Apoi filisteanul l-a blestemat pe David în numele dumnezeilor lui. 44 Filisteanul a adăugat: „Vino la mine, și am să dau carnea ta păsărilor cerului și fiarelor câmpului!” 45 David i-a zis filisteanului: „Tu vii împotriva mea cu sabie, cu lance și cu suliță, dar eu vin împotriva ta în Numele DOMNULUI Oștirilor, al Dumnezeului oștilor lui Israel, pe care le-ai ocărât! 46 Astăzi, DOMNUL te va da în mâinile mele, te voi doborî și-ți voi tăia capul; astăzi voi da păsărilor cerului și fiarelor pământului stârvurile taberei filistenilor! Și tot pământul va ști că există un Dumnezeu în Israel! 47 Și toată adunarea aceasta va ști că DOMNUL nu mântuiește nici prin sabie, nici prin suliță. A DOMNULUI este lupta și El vă dă în mâinile noastre!”

48 Când filisteanul a dat să iasă în întâmpinarea lui David, David s-a repezit pe câmpul de bătaie ca să dea piept cu filisteanul. 49 Și-a vârât mâna în traistă, a luat de acolo o piatră, a aruncat-o cu praștia și l-a lovit pe filistean în frunte; piatra i-a intrat în frunte și filisteanul a căzut cu fața la pământ. 50 David a fost mai tare decât filisteanul cu o praștie și o piatră; fără să fi avut o sabie în mână, l-a doborât pe filistean și l-a omorât. 51 David a alergat, s-a oprit lângă filistean, i-a luat sabia, scoțând-o din teacă, l-a omorât și i-a tăiat capul. Când au văzut filistenii că războinicul lor a murit, au luat-o la fugă. 52 Bărbații din Israel și din Iuda au scos chiote și i-au urmărit pe filisteni până în vale și până la porțile Ecronului. Filistenii răpuși au căzut pe drumul spre Șaaraim, până la Gat și Ecron. 53 Fiii lui Israel s-au întors de la urmărirea filistenilor și le-au jefuit tabăra. 54 David a luat capul filisteanului și l-a dus la Ierusalim, iar armele filisteanului le-a pus în cortul său.


Prima parte AICI.

Domnia lui Saul începe, oficial, în 1 Samuel 13. În textul ebraic nu se spune câți ani avea noul rege, de aceea Cornilescu (și nu doar el) a introdus o completare numerică (destul de rezonabilă). O evaluare atentă a narațiunii privitoare la Saul ne duce la concluzia că Saul trebuie să fi domnit mai bine de două decenii.

Regele nu se remarcă prin multe calități. Cea mai evidentă este priceperea în arta războiului. Saul a purtat lupte cu amoniții, filistenii, amaleciții, moabiții, edomiții și regii din Țoba.

Mai numeroase sunt cusururile sale, care îi vor atrage pieirea. Începutul declinului său începe în cap. 15. Punctul de cotitură este neascultarea poruncii de a extermina poporul amalecit, pedepsindu-l pentru un vechi atac mișelesc.

Saul aplică porunca parțial, dar se arată foarte încrezător în conduita sa: „Am păzit cuvântul Domnului” (15:13).

Foarte evidentă mi se pare o altă slăbiciune: teama de „opinia publică”. Regele israelit ilustrează perfect (în mod tragic) proverbul care spune că „frica de oameni e o cursă” (Prov. 29:25).

Chiar și când este confruntat cu adevărul, Saul se încăpățânează să afirme, ca mai toți miniștrii români, că „nu are ce să-și reproșeze”. Incapacitatea de a percepe corect realitatea îl face un lider slab. Prin contrast, David manifestă o acuitate (politică) mult mai mare.

Tot un indiciu al slăbiciunii de caracter este incapacitatea de a transmite în mod eficient voia lui Dumnezeu către popor. Saul nu prea reușește să-i mobilizeze pe oameni ori să-i facă să-l respecte ca lider.

Chiar și când i se spune verde în față că a fost lepădat de Dumnezeu, regele se cramponează de putere în mod jalnic (îl prinde pe Samuel de pulpana hainei), dându-ne nouă, cititorilor, motive suplimentare să fim convinși că își merită pe deplin sentința.

Îmbolnăvit de virusul puterii, regele încearcă totuși să forțeze mâna lui Samuel. Este disperat să salveze aparențele. În final, Samuel îi face această concesie. De milă? De silă?

Ultima parte a episodului „Saul și amaleciții” (din cap. 15) conține o tușă de ironie macabră. Samuel ocupă prim-planul, umbrind, cu dârzenia lui, silueta șovăielnică a regelui Saul, dispărut, practic, în decor. Poftit să vină mai aproape, Agag, regele amalecit, își imaginează că pericolul cel mare a trecut și nu face niciun fel de efort să-și ascundă buna dispoziție. După un scurt rechizitoriu, judecata divină se abate asupra lui. Ascuțișul sabiei lui Samuel pune în act cumplitul mandat divin de pedepsire a vrăjmașilor Domnului. Vom întâlni același tip de îndârjire oțelită, la o scară mult mai mare, în viața celui mai năprasnic dintre toți profeții: Ilie.

(Va urma)


[Continui seria despre nesimţire schimbând titlul, pentru a putea scrie neconstrâns de terminologia anunţată iniţial. Sunt în continuare convins că se pot scrie „teologii” mai puţin scorţoase decât cele cu care sunt obişnuiţi sistematicienii, dar consider nimerită o lărgire a etichetei sub care vin aceste gânduri nesistematizate].

1 Samuel 2:12. „Fiii lui Eli erau nişte oameni răi”. Verdict fără drept de apel. Totuşi, această afirmaţie ar merita o nuanţare. Termenul ebraic tradus prin „răi” este belîya’al, substantiv care trimite la lipsa lor de caracter sau de valoare. Mai nimerit ar fi probabil să spunem că erau nişte oameni „de nimic”. Nişte indivizi fără scrupule, obişnuiţi să paraziteze.

Traducerea grecească (Septuaginta) este chiar mai plastică: huioi loimoi. De la termenul loimos, care înseamnă „ciumă, plagă” s-a format adjectivul loimos, pentru a denumi caracterul cuiva care este o „nenorocire” pentru alţii. În engleză ar fi pestilent sau calamitous. Tradus liber, „Fiii lui Eli erau nişte ciume, nişte urgii, nişte năpaste”. Alegeţi sinonimul, după gust.

Urmează apoi explicaţia pentru această caracterizare: fiii lui Eli se înfruptă de tot ce le pică bine. Nu-şi refuză niciodată „o bucăţică bună”, expresie care trebuie interpretată în cea mai largă accepţiune. Căci, ne spune autorul biblic, se „leagă” nu doar de jertfele aduse de oameni, ci şi de femeile care slujesc la cort.

Îmblânzirea sacrului

Oare familiaritatea cu sacrul a fost cea care i-a făcut să se poarte într-un mod aşa de lipsit de scrupule? Este posibil. Au uitat că (vorba lui Mr. Beaver) „He’s wild you know. Not like a tame lion.” Nu-l cunosc pe Dumnezeu. Nu-l recunosc ca Dumnezeu.

Mă tem că genul de nesimţire al fiilor lui Eli se întâlneşte şi astăzi la unii prelaţi, mari şi mici, din diverse confesiuni. Fie că e vorba de feţe bisericeşti şpăgoase de pe fascinantele plaiuri mioritice, fie de teleevanghelişti de aiurea, care jupoaie auditoriul de parale pe diverse căi, care mai de care mai mieroase şi mai spirituale, esenţa este acolo: oameni cărora li s-a încredinţat o slujbă spirituală ajung să-i deturneze semnificaţia pentru a scoate foloase profund materialiceşti din ea.

Confuzii periculoase

Pare-mi-se că o asemenea atitudine e înlesnită şi de alţi factori: oamenii prea ajung să se confunde cu slujba lor. Dacă propăşirea Bisericii ajunge un summum bonum la care trebuie să contribui cu orice preţ, iar eu mă văd indispensabil atât Bisericii cât şi intereselor ei, s-ar putea să confund propăşirea Bisericii cu propăşirea mea personală. Convers, buna imagine a Bisericii s-ar putea să mă facă să accept muşamalizarea unor mizerii care ar trebui curăţate neîntârziat.

[Citeam cândva în Ascetica lui Stăniloae că un monah trebuie să rabde şi să se supună chiar şi când nu are dreptate, fiindcă pretenţia că ar deţine adevărul l-ar predispune către mândrie în raport cu superiorul său spiritual. Hm… Chestiunea e cu multiple tăişuri şi nu ştiu dacă autorul a fost conştient de potenţialul dezastruos al acestei prescripţii. Da, e înţelept ca uneori să taci chiar şi când ştii că ai dreptate, dar alteori este periculos sau chiar neindicat să taci când adevărul este trucat/trunchiat în mod josnic.]

Ogni abuso verrà punito

Nesimţirea lui Hofni şi a lui Fineas  a ajuns cunoscută întregului Israel. După ce a făcut înconjurul poporului, a ajuns şi la Eli. N-ar fi prima dată când tatăl (cleric) află ultimul despre isprăvile copiilor lui. În mintea unora, un anume verset biblic se traduce pesemne cu „să nu ştie dreapta despre învârtelile stângii”.

E drept că Eli şi-a mustrat fiii, dar fără prea mare convingere. Câteva întrebări retorice, fără niciun efect. Probabil fiii şi-au văzut mai departe de ale lor, fiindcă „babacul oricum e dus sau pe ducă”. Apoi a vorbit Dumnezeu. Tot cu întrebări retorice, dar şi cu un verdict necruţător: „Pentru că i-ai pus pe fiii tăi mai presus de Mine, neamul tău se va stinge acoperit de ruşine”.

Aceasta este posteritatea oricărui nesimţit: să-şi aducă aminte lumea de el numai pentru faptele lui nedemne, „pestilente” şi „calamitoase”.