Scriam într-o postare anterioară că raţiunea şi conştiinţa omului „natural” îmi apar învăluite într-o „pâclă” a insensibilităţii sau a nesimţirii. Şi totuşi, vinovăţia care s-a stârnit în Adam (sentimentul ruşinii) este mai degrabă semnul unei sensibilităţi, nu-i aşa?

Adam cel aşezat în lumina lui Dumnezeu şi-a pierdut echilibrul lăuntric, şi-a pierdut cumpătul, şi-a ieşit din matcă. Sentimentele lui Adam au scăpat de sub control. Adam descoperă în frică noul său stăpân. Această frică, dublată de o sensibilitate sporită, deşi dezechilibrată în sine, îl poziţionează totuşi corect în relaţia cu Dumnezeu? Cum ar arăta un Adam care a păcătuit şi care totuşi iese înaintea lui Dumnezeu sfidător şi obraznic, cam ca cei despre care auzim din când în când că aleg nudismul ca formă de protest în societăţile democratice occidentale?

(În paranteză fie spus: faptul că sunt posibile astfel de proteste în societatea occidentală mie îmi spune că am ajuns la antipozi faţă de sensibilitatea pe care încă o are Omul în Genesa. Nu că nuditatea n-ar fi fost prezentă şi în alte vremuri în societate [cazul Greciei antice], dar acolo era circumscrisă palestrei şi întrecerilor sportive. Occidentul modern şi-a pus deci poalele în cap mult mai sfidător şi nesimţit decât Grecia păgână).

Sensibilitatea lui Adam, de bună seamă, n-avea să ţină prea mult. Mediul din afara Grădinei este ostil şi îi smulge multă trudă. Arşiţa şi gerul i-au tăbăcit pielea. Din părtăşia cu Creatorul a rămas doar o amintire, ca săgetarea nostalgică a Bucuriei lui Lewis. Ne e dor şi nouă de liniştea unei Grădini. Aş spune că paradisul din imaginarul omenirii e inevitabil o Grădină, fiindcă de acolo am plecat.

Nesimţirea criminală

Păcatele părinţilor sunt pedepsite în părinţi. Insensibilitatea tatălui devine nesimţirea fiului.

Abel era păstor. Cain era plugar. Ca păstor (păstor, nu pastor!), ai şanse să-ţi păstrezi sufletul sensibil (dacă, desigur, eşti păstor bun). Asta fiindcă ajungi să simţi şi să suferi, fiindcă îngrijeşti făpturi plăpânde, fiindcă trebuie să le aperi şi uneori chiar să-ţi dai viaţa pentru ele. Dar dacă lucrezi un pământ blestemat, care te răsplăteşte cu spini şi pălămidă, s-ar putea să-ţi tăbăceşti nu doar palmele, ci şi sufletul. Spinii şi pălămida i-au tăbăcit sufletul lui Cain.

Cain e prototipul omului înverşunat împotriva existenţei, a lumii, a fratelui său, împotriva lui Dumnezeu. Nu întotdeauna i se citeşte posomorârea pe chip, dar Cel ce poate citi rărunchii ştie că şi sufletul lui e tot aşa.

Încrâncenarea lui Cain l-a desensibilizat, l-a nesimţit. Şi dacă inima s-a învârtoşat în suspiciune faţă de Dumnezeu şi de toate, ce mai poate face o mică săgeată sub forma unei întrebări: „Pentru ce ţi s-a posomorât faţa?”

Dumnezeu este întotdeauna generos: vino să judecăm (Come now, let us argue it out); Care e motivul încrâncenării tale?

Un avertisment: fiara pândeşte la uşă…

Dar Cain, care a petrecut prea mult timp în preajma plugului, şi-a înţepenit grumazul în nesimţire ca un animal de povară la jug. Nimic nu mai poate ajunge până la el. De la nesimţire la crimă nu e decât un pas. Şi tot aşa. Crimă cu impunitate. „Sunt eu oare păzitorul fratelui meu?”

Ce har să-i mai dai unui astfel de om?

Pribegia!

Sentinţa neodihnei este atât pedeapsă, cât şi o dovadă de clemenţă. Pribegia este poate cel mai potrivit mijloc prin care inima lui Cain ar mai putea fi salvată. Cu ce altceva poţi trata scleroza nesimţirii care a dus la crimă?


Parcurg din nou Geneza cu excelenta ei perspectivă asupra omului şi a relaţiei lui cu Dumnezeu. Istoria primordială a umanităţii, atât de marcată de tragism în esenţa ei, respiră totuşi de nădejde şi încrederea că Dumnezeu n-a abandonat neamul omenesc, chiar dacă adesea ne pare mai degrabă absconditus.

M-a intrigat totuşi modul în care se raportează la Dumnezeu descendenţii lui Adam. Ştim ce s-a întâmplat cu prima pereche de fraţi, Cain şi Abel. Întâiul născut face dovada unui caracter găunos (tiparul reapare în cartea Genesei: Ismael şi Isaac, Esau şi Iacov). Cain îl ucide pe Abel. Cel despre care Eva anunţase cu speranţă în glas: „Am dobândit un om de la Domnul” adânceşte spirala răului prin crimă şi devine el însuşi blestemat, condamnat să rătăcească în neodihnă. Cain devine astfel tatăl tuturor acelora pe care înverşunarea faţă de Dumnezeu îi face să fugă mereu departe de faţa Lui, încercând să lepede un zbucium pe care fuga de Dumnezeu nu poate decât să-l adâncească.

Între descendenţii lui Cain îl găsim pe Lameh. Un personaj despre care nu se spun multe, dar suficiente totuşi ca să-i putem creiona un portret. Lameh e personajul caracterizat de hybris, de ceea ce grecii antici numeau „nemăsură”. Lameh e omul sub semnul instinctului brut şi al patimii răzbunătoare. Instinctului îi dă curs când îşi mai ia o soţie. Patimii răzbunătoare îi dă curs când ucide un om care l-a rănit. Mai mult, nu-i e jenă să-şi pună în versuri crima. Ca un bun macho, găseşte că cel mai potrivit auditoriu pentru isprăvile sale vitejeşti sunt cele două soţii ale sale. Nemăsura se vede cel mai bine însă din disproporţia enormă pe care o introduce: „Cain va fi răzbunat de şapte ori, iar Lameh de şaptezeci de ori câte şapte”. Urmaşul lui Cain perverteşte principiul divin menită să garanteze siguranţa lui Cain într-un pretext pentru masacre şi hecatombe care îi măgulesc ambiţiile nelimitate. Unul dintre fii lui Lameh, Tubal-Cain, ajunge artizan şi făureşte unelte de aramă şi fier. Celui ce e conştient de moştenirea violentă pe care o poartă în gene Tubal-Cain nu-i e greu să-şi imagineze că de pe nicovala lui vor ieşi curând şi săbii, nu doar fiare de plug şi cosoare.

Acesta este primul Lameh: purtătorul unei moşteniri întunecoase, caracterizate de trufie, violenţă şi sete de răzbunare. Există însă şi un alt Lameh. Despre el însă într-o viitoare postare.


În dragoste nu este frică; dragostea desăvârşită izgoneşte frica; de aceea, cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste, pentru că frica presupune pedeapsa.

Genesa 3. Una dintre temele proeminente ale relatării are de-a face cu teama de Divinitate şi dorinţa de ascundere. Episodul este construit de aşa natură încât înfăţişează apropierea treptată a lui Dumnezeu de cei doi, ascunderea lor printre pomii din Grădină şi întrebarea pe care Creatorul o adresează omului, ca un ecou care ajunge prin istorie până la fiecare dintre noi: „Unde eşti?”

Cei doi au păcătuit. Ca cititori care asistă din exterior la drama consumată, ştim bine asta. Dumnezeu însă pare să nu ştie. Desigur, pare doar, fiindcă prin această ignoranţă asumată încearcă să cunoască împreună cu omul ceea ce trebuie cunoscut despre abaterea de la porunca dată. Nu avem de-a face cu o intrare intempestivă în scena unde s-a consumat răzvrătirea. S-ar spune că Dumnezeu alege să menajeze ruşinea celor doi.

Întrebarea „Unde eşti?” nu este, aşa cum credea Marcion, scriitorul heterodox din secolul al II-lea, expresia unei ignoranţe de facto, caracteristice unei zeităţi limitate, ci prima întrebare dintr-un dialog în care Dumnezeul cel Viu, omniscient, îl invită pe omul vinovat să-şi exploreze starea. „În răcoarea zilei” (sau „în adierea brizei”) ar putea însemna momentul înserării. În amurgul care anunţă lunga noapte hibernală a omenirii, Dumnezeu îl cheamă pe om să conştientizeze continentul teribil al răului către care s-a deschis în mod liber, pierzând totodată libertatea.

Modul în care se prezintă Dumnezeu în această relatare i-a intrigat pe anumiţi comentatori. Între ei, şi pe Marcion, amintit mai sus, datorită trăsăturilor excesiv de umane aplicate lui Dumnezeu. Ce fel de zeitate transcendentă este aceasta, dacă se plimbă prin grădină în căutarea omului, iar zgomotul apropierii sale, ori glasul său, îl fac pe om să se ascundă? Avem, fără-ndoială, de-a face cu una dintre multele cazuri în care Dumnezeu se acomodează înţelegerii omeneşti atât de neaşteptat, încât scandalizează sensibilităţile celor care au pretenţia ca Dumnezeu să se prezinte numai în conformitate cu aşteptările lor.

În cel mai sumbru ceas al omenirii primordiale, Dumnezeul atotputernic nu se revelează nici ca „foc mistuitor”, nici „topind munţii ca ceara” prin manifestarea puterii sale, nici mânios ca atunci când a fost în stare să-şi reverse mânia asupra propriului Templu. Prezenţa sa este lipsită de manifestările grandioase pe care le vom întâlni în alte pasaje din Biblie.

Acum, când plămada ieşită din mâinile sale s-a răzvrătit, Dumnezeul cel viu nu simte nevoia să-şi reafirme autoritatea în mod despotic, aruncând de sus fulgere şi trăsnete ca Zeus asupra titanilor rebeli. Dimpotrivă, tocmai deoarece cunoaşte starea jalnică a protopărinţilor umanităţii, se apropie de ei cu acel calm al celui ce ştie deja totul.

(Va urma)