Despre episodul de la Marea Tiberiadei am scris într-o altă postare. De trei ori s-a lepădat Petru. De trei ori i se cere acum să-şi mărturisească iubirea. „Mă iubeşti mai mult decât ceilalţi?” Întrebarea pe care i-o adresează Isus ar putea fi citită şi altfel: „Susţii în continuare că mă iubeşti mai mult decât ceilalţi?”

Deşi unii comentatori supralicitează distincţia dintre verbele phileo si agapao, folosite in dialogul dintre Isus şi Petru, ea este nesemnificativă, fiindcă Sf. Ioan le foloseşte practic interschimbabil.

În locul unui declaraţii năvalnice, un răspuns timid: „Da, Doamne, tu ştii că te iubesc.” Când ştim că suntem failibili şi că ne-am trădat promisiunile (Eu îmi voi da viaţa pentru tine…) nu ne mai putem sprijini declaraţia pe nimic credibil. Nu ne mai rămâne decât să facem un ultim apel smerit la cunoaşterea Celui care ne ştie mai bine decât ne cunoaştem noi înşine.

Cu doar câteva zile înainte, Mântuitorul cunoscuse adâncimea iubirii lui Petru şi i-o revelase şi lui. Acum celui lepădat i se dă ocazia să-şi proclame din nou iubirea. În inima Apostolului, focul iubirii creşte vulcanic (Când a auzit că Domnul este pe mal, Petru a coborât în grabă din corabie, venindu-i în întâmpinare), dar teama de eşec îl face să pună frâu declaraţiilor pripite. Ştii că te iubesc. Ştii că te-am iubit, chiar dacă în practică am eşuat. Iubesc! Ajută lipsei mele de iubire!

Fiecare proclamare a iubirii atrage după sine încredinţarea repetată a mandatului de slujitor. Dacă mă iubeşti, vei avea grijă de turma mea. Când întrebarea lui Isus persistă, ea devine dureroasă, fiindcă străbate toate cotloanele sufletului până acolo unde nimic nu mai poate fi ascuns. În faţa întrebării sfredelitoare a lui Isus, Petru se pleacă smerit. „Tu toate le ştii.” Acceptarea că Isus ştie totul echivalează cu o cedare a suveranităţii sale, a dreptului de a-şi mai conduce singur viaţa. Ce ai putea să-i spui Celui ce ştie totul? Ce ai putea să-i arăţi Celui ce vede totul?

Dialogul dintre Isus şi Petru este un exerciţiu de transparenţă în care ar trebui să ne angajăm cu toţii din când în când. Când nu mai avem nimic de ascuns în relaţia cu Isus, putem să stăm în sfârşit liberi în faţa lui, chiar dacă amintirea neputinţelor noastre încă ne doare.

Întâlnirea finală dintre Isus şi Petru este întâlnirea celui din urmă cu Adevărul necruţător. Dar nu cu acel adevăr de care ai vrea să fugi (Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos), ci cu acel adevăr dureros pe care îl iubeşti pentru că îţi guvernează viaţa şi te atrage mereu către el, chiar şi când l-ai lepădat vremelnic în chip ruşinos. Abia atunci Adevărul devine Suveran – acea realitate care ia sub autoritatea ei întreaga persoană umană.

Acest ultim adevăr, suveran, i se revelează lui Petru în cuvintele: „Când erai mai tânăr, singur te încingeai şi mergeai unde voiai…” Vremea independenţei lui Petru a fost vremea tinereţii lui, a impetuozităţii şi iniţiativelor în nume propriu. Va veni însă şi o vreme a neputinţei, când va realiza că nu este stăpân peste propriul destin. Mâinile se vor întinde pentru a purta traversa crucii. Atunci Petru va merge „unde nu va voi”. Nu va dori martirajul, dar va avea parte de el, proslăvindu-l astfel pe Dumnezeu. Perspectiva care altădată îl paralizase va deveni acum o realitate glorioasă.

După ce i-a vorbit astfel, Isus i-a zis: „Vino după mine”. După cum spunea Dietrich Bonhoeffer într-o carte tulburătoare, întreaga viaţă a lui Petru stă între două chemări:

În trei rânduri îi aţine harul calea lui Petru, un singur har descoperit în trei moduri diferite; era harul care îi aparţinea lui Hristos, nu unul pe care ucenicul şi l-a atribuit singur. Era acelaşi har al lui Hristos care l-a făcut pe ucenic să lase totul de dragul uceniciei, care a produs în el acea mărturisire pe care lumea întreagă o va fi socotit blasfematoare, care l-a chemat pe Petru cel necredincios într-o ultimă părtăşie a martiriului şi astfel i-a iertat toate păcatele. În viaţa lui Petru, harul şi ucenicia sunt îngemănate indisolubil. El a primit harul care costă scump.


Iarăşi Ioan 13. Masa întreruptă de actul spălării picioarelor continuă. La finalul episodului, Hristos le reaminteşte că trebuie să ia pildă şi ei; robul nu poate fi exceptat de la acele detalii pe care stăpânul le împlineşte fără ezitare.

Rostind aceste cuvinte, Mântuitorul are prilejul să constate că de fapt cele spuse nu se aplică tuturor. La masă cu el se găseşte unul care va trăda în modul cel mai josnic (după cum sugerează expresia „a ridicat călcâiul”). Desigur, orice trădare e josnică, dar josnicia are nuanţele ei, iar în cazul de faţă, când vine din partea unui apropiat, nu poate să nu-l tulbure pe Isus. Probabil că această dezvăluire aluzivă (cf. Ps. 41:9) a trecut pe lângă ucenici fără ca ei s-o înţeleagă, de aceea este reluată explicit câteva versete mai jos: „Adevărat, adevărat vă spun: unul dintre voi mă va vinde!” Acum ucenicii schimbă priviri nedumerite. Numai ucenicul preaiubit află de la Isus identitatea trădătorului. La scurt timp, Iuda se ridică şi pleacă în noapte. (Oamenii au iubit mai mult întunericul, fiindcă faptele lor…).

Isus le spune ucenicilor că va fi cu ei încă puţină vreme, apoi va pleca, iar acolo unde merge ei nu pot veni. Ca de obicei, Simon Petru se simte dator să ceară lămuriri: „Doamne, unde te duci?”. Răspunsul lui Isus probabil îl descumpăneşte şi mai mult: „Acolo unde merg eu tu nu mă poţi urma acum, dar mă vei urma după aceea.”

La ce fel de „urmare” se referă Mântuitorul? Lui Petru i se pare că niciun obstacol nu-l poate împiedica să vină după Isus, oriunde ar fi nevoie, drept pentru care întreabă: „De ce nu pot să te urmez acum? Îmi voi da viaţa mea pentru tine!” [În greacă „viaţa” apare la început: „Viaţa mea pentru tine mi-o voi da”]. Petru este gata (cel puţin aşa crede) să-l urmeze pe Domnul până la moarte, de aceea se întreabă de ce nu-l poate urma pe Hristos, indiferent unde îl va duce acest drum.

Răspunsul Mântuitorului este lucid şi tulburător: „Viaţa ta o vei da pentru mine? Adevărat, adevărat îţi spun: nu va cânta cocoşul până nu te vei lepăda de mine de trei ori.” Altfel spus: „Tu, cel care crezi că vei putea să-ţi dai viaţa pentru mine, mă vei tăgădui în această noapte în mod repetat. Până să se facă ziuă, te vei fi lepădat deja de trei ori (i.e. în cel mai solemn mod cu putinţă).”

Pentru Apostol, noaptea aceasta trebuie să fi fost cea mai teribilă din întreaga sa viaţă. În mai puţin de un ceas, i s-au spus nişte adevăruri bulversante, necruţătoare, teribile. Înainte ca să se fi încheiat noaptea, va ajunge să invoce blesteme (anathematizein, Marcu 14:71) peste sine, ca să-i convingă pe slujitorii Marelui Preot că nu-l cunoaşte pe Hristos.

Şi totuşi, nu se poate spune că n-a dorit să-şi respecte promisiunea. În grădină a scos sabia şi a tăiat urechea lui Malhos. De asemenea, după ce Isus a fost prins şi legat, „Petru îl urma pe Isus” (Ioan 18:15). L-a urmat până în casa lui Ana, socrul Marelui Preot. La început s-a lepădat fiindcă probabil nu i s-a părut nimic în neregulă să-şi ascundă identitatea, negând „de formă” legătura lui cu Isus. Apoi Isus primeşte o palmă din partea unui aprod. O palmă peste obrazul Mântuitorului şi o lovitură năucitoare în creştet pentru Simon Petru. Probabil acea palmă l-a spulberat pe Apostol. Următoarele întrebări ale slujitorilor n-au făcut decât să strângă ochiurile plasei. Lepădarea lui Petru n-a mai fost „de formă”. A fost lepădarea vehementă a unui om îngrozit, care-şi vede nimicite visurile. Strigătul cocoşului înainte de răsărit a sfâşiat văzduhul, ţintuindu-l pe Ucenic cu acea realitate înspăimântătoare: lepădarea s-a produs întocmai cum anunţase Mântuitorul.


Dintre ucenici, cel mai bine îl cunoaştem pe Simon Petru. Probabil e decanul de vârstă, fiindcă îşi permite să vorbească adesea în numele celorlalţi. Are tot felul de iniţiative (bune şi rele), iar firea lui impulsivă uneori îl face să fie pe val, iar alteori să se afunde (la propriu).

Uneori e sceptic, ca atunci când Isus le cere ucenicilor să arunce mrejele în mare, pentru a pescui. Deşi nu este ireverenţios (fiindcă Isus are deja un oarecare prestigiu social) îşi îngăduie să-l prevină subtil pe învăţător că specialitatea lor e pescuitul, după cum a lui este învăţătura (Toată noaptea ne-am chinuit şi n-am prins nimic.) Totuşi, statutul (de inferior) oblige! „La cuvântul tău voi arunca mreaja”. Când mrejele aruncate stau să se rupă, maestrul-pescar îşi dă seama că încă mai are multe de învăţat. Realizează că are de-a face cu un personaj neobişnuit, care ştie şi poate mai multe decât ar sugera exteriorul. Când eşti atât de aproape de cineva care îţi cunoaşte autosuficienţa şi scepticismul (drapate, desigur, sub aparenţa unor obiecţii respectuoase), şi care ţi le răstoarnă cu mărinimie şi graţie, ce mai poţi spune? Te simţi inadecvat şi mărunt. Sau un mare păcătos şi-l implori pe Necunoscut să plece, ca să poţi respira, să fii „tu însuţi”, cu defectele şi păcatele tale.

Numai că Necunoscutul nu pleacă. Necunoscutul îi spune „Nu te teme. De acum înainte vei ‛prinde’ oameni” [În paranteză fie spus, câţi oameni n-aţi întâlnit care fac din recunoaşterea păcatului propriu o justificare pentru a rămâne departe de Dumnezeu?]

Învăţătorul îl anunţă pe Simon că mai are de învăţat. Că îl aşteaptă o chemare mai înaltă. Că urmează schimbări majore. Transformarea lui Petru va fi radicală. Iar procesul va presupune şi descoperirea unor adevăruri necruţătoare.

Suntem la Cezareea lui Filip, la Banias, într-o zonă infuzată de păgânism. Într-un asemenea context, departe de Ierusalim (centrul religiei iudaice), Mântuitorul le pune ucenicilor o întrebare despre identitatea sa (Cine spun oamenii că sunt Eu?). Oamenii au răspunsuri multiple (Ioan Botezătorul, Ilie, Ieremia, unul dintre profeţi). Dar ei, ce cred ei? Petru ţâşneşte cu răspunsul: „Tu eşti Hristosul, fiul Dumnezeului celui Viu.” Este o mărturisire de mare curaj, la care este imposibil să ajungi intuitiv. Cu adevărat, nu „carnea şi sângele” i-au descoperit lui Petru acest fapt. În gândirea semitică, expresia „carnea şi sângele” denumeşte persoana umană (mai ales din perspectiva limitărilor şi neputinţelor ei). Nu un muritor i-a revelat lui Petru această idee, nici propria lui intuiţie, ci Dumnezeu din cer. (Nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât Tatăl…). Ferice de Petru, fiindcă sursa revelaţiei sale nu este una pământească. Urmează celebrele cuvinte de învestitură: „Tu eşti Petru, şi pe această piatră…”.

Câteva versete mai jos, aflăm că Hristos începe să le vorbească despre suferinţa, moartea şi învierea sa. La auzul unui asemenea mesaj, Petru ia din nou iniţiativa. Îl trage deoparte pe Isus şi îi spune: „Să te ferească [Dumnezeu], Doamne! Aşa ceva nu ţi va întâmpla!

Este acum momentul ca Petru să ia cunoştinţă de un adevăr necruţător, şi anume că el, cel învestit cu o responsabilitate uriaşă („Ţie îţi voi da cheile împărăţiei”), a devenit acum nu o piatră în edificiul lui Dumnezeu (Biserica), ci o piatră de poticnire (skandalon), în calea lui Mesia. Replica „Pleacă [înapoia mea], Satan!” seamănă izbitor de mult cu cea din Mat. 4:10, când Isus îi spune Ispititorului: „Pleacă, Satan! Este scris…”. În contextul de faţă, Petru este pus „la locul lui” („după Mine”). Intervenţia lui este respinsă în mod dur, fără menajamente. După cum scria Denis de Rougemont într-o carte celebră, „într-o zi Biserica a fost calificată drept a fi ‛Satana’ de către Isus Însuşi. Aceasta a fost la câteva clipe după însăşi constituirea ei, şi în însăşi persoana celui pe care Isus o alcătuise: Apostolul Petru.”

[P.S. Pe site-ul Humanitas, printr-o eroare a webdesignerului, cartea lui Denis de Rougemont este asociata cu o coperta de DVD (un documentar BBC despre feline!) Nu este deci coperta adevărată! E drept că Diavolul răcneşte ca un leu, dar nici chiar aşa! 🙂 ]


Orice postare care aduce în discuţie problema „fraţilor” lui Isus ar trebui probabil să înceapă cu elucidarea statutului lor. Ce sunt de fapt? Veri (primari), cum spun teologii ortodocşi? Copiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară, cum spun cei mai mulţi teologi catolici? Sau copiii biologici ai lui Iosif şi ai Mariei, cum spun toţi teologii protestanţi şi unii teologi catolici? M-am ocupat de această problemă într-un referat de vreo 30 de pagini (ca parte a tezei de doctorat) şi ceea ce pot spune cu siguranţă este că „ipoteza verilor” este practic imposibil de apărat. E greu de explicat aici motivele acestei „imposibilităţi”. Curioşii vor putea citi cândva teza, dacă Dumnezeu ne va ţine pe toţi în viaţă încă vreo 2-3 ani. Să trecem la subiect. Estimp, prin ‘fraţi’ protestanţii pot înţelege ‘copiii Mariei şi ai lui Iosif’, iar catolicii pot înţelege ‘copiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară’. Ortodocşii să nu se supere, fiindcă nu ştiu încă ce pot înţelege ei, deşi ţin mult să aflu. 🙂

Capitolul 7 din Ioan. Isus se află în Galileea. Se apropie Sărbătoarea Corturilor, ultimul mare festival al anului agricol, după strângerea recoltelor de struguri şi măsline. Festivalul este marcat de regulă printr-un pelerinaj la Ierusalim, dar Mântuitorul rămâne în continuare în nordul ţării, fiind conştient că autorităţile au făcut din El un „marked man” şi că urmăresc să-l omoare. În acest context, fraţii lui îi spun: „Pleacă de aici, şi du-Te în Iudea, ca să vadă şi ucenicii tăi lucrările pe care le faci.” Nu este clar de la bun început la care „ucenici” se referă fraţii lui Isus. La ucenicii (adepţii) din cercul lărgit (precum cei care se botează în 4:1 pentru a dezerta în 6:60)? Sau la ucenicii din cercul celor 12? Probabil la cei din prima categorie. În orice caz, lui Isus i se recomandă să meargă la Ierusalim şi să facă acolo băi de mulţime şi spectacol, pentru a-şi consolida imaginea în ochii „electoratului”. În opinia fraţilor lui Isus, „viaţa e în altă parte”, după cum tot ei spun: „Nimeni care caută să devină cunoscut nu lucrează în taină. Dacă faci acestea, atunci arată-te lumii!”

Fraţii lui Isus nu erau specialişti în PR, dar stăpâneau totuşi principiile elementare. Păcat însă că nu credeau în „brandul” pe care încercau să-l promoveze (Căci nici fraţii lui nu credeau în El, strecoară într-o paranteză autorul evangheliei). Fără îndoială, fraţii lui credeau în capacitatea lui de a face minuni. Dar îşi imaginau că Hristos vrea să devină un personaj politico-religios de mare succes. Soluţiile propuse pentru dobândirea celebrităţii seamănă suspect de mult cu cele recomandate de Ispititorul în Mat. 4:5-7 (când cu proba „săriturii de pe Templu”). Fraţii credeau, dar nu cum trebuie, deci „nu credeau”.

Cum răspunde Isus unei astfel de propuneri? Într-un mod care dă în vileag superficialitatea concepţiilor fraţilor lui (la acel moment) despre El: „Pentru mine încă nu este momentul potrivit, dar vouă orice moment vă este propice.” Hristos nu poate urma decât calendarul Tatălui Său. Pentru El, totul converge spre „ceasul” glorificării (răstignirea). Acesta este momentul central al istoriei. Metoda „succesului”, este crucea, care va polariza în jurul ei întreaga istorie (Şi când voi fi înălţat [răstignit] voi atrage la mine pe toţi oamenii).

Fraţii lui Isus nu sunt sensibili la călăuzirea Tatălui. Pentru ei, fiecare moment e o „oportunitate”. De aceea lumea nu-i poate urî. Pe Isus însă îl urăşte, fiindcă El mărturiseşte că lucrările ei sunt rele. Lumea, pe care Dumnezeu a iubit-o atât de mult, îl urăşte pe Fiul lui. Îl urăşte în principal fiindcă spune adevărul. Adevărul despre nelegiuirile ei fără număr. Îl urăşte fiindcă îl percepe ca pe un corp străin. După cum şi este, fiindcă vine „de sus”.

Pe fraţii lui Isus lumea nu-i poate urî. Şi totuşi, „lumea iubeşte ce este al ei”. Pe ucenici, pe cei ce cred, îi urăşte, fiindcă nu sunt din lume. E tragic când lumea te urăşte, dar e infinit mai tragic când te iubeşte.

Adevărurile spuse de Isus fraţilor lui sunt necruţătoare. Fiindcă atunci nu credeau în El (aveau să creadă după înviere). Dacă însă ne mulţumim doar să fim uluiţi de necredinţa fraţilor lui Isus, înseamnă că n-am înţeles încă rostul relatării (şi al cărţii). Scopul nu este să ne facă să ne simţim bine când vedem că alţii sunt mai necredincioşi decât noi, ci să ne examinăm pe noi înşine în lumina ei. Dar toate acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi şi crezând să aveţi viaţă. Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut.


Prea adesea mi-e dat să-i aud pe unii oameni vorbind despre Isus ca şi când acesta ar fi fost nimic mai mult decât un învăţător „contracultural” (un hippie avant la lettre) itinerant care ne invită să lăsăm deoparte grijile zilei de azi, preocuparea pentru îmbrăcăminte şi hrană şi să trăim ca fraţi în cadrul unei împărăţii „aflată în inimi”, în care „you are ok, I am ok, everbody is ok” etc.

Când citesc Biblia, găsesc un alt Isus, mult mai complex, care adesea are de spus ceva incomod celor din jur. Un Isus care a declarat „Eu sunt Adevărul” şi „Eu am venit să mărturisesc despre adevăr”. În consecinţă, m-am hotărât să postez o serie de reflecţii despre modul lui Hristos de a se raporta la cei apropiaţi (părinţi, fraţi, prieteni), la păcătoşi notorii sau la oameni extrem de morali (cel puţin în ochii lor), la autorităţi (religioase sau temporale) şi la mulţimi.

Ceea ce mă frapează la Isus este luciditatea, capacitatea de a spune lucrurilor pe nume, de a atrage atenţia interlocutorului asupra unei grave incongruenţe şi seninătatea care adesea însoţeşte discursul.

La 12 ani, de Paşte, Isus merge la Ierusalim, alături de părinţi, prieteni, vecini. După zilele de sărbătoare, grupul de pelerini pleacă spre Galileea. Părinţii lui străbat cale de o zi până să-şi dea seama că Isus lipseşte. Crezuseră că este alături de ceilalţi membri ai grupului. Fac cale întoarsă (încă o zi) şi îl găsesc în Templu, în dialog cu învăţătorii care sunt uimiţi de sagacitatea lui. Maria şi Iosif rămân consternaţi. Mama lui îi pune o întrebare în care se citeşte reproş şi anxietate: „Copile, de ce te-ai purtat astfel cu noi. Iată că eu şi tatăl tău te-am căutat cu mare nelinişte!”

Răspunsul lui Isus este semnificativ: „De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” Mama lui îi reproşează că ea şi Iosif (tatăl lui „adoptiv”) l-au căutat plini de îngrijorare. Isus le spune că îngrijorarea este gratuită. Ar fi trebuit să ştie unde se află: în casa Tatălui său. De fapt, în original nu se foloseşte cuvântul „casă”, ci apare o expresie oarecum eliptică („în cele ale tatălui meu”) al cărei sens ar putea fi „în treburile/interesele Tatălui meu”. Evident, în acest caz, „cele ale Tatălui” se referă la Templu.

Lui Isus i se spune: „s-ar fi cuvenit să te conformezi aşteptărilor noastre, ale părinţilor tăi pământeşti”. În replică, Isus spune: „se cuvinte să mă conformez aşteptărilor Tatălui meu, iar voi ar fi trebui să ştiţi asta”.

Evanghelistul Luca strecoară discret precizarea că părinţii lui n-au înţeles spusele lui. E întâia oară când ni se spune că Hristos nu este înţeles. Şi totuşi, pentru ca nu cumva cititorul să rămână cu o impresie falsă, că Isus este un răzvrătit, un răzgâiat şi un mofturos (cum se întîmplă cu acei copii talentaţi care ştiu că sunt talentaţi şi exploatează din plin situaţia), evanghelistul mai spune: „şi le era supus”. Adevărul nu trebuie să conducă la rebeliune. Adevărul poate merge mână în mână cu ascultarea şi respectul.

(Luca 2:41-52)