Luca 22. Suntem în preajma Paştelui. Isus se retrage cu ucenicii pentru a sărbători evenimentul eliberator din robia egipteană (pe care îl va redefini din perspectiva jertfei sale iminente) şi pentru a le da ultimele învăţături. Lui Petru i se pune în vedere că Diavolul i-a cerut pe ucenici să-i cearnă ca grâul. Imaginea unei site care se mişcă violent în procesul cernerii este foarte sugestivă pentru zguduirile de care vor avea parte ucenicii. Inutil să mai precizăm, Petru îşi anunţă intenţia de a-l urma până la moartea pe Isus. Imediat priveşte vestea că se va lepăda de trei ori.

Imediat textul trece la o altă idee. Versetul 35 inaugurează simbolic o nouă perioadă în viaţa ucenicilor. În anii cât a fost cu ei, prezenţa Învăţătorului a fost girantul vizibil al unei condiţii speciale, de relativ confort (pentru Palestina sec. I): Când v-am trimis fără pungă (de bani), fără traistă şi fără sandale, n-aţi dus lipsă de nimic, nu-i aşa? Aşa e. În ciuda faptului că au pornit la drum fără provizii, nu le-a lipsit nimic.

Acum însă vremurile s-au schimbat. Urmează o etică a „tribulaţiei”: Cine are o pungă, să o ia, cine are o traistă, de asemenea; şi cine n-are sabie, să-şi vândă mantaua şi să-şi cumpere o sabie. Îndemnurile lui Isus anunţă simbolic necesitatea „ieşirii din cuib”. Punga cu bani (legată la brâu) şi desaga purtată în spate epitomizează foarte bine aşternerea la drum. Care este însă rolul sabiei? Sabia scurtă pe care o purta călătorul cu el constituie şi ea un element necesar călătoriilor de durată. Şi totuşi, ucenicii nu vor călători practic nicăieri până la învierea lui Isus. Călătoria lor nu este una teritorială. Este mai degrabă una de ordin „spiritual” (urmează o perioadă dificilă şi au nevoie să-şi încarce „bateriile”, cum am spune astăzi în limbaj modern).

Aşadar, Isus nu recomandă la propriu cumpărarea de săbii. A cumpăra o sabie înseamnă, la modul simbolic, o înarmare minimă în vederea unei lupte defensive. Exprimând în alte cuvinte îndemnul Mântuitorului, am putea spune: „În curând nu voi mai fi cu voi. Veţi continua drumul fără ca eu să mai fiu în preajma voastră. De aceea veţi fi ca nişte oameni care au nevoie de toate resursele de care pot dispune, pentru a putea face faţă pericolelor care pândesc în drumul lung care le stă înainte. Aveţi nevoie de toate resursele sufleteşti şi spirituale în călătoria spirituală pe care o veţi începe atunci când voi fi luat din mijlocul vostru.”

Ca pentru a le da un indiciu suplimentar despre ce are să urmeze, Isus le spune că va împărtăşi soarta celor fără de lege. Există o necesitate de ordin divin care a rânduit toate aceste evenimente. Se face chiar referire clară la profeţia din Isaia 53:12 (El a fost socotit în rândul celor fără de lege).

Răspunsul ucenicilor arată că mesajul a trecut pe deasupra capetelor lor. Nu e întâia dată când învăţăceii se opresc la litera cuvintelor şi pierd din vedere mesajul din substrat. Crezând că Isus le cere să se înarmeze în mod fizic pentru nişte pericole fizice, se precipită cu binecunoscuta replică: „Doamne, iată aici două săbii!”. Dar Isus pare deja împăcat cu ideea că acum ucenicii sunt incapabili să-l înţeleagă. De aceea le spune scurt: „Este destul!” Şi n-ar fi exclus ca ucenicii să fi înţeles: „Două săbii ne sunt suficiente pentru drum”. În fapt, intervenţia care curmă oferta lor inoportună, ar putea fi tradusă cu: „Veţi înţelege la vremea cuvenită!”


Despre episodul de la Marea Tiberiadei am scris într-o altă postare. De trei ori s-a lepădat Petru. De trei ori i se cere acum să-şi mărturisească iubirea. „Mă iubeşti mai mult decât ceilalţi?” Întrebarea pe care i-o adresează Isus ar putea fi citită şi altfel: „Susţii în continuare că mă iubeşti mai mult decât ceilalţi?”

Deşi unii comentatori supralicitează distincţia dintre verbele phileo si agapao, folosite in dialogul dintre Isus şi Petru, ea este nesemnificativă, fiindcă Sf. Ioan le foloseşte practic interschimbabil.

În locul unui declaraţii năvalnice, un răspuns timid: „Da, Doamne, tu ştii că te iubesc.” Când ştim că suntem failibili şi că ne-am trădat promisiunile (Eu îmi voi da viaţa pentru tine…) nu ne mai putem sprijini declaraţia pe nimic credibil. Nu ne mai rămâne decât să facem un ultim apel smerit la cunoaşterea Celui care ne ştie mai bine decât ne cunoaştem noi înşine.

Cu doar câteva zile înainte, Mântuitorul cunoscuse adâncimea iubirii lui Petru şi i-o revelase şi lui. Acum celui lepădat i se dă ocazia să-şi proclame din nou iubirea. În inima Apostolului, focul iubirii creşte vulcanic (Când a auzit că Domnul este pe mal, Petru a coborât în grabă din corabie, venindu-i în întâmpinare), dar teama de eşec îl face să pună frâu declaraţiilor pripite. Ştii că te iubesc. Ştii că te-am iubit, chiar dacă în practică am eşuat. Iubesc! Ajută lipsei mele de iubire!

Fiecare proclamare a iubirii atrage după sine încredinţarea repetată a mandatului de slujitor. Dacă mă iubeşti, vei avea grijă de turma mea. Când întrebarea lui Isus persistă, ea devine dureroasă, fiindcă străbate toate cotloanele sufletului până acolo unde nimic nu mai poate fi ascuns. În faţa întrebării sfredelitoare a lui Isus, Petru se pleacă smerit. „Tu toate le ştii.” Acceptarea că Isus ştie totul echivalează cu o cedare a suveranităţii sale, a dreptului de a-şi mai conduce singur viaţa. Ce ai putea să-i spui Celui ce ştie totul? Ce ai putea să-i arăţi Celui ce vede totul?

Dialogul dintre Isus şi Petru este un exerciţiu de transparenţă în care ar trebui să ne angajăm cu toţii din când în când. Când nu mai avem nimic de ascuns în relaţia cu Isus, putem să stăm în sfârşit liberi în faţa lui, chiar dacă amintirea neputinţelor noastre încă ne doare.

Întâlnirea finală dintre Isus şi Petru este întâlnirea celui din urmă cu Adevărul necruţător. Dar nu cu acel adevăr de care ai vrea să fugi (Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos), ci cu acel adevăr dureros pe care îl iubeşti pentru că îţi guvernează viaţa şi te atrage mereu către el, chiar şi când l-ai lepădat vremelnic în chip ruşinos. Abia atunci Adevărul devine Suveran – acea realitate care ia sub autoritatea ei întreaga persoană umană.

Acest ultim adevăr, suveran, i se revelează lui Petru în cuvintele: „Când erai mai tânăr, singur te încingeai şi mergeai unde voiai…” Vremea independenţei lui Petru a fost vremea tinereţii lui, a impetuozităţii şi iniţiativelor în nume propriu. Va veni însă şi o vreme a neputinţei, când va realiza că nu este stăpân peste propriul destin. Mâinile se vor întinde pentru a purta traversa crucii. Atunci Petru va merge „unde nu va voi”. Nu va dori martirajul, dar va avea parte de el, proslăvindu-l astfel pe Dumnezeu. Perspectiva care altădată îl paralizase va deveni acum o realitate glorioasă.

După ce i-a vorbit astfel, Isus i-a zis: „Vino după mine”. După cum spunea Dietrich Bonhoeffer într-o carte tulburătoare, întreaga viaţă a lui Petru stă între două chemări:

În trei rânduri îi aţine harul calea lui Petru, un singur har descoperit în trei moduri diferite; era harul care îi aparţinea lui Hristos, nu unul pe care ucenicul şi l-a atribuit singur. Era acelaşi har al lui Hristos care l-a făcut pe ucenic să lase totul de dragul uceniciei, care a produs în el acea mărturisire pe care lumea întreagă o va fi socotit blasfematoare, care l-a chemat pe Petru cel necredincios într-o ultimă părtăşie a martiriului şi astfel i-a iertat toate păcatele. În viaţa lui Petru, harul şi ucenicia sunt îngemănate indisolubil. El a primit harul care costă scump.