Plesu

Adevărul a făcut recent o „masă rotundă” cu Pleşu. Între altele, invitatul este întrebat despre Dan Puric. Pleşu răspunde, ca de obicei, savuros. Mai jos câteva fragmente. Tot interviul AICI, de unde am preluat şi fotografia.

Domnul Dan Puric a ieşit din sfera [actoriei, n.n.] unde este cu adevărat competent, înalt competent. A făcut un sindrom de guru. Părerea mea sinceră este că el nu este pregătit pentru acest rol, din două motive. Unu: se simte indecent de bine în el, iar asta se vede din mica pompă profetică a discursului. Doi: n-are cultură suficientă, iar asta se vede din modul cum dă citate. Citatul este nemilos. Felul cum citezi te dezbracă. Regula e să nu citezi mai mult decât citeşti.

[…]

Domnul Puric recurge frecvent, atât cât l-am urmărit, la nume, probleme şi concepte despre care  nu are decât o informaţie de dicţionar, sau din auzite. Nu poţi scoate din pălărie, una-două, pe Toma din Aquino, pe Ambroise Paré, sau pe Platon, dacă nu ai avut cu ei un comerţ cât de cât consistent. Eu unul nu înţeleg de ce face asta domnul Puric. În termeni creştini, i-aş vorbi de „slavă deşartă”: vrea să pară altceva decât este.

La cât e de inteligent şi de angajat spiritual, aş fi aşteptat să-l văd mai smerit, mai aproape de discursul unui mărturisitor decât de acela al unui gânditor amator. Dar mai e ceva: domnul Puric a adoptat o strategie pedagogică riscantă. Când vrei să educi pe cineva, nu începi prin a-l flata. Dacă vrei ca cineva să înveţe ceva, nu-i spui mereu că n-are nimic de învăţat. Or, domnul Puric încurajează un soi de legendarizare arbitrară a naţiunii, din care rezultă că ea frizează desăvârşirea. Atunci la ce bun s-o mai dăscăleşti? Suntem unici, persecutaţi de tot mapamondul, singurii creştini adevăraţi, speranţa lumii, gloria speciei! Asta e gândire de tip Becali. Domnul Puric n-ar trebui să facă posibile asemenea analogii.


Ioan 14. S-au spus deja adevăruri necruţătoare (…te vei lepăda de mine de trei ori). Urmează încurajări (Să nu vi se tulbure inima), dar şi noi mustrări. De această dată este rândul lui Filip. Filip, cel care, plin de entuziasm, îl anunţă pe Natanael că l-a găsit pe Mesia. Fără să fie descurajat de scepticismul prietenului său, îl invită „să vină şi să vadă”. Tot Filip este cel pe care Isus îl pune la încercare înainte de înmulţirea pâinilor. Şi tot Filip este cel căruia nişte greci cu simpatii faţă de iudaism îi cer să intermedieze o întâlnire între ei şi Isus.

Acum Hristos vorbeşte despre plecarea la Tatăl şi le spune: Ştiţi unde mă duc şi ştiţi şi calea într-acolo. Cu o sinceritate dezarmantă (tipică, de altfel), Toma pare să ridice din umeri: Nu ştim unde te duci… Cum putem şti calea într-acolo?

Toma spune că nu ştie calea. Ca o ironie, Calea se află chiar în faţa lui: Eu sunt Calea… (În paranteză fie spus, Evanghelia după Ioan este plină de ironie, când vine vorba de personaje care cred că ştiu şi de fapt nu ştiu, şi de personaje care nu ştiu, deşi realitatea stă cât se poate de clar în faţa lor).

Urmează o declaraţie care îi pune pe ucenici într-o lumină nu prea grozavă: Dacă m-aţi cunoaşte, l-aţi cunoaşte şi pe Tatăl meu. Şi de-acum încolo îl veţi cunoaşte; şi l-aţi şi văzut. Nu prea e sigur că până acum ucenicii l-au cunoscut cu adevărat pe Isus. Aşa poate fi înţeleasă remarca Mântuitorului. Există loc însă şi pentru optimism: De-acum încolo îl veţi cunoaşte; şi l-aţi şi văzut!

Cât de ciudat! Până acum, Evanghelia a accentuat în repetate rânduri că nimeni nu l-a văzut pe Tatăl! Se spune asta în Prolog (1:18), se spune în 5:37, se repetă în 6:46. Iar acum, fără preaviz, suntem puşi în faţa faptului împlinit! Ucenicii l-au şi văzut!

Remarca lui Filip dovedeşte că ucenicul nu poate să digere cele anunţate: Doamne, arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns! În chiar clipa în care Isus îi spune (subtil): „Deja l-ai văzut pe Tatăl, pentru că m-ai văzut pe Mine”, un ucenic cere noi demonstraţii! S-ar spune că în Evanghelia după Ioan personajele sunt caracterizate de o incapacitate fundamentală de a înţelege. Aproape fără excepţie, sunt pe un cu totul alt fus orar!

Din acest motiv, reproşul care urmează este justificat şi necruţător: De atâta vreme sunt cu voi, şi nu m-ai cunoscut, Filipe? Iată că poţi să fii cu Isus de atâţia ani şi esenţialul să treacă pe lângă tine. Evanghelia este onestă. Dureros de sinceră în privinţa capacităţilor ucenicilor de a-l înţelege pe Mântuitorul. Trebuie să-i judecăm aspru pe ucenici, fiindcă judecându-i pe ei, ne judecăm de fapt pe noi înşine. În fiecare dintre ucenicii entuziaşti, dar nepricepuţi şi zăbavnici cu inima, trăieşte de fapt câte un ucenic al vremurilor noastre.

Ceea ce Filip ar fi trebuit să realizeze fără dificultate este acum exprimat în mod clar de Isus: Cine m-a văzut pe mine a văzut pe Tatăl. Aşadar, cum zici tu: „Arată-ne pe Tatăl”?

Întrebările lui Isus nu se opresc aici. Probabil Filip, lăsând privirile în jos, primeşte mustrarea cu faţa aprinsă de ruşine. El, ucenicul care l-a găsit pe Cel anunţat de Moise şi Profeţi, încă nu a cunoscut cum se cuvine.

Am speculat un pic asupra obrajilor îmbujoraţi ai lui Filip. Textul nu spune nimic despre reacţia lui. De fapt, evanghelistul arareori ne dezvăluie reacţiile personajelor sale. E o decizie înţeleaptă. Sub masca lor trăim noi toţi, într-un fel sau altul. Prin urmare, contează prea puţin ce a simţit Filip. Important este mai degrabă ce simţim noi atunci când, prin comportamentul şi vorbele noastre, arătăm că, deşi îl urmăm pe Isus de atâta amar de vreme, îl cunoaştem de fapt atât de puţin.