Despre dezacordurile din Cornilescu am mai scris.

Joi, pe când se citea textul pentru ora de rugăciune din Coloseni 2, am fost deturnat de la năzuințele mele duhovnicești de un anacolut din versetul 2:19.

Spre nefericirea mea, textul mi s-a înfipt în minte ca o așchie. Genul de așchie pe care n-o pot scoate decât prin cercetarea atentă a problemei. (Ce să facem, sesizarea greșelilor de limbă nu este la liberă alegere).

Evident, neavând textul grec la îndemână, n-am putut să mă edific pe loc asupra chestiunii.

Acum am găsit răgazul de a face autopsia originalului, care nu are probleme.

Structura se prezintă după cum urmează:

SB + P + 4 participii[1] + SB + 2 participii[2] + P

„Very neat”, cum ar spune americanul.

(SB) μηδεὶς  ὑμᾶς (P) καταβραβευέτω
θέλων ἐν ταπεινοφροσύνῃ καὶ θρησκείᾳ τῶν ἀγγέλων,
ἃ ἑόρακεν ἐμβατεύων,
εἰκῇ φυσιούμενος ὑπὸ τοῦ νοὸς τῆς σαρκὸς αὐτοῦ,
καὶ οὐ κρατῶν τὴν κεφαλήν,
ἐξ οὗ πᾶν (S) τὸ σῶμα (διὰ τῶν ἁφῶν καὶ συνδέσμων ἐπιχορηγούμενον καὶ συμβιβαζόμενον)
(P) αὔξει τὴν αὔξησιν τοῦ θεοῦ.

În românește, problema e cu al patrulea participiu (ou kraton), care este tradus de Cornilescu prin „și nu se ține strâns”. Logic ar fi fost să fie redat prin „neținându-se”, ori „fără a se ține”.

Dacă eliminăm circumstanțialele de după verbul principal („să nu răpească”), rămânem cu următoarea frază:

„Nimeni să nu vă răpească premiul alergării … și (cine?) nu se ține strâns…”

 18 (SB) Nimeni (P) să nu răpească premiul alergării,

făcîndu-şi voia lui însuşi printr-o smerenie şi închinare la îngeri,

amestecîndu-se în lucruri pe cari nu le-a văzut,

umflat de o mîndrie deşartă, prin gîndurile firii lui pămînteşti,

19 şi (Cine?) nu se ţine strîns de Capul din care tot (SB) trupul, (hrănit şi bine închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor), îşi (P) primeşte creşterea pe care i -o dă Dumnezeu.
Sintaxa din Segond este corectă:

Qu’aucun homme, sous une apparence d’humilité et par un culte des anges,
ne vous ravisse à son gré le prix de la course,
tandis qu’il s’abandonne à ses visions
et qu’il est enflé d’un vain orgueil par ses pensées charnelles,
sans s’attacher au chef,
dont tout le corps, assisté et solidement assemblé par des jointures et des liens, tire l’accroissement que Dieu donne.


[1] θέλων, ἐμβατεύων, φυσιούμενος, οὐ κρατῶν

[2] ἐπιχορηγούμενον, συμβιβαζόμενον