Spuneam în postarea precedentă că în urma sesizărilor mele, Bogdan Mateciuc şi-a modificat conţinutul pagini web cu informaţii (multe dintre ele eronate) despre Dumitru Cornilescu.

Anul acesta, cu mai mult timp în urmă, i-am scris în legătură cu o condiţionare teologică de ordin eschatologic: traducerea expresiei greceşti chilia ete (din Apoc. 20) prin „mii de ani” în versiunile ortodoxe recente ale Bibliei.

Am studiat în amănunt această problemă într-un capitol al tezei mele de doctorat şi pot afirma cu deplină siguranţă că versiunile ortodoxe moderne traduc greşit (tendenţios) acest verset. Traducerea corectă a secvenţei chilia ete din Apocalipsa 20 este „o mie de ani”.

Redau mai jos câte ceva din corespondenţa mea cu Bogdan Mateciuc. Iată ce-i scriam pe 4 aprilie 2011:

Ceea ce spuneţi despre „miile de ani” din Apocalipsa este aberant. Am scris în teza de doctorat pe acest subiect. Vă trimit mai jos concluziile secţiunii în care am vorbit despre „ta chilia ete” (mia de ani).

Traducerea secvenţei (tachilia etē în tradiţia biblică românească

Până la apariţia Nt. 1979, secvenţa ta chilia etē a fost tradusă, indiferent de spaţiul confesional în care s-a făcut traducerea, prin „o mie de ani”. Nt. 1979, la a cărui revizuire au participat C. Corniţescu, Ioan Mircea, Nicolae Petrescu şi Dumitru Radu, este singurul Nou Testament cunoscut care traduce secvenţa (tachilia etē prin „mii(le) de ani”, în toate cele şase versete: 20:2 „mii de ani”; 20:3 „miile de ani”; 20:4 „mii de ani”; 20:5 „miile de ani”; 20:6 „mii de ani”; 20:7 „miilor de ani”.

Textul Nt. 1979 a fost inclus în Bibl. 1982 (şi apoi în toate ediţiile sinodale tipărite până la data publicării acestei cărţi). Modificarea pe care o semnalăm pare motivată de polemicile teologice cu grupările milenariste din România care insistă asupra unei interpretări literale a capitolului 20 din Apocalipsa. Această explicaţie a fost confirmată autorului prezentei lucrări şi de către un membru al comisiei de revizuire a Nt. 1979 (este vorba de C. Corniţescu).

O traducere încă şi mai ciudată găsim în Anania. Textul propus de el este unul „eclectic”, în sensul că în 20:2 şi 20:4 se foloseşte „o mie de ani”, iar în celelalte versete „miile de ani”. Spre deosebire de celelalte traduceri, întâlnim aici şi o explicaţie, în glosă la versetul 20:2:

„Ca în tot cuprinsul Apocalipsei, există cifre şi numere cu valoare simbolică […] care nu exprimă cantităţi sau raporturi determinate. Numărul 1000 simbolizează o perioadă foarte lungă sau o cantitate foarte mare (aşa cum o foloseşte şi limbajul popular în expresiile: „Să trăieşti o mie de ani!”, sau „Ţi-am spus-o de o mie de ori”). Că este aşa – şi aplicând o traducere foarte riguroasă – o dovedeşte faptul că în versetele 3, 5, 6, şi 7 textul original grecesc foloseşte expresia tà hília éte = miile de ani”, un plural care nu mai lasă loc îndoielii. Interpretarea literală – ca şi traducerile neglijente – au dat naştere multor confuzii şi rătăciri, precum vechiul hiliasm şi mai noul milenarism.”

Într-adevăr, textul grecesc folosit de Anania ca referinţă (GNT3, 1975), are chilia etē în 20:2 şi 20:4, şi ta chilia etē în celelalte versete, cu precizarea că în cazul v. 6 articolul ta este pus între croşete, ca semn că prezenţa lui în manuscrisul original al Apocalipsei este incertă. Dincolo de acest detaliu, înţelegem că, potrivit diortositorului, articolul ta este cel care modifică sensul numeralului (de la „o mie” la „miile de ani”). Dar o astfel de concepţie este nu doar contrară regulilor gramaticale, ci şi logicii textului. Deşi pretinde că realizează o traducere „foarte riguroasă”, în realitate V. Anania dovedeşte o neglijenţă similară celei pe care o acuză la ceilalţi.

Prin acest mod de a traduce secvenţa (tachilia etē, versiunile ortodoxe ale Bibliei din ultimele trei decenii (Nt. 1979–Bibl. 2008) par să fie unice, judecate în contextul mai larg al tradiţiei biblice europene. Consultarea de către noi a peste cincizeci de versiuni (în limbile engleză, franceză, germană sau italiană), cu ajutorul programului BibleWorks 8.0, ne face să credem că „miile de ani” pe care le regăsim în Bibliile ortodoxe româneşti reprezintă o creaţie filologică pur românească, fără echivalent în alte tradiţii biblice europene.

(În paranteză fie spus, am mai scris pe blog despre acest subiect AICI şi AICI).

Dacă vă imaginaţi că argumentaţia doctă din această secţiune l-a convins pe Bogdan Mateciuc, vă înşelaţi.

Corespondentul meu nu vrea să ştie nici de exegeză, nici de logică, nici de faptul că vreme de 300 de ani, în româneşte s-a tradus prin „o mie de ani”, până să vină ingeniosul teolog Ioan Mircea cu năzdrăvănia „miilor de ani”, preluată apoi în mod naiv şi de Bartolomeu Anania.

Ce răspunde aşadar, B.M. (pe 5 aprilie)?

Sursa principala de informare pe care am folosit-o pentru termenii din neogreacă e o ediţie bilingvă neogreacă-engleză. Nu am linkul la îndemană acum.

Referitor la mia de ani, ceea ce spuneţi despre Anania e superficial şi neserios pentru statura indicată de titlul dvs. academic. Venind însa la termeni, în aceeaşi ediţie pe care o am, alcătuită de englezi protestanţi cel mai probabil, ei traduc întâi cuvânt cu cuvânt textul grecesc şi scriu „miile de ani” ca dedesubt să scrie în topica engleză corect „mia de ani”! O schimbare care nu este explicată în nici un fel. Se admite că textul grecesc vorbeşte de mii de ani, însa ei traduc „mia de ani”.

Ce i-am răspuns partenerului meu de dialog, care crede că NT a fost scris în neogreacă (de ce nu la Fălticeni?!), aflaţi în a treia parte a acestei serii.

(Va urma)


Am rămas tot la Apocalipsa 20. Lectura acestui capitol în principalele traduceri ale NT în limba română scoate la iveală tot soiul de aspecte interesante privind competenţa, mai mică sau mai mare, a celor care au făcut revizuiri. Pe alocuri întâlneşti şi ciudăţenii. Prezint mai jos câteva.

––––––––––––

1688. Biblia de la Bucureşti

v. 4 Şi văzuiu […] sufletele celor dărâmaţi pentru mărturia lui Iisus.

Ce utilizare interesantă a verbului „a dărâma”. Termenul grecesc înseamnă „decapitaţi” (cu securea). Astăzi, „a dărâma” e folosit în cu totul alt sens. După cum se poate vedea, limba evoluează destul de rapid.

v. 10. […] iazerul de foc şi de iarbă pucioasă.

Aş fi foarte curios să înţeleg cum au ajuns editorii BB să traducă to theion, „sulf, pucioasă”, cu iarbă pucioasă. În orice caz, e interesant că avem şi în actualitate un fel de „iarbă” care poate face viaţa un iad.

––––––––––––

1795. Biblia de la Blaj, tradusă de Samuil Micu.

v. 8 Şi va ieşi să înşeale neamurile […] a cărora număr e ca arena (a) mării.

Sub influenţa Vulgatei, Samuil Micu foloseşte un termen latinesc, (h)arena, care înseamnă nisip. Prin extensie, termenul a ajuns să denumească şi locul acoperit cu nisip unde se purtau luptele între gladiatori sau unde se ţineau întrecerile (arena sportivă). În sens medical, arena poate denumi şi pietrele la rinichi.

v. 9 Şi s-a pogorât foc de la Dumnezeu din ceriu şi i-au mâncat pre ei.

Verbul katesthio însemnă într-adevăr a mânca, dar în urechea unor oameni moderni folosirea lui în acest sens sună straniu. Interesant este că folosirea sinonimului „a mistui” (folosit atât la propriu, a mistui mâncarea, cât şi în extensia lui metaforică, mistuit de foc) nu pune probleme.

10. Şi diiavolul, cel ce înşăla pre ei, s-au trimis în cuptoriul cel de foc şi de piiatră pucioasă.

Nu ştiu de unde a scos Micu echivalentul „cuptoriul cel de foc”, aici şi în v. 14 şi 15. Termenul limne tou pyros nu poate fi tradus decât prin „lac/iaz/iezer)de foc”. Vulgata are stagnum, „apă stătătoare, lac, iaz”. Uneori, stagnum e folosit şi cu sensul de „piscină, bazin”. Dar cuptor?! Poate că „de vină” sunt pasajele din evanghelii care vorbesc despre „cuptorul de foc”.

––––––––––––

1897. Noul Testament al lui N. Nitzulescu

v. 12 Şi fură judecaţi morţii din cele scrise în cărţi potrivit cu lucrurile lor.

Nitzulescu traduce de regulă bine. Cum de totuşi aici a folosit „lucruri” în loc de „fapte” (ta erga)? Beats me!

––––––––––––

1944. Biblia sinodală Nicodim Munteanu

v. 4 […] care nu se închină fiarei, nici chipului ei, şi nu primiseră scrisoarea pe fruntea lor şi pe braţul lor.

Nicodim Munteanu are tot soiul de ciudăţenii în traducerea lui. Aici, semnul fiarei (to charagma) a devenit o „scrisoare” în toată regula.

––––––––––––

1968. Biblia sinodală

v. 14 Apoi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc.

Revizorii ediţiei sinodale au înlocuit „lacul” cu un „râu”. Sper că nu s-au gândit la Styx când au făcut asta.


staniloae

De câteva zile m-am apucat să sap la rădăcina motivelor care i-au făcut pe unii traducători ortodocşi să redea secvenţa „chilia ete” (o mie de ani) prin „mii de ani” (NT 1979, Biblia 1982-88 şi retipăririle ei, până de curând). Mă refer la cele 6 versete din Apocalipsa 20 unde apare „mileniul”, străvechiul măr al discordiei între teologi „a-”, „pre-” sau „postmilenişti”.

[Fac precizarea că, deşi penticostalii sunt, prin tradiţie, milenişti „puri şi duri”, înclin mai degrabă spre o concepţie amilenistă, fiindcă sunt de părere că literalismul aplicat Apocalipsei 20 creează probleme hermeneutice serioase.]

Cunoscut şi sub numele de hiliasm, milenismul (sau milenarismul) a fost monedă teologică intens circulată în primele veacuri. Ulterior a fost abandonată de Părinţii Bisericeşti, revenind în actualitate după Reformă.

Nu sunt un specialist în istoria doctrinelor, dar câte ceva am mai aflat cu această ocazie. M-am dus, bunăoară, la Dogmatica părintelui Stăniloae. Stupoare! În volumul 3 al lucrării sale teologul reuşeşte performanţa curioasă de a polemiza cu hiliasmul pe şase pagini, fără nicio referire la capitolul 20 din Apocalipsa ori la scriitorii bisericeşti care au adoptat această concepţie!

În privinţa scriitorilor bisericeşti timpurii, dogmaticianul face totuşi o excepţie şi menţionează într-o notă de subsol (via Althaus) că Irineu a fost hiliast. Un cititor neavizat al subcapitolului ar putea rămâne cu impresia că hiliasmul este o concepţie eminamente protestantă. Să exemplificăm:

„Sectele care o susţin nu se mulţumesc numai cu fericirea duhovnicească a vieţii spirituale, ci doresc cel puţin pentru un răstimp de o mie de ani, anterior aceleia, o fericire mai apropiată de cea posibilă în lume” (p. 391).

Vezi şi:

„Învăţătura aceasta n-a fost reluată numai de unele secte, ci şi de o serie de teologi protestanţi, ca de pildă de Coccejus, Bengel, Ottinger, Merken, I. Th. Beck, Auberlen, R. Rothe, Martensen, Hoffmann, Delitzsch, Frank etc.” (p. 391).

Cum oare este posibil să-ţi tratezi cititorii în asemenea manieră? Adică să pretinzi că hiliasmul este „al sectelor” (eventual şi al Sf. Irineu, într-o notă obscură) şi să refuzi atât o luptă dreaptă cu textul din Ap. 20, cât şi o trecere în revistă a mileniştilor timpurii? Această trunchiere a istoriei şi a datelor ei reale pur şi simplu mă uluieşte. Nu e prima dată când Dogmatica lui Stăniloae are acest efect „sideral” asupra neuronilor mei.

Trasând doar câteva repere, în linia interpretării literale (mileniste) a cap. 20 se înscriu Papias, Irineu, Iustin Martirul, Irineu, montaniştii (între care şi Tertullian, cu primele sale scrieri din perioada montanistă), Hippolit de Roma, Methodiu de Olimp, Victorin de Pettau, Lactanţiu, Nepos de Arsinoe, Augustin (în scrierile sale timpurii), Commodian.

Tabăra antimileniştilor este la fel de bine reprezentantă: Origen, Dionisus al Alexandriei, Tertullian (în ultimele sale scrieri), Ieronim, Eusebiu, Augustin (scrierile târzii), Ticonius, Oecumenius şi Andrei de Cezareea (sec. VI).

Două articole care ar putea fi citite cu folos pe tema hiliasmului sunt:

Brian E. Daley, „Chiliasm”, în Routledge Encyclopedia of Early Christianity, Routledge, 1999, p. 238-240.

J. Massyngbaerde Ford, „Millenium” în Anchor Bible Dictionary, vol. 4.