Odată cu vizita pastorului penticostal Cristian Ionescu la Universitatea Baptistă „Emanuel” și la Biserica baptistă cu același nume, din Oradea (vezi AICI), urmată de vizita prof. univ. dr. Paul Negruț la Biserica Elim din Chicago (vezi AICI), relațiile dintre baptiști și penticostali intră într-o nouă constelație, a unei concordii și a unei frățietăți pe care, până de curând, din pricina puținei mele credințe, nu le socoteam posibile.

Cei a căror memorie istorică o întrece pe cea a unui peștișor auriu de acvariu își amintesc că în mod tradițional relațiile dintre cele două confesiuni au fost foarte tumultuoase. Penticostalismul s-a dezvoltat în România erodând prezența baptistă (Gheorghe Bradin a fost el însuși baptist înainte de a experia prezența Duhului de o manieră care i-a schimbat teologia), fapt care a dat naștere unor polemici înverșunate. E suficient să citim în diagonală presa confesională evanghelică a anilor ’30 și ’40 ca să ne dăm seama de stilistica dialogului din acea vreme.

Având atuul unei istorii mai îndelungate pe plaiurile românești, mișcarea baptistă a avut și un avans cărturăresc în virtutea căreia a privit-o cu superioritate pe mezina familiei neoprotestante din România. La rândul ei, aceasta n-a ratat ocazia de a-și critica sora mai mare, pentru ceea ce socotea a fi rigiditate, încremenire, uscăciune, dogmatism și, mai ales, carență de Duh.

Spiritul vechilor polemici interconfesionale nu s-a stins complet după Revoluție, ci a continuat să mocnească în ciuda înființării Alianței Evanghelice, organism decorativ din gama celor care arată minunat pe hârtie și care au avantajul de a induce membrilor confortul psihologic pe care îl resimte pacientul supus la experimentele medicale cu substanțe „placebo”.

Colegii mei mai vârstnici de la ITP au amintiri foarte intense din vremea în care examenele de licență erau susținute în fața unor comisii formate din profesori de la Institutul Teologic Baptist. Venerabilul profesor Ioan Bunaciu, navigator temerar și iscusit printre periculoasele Scila si Caribda ale perioadei comuniste, nu rata ocazia să-l picteze pe Gheorghe Bradin în termeni pe care mă sfiesc să-i reproduc într-un text public. În plus, studenții care îndrăzneau să abordeze teme „sensibile” (de pneumatologie) se înfățișau înaintea necruțătoarei comisii (cesaționiste) cu infinit mai multă sfială decât afișase regina Estera, eroina cărții biblice cu același nume, în timpul audienței la Ahașveroș

Ultimul episod care a clătinat stabilitatea fragilei corăbioare neoprotestante din România a fost incidentul „Străjerii”. Din gurile vulcanilor care au început atunci să pufăie cu năbădăi, de o parte și de alta a faliei doctrinare create de Iosif Țon, au ieșit în final nu doar fumuri toxice care au făcut o vreme greu respirabilă blogosfera evanghelică, ci și cenușa înecăcioasă a unei încrâncenări din alt ev teologic.

Mai nou, contrar previziunilor celor mai sceptice, phoenixul ecumenismului intraevanghelic pare să fi înviat din propria cenușă, odată cu strângerea legăturilor de către doi lideri evanghelici români cunoscuți. Evenimentul este de natură să surprindă, cunoscută fiind intransigența doctrinară a protagoniștilor acestei evoluții insolite. Intransigența pastorului Cristian Ionescu am simțit-o în câteva rânduri suflându-mi năprasnic în ceafă, în postări care metamorfozau în proiecte doctrinare gigantești și acaparatoare ceea ce în fapt erau simple și umile păreri personale pe care le expusesem pe blog, în chestiuni asupra cărora Cultul Creștin Penticostal îngăduie (deocamdată) o sănătoasă și robustă libertate de reflecție și de interogație.

Pastorul Cristian Ionescu sugerează el însuși că vizita sa iese din tipare: „Unii ar putea chiar să ridice întrebări cu privire la prezența unui pastor penticostal  într-o instituție cu identitate prevalent baptistă. Adevărat, sunt diferențe de doctrină, dar nu ne despart.” Cred că autorul acestor rânduri este primul penticostal care afirmă că diferențele de doctrină nu-i despart pe baptiști de penticostali. Impresia mea a fost toată vreme că Gheorghe Bradin și mica lui comunitate de credincioși s-au despărțit de biserica baptistă fiindcă diferențele s-au dovedit ireconciliabile.

Mai onestă și mai pragmatică ar fi adoptarea unui „ecumenism de catifea”, adică o declarație de tipul: „Da, există diferențe de doctrină ireductibile care ne despart, dar care nu ne împiedică să colaborăm. Avem deosebiri ireconciliabile, din perspectiva praxisului pneumatologic, dar mai numeroase sunt convingerile care ne unesc, decât diferențele care ne despart”. Altminteri, puțin lipsește să ajungem să credem că pastorul Cristian Ionescu se pregătește să-l invite pe pastorul prof. univ. dr. Paul Negruț nu doar la un dineu de fundraising pentru Universitatea Emanuel, ci și la o seară de botezuri cu Duhul Sfânt în biserica pe care păstorește.


Prima partea a textului AICI.

Ne considerăm fraţi, dar ne tolerăm şi convieţuim vrând-nevrând

Pentru Adrian Mateaş, cea mai masivă erezie din creştinismul actual este mişcarea carismatică, ai cărei „părinţi fondatori” sunt penticostalii. Secţiunea care tratează acest subiect se întinde pe 3 pagini şi dă la iveală o rană care în aparenţă încă nu s-a vindecat. „Probabil că cei mai afectaţi de penticostalism au fost baptiştii, în România acest lucru fiind de notorietate”. „Vrând-nevrând, noi baptiştii convieţuim cu ei şi, mai mult sa mai puţin, ne tolerăm reciproc şi ne considerăm fraţi creştini”.

Afirmaţia de mai sus spune că pe de o parte ne tolerăm (deh, ce să facem, n-avem de ales) şi pe de altă parte că „ne considerăm fraţi”. Dacă ne tolerăm şi convieţuim „vrând-nevrând”, înseamnă că „înfrăţirea” de care vorbim e de paradă. Nu cunosc decât un singur factor care îi face pe oameni să se tolereze reciproc şi să convieţuiască „vrând-nevrând” – politica. Adică tocmai factorul deplâns mai sus de preopinentul meu. Citatul arată că, dacă e adevărat că „politica nu garantează acurateţe religioasă”, nu e mai puţin adevărat că politica nu garantează nici „înfrăţire religioasă”.

Păstrând metafora familiei, dar schimbând termenii, întreb: ce-aţi spune despre trăinicia unei căsnicii dacă soţii ar spune: „Ne considerăm soţ şi soţie, dar ne tolerăm reciproc şi convieţuim vrând-nevrând”?

Fraţi creştini, dar totuşi eretici!

Contradicţia mai mare stă la rând, căci, după ce am aflat că suntem toleraţi cu măsură, aflăm de fapt că suntem eretici deviaţi de la Scriptură. Citez:

Noi, baptiştii nu spunem ca penticostalii nu au Duhul Sfânt. Ei pot să-l aibă sau pot să nu-l aibă. Dar noi îi suspectăm pe penticostali că au mai multe duhuri şi din păcate, acestea sunt duhuri rătăcitoare, care nu vin de la Dumnezeu. Noi credem că penticostalii, în felul cum susţin doctrina despre Duhul Sfânt, au devenit eretici, deviaţi de la interpretarea corectă a Sfintei Scripturi, cu consecinţele cele mai grave în ce priveşte mântuirea sufletului.

De fapt, lucrurile sunt mai nuanţate. Penticostalii care n-au avut experienţa penticostală definitorie (vorbirea în limbi) sunt încă baptişti, potrivit autorului, iar cei care au avut-o au deviat la modul practic de la Scriptură şi îşi periclitează mântuirea.

Problema e încă şi mai complicată de faptul că „penticostalii se întâlnesc, în eroare, cu ortodocşii, la doctrina mântuirii”. Ar fi fost mai rău dacă se întâlneau în „semipăgânism”, dar şi aşa e destul de rău, nu?

Slăbiciunea de fond a argumentaţiei pastorului Mateaş este că nu se întâlneşte nicicum (nici măcar tangenţial) cu mărturisirea de credinţă a Cultului Penticostal sau cu vreo lucrare teologică scrisă de un penticostal. De unde a aflat autorul scrisorii că „penticostalii fac din vorbirea în limbi condiţie şi dovadă a mântuirii” n-avem să aflăm probabil niciodată.

„Beneficiul îndoielii”?

Citind scrisoarea în cauză, începusem să-mi pierd nădejdea. Mă şi vedeam osândit la talpa iadului, cu tot soiul de eretici, ori poate în limb, cu „semipăgâni” virtuoşi ca Jaroslav Pelikan, maica Teresa ori Chesterton (pe care de bună seamă Ortodoxia sa nu l-a putut scuti de pedeapsă), când aflu că ni se acordă totuşi „beneficiul” îndoielii.

Desigur, fusese lansată bănuiala că penticostalii sunt animaţi de „duhuri rătăcitoare”, dar nu deznădăjduiţi! „Se poate dovedi medical şi ştiinţific că acest fel de manifestări ţin aproape în totalitate de psihicul uman şi manifestarea propriului duh al persoanei în cauza, fără intervenţia unor duhuri exterioare. Dacă un om vrea, cu tot dinadinsul, să spună cuvinte fără să-şi folosească mintea, suspendându-şi, temporar, facultăţile raţionale, lăsându-se pradă unui sentimentalism religios, poate obţine aşa ceva, fără ca să fie posedat nici de Duhul Sfânt şi nici de Diavolul.”

Nu ştiu ce rezultă când sunt întrunite condiţiile de mai sus, dar ştiu ce rezultă când cineva scrie cuvinte fără să-şi folosească suficient mintea, suspendând parţial facultăţile raţionale şi lăsându-se pradă unui romantism religios!

Declaraţia de la Berlin 1909

Pastorul Mateaş nu se întâlneşte defel nici cu Declaraţia de la Berlin, pe care n-a înţeles-o, fiindcă probabil n-a citit-o, preluând despre ea informaţii la mâna a doua sau a treia. Căci iată ce scrie:

Crestinii evanghelici din Germania, au observat bine si judicios acest fenomen si au mentionat în „Declaratia de la Berlin” din anul 1909, când s-au dezis public si oficial de penticostali, ca întreaga ratacire este cauzata de un „duh de jos”. Penticostalii si carismaticii de mai târziu au facut mare caz, de asta, cu multa suparare, însa verdictul pus de baptistii si evanghelicii germani înca de la începutul miscarii penticostale, este adevarat si destul de blând. Ei nu au spus ca este produs de un „duh de dedesupt” (adica demonic) ci un „duh de jos” (adica uman). Supararea penticostalilor este ca ei tin, mortis, ca este un „duh de sus” (adica divin).

Afirmaţia e falsă. Prin „duh de jos” (von unten) evanghelicii germani au înţeles „demonic”. Redau mai jos art. b al declaraţiei şi traducerea în română:

b) Die sogen. Pfingstbewegung ist nicht von oben, sondern von unten; sie hat viele Erscheinungen mit dem Spiritismus gemein. Es wirken in ihr Dämonen, welche, vom Satan mit List geleitet, Lüge und Wahrheit vermengen, um die Kinder Gottes zu verführen. In vielen Fällen haben sich die sogen. „Geistbegabten” nachträglich als besessen erwiesen.

b) Aşa numita mişcare penticostală nu este de sus, ci de jos; ea are multe simptome în comun cu spiritismul. Lucrează în ea demoni care, conduşi de Satan cu şiretenie, amestecă minciuna şi adevărul, ca să-i amăgească pe copiii lui Dumnezeu. În multe cazuri aşa-zisele „daruri ale Duhului” s-au dovedit ulterior posedări.

Ceea ce pastorul Mateaş nu ne mai spune este că în 1996 s-au făcut primii paşi de reconciliere între penticostali şi evanghelicii germani. Declaraţia de la Kassel nu a vindecat complet ostilităţile, dar a dus la clarificarea unor neînţelegeri. Poziţia bisericilor penticostale în Germania este încă fragilă. Despre asta ne-ar putea spune cititorii blogului care cunosc lucrurile din interior.

Modestia Duhului Sfânt

Între teologumenele emise de pastorul Mateaş se numără următoarea:

Duhul Sfânt, măcar că este Dumnezeu, este modest şi se supune cercetării omeneşti, pentru că aşa a decis Dumnezeu, potrivit cu Epistola lui Ioan: „Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; etc.

Mergând pe firul ideii, putem adăuga: „Dacă Duhul Sfânt a citit complimentul pe care i l-a făcut autorul scrisorii, mai mult ca sigur nu s-a putut abţine să nu roşească de modestie!”

Aş putea continua aşa pe multe pagini, dar cred că am demonstrat ceea ce era de demonstrat. Astfel de scrisori „deschise” ar fi fost mai bine să fie închise (într-un plic) şi trimise direct fratelui Iosif Ţon. Ele nu au ce căuta într-o dezbatere care se vrea informată, deschisă şi principială. Putem avea polemici, cu condiţia să avem temeiuri şi să răspundem argumentelor care se aduc. A.M. nu deschide o polemică principială (cu apel la texte doctrinare sau surse de referinţă), ci una viscerală şi pătimaşă.

Este regretabil că pastorul Mateaş şi-a lăsat munca cinstită ca să intre într-o dezbatere pentru care nu este pregătit. Nu regret că am lăsat diversele activităţi care mă presează pentru a răspunde unei poziţii care mi se pare „de osândit”. Cine ştie, poate în această privinţă sunt docetist. Cu vremea se va vedea.


Disclaimer: Nu aş fi răspuns scrisorii pastorului Adrian-Mihai Mateaş dacă (1) autorul ei n-ar fi făcut în mod generos referire la mişcarea penticostală (văzută ca sursa celei „mai active şi mai masive erezii actuale – mişcarea carismatică”), dacă (2) autorul ei n-ar fi fost licenţiat şi dacă (3) scrisoarea n-ar fi beneficiat de „timp de antenă” pe unul dintre cele mai citite bloguri evanghelice. Am mulţi prieteni între baptişti şi sper ca prietenia cu ei să reziste în ciuda momentului dificil creat de această scrisoare. Severitatea intervenţiei mele este cerută atât de multele nonsensurile răspândite pe cele douăsprezece pagini, cât şi de atitudinea care stă în spatele ei.

Într-un comentariu, Marius Cruceru îmi scria: „Îmi pare rău că mergi în continuare pe linia acestui pseudo-conflict, penticostalo-baptist sau invers, cum vrei.” Din păcate, cele trei pagini virulent antipenticostale din scrisoare demonstrează că „pseudo-conflictul” nu e chiar atât de pseudo. Autorul ei trădează zvâcnirile unei traume istorice pe care o credeam vindecată. Dar se pare că nu e.

Citind scrisoarea, ai impresia că A.M. e un atlet care dă o probă de aruncare cu ciocanul, numai că, dintr-un elan exagerat, se roteşte mai mult decât trebuie şi aruncă ciocanul tocmai în tribuna cu suporteri. Nu ştiu dacă penticostalii ar trebui să se simtă jigniţi de modul în care scrie despre ei, dar cred că baptiştii ar trebui neapărat să se îngrijoreze de modul în care îi reprezintă. Pentru mine textul a fost ca un duş rece, fiindcă nu-mi imaginam că după patru ani de teologie, de trecere prin istoria Bisericii, istoria gândirii creştine, teologie comparată etc. un absolvent de teologie mai poate produce astfel de texte. Dar de bună seamă că poate, fie şi numai ca excepţie.

În evaluarea textului scris de A.M. voi porni chiar de la cuvintele sale. Autorul se declară „un biet epigon ce sunt şi pigmeu în faţa uriaşului” [Iosif Ţon]. Dacă autorul n-ar fi fost purtat pe sus de valul retoricii şi ar fi reflectat un pic asupra celor scrise, ar fi trebuit să se întrebe firesc: „Ce caută un pigmeu în dezbaterile teologice? Locul pigmeilor este în junglă, în Papua Noua Guinee sau într-o carte despre comunism!” Şi-apoi, nu poţi să te declari epigon, mărturisind adică implicit o condiţie modestă („Simţiri reci, harfe zdrobite […] În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază”) şi totuşi să snopeşti cu multă siguranţă în stânga şi-n dreapta, catolici, ortodocşi, adventişti, penticostali, carismatici etc. S-ar spune că autorul scrisorii nu face discriminări. Îi detestă pe toţi în egală măsură.

Problemele textului produs de pastorul Mateaş sunt multiple, de la punctuaţie (un noian de virgule care fac lectura comparabilă cu experienţa mersului pe tractor într-o zonă accidentată), afirmaţii lozincarde („…în tot cuprinsul competentei noastre Mărturisire de credinţă”), mostre de umor involuntar („Eroare fatală, chiar zilele trecute, Consiliul Uniunii Baptiste ne-a anunţat printr-un comunicat retragerea ordinării pentru slujire etc.”) până la aplicarea eronată a unor texte biblice (în 1 Cor. 5:11, termenul loidoros, „defăimător”, înseamnă altceva decât crede autorul scrisorii) sau enunţarea unor idei impenetrabile de tipul „Războaiele ţărăneşti au arătat că politica nu garantează acurateţea religioasă pentru nimeni”. Dar şi-a închipuit cineva asta?

Voi comenta punctual afirmaţii problematice, cu precizarea că un răspuns comprehensiv ar avea nevoie probabil de alte douăsprezece pagini.

Există „penticostali carismatici”?

Autorul consideră că Iosif Ţon ar trebui să se numească pe sine „penticostal carismatic”, deoarece carismaticii provin, pe linie doctrinară, din penticostali şi nu din baptişti. Afirmaţia este o năzdrăvănie. Nu există „penticostali carismatici”, din simplul motiv că vorbim de două poziţii teologice diferite şi de două istorii diferite. Sub raport experienţial, poţi numi pe cineva „penticostal” sau „harismatic”, dar asta nu înseamnă că teologic respectivul este „penticostal” sau „harismatic”. Există oameni care au experienţe „penticostale” în sensul că vorbesc în limbi sau au viziuni sau mesaje profetice, fără a fi doctrinar în tabăra penticostală (cazul catolicilor mi se pare cel mai relevant). Această minimă distincţie dintre experienţial şi doctrinar lipseşte complet din „analiza” lui A.M.. Trebuie subliniat foarte apăsat că începutul valului carismatic din Biserica Episcopaliană a început în noiembrie 1959, cu experienţa glosolalică a parohului Dennis Bennett, de la Biserica Sf. Marcu din Van Nuys, California. N-a fost rezultatul unei influenţe doctrinare, ci de o experienţă, atunci când o familie de prieteni care avusese această experienţă s-a rugat pentru el să fie botezat în Duhul Sfânt. Deşi în 1960 Bennett a demisionat din funcţia de paroh al Bisericii, a continuat să lucreze ca paroh episcopalian la biserica Sf. Luca din Seattle, Washington, până în 1981. Nu e cazul să intru în alte detalii. Cititorii interesaţi pot afla detalii chiar din cartea lui Bennett sau dintr-o lucrare specializată (V. Synan, The Century of the Holy Spirit: 100 Years of Pentecostal and Charismatic Renewal, 1901–2001, Nashville, Thomas Nelson Publishers, 2001).

Foto: Dennis Bennett (1917-1991), pastor episcopalian care a promovat harismele în Biserica Episcopaliană americană.

Tradiţia, nici sfântă, nici normativă, dar totuşi… normativă

Autorul spune că „baptiştii au tradiţie, de un secol şi jumătate în România, atâta doar că noi nu considerăm tradiţia noastră (şi nici alte tradiţii) ca sfântă şi normativă”. Recunoaşterea existenţei tradiţiei este onestă. Orice denominaţiune are o tradiţie şi nu e nimic rău în asta. Problema e totuşi când se ascunde faptul că totuşi tradiţia este normativă. Potrivit lui A.M., Iosif Ţon a fost disciplinat „pe baza învăţăturii şi practicii baptiste încetăţenite”, ceea ce e un alt fel de a spune că a fost disciplinat pe baza tradiţiei. Nu spun că e rău că a fost disciplinat pe baza tradiţiei! Spun că e rău să pretinzi că tradiţia n-a avut rolul decisiv în această afacere. Tradiţie, tradiţie, dar s-o ştim şi noi. O fi adevărat că în unele denominaţiuni tradiţia nu este considerată sfântă, dar nu se poate nega faptul că în unele ea a fost deja beatificată (primul pas către canonizare).

La mijloc, între „semipăgânism” şi „erezie”

În secţiunea de teologie şi istorie creştină, A.M. spune că „din punct de vedere istoric şi ideologic, noi, baptiştii, ne plasăm, undeva la mijloc între, catolici şi ortodocşi, pe de o parte şi penticostali şi carismatici, pe de alta parte.” Ce înseamnă asta precis n-aş putea spune şi nu ştiu dacă autorul ne-ar putea spune. El  consideră că ortodocşii şi catolicii sunt „semipăgâni”, iar penticostalii şi carismaticii sunt „cea mai activă şi masivă erezie”. Deduc logică că undeva la mijlocul distanţei dintre „semipăgânism” şi „erezie masivă” se află baptiştii! N-aş spune că e tocmai o poziţie de invidiat!

Orice istoric al creştinismului ar fi năucit de afirmaţia că „după împăratul Constantin mase mari de oameni şi chiar popoare au fost declarate creştine, din interese politice şi sociale şi nu printr-o convertire reală.” Au existat, desigur, astfel de convertiri, dar dacă expediem istoria creştinismului post-constantiniam într-un paragraf de felul acesta, am fi mai oneşti să scoatem cu totul istoria Bisericii din programa teologică a facultăţilor teologice, ca să putem avea măcar scuze pentru ignoranţă.

Şi mai năucitoare este referire la „monasticismul de sorginte păgână, orientală”. Când şi unde a existat o mişcare monahală în păgânism să ne lumineze autorul afirmaţiei, dacă poate.

(Va urma)


Citesc cu mult interes fragmente din cartea Perspectives on Spirit Baptism

Care este ideea cărţii?

Cinci teologi din cinci tradiţii diferite (baptistă, penticostală, carismatică, wesleyană, catolică) discută conceptul de „Spirit Baptism” (pe care îl las netradus).

Am citit introducere cărţii şi jumătate din expunerea teologului catolic. Sunt uluit de măiestria cu care au navigat catolicii chestiunea spinoasă a integrării acestei experienţe în complexa lor teologie!

Ce citesc în răspunsul dat de wesleyan la referatul catolicului:

„Chiar şi o lectură în treacăt a prezentării Dr. Del Colle ar demonstra că, în general, Biserica Romano-Catolică a întrecut de departe celelalte comunităţi ecleziale în formularea unei călăuziri teologice solide cu privire la chestiunea penticostală/carismatică. Foarte devreme, cercetători catolici de frunte au fost atinşi de această înnoire şi atraşi pentru a oferi călăuzire teologică – între cei mai importanţi fiind cardinalul Léon Joseph Suenens al Belgiei, unul dintre cei patru moderatori ai Conciliului Vatican II! Eu provin din context „Southern Baptist”. Când au început revărsările carismatice în anii ’70, eram cât se poate de nesofisticaţi în răspunsurile noastre. Eram intrigat la culme de ironia uşurinţei cu care tradiţiile conservatoare asimilau înnoirea, prin contrast cu haosul de la noi, baptiştii. Un volum precum cel de faţă ar fi trebuit să apară de mult.”

Foto: cardinalul Suenens (1904-1996) unul dintre principalii suporteri ai înnoirii carismatice în catolicism.

Even a cursory reading of Dr. Del Colle’s presentation would demonstrate that, in general, the Roman Catholic Church far excelled the other ecclesial communities in providing sound theological guidance on the Pentecostal/Charismatic question. Early on, leading Catholic scholars were touched by the renewal and tapped for theological guidance—not the least of which was Léon Joseph Cardinal Suenens of Belgium, one of the four moderators of the Second Vatican Council! My background is Southern Baptist. When Charismatic outpourings began in our midst in the 1970s, we were notoriously unsophisticated in our response. I was completely intrigued by the irony of the ease in which the high church traditions assimilated the renewal in contrast to the chaos among us Baptists. A volume such as this one is long overdue!

Editorul volumului (apărut în 2004) este C. O Brand. Au contribuit cu articole: R. D. Colle, H. R. Dunning, L. Hart, S. M. Horton, şi W. C. Kaiser Jr.


S-ar spune că de când a trecut la carismatici Iosif Ţon a intrat cu adevărat în Ţara Minunilor.

Se încheie un an. N-am reuşit să fac retrospectiva lui, aşa cum mi-aş fi dorit. Îmi rămâne ca sarcină pentru începutul celui viitor.

Afacerea „Iosif Ţon şi Străjerii” încă vremuieşte în blogosferă. Şi asta în principal din cauza lipsei unor lucruri care mi se par de bun simţ: comunicate oficiale judicios argumentate şi corect scrise.

Cei care mi-au urmărit blogul ştiu că am luat în trecut poziţii critice faţă de Iosif Ţon. Dacă scriu acum despre acest caz nu o fac fiindcă sunt îndrăgostit isteric de Iosif Ţon şi de teologia lui, ci fiindcă aşa îmi dictează principiile. Iosif Ţon nu este penticostal, deci nu scriu din solidaritate confesională. Nu e suficient de exact în ce scrie (iar lipsa acribiei mi se pare extrem de gravă), dar asta nu are importanţă aici.

Modul în care a fost tratat nu arată bine şi nici nu miroase bine. Toată situaţia îmi aduce aminte de un episod din Alice în Ţara Minunilor. Abuzivul rege de cupă vrea să o dea pe Alice afară din sala procesului, fiindcă aceasta e mai mare decât se cuvine. Altfel spus, nu are micimea corespunzătoare pentru sala în care e chemată ca martor. Neavând nicio regulă de care să se prevaleze, regele inventează una pe loc.

Citiţi şi cred că veţi fi de-acord cu mine că episodul ilustrează din plin ce s-a întâmplat în cazul „Iosif Ţon”.

„În clipa aceasta, Regele, care câtva timp mâzgălise de zor ceva în caietul lui cu însemnări, strigă cu glas răsunător:

— Linişte! Apoi citi din caiet: „Regulamentul Patruzeci şi doi. Orice persoană care are o înălţime mai mare de un kilometru este obligată să părăsească sala de judecată”.

Toată lumea se uită spre Alice.

— Eu n-am o înălţime de un kilometru — spuse Alice.

— Ba ai — zise Regele.

— Ai aproape doi kilometri — adăugă Regina

— Şi dacă! De plecat tot nu plec — spuse Alice — şi-afară de asta nici nu este un regulament reglementar: l-aţi inventat acuma.

— Este cel mai vechi regulament din cod — spuse Regele.

— Dac-ar fi aşa, s-ar fi chemat Regulamentul numărul Unu, ripostă Alice.

Regele păli şi închise repede caietul cu însemnări.

— Daţi verdictul! spuse către juriu, cu glas moale şi tremurător.

(…)

— Juraţii să-şi dea verdictul! spuse Regele, poate pentru a douăzecea oară în acea zi.

— Nu, nu! strigă Regina. Întâi condamnarea şi apoi verdictul!

— Ce prostie gogonată! exclamă Alice tare. I-auzi colo: întâi să condamne şi-apoi să dea verdictul!

— Ţine-ţi gura! răcni Regina, învineţindu-se de furie.

— Ba n-o să mi-o ţin! răspunse Alice.

— Să i se taie capul! zbieră Regina.

— Cui îi pasă de voi? spuse Alice. (Între timp crescuse până la înălţimea ei deplină). Nu sunteţi decât un pachet cu cărţi de joc!”


scrisori

Am pomenit cu ceva vreme în urmă cartea lui Liiceanu, Scrisori către fiul meu. Auzisem de ea la finele lui 2008, dar nu am avut prilej să dau o fugă la depozitul H. decât înainte de operaţie.

În Scrisori, Liiceanu dă la o parte multe falduri de peste sufletul său şi îl lasă pe cititor să privească înăuntru. Uneori faldurile îndepărtate sunt ca foile de ceapă. Mai multe decât te-ai aştepta. Ultimul capitol, despre căsătoriile cu eşecuri, aproape că mă jenez să-l citesc. Mă simt ca şi cum aş fi dat din greşeală peste corespondenţa privată a cuiva şi curiozitatea mă împinge să citesc, iar bunul simţ îmi spune că ar fi cazul să mă opresc.

Dincolo de aceste aspecte (sau altele), cu această carte Liiceanu mi se revelează definitiv ca un autor care îmi place chiar dacă de cele mai multe ori nu sunt de-acord cu el. Despre asta ar fi multe de spus. Atât de multe, încât n-am să intru în detalii.

Îmi place, fiindcă dovedeşte că poate scrie cu umor. Trebuie precizat însă că umorul nu este unul tonic ca al lui Pleşu (care nu pare deprimat de plasarea sa „la porţile Orientului”), ci unul strâns asociat cu anumite incongruenţe dramatice în care se regăseşte autorul.

De unde a ieşit Ray Charles

Să trecem însă la chestiunea din titlul postării. Liiceanu merge în State pentru o operaţie de „reglare” a câmpului electric al inimii. Totul decurge bine. După operaţie, prietenul lui (Martin) îl duce să viziteze câte ceva din America profundă. Fiindcă sunt în Bible Belt, merg la o biserică baptistă de negri. „Ca să înţelegi de unde a ieşit Ray Charles”, îi spune Martin. Zis şi făcut.

O biserică sclivisită, cu lume foarte elegantă, cu un pastor al cărui moto este: „I am proud of 8th Street Church”. Hm, Liiceanu e destul de subtil în prezentarea chestiunii ca să înţelegem că mai multă modestie la un slujitor al altarului n-ar strica. Pastorul se lansează într-un discurs care devine tot mai electrizant, sub ploaia de „aminuri” venite din sală. „Când temperatura discursului a atins cota maximă şi vociferările s-au înmulţit ţâşnind, cu viteză sporită, din toate părţile, la un semn al tânărului în alb [pianistul], ca într-o regie savant făcută, a intrat în scenă corul. Dozajul care a urmat a fost năucitor.”

Ceea ce urmează nu poate fi povestit cu maximum de efect decât de cel care a trăit evenimentele. N-am să subminez relatarea autorului, ci am să spun doar că ritmurile africane dionisiace care pun stăpânire pe cor şi pe întreaga biserică îl „paralizează” pe filozoful român, care nu se poate „integra” nici în ruptul capului. „Şi ca întotdeauna când te izolezi înlăuntrul unui delir colectiv, m-a apucat frica.” Autorul nu poate accepta că sentimentul credinţei poate apărea la capătul unei surescitări induse muzical.

„În acelaşi timp, deşi nu puteam să intru în sistemul lor, îi admiram.” Creştea admiraţia, dar creştea şi angoasa.

„Transa aceasta creştea ca apele umflate ale mării, făcându-mă, instinctiv, să caut un loc de refugiu mai înalt sau să încep să mă ridic pe vârfurile picioarelor pentru ca valul emoţiei care se rostogolea dinspre podium spre partea din spate a sălii să nu ajungă să mă înghită. Am simţit cum panica începe să urce treptat în mine. La început, firavă, ca o tresărire, ca un susur care se isca când într-o parte, când în alta a fiinţei mele, pentru a dispărea în clipa următoare. Apoi m-a cuprins în întregime”.

Abis de suferinţă vs. „zdrobire”

În tot acest timp, negrii se întrec pe ei înşişi. Din suita de cântece, Liiceanu reţine câteva versuri care l-au marcat. Aici relatarea devine interesantă fiindcă autorul dezvăluie ceva din modul în care a decodat mesajul reţinut. Redau un singur vers, cu tâlcuirea lui Liiceanu: Brokenness / I crave for Your brokenness („Abis de suferinţă, tânjesc cu toată fiinţa mea după abisul suferinţei Tale”).

E clar, din traducere se vede că Liiceanu a înţeles eronat acest terminus technicus. „Brokenness” nu e „abis de suferinţă”, ci „stare a omului zdrobit, care se smereşte înaintea lui Dumnezeu”. Când cineva e cuprins de „brokenness”, el nu trăieşte un „abis de suferinţă”, ci un sentiment de smerire, de „zdrobire” (cf. asocierea dintre „broken heart” şi „contrite spirit” din Ps. 34:18).

În acest caz, „Your brokenness” nu poate fi „starea de zdrobire care Îl caracterizează pe Hristos”. Înclin să cred că e „starea care vine de la El” sau „pe care o dă El”. Pare puţin probabil ca un cântec gospel să conţină ideea de identificare cu patimile lui Hristos, în maniera misticilor catolici medievali. Ceea ce-şi doreşte autorul cântecului este „zdrobirea/smerenia” care vine de la Hristos şi care, deci, este conform voii Lui.

Cu „abis de suferinţă” sau fără, autorul resimte o uşurare când slujba ia sfârşit. De bună seamă, închinarea „afro-americană” pe ritmuri de gospel este o mare sursă de anxietate pentru filozofii care nu ştiu ce înseamnă „brokenness”.


Sunt la Cambridge. Câteva dosarele groase cu scrisori din arhiva Societăţii Biblice Britanice mă aşteptau deja la sala de manuscrise, la etajul 3. Biblioteca în sine e imensă,  iar coridoarele şi camerele ei sunt capitonate pe toţi pereţii cu zeci şi zeci de rafturi cu cărţi. Uşile sunt toate securizate contra incendiilor.

Nu mi se permite să iau aparatul foto în clădire. Fotografierea este permisă numai la Serviciul care face digitalizarea.

Între scrisorile lui Cornilescu îmi atrage atenţia una care arată cât de multă ironie ascunde uneori istoria. La sfârşitul lui 1923 şi începutul lui 1924, la Societatea Biblică vin cereri pentru tipărirea unui alt Noul Testament (nu cel al lui Cornilescu). Oricât de ciudat ar părea, cererile vin în principal de la baptişti şi adventişti, care sunt familiarizaţi cu Biblia de la Iaşi (1874) şi cu Biblia Nitzulescu (revizuită de Gârboviceanu 1909/1911) şi nu vor altceva. În speţă, nu vor traducerea Cornilescu! Iată ce-i scria Cornilescu pe 22 februarie 1924 lui Kilgour, secretarul Societăţii Biblice Britanice:

2 Rutland Park Garden, N.W. 2

Dragă Dr. Kilgour,

(…)

Din câte îmi dau seama de la Bucureşti, chestiunea noii ediţii a Noului Testament este făcută pentru că baptiştilor şi adventiştilor le-ar plăcea să o aibă cu orice preţ, deoarece congregaţiile lor au fost şi sunt bazate pe această versiune (cea veche de la Iaşi şi Nitzulescu). Aşadar, sunt obişnuiţi cu ea şi nu pot înţelege nevoia unei versiuni noi. Ar vrea să aibă uniformitate în congregaţiile lor, aşa că încearcă să cumpere foarte mult vechea versiune, pentru a arăta că se vinde mai bine ca oricare alta.

(…)

Toate acestea arată câte de important este să existe o singură versiune bună care să fie prelucrată tot mai mult. Cred că acum este momentul să se decidă care versiune trebuie să fie prelucrată.

Cu respect, al dvs.

D. Cornilescu

–––––––––––––––-

Notă: Biblia 1924, cea folosită de evanghelici în prezent, era în tipar la Leipzig, încă din 1923. Se mai punea doar problema foii de titlu (dacă să fie menţionat sau nu traducătorul). În orice caz, Societatea Biblică Britanică încă era nehotărâtă asupra Bibliei pe care să o propună ca standard. Faptul că tipărea la Leipzig Biblia lui Cornilescu revizuită nu însemna nicidecum că acela era textul definitiv al Societăţii.

Ironia cea mai mare este că baptiştii (mai ales cei din Arad) şi adventiştii, fiind obişnuiţi cu alte versiuni (Iaşi şi Nitzulescu) se opun cu îndârjire noii versiuni a lui Cornilescu şi chiar vor să-l saboteze. Petre Paulini, conducătorul cultului adventist, s-a deplasat până la Londra în ian 1924 pentru a cere o audienţă cu Kilgour, cu dorinţa de a expune neajunsurile versiunii Cornilescu. Kilgour nu era disponibil, aşa că discuţia n-a mai avut loc.