biblia1688

Am recitit azi, după mai mulţi ani, Precuvântarea Bibliei Bartolomeu Anania (2001). După cum spuneam într-o altă postare, materialele introductive din bibliile româneşti trebuie luate cu multe rezerve, fiindcă adesea mai mult dezinformează decât informează. Adesea, informaţiile sunt pur şi simplu „ideologizate”; primesc o turnură care este aproape complet falsă. Iau un exemplu la îndemână:

În Biserica noastră Ortodoxă Română, grija pentru împărtăşirea credincioşilor dreptmăritori de frumuseţea nepământească şi de tot folosul duhovnicesc ale Cuvântului dumnezeiesc în propria lor limbă, s-a manifestat de timpuriu în comparaţie cu alte neamuri creştine. În fruntea harnicilor şi talentaţilor traducători ai scrierilor biblice s-au situat întotdeauna ierarhi erudiţi, care şi-au închinat timpul şi priceperea acestei sacre strădanii, adăugând nevoinţei nevoinţă, lăsându-ne ca pe o moştenire nepreţuită, încă din veacul al XVIII-lea, întreaga Biblie în grai românesc, ediţie cunoscută sub denumirea de Biblia de la 1688, Biblia lui Şerban sau Biblia de la Bucureşti.

Din citatul de mai sus înţeleg că autorul vrea să ne convingă de două lucruri:

1)     B.O.R. a fost preocupată de timpuriu să traducă Scriptura în limba română;

2)     Biblia de la Bucureşti este rezultatul strădaniilor depuse de ierarhii erudiţi ai Bisericii;

Din păcate, ambele informaţii sunt exagerări, dacă nu chiar falsuri.

1) În limba română Biblia s-a tradus integral foarte târziu (abia la 1688), la multe sute de ani după ce alte neamuri creştine europene (englezii, germanii, francezii, ruşii) aveau deja Biblia tradusă în limba lor.

2) Biblia de la Bucureşti nu este realizarea ierarhilor Bisericii. Ea este în primul rând o acţiune de ordin „politic” a lui Şerban Cantacuzino, care aspira la tronul Bizanţului şi care voia să-şi sporească prestigiul socio-cultural. Prefaţa Bibliei şi elementele grafice au fost toate gândite cu grijă pentru a transmite un mesaj cu conotaţii clare pentru cel care ştie să citească printre rânduri.

Traducerea VT a fost făcută, în primă fază, la Constantinopol, de moldoveanul Nicolae Milescu (laic), după o Septuaginta publicată la Frankfurt (1597). După această etapă, lucrurile sunt cam ceţoase. Ştim doar că textul lui a fost revizuit odată de mitropolitul Dosoftei în Moldova (proces în urma căruia a rezultat Ms. 45 de la BAR Cluj). Textul a mai fost diortosit de Mitrofan (viitor episcop de Buzău) şi de fraţii Greceanu (laici) în Ţara Românească.

Trăgând linie şi adunând, avem o Biblie realizată din iniţiativa unui domnitor care a cules „post-mortem” roadele muncii unui laic, Nicolae Milescu, a cărui motivaţie de a traduce Biblia rămâne până astăzi necunoscută. „Post-mortem” fiindcă Şerban Cantacuzino a murit înainte să apuce să-şi vadă bibliile difuzate. Următorul domn al Ţării Româneşti, Brâncoveanu, s-a „agăţat” şi el de realizarea predecesorului său. Deşi Biblia fusese integral tipărită (iar unele exemplare fuseseră legate), Brâncoveanu a schimbat foile de titlu, pentru a menţiona în ele şi contribuţia lui financiară la acest proiect. (Cât de adevărată e menţiunea numai bunul Dumnezeu ştie).

Acestea sunt datele esenţiale privitoare la Biblia lui Şerban. O Biblie realizată mai mult din iniţiativă laică decât bisericească.

N-ar fi acestea singurele informaţii „ajustate” din precuvântarea Bibliei Anania. Poate voi găsi răgaz să revin cu o nouă tranşă.

P.S. Orice s-ar spune, încă n-am renunţat la speranţa că ierarhiile şi sistemele bisericeşti sunt compatibile cu adevărul. 🙂

Foto: Stema lui Şerban Cantacuzino, în Biblia care îi poartă numele. Vă spune ceva pajura bicefală?


Tatăl meu, un pasionat al „citirii comparate” a Scripturii, îmi atrage atenţia asupra următorului verset din diortosirea Bartolomeu Anania: „Mai lesne e să treacă o cămilă prin urechile acului decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu”.

Ei bine, da, aţi citit corect: „urechile”, nu „urechea”, fiindcă, de bună seamă, acul imaginat de diortositor nu este unul obişnuit, ci are mai multe urechi. Câte? Nu se poate şti.

Profit de semnalarea acestei erori ghiduşe a revizorului („furat” probabil de expresia românească „a scăpa ca prin urechile acului”, i.e. „a scăpa cu mare dificultate, a scăpa ca prin minune”), pentru trata nişte probleme de interpretare pe care le comportă versetul.

Cămilă sau odgon?

camila

Acum câteva zile un unchi venit în vizită m-a întrebat dacă nu cumva în acest verset e vorba de „camilă” (odgon, funie). L-am asigurat că în figura de stil folosită de Isus apare cămila (cel mai probabil dromaderul, nu cămila de Bactria, cu două cocoaşe, care trăieşte în stepele Asiei şi pe care a făcut-o nemuritoare Cinghiz Aitmatov în Legenda mancurtului din O zi mai lungă decât veacul).

Atunci de unde povestea cu „frânghia”, pe care am auzit-o și în copilărie? Ei bine, de la faptul că în câteva manuscrise ale NT (din cele peste 5.700) în loc de kamēlon (cămilă) apare scris kamilon, despre care unii comentatori au afirmat, fără niciun fel de dovadă, că ar însemna frânghie.

În perioada bizantină litera eta (din kamēlon) se pronunța deja ita. Așadar, un copist care transcria sub dictare ar fi putut scrie kamilon din greșeală.

Ipoteza conform căreia kamilon ar însemna „frânghie” nu are suport valid. Informația dintr-o scholie la Aristofan, Viespile (Ald κάμιλος (11) … (12) σχοινίον διὰ τοῦ ι.) este o speculație irelevantă, fiindcă acolo nu avem utilizarea termenului ca fapt de limbă, ci o glosă la expresia „fundul cămilei” (πρωκτὸν δὲ καμήλου).

Interpretul la poarta nouă

Mi-a fost dat să aud uneori şi că „urechea acului” ar fi fost o poartă în Ierusalim nu prea înaltă, prin care treceau de regulă oamenii. O cămilă ar fi putut trece prin ea numai cu chiu, cu vai, lepădând încărcătura şi aplecându-se. Nu ştiu dacă nu cumva unii comentatori pun cămila respectivă să îngenuncheze şi să treacă „pe brânci” pragul porţii „caudine”.

[Notă: Vagile mele intuiţii zoologice îmi spun că posibilitatea unei cămile de a merge „în genunchi” este cam tot atât de ridicată pe cât este posibilitatea de a trece printr-un ac de cusut obişnuit. Dar poate că cine a crescut mai multe cămile decât mine mă va contrazice.]

Interpretarea este ingenioasă şi are meritul că încearcă să atenueze ceea ce de fapt nu poate şi nu trebuie să fie atenuat. Cu precizarea că ingenioşii care o propun uită să menţioneze un detaliu important: arheologia nu susţine o asemenea interpretare. Dacă există o astfel de poartă în Ierusalim, ea este ulterioară epocii NT (datând cel mai probabil din Evul Mediu). Pe vremea când rostea Isus cuvintele din Matei 19:23 ea nu exista nici măcar ca idee.

Concluzie

N-are rost să „îndulcim” declaraţia lui Isus, care vorbeşte de ace de cusut şi de dromaderi în mărime naturală.

Ce vrea să spună Isus este că este absolut imposibil ca bogaţii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Bogaţii sunt prea înşurubaţi în bogăţiile lor pentru a putea intra în Împărăţie. Naturalmente, ucenicii rămân cu gura căscată în faţa unei asemenea declaraţii tranşante. Drept răspuns, Isus spune că Dumnezeu poate realiza imposibilul. Intervenţia lui în viaţa bogaţilor poate schimba datele problemei. Altfel spus, Dumnezeu are ac şi de cojocul celor bogaţi!