Mai deunăzi, când încă eram în „post de blog”, am dat o raită pe la Biblioteca Centrală Universitară. În drumul de întoarcere mă abat pe la magazinul cu obiecte bisericeşti de lângă biserica Kretzulescu.  De fapt, e un magazin-librărie. Cum nu intru decât rar în librării (fiindcă îmi cumpăr cărţile online), zic să arunc măcar o privire, să văd ce mai e nou. Ca de obicei, intru să arunc o privire şi arunc o groază de parale (ehei, cine-a pus librăria-n drum, ăla n-a fost om nebun!).

Îmi sare în ochi Noul Testament din 2008 (prima ediţie tipărită sub arhipăstorirea mitropolitului Daniel) şi mă grăbesc să-l cumpăr (pentru arhiva personală). Mă uit şi după o biblie sinodală, dar deocamdată nu zăresc niciuna. Îmi spun că o să dau de ea mai încolo, fiindcă librăria nu e aşa de mare. Iau standurile la rând, navighez sistematic printre ele, trec de cărţile de slujbă (mineie, ceasloave, aghiazmatare, acatiste, octoihuri şi câte altele), îi las în urmă pe sfinţi şi Vieţile lor, deja se termină rafturile, dar la Biblie tot n-am ajuns. Între timp adunasem un teanc de cărţi pe care îl tot mutam dintr-o parte în alta, ca să pot căuta mai eficient. Între ele şi Cum citim Sfânta Scriptură? a lui John Breck. Bun, ştiu cum să citesc Sfânta Scriptură, dar de unde să o iau?

Mă întorc la casă. Vânzătoarea se pregăteşte să facă socoteala.

-Biblii nu aveţi? Aş vrea şi o biblie.

-Ba da, vă arată colega mea.

Situaţiunea se încarcă de un mic suspans; sunt tare curios să văd de unde o să scoată colega o biblie. Parcă mă şi văd mustăcind maliţios întru mine: „Ştiam eu că n-aveţi biblii…!”

Dar colega îmi refuză această satisfacţie meschină şi mă conduce cu paşi siguri la un raft anume. Se apleacă la sertarul cel mai de jos, îl deschide şi dă la iveală o bonanza de biblii în vreo trei formate.

-Avem aşa, simple, mici şi mari, sau cu fermoar, pentru drumeţii.

„Biblia pentru drumeţii” costă cam un milion jumate. În cazul în care reuşeşti să o cumperi, aproape că nu-ţi mai rămân bani de drumeţii. Sau chef. (Şi-apoi, de ce „biblie pentru drumeţii” şi nu „biblie pentru drumeţii la biserică”?).

Aleg o biblie simplă, mai ieftină, la 46 de lei. Să precizez totuşi: am fost mereu de părere că pentru Biblie trebuie să plătim. (Odată l-am şocat pe un pastor cu afirmaţia că Biblia trebuie să coste, „ca să o preţuim măcar de banii daţi pe ea”. Asta fiindcă am văzut prea multe biblii şi noi testamente date copiilor ca să aibă pe ce mâzgăli).

Doamna închide raftul la loc, iar eu mă duc să-mi achit cărţile rămase la casă.

Pe autobuz, cu sarsanalele de cărţi în braţe, nu-mi pot scoate din minte acest banal fapt divers, care îmi apare ca o parabolă despre locul Bibliei în ortodoxie.

P.S. Prietenii mei ortodocşi să nu mi-o ia în nume de rău. Partea bună a acestei postări este că dezvăluie locul din care pot să-şi cumpere la sigur o „biblie pentru drumeţii” sau barem una simplă, de citit acasă. 🙂


În scrisorile din arhiva Societăţii Biblice Britanice referitoare la Cornilescu am întâlnit la un moment dat o referire la un revizor al Scripturii care a introdus o greşeală jenantă în textul unei ediţii a Bibliei publicate de Societate. În loc de „Marea Roşie” a scris „Marea Neagră”. N-am putut decât să zâmbesc la momentul respectiv, găsind circumstanţe atenuante revizorului patriot. Am încercat totuşi să confirm informaţia scotocind prin ediţiile „britanice” la care aveam acces, dar fără folos. Informaţia a continuat să mă irite vag, ca o aşchie mentală de care nu poţi scăpa fiindcă înlăturarea ei s-ar putea face numai prin infirmare sau confirmare.

Recent, prin bunăvoinţa unei cunoştinţe care deţine anumite ediţii vechi ale Bibliei, mi-a ajuns în mâini o ediţie 1906 a SBB. M-am dus glonţ la Exodul 14. N-am avut nevoie de prea mult timp ca să descopăr următorul intertitlu, deasupra v. 19: Peirea Egiptenilor în marea négră.

Greşeala ar putea figura cu succes într-o o antologie a erorilor de tipar celebre. Cea mai gravă eroare de care ştiu este omiterea lui „not” din porunca „Thou shall not commit adultery”, în aşa-numita „Wicked Bible”.


R.G. mi-a făcut rost recent (contra cost, desigur) de Sfintele Scripturi. Traducerea lumii noi (2006). E vorba de traducerea în limba română a Bibliei, făcută de Martorii lui Iehova.  Cred că orice biblist cu interese în traducerea Scripturii ar trebui să o aibă în bibliotecă, măcar ca să vadă limita extremă a năzdrăvăniilor la care se poate ajunge când sola Scriptura nu e dublată de sola veritas.

newworldtranslation1

Ediţia în limba română este tradusă după versiunea engleză din 1984. Probabil fiindcă este periculos să ştii greacă şi ebraică şi să interacţionezi cu textul Scripturii în original. Cunoaşterea limbilor originale s-ar putea să mai dinamiteze din erezii, aşa că totul trebuie controlat strict de la „Centru”.

Sunt totuşi curios ce specialişti au lucrat la traducerea versiunii engleze (1984). Din nefericire, lista traducătorilor n-a fost făcută publică. Un gest de smerenie pe măsura competenţei.


„Într-o dimineaţă m’am ridicat cu voinţă şi hotărâre de fer să ies din această stare, să mă apuc de învăţarea Scripturilor. Mi-am procurat Testamentul Nou edat de prof. Nitzulescu, format mic cu litere latine, Psaltirea format mic ediţia Sf. Sinod şi din ediţiile britanice am ales din una mai îngrijită Testamentul vechiu, (pe atunci nu se aflau alte ediţii cu litere latine; azi situaţia s’a schimbat şi uşurat), le-am legat în legătura cea mai bună şi m’am apucat de studiarea lor.

Azi? Le cunosc destul de bine. Am în ele notiţe de material, note şi însemnări de metidaţie, reflexiuni pastorale, texte subliniate. Am înaintea mea şi sunt stăpân pe un vast material din care de câteori vreau să predic sau să scriu nu caut, ci aleg pe acela care se potriveşte mai bine pentru predica sau scrisul meu.

Dar cu cetirea şi studiarea Bibliei am dobândit ceva mai mult decât cunoaşterea ei sau decât un simplu material de predici. Intrând în cetirea şi cunoaşterea Bibliei am dat peste o comoară nebănuită, am dat peste comori, pe cari niciodată nu mi-le-aş fi putut închipui că le are Biblia, dacă nu le aflam eu. Cetind şi meditând Scripturile, am impresia, că am intrat în o baie de metale scumpe. De ce intru mai adânc şi sap mai adânc, dau peste nouă şi nepreţuite comori sufleteşti.

Toată tăria, toată valoarea mea de creştin şi de păstor am scos-o din Biblie şi mi-o dă Biblia.

Ca unui creştin ea îmi dă liniştea din suflet pe care nimenea nu mi-o poate lua sau tulbura. Ea îmi dă însufleţirea, avântul şi iubirea din inimă pe cari nimica nu mi-le poate strânge. Ea îmi dă tăria ca să port o luptă, să trec un năcaz, să biruesc un păcat.

[…]

Biblia este raportul, este legătura mea zilnică cu Mântuitorul. De cîteori o deschis şi cetesc în ea par’că simţesc un ceva ce trece din ea în mine şi îmi înfioară toată fiinţa: Duhul Domnului.

[…]

Luaţi-mi această Biblie şi mi-aţi luat totul, mi-aţi luat toate «calităţile» mele.”

Revista teologică, anul XI, august-noiembrie 1921, nr. 8-11, p. 253-254.


Am publicat deja două postări despre pasajul dificil din Evrei 6. Postarea a doua făcea referire atât la avertismentele cutremurătoare din capitolul 6, cât şi la încurajările pe care le conţine.

(III) 6:13-20 Ultima subsecţiune ne pune înainte două personaje: pe Avraam şi pe Dumnezeu. În v. 12 destinatarii erau îndemnaţi să se facă „imitatori” (mimetai) ai celor care prin credinţă şi perseverenţă (makrothumia) moştenesc promisiunile.

Cine este personajul prin excelenţă moştenitor al promisiunilor? Avraam, desigur, care perseverând (makrothumesas din v. 15 trimite la makrothumia din v. 12) a „obţinut” promisiunea.

Faţă de Avraam Dumnezeu şi-a revelat caracterul de o asemenea manieră, încât cititorii pot să se simtă plini de încredere.

Caracterul lui Dumnezeu

Să vedem mai întâi premisele: (1) Dumnezeu i-a făcut promisiuni lui Avraam; (2) Dumnezeu s-a jurat pe Sine (Gen. 22:16-17).

Parcă anticipând curiozitatea destinatarilor (şi a cititorilor de peste veacuri) care se întreabă: „Dar de ce a fost nevoie ca Dumnezeu să jure?”, autorul ne dă explicaţia:

– Oamenii obişnuiesc să se jure pe ceva superior lor.

– Când oamenii au dispute (antilogias), folosesc jurământul ca o garanţie (bebaiosis) care pune capăt neînţelegerii.

– Dumnezeu a vrut să arate şi El în mod suplimentar (perissoteron) moştenitorilor promisiunii (=lui Avraam şi succesorilor lui) caracterul imuabil al hotărârii/scopului (boule) Lui.

– În consecinţă, Dumnezeu a intervenit (emesiteusen) cu un jurământ.

– Există deci două lucruri imuabile în privinţa cărora este imposibil (adunaton) ca Dumnezeu să mintă: (1) hotărârea Lui şi (2) jurământul Său.

[Alternativ, cele două lucruri „imposibile” ar putea fi promisiunea făcută şi jurământul care o confirmă. În orice caz, fie că e vorba de „hotărâre” (boule), fie de „promisiune” (epangelia), ideea este aceeaşi: consecvenţa lui Dumnezeu este un motiv de speranţă!]

„Imposibilul” care ne face să căpătăm încurajare

Mă opresc un pic asupra acestui adunaton din v. 18. În acelaşi capitol (6:4) ni se spunea că este adunaton (imposibil, cu neputinţă) ca cei apostaziaţi să fie înnoiţi iarăşi întru pocăinţă. Acela era „imposibilul” dătător de fiori. Acum ni se spune că este adunaton ca Dumnezeu să mintă în două privinţe: în deciziile anunţate şi în jurămintele care însoţesc deciziile.

Firul argumentativ continuă (v. 18): …ca prin aceste două „imposibilităţi”, noi, cei ce ne-am refugiat în Dumnezeu, să căpătăm acea îmbărbătare puternică (ischuran parakalesin) de a „apuca” (kratesai are şi sensul de „a înşfăca, a prinde”) speranţa ce ne stă în faţă.

Această speranţă este o ancoră pentru sufletul nostru. O ancoră tare (asphale) şi sigură (bebaian), care pătrunde în Sfânta Sfintelor. Acolo a intrat ca Înaintemergător, pentru noi, şi Isus Hristos, devenind preot pentru veşnicie, după modelul întruchipat de Melhisedec.

Să recapitulăm deci:

(I) 5:11-14 şi 6:1-3. Avem o mustrare („sunteţi imaturi/întârziaţi”) şi o încurajare („să lăsăm ABC-ul şi să mergem către maturitate, ceea ce vom şi face”.)

(II) 6:4-12. Avertismente drastice (lepădarea te aruncă în „imposibil”; „dacă produci buruieni ţi se pune foc”), dar şi speranţă („you can do better”, „Dumnezeu nu uită strădaniile voastre, cu tot ce presupun ele”).

(III) 6:13-20 Trebuie să ne facem „imitatori” ai lui Avraam, căruia Dumnezeu i-a făcut promisiuni întărite prin jurământ. Acest dublu fundament „inamovibil” este cel care ne insuflă curajul de a ne prinde cu putere de speranţă – de ancora care pătrunde în Sfânta Sfintelor unde a intrat şi Isus, Marele nostru Preot.

Concluzii?

Sigur, după analiza exegetică făcută, s-ar cuveni să tragem şi nişte concluzii aplicative. Am să propun într-o viitoare postare nişte principii hermeneutice de care ar trebui să se ţină cont în interpretarea pasajului analizat exegetic.


1 Timotei conţine, între altele, îndemnuri care ar putea fi incluse într-un „cod al bunelor maniere creştine”. Sunt multe recomandări privitoare la trăirea în comunitatea de credinţă (pentru bărbaţi, femei, tineri, vârstnici, slujitori ai cultului etc.)

Mă opresc asupra unui verset (1 Tim. 2:8) care spune: „Vreau dar ca bărbaţii să se roage în orice loc, şi să ridice spre cer mâini curate, fără mânie şi fără îndoieli.”

Picioare care gândesc prea mult

La o examinare mai atentă, parte a doua („fără îndoieli”) ar trebui revizuită. Termenul folosit în original este dialogismos, care apare de 14 ori în NT grec. Cel mai des apare în evanghelii şi la Sf. Pavel. Înţelesurile termenului sunt multiple. Un prim sensul ar fi cel de „raţionament” (găunos), ca în Romani 1:21, unde se vorbeşte despre raţionamentele deşarte ale păgânilor care se îndepărtează de Dumnezeu.

Gânduri ostile

Dacă vorbim de un raţionament (ca proces), trebuie să vorbim şi de rezultatul procesului. Dialogismos mai poate însemna conţinutul sau concluzia la care a ajuns cineva în urma „raţionării”. În Luca 2:35, de pildă, ni se spune că în urma lucrării lui Isus vor fi date la lumină gândurile (dialogismoi) multora. Termenul conţine şi ideea de ostilitate, în sensul că lucrarea lui Isus îi aduce pe oameni în situaţia de a-şi manifesta făţiş împotrivirea care până atunci doar fusese disimulată sau în stare latentă. Există deci contexte în care dialogismos înseamnă „gând, opinie, proiect” (de regulă, potrivnic, duşmănos).

Dubii şi îndoieli

Termenul poate însemna şi „raţionament care se sfârşeşte printr-un dubiu”. În Luca 24:36 Mântuitorul se arată ucenicilor, după înviere, iar ei sunt îngroziţi şi au impresia că văd un duh. Atunci Isus îi întreabă. De ce inimile voastre sunt cuprinse de dialogismoi? E vorba, evident, de „dubii” sau „îndoieli”. Ucenicii încearcă să-şi explice apariţia miraculoasă a lui Isus în mijlocul lor. Şi de aici dubiile. Acest sens („îndoială”) a fost folosit şi de Cornilescu în 1 Tim. 2:8.

Controverse, dispute şi gâlcevi

O ultimă nuanţă a lui dialogismos este aceea de „discuţie în contradictoriu, dispută, ceartă”, întâlnită în Luca 9:46, unde textul spune că s-a iscat o controversă (dialogismos) între ucenici, fiindcă voiau să ştie care este cel mai mare. Şi Filipeni 2:14 conţine cam aceeaşi nuanţă („Faceţi totul fără vociferări/cârtiri şi fără certuri/dispute, dialogismoi). Acest din urmă sens ar trebui folosit şi în versetul din 1 Timotei.

Textul citat la început spune cam ceva de felul următor: e inacceptabil să te rogi dacă înainte de asta ai făcut crize de mânie, te-ai isterizat, te-ai răstit sau ai tras nişte certuri zdravene. Cunoaşteţi capi de familie/pastori/evanghelişti etc. care îşi asupresc familiile (cu gura lor mare), iar în biserică ţin rugăciuni sforăitoare? Sau oameni implicaţi în certuri (egoiste) care vin şi ţin nişte rugăciuni care îi fac să pară coborâţi din icoană? Versetul mai sus citat nu pune accentul pe rugăciunea cu credinţă (Biblia vorbeşte în altă parte despre asta), ci despre importanţa dintre relaţiile personale bune pentru viaţa de rugăciune.

Cornilescu însuşi, în versiunea 1931, a introdus „gând de ceartă”. Galaction: „fără de mânie şi fără de gâlceavă”. Ediţia catolică (şi NTR): „fără mânie şi ceartă”.

În mod eronat, Bartolomeu Anania păstrează „fără mânie şi fără şovăire”.


Nişte studenţi de-ai mei au decis să înceapă studierea în amănunţime a epistolei 1 Timotei. Ca să le vin în ajutor, am decis să postez o grilă interpretativă minimală.

Am să intru direct în subiect. E vorba de o epistolă scrisă în captivitate. După formula de salut, Pavel îi reaminteşte lui Timotei de o problemă care importantă, asupra căruia îi dăduse instrucţiuni şi înainte de plecarea spre Macedonia. E vorba de admonestarea unor indivizi care se îndeletnicesc cu învăţături dubioase. Iată mai jos un posibil portret-robot al lor

Aduc alte învăţături (heterodidaskalein) decât cele ale lui Pavel. Nu ni se dau detalii, dar putem intui în sens larg despre ce este vorba, pe baza altor informaţii oferite mai jos de apostol.

Sunt preocupaţi de mituri (mythois). E vorba de mituri gnostice? E vorba de mituri care au ca pretext naraţiuni ale VT? Greu de spus. În orice caz, e vorba de chestiuni neimportante în raport cu proiectul divin atestat de Evanghelie.

Sunt interesaţi de genealogii (genealogiais) interminabile. Probabil e vorba de genealogii ale personajelor din VT. Sau poate de generarea eonilor din „teologia gnostică”.

Manifestă o predilecţie pentru speculaţii (ekzeteseis). Sunt mai fascinaţi de ideile lor decât de promovarea planurilor lui Dumnezeu (oikonomia theou).

Inima unor astfel de oameni nu este curată, au o conştiinţă pătată şi o credinţă nesinceră.

Mare parte din ce susţin este de fapt vorbărie (mataiologia).

O parte din speculaţiile lor are la bază Legea, de care sunt preocupaţi şi pe care vor să o explice ca învăţători (nomodidaskaloi). [Ei na, cui nu i-ar surâde un doctorat în teologie?]

Le place să insiste asupra unor aspecte din Lege, dar o folosesc în mod ilegitim. Practică aşadar o hermeneutică abuzivă.


Parcurg din nou Geneza cu excelenta ei perspectivă asupra omului şi a relaţiei lui cu Dumnezeu. Istoria primordială a umanităţii, atât de marcată de tragism în esenţa ei, respiră totuşi de nădejde şi încrederea că Dumnezeu n-a abandonat neamul omenesc, chiar dacă adesea ne pare mai degrabă absconditus.

M-a intrigat totuşi modul în care se raportează la Dumnezeu descendenţii lui Adam. Ştim ce s-a întâmplat cu prima pereche de fraţi, Cain şi Abel. Întâiul născut face dovada unui caracter găunos (tiparul reapare în cartea Genesei: Ismael şi Isaac, Esau şi Iacov). Cain îl ucide pe Abel. Cel despre care Eva anunţase cu speranţă în glas: „Am dobândit un om de la Domnul” adânceşte spirala răului prin crimă şi devine el însuşi blestemat, condamnat să rătăcească în neodihnă. Cain devine astfel tatăl tuturor acelora pe care înverşunarea faţă de Dumnezeu îi face să fugă mereu departe de faţa Lui, încercând să lepede un zbucium pe care fuga de Dumnezeu nu poate decât să-l adâncească.

Între descendenţii lui Cain îl găsim pe Lameh. Un personaj despre care nu se spun multe, dar suficiente totuşi ca să-i putem creiona un portret. Lameh e personajul caracterizat de hybris, de ceea ce grecii antici numeau „nemăsură”. Lameh e omul sub semnul instinctului brut şi al patimii răzbunătoare. Instinctului îi dă curs când îşi mai ia o soţie. Patimii răzbunătoare îi dă curs când ucide un om care l-a rănit. Mai mult, nu-i e jenă să-şi pună în versuri crima. Ca un bun macho, găseşte că cel mai potrivit auditoriu pentru isprăvile sale vitejeşti sunt cele două soţii ale sale. Nemăsura se vede cel mai bine însă din disproporţia enormă pe care o introduce: „Cain va fi răzbunat de şapte ori, iar Lameh de şaptezeci de ori câte şapte”. Urmaşul lui Cain perverteşte principiul divin menită să garanteze siguranţa lui Cain într-un pretext pentru masacre şi hecatombe care îi măgulesc ambiţiile nelimitate. Unul dintre fii lui Lameh, Tubal-Cain, ajunge artizan şi făureşte unelte de aramă şi fier. Celui ce e conştient de moştenirea violentă pe care o poartă în gene Tubal-Cain nu-i e greu să-şi imagineze că de pe nicovala lui vor ieşi curând şi săbii, nu doar fiare de plug şi cosoare.

Acesta este primul Lameh: purtătorul unei moşteniri întunecoase, caracterizate de trufie, violenţă şi sete de răzbunare. Există însă şi un alt Lameh. Despre el însă într-o viitoare postare.


Am primit astăzi un exemplar din NTR, prin bunăvoinţa dlui Iosif Ignătoaie, directorul International Bible Society în România. Încă de când eram student ştiam că se lucrează la acest proiect. Munca a durat destul de mult, dar în cele din urmă textul a fost publicat pe internet, iar în 2007 a văzut şi lumina tiparului.

Ca cercetător cu interese în domeniul studiilor biblice şi al istoriei traducerii NT în limba română îmi revine (fie că vreau sau nu) responsabilitatea de a emite feed-back cu referire la noua versiune. Pentru o evaluare cât de cât solidă (măcar a unor cărţi din NT) este nevoie de timp, de aceea în postarea de faţă nu pot comunica decât nişte impresii generale.

Este îmbucurător că cititorii români evanghelici (dar şi catolici şi ortodocşi) au la îndemână un text care oferă o perspectivă proaspătă asupra textului biblic. Din experienţă ştiu că familiaritatea cu un anumit text ajunge la un moment dat să fie o piedică în calea descoperirii unor noi valenţe ale sale.

Alte avantaje „la prima vedere” pe care le aduce NTR ar fi următoarele: introduce un limbaj actualizat (să sperăm că nu excesiv de modern) ceea ce înseamnă că nu vom mai întâlni forme desuete sau incorecte ale unor cuvinte, precum în traducerea Cornilescu. Nădăjduiesc că s-a acordat atenţie cuvenită punctuaţiei, fiindcă în versiunea Cornilescu există numeroase probleme de acest fel, mai ales în privinţa virgulei.

NTR conţine un bogat aparat de note, necesar înţelegerii textului sau semnalării unor versete dificile care pot fi traduse în mai multe feluri. Pasajele poetice sau citatele vechi-testamentare din NT sunt indentate, ceea ce constituie un real progres în raport cu ediţiile tipice româneşti. Adesea cititorul NT în versiunea Cornilescu nici nu bănuieşte cât de mult este citat VT în NT, fiindcă aranjarea textului în pagină este uniformă.

Un ultim avantaj semnificativ pe care îl aduce NTR este armonizarea textelor paralele din (nu dintre) Evangheliile Sinoptice. Au fost armonizate şi citatele vechi-testamentare din NT. Să sperăm totuşi că traducătorii au păstrat diferenţele acolo unde autorii NT nu citează exact textul vechi-testamentar ori îl adaptează. Altfel, ajungem să facem Biblia mai „inerantă” decât este.

În încheiere aş vrea să-mi exprim nişte nedumeriri privitoare la câteva detalii de conţinut ale „prefaţei” (sic! vezi nota de la pagina IV). Redau citatul relevat urmat de comentariul meu.

– „… textul final fiind rodul a aproape un deceniu de lucru intens pe manuscrisele originale ale Vechiului şi Noului Testament.” Nu cred că traducerea este rodul muncii pe manuscrisele originale, ci pe textul din ediţia critică Nestle-Aland27. Diferenţa e aparent nesemnificativă, dar importantă pentru cercetători.

– „…traducătorii au ţinut cont de inovaţiile limbii române actuale din domeniul lexicului (…), folosind totodată şi termeni care, deşi există în uzanţa limbii române de câteva decenii, şi-au păstrat expresivitatea şi continuă să rămână potriviţi pentru un text sacru.” N-am înţeles de ce este pusă în opoziţie expresivitatea unor termeni cu vechimea lor în limbă de (numai) câteva decenii. Folosirea concesivei (introduse cu deşi) sugerează că pentru autorul prefeţei un termen începe să-şi piardă expresivitatea după câteva decenii de „uzanţă”!

– „Aceste versiuni (…) au fost folosite în acele locuri în care TM este neclar şi unde studiul critic al TM dovedea că una dintre aceste versiuni oferea citirea corectă sau, cel puţin, o citire alternativă.” Cred că se are în vedere lecţiunea corectă sau lecţiunea alternativă (nicidecum „citirea”).