Prima impresie pe care mi-o lasă oraşul e că sunt prea multe biciclete. De fapt, nu sunt deşi oriunde te uiţi, nu poţi să nu vezi una. Uneori vezi cu zecile, aşezate frumos în faţa intrărilor. Doamne cu fustă, domni îmbrăcaţi elegant, oameni tineri, oameni în vârstă – pe biciclete. Biciclete vechi şi noi, mai scumpe sau mai puţin pretenţioase, după gusturi/mofturi.

Maşini sunt mai puţine. Münsterul este, din acest punct de vedere, splendid. Bucureştiul din care plecasem e un adevărat iad. Când am plecat luni dimineaţă spre Băneasa, am făcut vreo 50 de minute până la aeroport, cu taxiul. Maşini şi iar maşini care te sufocă, te prind ca-n menghină, te scot din minţi. Folosind un standard eminamente uman, îmi imaginez că iadul trebuie să fie un ambuteiaj enorm, cu zeci de mii de maşini într-o intersecţie uriaşă, în care nimeni nu vrea să cedeze şi deci nimeni nu poate înaintea, unde toată lumea înjură şi claxonează pe toată lumea, într-un vacarm monstruos, în care cei ce strigă nu se mai aud nici măcar pe ei înşişi. Judecat după aceste standarde, Münsterul e o mică oază chiar şi pentru cineva ca mine, foarte mefient faţă de civilizaţie, urbanitate, sofisticare.

A doua zi la INTF. Astăzi, după ce am transcris vreo două pagini din 036, am început să scanez un manuscris cu „minuscule”. Scanez de pe microfilm, cu ajutorul unei maşinării prevăzute cu un ecran uriaş. Manuscrisul meu e uneori deteriorat şi va fi un calvar să-l indexez, adică să precizez pentru fiecare imagine digitală începutul şi sfârşitul textului grecesc sau anumite cuvinte-cheie. Astăzi am scanat Matei şi Marcu din rola de film respectivă. Mâine probabil voi mai iuţi ritmul şi voi avea un număr mai mare de pagini.