Se dau următoarele situații:

Policarp, episcopul Smirnei, a fost ars pe rug cam pe la 155 d.Hr. Martiriul lui Policarp, primul martirologiu creștin, reprezintă una dintre cele mai cunoscute scrieri din corpusul Părinții apostolici, care ar trebui să facă parte din lista de lecturi a oricărui creștin care vrea să fie și nițel cult. Nu depăn aici toată istoria acestui martir (altminteri interesantă), ci o evoc doar pentru finalul său: în urma incinerării sale au rămas numai oasele (calcinate, îmi imaginez) pe care alți creștini le-au adunat și le-au depozitat „unde se cuvenea” (ὅπου καὶ ἀκόλουθον ἦν), expresie prin care probabil ar trebui să înțelegem un mormânt.

Un fost prezbiter penticostal a murit recent la vârsta de 103 ani. Era bătrân, dar n-a murit de moarte bună, ci a murit incinerat, fiindcă a lăsat nesupravegheată o veioză. Nu știu toată povestea, dar de la veioza respectivă a izbucnit un incendiu din care bătrânul nu s-a putut salva. Probabil că s-a asfixiat în somn de la monoxidul  de carbon rezultat. Presupun că a rămas din el cam cât a rămas și din Sergiu Nicolaescu: câțiva pumni de cenușă, resturi carbonizate.

Mărturisesc că n-am simpatie pentru crematorii și incinerări, dar că nu mă omor nici după înmormântările clasice românești cu sicriul descris și cu morții pe care vine lumea să-i „vadă”. („Ai văzut mortul? Cum arată?” „Cum să arate? Cam cât de bine poate să arate un mort!”). Că tot veni vorba, eu unul am să las prin testament ca la înmormântarea mea să se închidă sicriul. Cei care vor să vadă imagini cu mine pot să scotocească pe blog. Cred că cele postate acolo mă arată mai în formă decât voi fi vreodată la propria mea înmormântare.

Dacă Sergiu Nicolaescu mi-ar fi cerut părerea, i-aș fi spus că e „creștinește” (adică mai în ton cu uzanța de secole) să fie înhumat și că incinerarea nu dă bine (teologic și procedural). „Țărână ești și în țărână te vei întoarce”. Evident, dacă regizorul ar fi fost un hermeneut abil ar fi putut să mă combată cu ideea că în sens larg și cu incinerarea tot în țărână te întorci, dar nu atât de literal (și ceremonios) ca în cazul îngropării normale.

Dar Sergiu Nicolaescu nu mi-a cerut părerea, așa că urmează să fie incinerat „într-un cadru restrâns” (zice o publicație) sâmbătă, la ora 12.00.

Biserica Ortodoxă oftează adânc că nu-și poate trece în palmares slujba cu mare alai a unei celebrități de talia lui Nicolaescu. Ca și când defunctul n-ar fi avut bani să-și permită, la o adică, o slujbă somptuoasă, „Biserica s-a oferit să acopere cheltuielile de înmormântare a regizorului Sergiu Nicolaescu pentru ca mormântul său să devină loc de omagiere pentru numeroşii admiratori care i-au apreciat filmele de excepţie realizate de-a lungul unei cariere prodigioase” (citat din comunicatul Patriarhiei).

Alte voci din perimetrul ortodoxiei oftează mai cu năduf. „A nimici singura şi cea mai rezistentă dovadă a trecerii noastre pe aici, înseamnă a alege să desconsiderăm această lume, să îmbrăţişăm nihilismul, atitudine ce ne plasează duhovniceşte în vecinătatea sinuciderii.” Nu comentez afirmația aceleiași voci cum că S.N. ar fi „creat multe valori, de talie mondială” (!) fiindcă încă n-am descoperit acele valori. De „mondială” să nu mai vorbim!

În orice caz, nici eu nu-mi pot reprima un oftat: Dacă „singura şi cea mai rezistentă dovadă a trecerii noastre” prin viață sunt oasele dintr-un mormânt, atunci cred că am cam făcut umbră pământului degeaba.

Enfin, Gigi Becali teologhisește mai aferat decât toți: „Dacă-l incinerează pe Sergiu Nicolaescu îl trimit direct în iad, căci la șapte ani, atunci când se mântuie sufletul, nu i se mai poate face slujbă din cauză că e incinerat.”

Toată această discuție se învârte în jurul unui aspect marginal: formalitățile. Pentru Becali (care exprimă aici concepția ortodoxului mediu binevoitor), mântuirea e o chestiune „procedurală”. Ai parastasul de șapte ani, ești mântuit. Nu ai parastase la intervale regulate, ești condamnat la focul iadului din cauză de „viciu procedural”.

Comunicatul BOR, articolul din Adevărul și declarațiile pline de bune intenții ale lui Becali ocolesc miezul chestiunii: importantă pentru mântuirea unui om este credința acelui om și modul în care s-a concretizat ea în viața respectivului. Dacă un om a trăit după preceptele lui Hristos și a lăsat în urmă parfumul unei vieți hristice, contează mai puțin dacă va avea înmormântare „potrivit normelor în vigoare” sau, dimpotrivă, incinerare.

Cei care cred că Dumnezeu are nevoie de o mică „bază de pornire” (în speță, oasele) ca să poată „opera” învierea unui om au o părere cam nedemnă despre Cel care poate să cheme lucrurile din nimic. Nu întâmplător am început această postare cu două cazuri privitoare la creștini care au sfârșit arși. Evident, cei doi (și miile de martiri arși pe rug în istoria Bisericii) nu și-au dorit asta. Sergiu Nicolaescu și-a dorit. Dar mă tem că nu e asta singura diferență dintre el și Policarp, episcopul Smirnei. Dar nu-mi șade mie să comentez cu privire la ele. Le va fi aflat el singur deja, în locul în care se află.


La testul probității intelectuale pot ajunge să cadă și oameni „de la case mari” și foarte mari.

Citind anul trecut din lucrarea Rațiunea dominantă a reputatului istoric (devenit academician) Virgil Cândea, am avut o vagă bănuială că cel care i-a „furat” cândva o descoperire de căpătâi în domeniul cercetării biblice românești, un anume G.T. Pop, este de fapt Gabriel Țepelea.

Am avut o bănuială, dar nu știam unde citisem că G.T. Pop este pseudonimul lui Gabriel Țepelea.

N-am știut până de curând, când am luat din nou în mână un volum al acestuia cu studii despre Noul Testament de la Bălgrad.

Ce scrie autorul în prefața volumului?

După ani de închisoare, în 1962, am început să public studii și articole pe teme de literatură și limbă veche, în Biserica Ortodoxă Română, Glasul Bisericii etc. sub pseudonimul G.T. Pop.

Aham, deci aici citisem informația. La vremea respectivă am și subliniat cu markerul rândurile pe care le-am transcris mai sus.

E de mirare că un om de anvergura lui Țepelea (devenit membru de onoare al Academiei Române) a recurs la un astfel de gest. Ce scuză i-am putea găsi? Că făcuse câțiva ani de temniță comunistă și că simțea nevoia să recupereze cumva timpul pierdut? Dar cel pe care îl plagia nu făcuse și el ani de temniță?

Redau mai jos pasajul în care Cândea relatează tărășenia, trecând (cu eleganță) sub tăcere numele adevărat al lui G.T. Pop.


Regret că un dosar din cele 4 care se referă la activitatea BFBS în România, în perioada 1900-1950 nu e de găsit prin arhive. Astăzi am rugat-o pe dna Rosemary Mathew să facă o nouă verificare. E taman primul dosar, cu scrisori până aproape de finele anului 1923.

Între timp, am parcurs 10 ani de corespondenţă (1923-1933). Informaţiile descoperite sunt foarte interesante. La un moment dat, tipărirea Bibliei Cornilescu a luat un mare avânt. Dacă în anul 1920 Societatea Biblică vindea 5000 de Biblii pe an, după câţiva ani a ajuns să vândă câte 85.000 sau 100.000 de exemplare. De precizat  că Societatatea nu distribuia doar versiunea Cornilescu, ci şi alte versiuni româneşti, dar probabil peste 90% din exemplarele vândute erau „Cornilescu”.

Succesul Societăţii a început să-i neliniştească pe sfinţii ierarhi. Trăgând din răsputeri diverse sfori, aceştia au făcut presiuni asupra Guvernului, în vederea emiterii unui ordin care să le interzică distribuitorilor S.B.B. să vândă Biblia la sate. Pe 22 martie 1933 ordinul a fost emis. La ministerul de interne era G. Mironescu.

Reprezentatul S.B.B. în Balcani, J.W. Wiles, a cerut o audienţă la însuşi ministrul Titulescu. Pe data de 11 mai 1933 a fost primit de acesta şi de ministrul de Interne. Cu această ocazie, a aflat că motivul nemulţumirilor ierarhilor era prezenţa termenului „presbiteri” în Iacov 5:14, în loc de „preoţi”! Wiles a făcut referire la versiunea sinodală rusească, între altele, arătând că Societatea nu acceptă traducerile tendenţioase. Ca urmare a întrevederii, ordinul a fost anulat.

Acest război al bibliilor are câteva laturi extrem de urâte şi de-a dreptul dezonorante pentru ierarhia B.O.R. din acea vreme. Despre o propunere de-a dreptul neruşinată pe care părintele Dron, delegat al patriarhului Miron Cristea, i-a făcut-o lui Wiles, reprezentantul SBB, într-o postare viitoare!


Apucându-mă eu cu mare sârg să fac un pic de ordine în stufărişul informaţional privitor la Cornilescu, ajung să mă iau cu amândouă mâinile de cap, când văd ce enormităţi se scriu despre contextul istoric în care a trăit/lucrat Cornilescu.

ignoranta

Se sparie gândul de seninătatea cu care sunt declamate ori puse în scris diverse informaţii neadevărate. Promotorii lor (evanghelici, în majoritate), par să nu-şi dea seama că se fac de râs cu brio, când le ia cineva la puricat informaţiile. Să vedem câteva „monstre”, din categoria „Minte-mă, dar minte-mă vârtos”:

Slujbe în slavonă. „Până la unirea Principatelor, Biserica Ortodoxă Română a fost parte a Bisericii Ortodoxe Ruse, slujbele religioase făcându-se în limba slavonă” (Alexandru Măianu, Viaţa şi activitatea…, p. 25, s.n.).

Fals 1! Biserica Ortodoxă Română n-a fost niciodată parte din Biserica Ortodoxă Rusă, ci a depins de Constantinopol, căpătându-şi autocefalia în 1885 (prin tomosul sinodal din 25 aprilie 1885).

Fals 2! Slujbele religioase nu se mai făceau în slavonă de pe la 1700! Dosoftei (1624-1693) tradusese cărţile de slujbă în româneşte de la sfârşitul sec. 17. În Ţara Românească rolul decisiv l-a avut Antim Ivreanul (1650-1716). O minimă cultură generală l-ar fi scutit pe autor de asemenea penibilităţi.

Caractere slavone. „Traducerea Bibliei în limba română modernă, care i-a luat patru ani, a fost începută de Cornilescu datorită (!) dificultăţii limbajului utilizat de traducerile existente în acea vreme, care foloseau limba română arhaică [care o fi aia?] şi caracterele slavone” (Coperta unui DVD cu un simpozion despre Cornilescu).

Fals! Din 1859 s-a renunţat la alfabetul chirilic de tranziţie. Chiar şi cărţile tipărite înainte de 1859 aveau unele litere latine, deci scrierea era pe jumătate latinizată. Ediţiile Societăţii Biblice Britanice de după 1859 foloseau toate caractere latine. Ediţiile NT/Bibliei publicate de Sf. Sinod în perioada 1859-1914 foloseau şi ele caractere latine. Nici vorbă să mai fi tipărit cineva cu caractere chirile în vremea lui Cornilescu!

„Vinovat” sau ba? Se declară în mod repetat pe DVD-ul respectiv că limba ebraică nu are niciun termen pentru „vinovat”! Altfel spus, oricât ţi-ai frământa creierii să vrei să spui în limba ebraică despre cineva că e vinovat, nu se poate! Când colo, o căutare sumară într-un lexicon ebraic-englez a dat la iveală vreo 5 termeni care au sensul de „vinovat”! Pasez ebraiştilor mingea, în speranţa că unul dintre ei ne va da terminologia completă!

Prinţesa Rallu Callimachi de neam fanariot! Fals grosolan! Dacă ar fi avut curiozitatea să citească lucrarea lui Xenopol despre istoria casei Callimachi, toţi cei care delirează neîncetat despre originile greceşti ale Callimachilor ar fi descoperit că familia are sânge românesc. Citez un mic fragment din Xenopol: „Familia Callimachi (Calmăşul), este interesantă şi prin faptul că sub un nume grecesc, ascunde o fire adevărat românească. Genealogia aceasta, deşi nu să urcă prea departe – începutul viacului al XVIII-lea, să întemeiază pe documente autentice şi arătări vrednice de crezare. (…) Familia Callimachi a dat patru domni Moldovei, un mitropolit şi mai multe personalităţi marcante, încât a jucat un rol de căpetenie în viaţa publică a acestei ţări, cu atât mai mult că toţi aceşti domni au fost însămnaţi, fie prin apucăturile lor reformatoare, fie prin însuşirile lor personale, fie în sfârşit, prin tragica lor soartă.”

Cornilescu n-a fost călugăr. Asta o spune ritos un domn care a ieşit dintr-o confesiune evanghelică şi a aderat în final la ortodoxie, de unde scrie înverşunat în contra tuturor denominaţiunilor „adverse”. Văzând el că evanghelicii îl fac adesea preot pe Cornilescu (în mod eronat), s-a gândit probabil să contracareze falsul printr-un alt fals, scriind anume pe blogul dumisale că D. Cornilescu n-ar fi fost niciodată monah, ci numai diacon. Citez: „De asemenea, o alta informatie eronata vehiculata de protestanti este aceea ca Cornilescu ar fi fost „calugar ortodox”. În realitate, el a fost doar diacon, fiind hirotonit în catedrala din Husi în anul 1916, anul în care si-a luat licenta în Teologie ortodoxa.” Când îi scriu un email şi întreb pe ce se bazează afirmaţia, primesc enigmaticul şi atotlămuritorul răspuns: „Pe informatii publice.”

În realitate, Cornilescu a fost ierodiacon (călugăr diacon). Asta e clar pentru toţi cei care scriu despre el în presa religioasă interbelică. Numai pentru domnul cu pricina nu e. Dar să  nu uităm că el nu se bizuieşte pe presă ori alte surse scrise, ci pe „(dez)informaţii publice”.

Ar mai fi câte şi mai câte, dar n-avem vreme să le scriem toate, că viaţa e prea scurtă să ne-o petrecem toată vânând greşalele altora. Numai că uneori se întâmplă ca în bancul cu Ceauşescu la vânătoare în Africa: „Uite un purvu!” Şi atunci, pac la răsboiu! Şapte dintr-o lovitură.


badilitaCristian Bădiliţă, l’enfant terrible al studiilor patristice româneşti, lansează o nouă carte, despre ortdoxia românească (Orthodoxie versus ortodoxie). Din cuprinsul pe care l-a afişat D. Mănăstireanu pe blog s-ar spune că autorul nu iartă nimic. Are verdicte necruţătoare prin care probabil va stârni mânii apocaliptice (că tot rulează acum „Chicken Little faţă cu paşapoartele Fiarei”) din partea diverselor personagii bisericeşti ortodoxe, mai jos- sau mai sus-puse.

Analiza lui Bădiliţă asupra propriului spaţiu religios mă face să mă simt „uneasy”. Oare evanghelicii ce ar descoperi dacă s-ar apuca să facă inventarul bălăriilor din propria ogradă?

Până aflăm răspunsul, două fragmente grăitoare: unul despre Biblia românească şi altul despre adjectivul „naţional” din coada „Bisericii”.

După zece mii de ani de creştinism (ştim foarte bine că poporul român s-a autoîncreştinat cu mult înainte de Întrupare, aceasta din urmă fiind o simplă copie epigonală a arhetipului neaoş) BOR nu are o versiune a Bibliei tradusă corect, măcar un teolog de talia unui asistent de la Sapienza sau de la Oxford, nici o revistă lizibilă, nu mai vorbesc de o colecţie de studii sau ediţii serioase. Are ziduri, ziduri, ziduri, în spatele cărora se fac mătănii, mătănii, mătănii. Are fabrici, CAP-uri capitaliste, grajduri, moşii, păduri etc. etc., plus un venit sigur, garantat, din partea Statului. Această prosperitate materială ar trebui să se reflecte, măcar de ochii lumii, şi pe plan cărturăresc ori spiritual. Nu-mi place să caricaturizez simplificând, aşa cum se poartă la noi. Volumul de faţă şi textul de faţă nu se doresc un rechizitoriu al BOR, ci o analiză critică a situaţiei actuale, printr-un demers comparativ, sincronic şi diacronic. BOR trăieşte în vecinătatea altor confesiuni creştine sau religii şi în prelungirea unei tradiţii de două mii de ani. Un asemenea demers comparativ nu este doar necesar, ci şi benefic.

(…)

Altă problemă spinoasă o constituie relaţia dintre Stat şi BOR, care (ar trebui să ne intre o dată bine în cap!), nu este Biserică naţională, pentru simplul motiv că Biserica lui Isus Cristos, din care face şi BOR parte, nu are cum să fie, teologic, ba chiar şi logic, vorbind, „biserica naţională”. Doar comunismul e naţional sau internaţional. Biserica e una, deci universală: katholike kai apostolike, după „Crezul de la Niceea”. Din păcate, guvernele care s-au perindat la cârma României în ultimii optsprezece ani au cedat sistematic în faţa pretenţiilor BOR, acceptând la conducerea Departamentului Cultelor persoane provenite exclusiv din rândul lefegiilor BOR (cu o singura excepţie).


patriarhtifÎn 1941 Patriarhul Nicodim (1939-1948) îi trimitea următoarea telegramă generalului Ion Antonescu. Textul este ilustrativ pentru atitudinea foarte favorabilă a Bisericii din acea vreme faţă de alianţa cu Hitler.

Dumnezeu v’a ales să fiţi Conducătorul Neamului Românesc în aceste vremuri de adâncă prefacere socială în lume.

Pe El îl rugăm şi îl implorăm să aducă armata noastră şi a puternicului aliat şi sprijinitor Adolf Hitler la izbândă deplină, hărăzind sufletului Domniei-Voastre marea mulţumire că v’aţi împlinit cu prisosinţă datoria către Rege, Neam şi Lege.

Chem binecuvântarea lui Dumnezeu asupra Domniei-Voastre şi a armatelor aliate spre a vă aduce la victoria desăvârşită.

Patriarhul Nicodim

Răspunsul generalului Antonescu era pe măsură.

hitler_antonescuÎnalt Prea Sfinţite

Din mijlocul trupelor care poartă în lupta lor biruitoare drapelul desrobirii naţionale pentru mult încercatul pământ străbun al Basarabiei şi Bucovinei, mulţumesc Înalt Prea Sfinţiei Voastre pentru binecuvântarea Bisericii, cerută Atotputernicului asupra armatelor aliate şi asupra strădaniilor mele de refacere a Patriei şi a onoarei româneşti.

Biruinţa ostaşului român înfrăţit în aceeaşi caldă camaraderie de arme şi de simţeminte cu soldatul glorios pe toate fronturile al Marelui Reich German, este biruinţa crucii.

Altarele dărâmate şi pângărite de protivnicii luminii vor fi refăcute în toată strălucirea, pentru mărturisirea smeritei închinări de mulţumire a Neamului şi pentru mai marea mărire a Dumnezeului părinţilor noştri.

Generalul Antonescu