Citind mai deunăzi în Filocalia, lucrarea lui Marcu Ascetul despre cei care îşi imaginează că se îndreptăţesc prin fapte, am dat peste o referire la Tit 3:5 care spune (în Cornilescu):

El ne-a mîntuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfînt.

Secvenţa „prin spălarea naşterii din nou” (διὰ λουτροῦ παλιγγενεσίας) era redată în Filocalia prin „baia naşterii de-a doua”. Am început să mă întreb: oare evitarea sintagmei „naştere din nou” e făcută în mod deliberat, din dorinţa de a avea o formulă diferenţiată de formula favorită a evanghelicilor, i.e. „naşterea din nou”? Nu ştiu.  Ca să aflăm, ar trebui să vedem cum e tradusă expresia în alte versiuni, de la cea mai veche până la cea mai nouă (NT SBIR – 2009).

Nt. 1648 – scăldarea a naşterei de nou

Bibl. 1688 – spălarea naşterii cei de iznoavă (de iznoavă = din nou)

Micu 1795 – baia naşterii de a doao

Bibl. 1874 – spălarea renascerei

Nitz. 1897 – baie de naştere de a doa oară

Bibl. 1914 – baea naşterei cei de a doua

Cornil. 1921 – botezul naşterii a doua

Cornil. 1924 – spălarea naşterii din nou

Corni. 1931 – baia naşterii de a doua oară

Gal. 1938 – baia naşterii celei de a doua

Anania 2001 – baia naşterii din nou

NT catolic 2002 – baia de renaştere

NTR – 2007 – spălarea făcută de naşterea din nou

NT SBIR 2009 – spălarea naşterii din nou

După cum se poate vedea, cel mai vechi echivalent propus pentru palingenesia este „naşterea din nou”, în Noul Testament de la Bălgrad. Macazul s-a schimbat la Micu („naşterea a doua”) şi s-a impus în tradiţia biblică ortodoxă până la versiunea sinodală tipărită în 2008. Anania preferă, corect, „naşterea din nou”. Nu cred că avem de-a face cu o schimbare polemică, cum bănuisem.

De remarcat şi că NTR explicitează sensul în direcţia consolidării teologiei evanghelice, în vreme ce versiunile ortodoxe preferă echivalări literale, consonante cu înţelegerea teologică potrivit căreia aici se vorbeşte de botez.


Decizia lui Isus de a se boteza ne apare ca o mare enigmă. Cel care era fără de păcat, a coborât în apa Iordanului, după mulţimea de păcătoşi (Luca 3:21), pentru a fi botezat El însuşi. Gestul l-a surprins pe Ioan şi ne surprinde şi pe noi astăzi. „Tu, care n-ai nevoie să fii botezat, vii la mine să te botez, când lucrurile stau taman invers?”. Un prieten se întreabă dacă nu cumva „Domnul Isus Cristos «a fost botezat» pentru nimic altceva decît pentru a semnifica dedicarea Sa în lucrarea preoţească” (ipoteză susţinută cu o argumentaţie judicios-minuţioasă). Aş merge cu analiza mai departe, explorând însă liniile tradiţionale de interpretare.

Continuitate
De ce vine Isus la Iordan? Ca să fie botezat de Ioan. Isus nu apare în ipostaza de călăreţ singuratic, validându-se de unul singur, recomandu-se El pe Sine, făcând totul cu de la sine putere, sub mottoul „prin mine însumi”. Desigur, ar avea puterea să procedeze şi astfel. Dar nu se cade. Fiul lui Dumnezeu trebuie să fie primul care să respingă autopromovarea ca pe ceva păcătos. Cel mai mare specialist în autopromovare a fost Diavolul, care s-a aţinut mereu pe urmele lui Hristos, oferindu-şi serviciile de consultanţă în PR şi marketing electoral. Fiindcă n-a avut nicio şansă cu Mântuitorul, a încercat să se insinueze prin gura decanului de vârstă; cu acea ocazie, Petru a învăţat o primă lecţie (usturătoare): a fi primul între egali e o poziţie periculoasă. Mai bine ultimul, la coada ucenicilor care vin după Hristos, decât primul în şirul dracilor care încearcă să-l abată pe Hristos de la drumul crucii!

Isus nu are reţineri să arate că vine în continuarea lucrării lui Ioan. Stă în prelungirea unui lung şir de proroci şi martiri, cărora le va împărtăşi soarta, murind la Ierusalim, ca orice proroc. Atât doar, că Isus nu e un simplu profet. E atât profetul prin excelenţă, cât şi mai mult decât atât.

Smerenie
În persoana Mântuitorului se ascunde însăşi Dumnezeirea, care îmbracă o umanitate fragilă. Primele zile pământeşti le petrece în scutece, într-o iesle. Următorii treizeci de ani îi petrece ca tâmplar, într-o deplină anonimitate. Când o privim doar cu ochii de carne, umanitatea (omenitatea) lui Isus ni se arată a fi una comună. Isus se lasă ameninţat de lideri politici sceleraţi, se mânie, varsă lacrimi, flămânzeşte şi însetează, oboseşte, simte atât zăduful zilei, cât şi angoasa glacială a morţii. Acum, la botez, vine la urmă de tot. Nu dă buzna ca păcătoşii apăsaţi de poveri, nici nu se strecoară şerpeşte prin mulţime, ca fariseii dornici să iasă basma curată şi la o eventuală judecată viitoare. Isus vine la urmă, fiindcă nu se grăbeşte. El, Începutul, vine ultimul. Eternitatea intrată în timp deprinde aşteptarea şi smerenia.

Împlinirea unei „dreptăţi” care nu i se aplică de drept
Despre cei botezaţi de Ioan citim că îşi mărturiseau mai întâi păcatele. Isus nu mărturiseşte nimic, fiindcă nu este nimic de mărturisit. În schimb, îşi exprimă ferm dorinţa de a împlini „toată dreptatea” (πᾶσαν δικαιοσύνην). În această „dreptate” intră, în mod neaşteptat, şi identificarea lui Isus cu o gloată păcătoasă, pe care o va căuta permanent, pentru a-i aduce Vestea Bună şi anul îndurării lui Dumnezeu. Isus nu vine de pe poziţia fariseului virtuos care se elogiază pe sine chiar şi atunci când are privirea îndreptată spre cer. Şi nici nu vine strâns cu uşa, ca fariseii care se gândesc că nu e rău să te pui bine cu profeţii furioşi (fiindcă nu se ştie niciodată…). Isus ştie că se cuvine să plăteşti bir împăratului chiar şi când eşti fiu, de aceea face un gest formal, plătind censul cu un stater. Astfel, căutătorii de noduri în papură nu mai au motiv să-şi spumege în barbă protestele egalitariste, deşi Isus nu e nici pe departe egalul lor.

La Iordan îl regăsim pe Mântuitorul împlinind o dreptate care nu i se aplică de drept. Această dreptate începe la botez şi se sfârşeşte la cruce, căci şi acolo, pe „lemn”, Îl regăsim pe Mântuitorul împlinind exigenţa unei alte dreptăţi care nu i se aplică de drept.


Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi…” Cine oare n-a trebuit să înveţe pe de rost aceste cuvinte despre botez, la cateheza premergătoare marelui eveniment al vieţii de credinţă? Poate că acum versetul ar trebui un pic actualizat, pentru că sintagma „icoană închipuitoare” şi modul în care curge traducerea Cornilescu fac mai obscur textul biblic.

„Icoană închipuitoare” nu este cel mai bun echivalent, fiindcă gr. antitupos înseamnă „corespondent simbolic care fie anticipă o realitate ulterioară, fie constituie împlinirea uneia anterioare”, „reprezentare”, „împlinire”.

În context, apostolul Petru scrie despre moartea lui Isus, despre propovăduirea către „spiritele din temniţă”, despre zilele lui Noe, despre judecata lui Dumnezeu şi despre izbăvirea de care au avut parte Noe şi membrii familiei sale, prin intermediul apei. Apa potopului (care a adus scăpare) este văzută ca o prefigurare simbolică a apei botezului care le aduce mântuirea şi cititorilor. Totuşi, spune autorul, botezul nu reprezintă un act de purificare exterioară, ci constituie angajamentul (sau apelul) unei conştiinţe curate înaintea lui Dumnezeu. S-a zis deci cu vremea abluţiunilor şi a îmbăierilor rituale (specifice vechiului legământ); acum ceea ce contează este conştiinţa, interiorul, a cărei purificare este exprimată la exterior prin botez.

Propun deci următoarea traducere:

20 …în zilele lui Noe, când se construia arca, în care câteva persoane – mai exact, opt – au fost izbăvite cu ajutorul apei. 21 Acest corespondent simbolic al ei – adică botezul – vă mântuieşte acum şi pe voi. El nu înseamnă înlăturarea necurăţiei trupeşti, ci este angajamentul unei conştiinţe curate faţă de Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos.

P.S.
Bartolomeu Anania: „Aceasta era prefigurarea botezului care vă mântuieşte şi pe voi astăzi: el nu e o ştergere a necurăţiei trupului, ci făgăduirea către Dumnezeu a conştiinţei celei bune, prin învierea lui Iisus Hristos.” (Hm… „făgăduirea către Dumnezeu a conştiinţei celei bune…” Ce fel de românească e asta?)